Evaluarea Naţională 2015

august 8, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

interviu oferit publicatiei Adevarul publicat de Ioana Nicolescu şi Claudia Spridon la 25 iunie 2015

Rezultate Evaluare Naţională 2015. Ministerul Educaţiei anunţă care sunt rezultatele la Evaluarea Naţională 2015, astăzi la 14:30. Experţii vor dezbate procentele comunicate de minister şi subiectele primite de elevi, cât şi ce va urma la admiterea de la liceu, la Adevărul Live de la 15:00.

Concurenţa pentru un loc la liceul Tudor Vianu va fi acerbă, subiectele au fost uşoare. Anticipez că ultima medie de intrare va creşte. Subiectele au fost foarte uşoare, problema este că nu se mai departajează elevii buni de cei foarte buni. În ultimii ani lipseşte la matematică acel subiect care să facă diferenţa pentru nota 10”, a explicat George Trifan, profesor de Matematică la Adevărul Live. Acesta susţine că practic examenul care face diferenţa între elevi este cel de Limba Română. „Este aberant ca departajarea să fie făcută de subiectul de Limba Română”, a explicat Trifan.

Şi psihologul Mihai Copăceanu spune că au scăzut standardele prin subiectele date la Evaluarea Naţională. „Pierd foarte mult liceele foarte bune. Un elev care a luat 9,80 în 2015 este mai slab pregătit decât unul care a luat 9,50 acum doi ani. Nu ştiu dacă acesta este obiectivul Ministerului Educaţiei”, a explicat Copăceanu, adăugând că diferenţa de 10 procente este una forţată. „Cele care pierd sunt şcolile de top, liceele de prestigiu, care vor avea elevi cu note mari dar care nu atestă cu adevărat că ei sunt foarte buni”, a completat Copăceanu.

Rezultate Evaluare Naţională 2015

George Trifan mai spune că altfel se lucrează la o clasă în care colectivul este omogen şi nu doar patru vârfuri, cum s-a întâmplat în ultimii ani. „În liceele de top ajung copii care nu fac faţă. Ca profesor, eşti nevoit să cobori ştacheta, să te adaptezi la ce ai. Nu poţi la o clasă la care dacă nu ai cu cine să faci performanţă”, a precizat Trifan, adăugând că au fost 409 medii de zece. „Îi minţin pe elevi, îi minţim pe părinţi” Proximitatea ar trebui să fie ultimul criteriu de luat în calcul atunci când un părinte alege liceul pentru copilul său.

În opinia lui Adrian Troie, directorul adjunct de la Colegiul Naţional „Sfântul Sava”, susţine că vor creşte mediile la admiterea la liceu. „Nu există generaţie formată din oameni mai proşti sau din oameni mai deştepţi. Când rezultatele sunt cu 10-15% mai mari, nu plecăm de la premisa că anul acesta sunt copii mai deştepţi, ci trebuie să ne gândim la nivelul subiectelor, care au fost mult prea uşoare. Grav este că ele nu încurajează creativitatea copiilor deloc”, a explicat Troie. Conform acestuia, copiii sunt pregătiţi nu să înveţe ci să ia note mai mari la aceste examene. „Eu cred că notele sunt prea mare şi cred că subiectele sunt prea uşoare. Nu facem nimic dacă tot coborâm nivelul de dificultate şi ne vom minţi singuri”, a precizat Troie. Acesta a subliniat că ultimele medii de admitere din 2014 au fost în jurul a 9,70. „Îi minţin pe elevi, îi minţim pe părinţi”, a explicat Troie.

Sfaturi pentru elevi

„Aş fi foarte curios să aflu un punct de vedere al celui de la centrul de evaluare, la ce indicatori din sistem a avut acces de a fost determinată să conceapă un astfel de subiect de dificultate redusă”, a mai spus şi profesorul de informatică George Trifan.

Potrivit lui Mihai Copăceanu, raţiunea Ministerului Educaţiei, care a scăzut gradul de dificultate la examen, a fost aceea de a avea rata de promovare mare.

„Nu cred că mai putem vorbi de un nivel mediu. Nu ştim exact la ce nivel sunt copiii, pentru că subiectele nu evaluează corect modul în care au fost ei pregătiţi. Cunosc locuri unde notele reflectă realitatea, dar sunt şi şcoli unde notele sunt umflate”, a punctat Trifan.

„Viaţa nu se sfârşeşte cu acest examen. Dacă au intrat la un liceu unde nu se regăsesc, se pot transfera. Sfatul meu este pentru părinţi care pot pune o presiune foarte mare pe cei mici.

Părinţii ar trebui să inveţe că elevii îşi aleg liceul”, a spus şi Copăceanu. UPDATE: Rata de promovare a Evaluării Naţionale 2015 este de 79,3%, cu 10 procente mai mare ca anul trecut, a anunţat Ministrul Educaţiei, Sorin Cîmpeanu. 158.568 candidati, 409 medii de 10, în condiţiile în care anul trecut au fost 225 medii de 10. Procentul notelor peste 5 s-a mărit în toate judeţele mai puţin în Teleorman, care a scăzut de la 74% anul trecut la 67%.

În Bucureşti, procentul notelor peste 5 este de 89% faţă de faţă de 82% anul trecut. La nivel naţional, procentul notelor peste 5 la Limba Română este de 85,4%, iar la matematică este de 73,5%. Rezultate Evaluare Naţională 2015. Invitat în platou este profesorul George Trifan de la Colegiul Naţional „Tudor Vianu”, unul dintre cele mai bune licee din ţară. George Trifan este unul dintre profesorii care pregăteşte olimpicii României la Informatică. De asemenea, prin Skype ni se va alătura psihologul Mihai Copăceanu, blogger adevarul.ro, iar prin telefon va interveni directorul-adjunct de la Colegiul Naţional „Sf. Sava”, profesorul Adrian Troie. Adevarul.ro vă ţine la curent cu ultimele informaţii despre rezultatele de la Evaluarea Naţională 2015. Subiecte Evaluare Naţională 2015 Subiectele de la Evaluarea Naţională din acest an au fost accesibile, atât la Limba Română, cât şi la Matematică, susţin elevii şi profesorii, care au fost surprinşi de variantele care au fost trase la sorţi. La Limba Română, elevii au avut de scris despre basm, în timp ce la Matematică, cea mai temută probă de la evaluare, nivelul subiectelor a fost uşor spre mediu. Singura probă care i-a pus în dificultate pe elevi a fost examenul de la Limba Maternă, în special cel de germană, unde gramatica le-a dat bătăi de cap candidaţilor.

CALENDAR ADMITERE LICEU 2015 3 iulie 2015 – Afişarea, în fiecare şcoală gimnazială, a listei candidaţilor la liceu, în ordinea descrescătoare a mediilor de admitere 6 iulie 2015 – Eliberarea fişelor de înscriere pentru elevii care solicită să participe la admitere în alt judeţ 6 – 8 iulie 2015 – Repartizarea candidaţilor pe locurile speciale pentru romi 3 – 7 iulie 2015 – Completarea opţiunilor în fişele de înscriere de către absolvenţii clasei a VIII-a şi de către părinţii acestora, asistaţi de diriginţii claselor a VIII-a 3 – 7 iulie 2015 – Introducerea în baza de date computerizata a datelor din fişele de înscriere 4 – 8 iulie 2015 – Verificarea de către părinţi şi candidaţi a fişelor editate de calculator, corectarea greşelilor în baza de date computerizată şi listarea fişelor corectate din calculator 14 iulie 2015 – Repartizarea computerizată în învăţământul liceal de stat a absolvenţilor clasei a VIII-a care nu împlinesc 18 ani până la data începerii cursurilor anului şcolar 2015 – 2016 15 iulie 2015 – Afişarea în şcolile gimnaziale a rezultatelor/a listelor cu absolvenţii repartizaţi proveniţi din şcolile respective şi a listei cu locurile neocupate în liceele din judeţ 15 iulie 2015 – Afişarea de către liceu a listei candidaţilor repartizaţi în acea unitate 16 iulie – 24 iulie 2015 – Depunerea dosarelor de înscriere la şcolile la care candidaţii au fost repartizaţi

Peste 70% din candidaţi au luat note peste 5 la Evaluarea Naţională din 2014 La rezultatele parţiale de anul trecut de la Evaluarea Naţională, din cei aproape 160.000 de elevi care au dat examenul de Capacitate 2014, 113.250 (70,8%) au obţinut medii peste 5, iar alţi 46.703 (29,2%), medii sub 5. După soluţionarea contestaţiilor, procentul mediilor peste 5 luate de elevi a fost de 71,12%, potrivit Edu.ro. La nivel naţional, au fost 88 de medii de 10, cele mai multe înregistrându-se în judeţul Olt, unde nouă elevi au intrat la liceu cu media 10.

Citeste mai mult: adev.ro/nqjwxy

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Cum NU ajunge victima unui viol din Romania la psiholog. Unde si de ce trebuie imbunatatita legislatia romaneasca

august 8, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol publicat pentru HotNews la 24 iulie 2015 semnat Adina Florea

Cinci femei au fost violate, in medie, in fiecare zi in Romania, de la inceputul anului 2015 pana in prezent, potrivit unei statistici citate, joi, de ProTV, insa legea privind consilierea psihologica a victimelor prezinta lacune majore in comparatie cu alte state. Astfel, victima trebuie sa faca mai intai o cerere de consiliere, care va fi solutionata in termen de zece zile. Accesul la acest serviciu este insa conditionat de plangerea penala. Psihologul consultat de Hotnews.ro spune ca victima unui viol are de regula nevoie de timp pana se hotaraste sa se adreseze autoritatilor. Or, tocmai aceasta este intervalul in care are nevoie de consiliere si, mai mult, de terapie.

Psihologul Mihai Copaceanu, contactat de HotNews.ro: „Nu poti sa conditionezi accesul la servicii de consiliere psihologica prin obligativitatea unei alte cereri catre organele de urmarire. In situatia de stres post traumatic, victima poate nu are inca puterea de a depune o plangere si ii pot fi necesare cateva zile pentru aceasta hotarare”
Vezi o analiza a lacunelor din lege si solutiile propuse de psihologul Copaceanu

De ce este insa necesara consilierea psihologica? „Victimele violurilor au risc ridicat pentru atacuri de panica, anxietate, sindromul de stres post traumatic, durere cronica, depresie si tentative de suicid. De aceea interventia psihologica si sprijinul lor este extrem de important, urgent si de maxima relevanta pentru echilibrul psihic, recuperarea posttrauma si parcursul ulterior al victimei. Sunt atat de cuprinse de soc si frica incat nu au nicio forta psihica de a se razbuna. Orice asociere cu violatorul, un nume, un indiciu, un parfum, o haina, orice coincidenta poate isca teama.”, a declarat psihologul Mihai Copaceanu, contactat de Hotnews.

Legislatia romana cu privire la protectia victimelor infractiunilor de viol prezinta lacune. Legea nr. 211/2004, revizuita in 2007 si 2008, este singurul act care prevede anumite masuri pentru protectia victimelor infractiunilor, inclusiv consiliere psihologica oferita de servicul de protectie al victimei si reintegrare sociala a agresorilor, care functioneaza pe langa tribunale, dar si compensatii financiare, asistenta juridica si masuri de informare.

Psihologul Mihai Copaceanu a explicat erorile existente in legislatia actuala de protectie a victimelor infractiunilor de viol. „Avand ca exemplu cazul de la Vaslui, este evident ca nu exista nicio protectie pentru victima (…) insasi victima explica ca ii este frica de acestia”, sustine psihologul.

Art 10 al legii mentioneaza ca victima beneficiaza de consiliere psihologica dupa depunerea unei cereri la serviciul de protectie al victimei si reintegrare sociala a infractorilor de pe langa tribunal. Cererea va fi solutionata in termen de 10 zile, potrivit textului legii.

Psihologul Mihai Copaceanu: „Nu poti sa conditionezi accesul la servicii de consiliere psihologica prin obligativitatea unei alte cereri catre organele de urmarire. In situatia de stres post traumatic, victima poate nu are inca puterea de a depune o plangere si ii pot fi necesare cateva zile pentru aceasta hotarare. Are insa teama puternica de violatori, teama de consecinte, de procese, frica de reactia comunitatii, de modul cum va fi privita.”

O alta eroare din textul legii este, iin opinia sa, termenul de solutionare a cererilor, de 10 zile. Insa, asa cum explica si Copaceanu, nu poti amana si conditiona accesul la servicii psihologice in cazul victimelor unui eveniment traumatic.

In lege este folosit termenul de „consiliere psihologica”, insa, potrivit psihologului Copaceanu, victimele au nevoie de psihoterapie, un proces de lunga durata. Victimele pot beneficia de consiliere psihologica gratuita doar pentru o perioada de trei luni, insuficient pentru o psihoterapie in cazul violului, dupa cum apreciaza psihologul.

„Consilierea psihologica” oferita de lege se face de catre psihologii din cadrul serviciului de protectie al victimei si reintegrare sociala a agresorilor, care functioneaza pe langa tribunale. Insa, psihologul Mihai Copaceanu sustine ca acestia nu sunt psihoterapeuti, iar victima este silita sa ajunga in mediul privat, daca are insa resurse financiare. „Si cum multe dintre ele nu au sau se simt rusinate si vinovate, nu vor apela la psihoterapie. Marea problema in Romania, ca si in alte tari, este ca victimele nici nu au puterea sa reclame violul si atunci nici la psiholog nu apeleaza”, afirma psihologul.

In cadrul serviciului de protectie al victimei si reintegrare sociala a agresorilor, singura institutie care ofera consiliere psihologica gratuita victimelor infractiunilor de viol, nu exista servicii specializate, mai spune Copaceanu. „E ca si cum ai trimite un pacient la un spital de urgenta unde este un singur medic de familie, adica fara specializari pe chirurgie, ortopedie, cardiologie„, afirma psihologul. Copaceanu sustine ca legea ar trebui modificata pentru a introduce servicii specializate. „Pe trauma, pe viol, pe violenta domestica, pe trafic de persoane, pe abuz asupra copiilor. Altele sunt particuparitatile la copii”, explica psihologul.

Acesta mai spune ca victimele pot fi consiliate psihologic si in mediul privat, insa doar daca au resurse financiare, intrucat CNAS nu deconteaza decat trei sedinte de psihoterapie. Mai mult, pentru a beneficia de cele trei sedinte de psihoterapie, insuficiente, in opinia psihologului, victima trebuie sa mearga la medicul de familie pentru a obtine o trimitere, fiind nevoita sa descrie trauma medicului de familie.

Psihologul Mihai Copaceanu prezinta o serie de masuri care ar putea sa imbunatateasca legislatia actuala privind protectia victimelor infractiunilor sexuale:

” 1. O propunere ar fi infiintarea de urgenta a unei structuri guvernamentale, care sa aiba ca unic scop prevenirea, combaterea abuzurilor sexuale si violurilor.[…] E nevoie de departamente specializate, cu echipe interdisciplinare, cu psiholog, terapeut, medic, asistent social, avocat. E nevoie urgenta de o Strategie Nationala eficienta de Prevenire a Violurilor. Campaniile media, simplele anunturi radio au un efect zero. Dupa cum si comandantul politei Vaslui recunostea, ca ,in ciuda campaniilor depuse de politie, violurile si agresiunile sexuale au crescut, iar Vasluiul este pe primul loc in Romania.

2. Cred ca sunt necesare actiuni de urgenta care sa se finalizeze cu protocoale de colaborare intre Ministerul Sanatatii, Ministerul Justitiei, Ministerul de Interne si Colegiul Psihologilor din Romania, care sa includa ghiduri de interventie interdisciplinara, ghiduri pentru proceduri in cazul violului, ghiduri clinice, interventii punctuale sociale si juridice, pas cu pas pentru proceduri eficiente in cazul asistentei post-viol. Si aici fac referire la mai multe aspecte: examinarea medicala, interventia psihologica si sociala si interventia legala, cea din urma sprijind inclusiv familia. Sa se renunte la cereri .

3. Cred cu tarie ca educatie sexuala este obligatorie in scoli. Si ar avea un efect in educarea viitorilor cetateni. Fie ca vorbim de sanatate sexuala, de prevenirea infectiilor cu transmitere sexuala, dar si de atitudinea femei si intelegerea sexualitatii umane. Si desigur de responsabilitate civica.

4. Cred ca Romania are nevoie si de centre anti-viol in alte zone cu risc crescut, precum ar fi campusurile universitare. Occidentul este foarte atent aici. La agresiunile sexuale din randul studentilor. Avem date clare despre abuzurile sexuale din centrele de plasament si centrele pentru persoanele cu handicap sever. O alta zona de interventie.

5. O linite telefonica de urgenta non-stop. Nu cred ca este suficient 112.”

In tarile occidentale, situatia protectiei victimelor infractiunilor sexuale este mult mai bine pusa la punct prin legislatie. Astfel, potrivit lui Mihai Copaceanu, in Marea Britabie si Statele Unite exista clinici specializate pentru victimele abuzului sexual.

„In America, Ministerul Justitiei prin Departamentul Violenta Impotriva Femeilor a publicat in 2013 a doua editie a unui protocol national pentru examinarea medicala in cazul abuzurilor sexuale (prima fiind inca din 2004). Adica medicii de acolo stiu exact ce sa urmeze. In Romania nu avem o colaborare oficiala reglementata intre politist-medic legist, ginecolog-psiholog si avocat si viceversa. Totul se face dupa ureche sau dupa bunatatea unora din sistem. In cazul copiilor de 12-13 ani si mai putin, americanii au un alt document bine elaborat de interventii medicale si psihologice. Un prim document american numit Documentul Violenta Impotriva Femeilor a fost publicat in 1994.„, sustine Copaceanu.

Psihologul Mihai Copaceanu sustine ca in Romania nu exista centre specializate pentru tratarea traumei sau abuz sexual, iar obligatiile statului cu privire la protectia victimelor infractiunilor de viol au fost preluate de unele ONG-uri locale sau nationale.

Mihai Copaceanu este psiholog clinician. Dupa facultate a trait si s-a specializat in Occident la Universitati din Bologna, Oxford si Londra. Scrie constant de peste 2 ani pe blogurile Adevarul incercand sa atraga atentia autoritatilor si publicului despre lacunele din societatea romaneasca

In ceea ce priveste consilierea psihologica a elevei violate din Vaslui,Andrei Puica, prefectul judetului, contactat de site-ul mariustuica.ro, a declarat: „Dupa tot scandalul acesta, am sunat la Inspectoratul Scolar, care m-a indrumat spre liceul unde invata fata. Am vrut sa vad daca tanara a primit consiliere psihologica. Fata a avut acces la consilierul scolii, am cerut si eu un raport ca sa vad ce si cum.”

Consilierul educational de la liceul unde victima a invatat, Cristina Nicoara, a declarat, joi, citata de Vremea Noua: „Am ajutat-o pana intr-un punct. S-a prezentat la mai multe sedinte pe parcursul lunilor decembrie si ianuarie, ulterior a mers la un psiholog din oras. Aceasta decizie a luat-o impreuna cu parintii, din cate am inteles, la sugestia avocatului. Si eu am indemnat-o sa mearga in Policlinica, la psihiatru sau la un psiholog clinician”.

Potrivit Vremea Noua, mama elevei a sustinut ca a mers la psihologul de la scoala pana la terminarea anului scolar.

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

Dependenta de retele de socializare

august 8, 2015august 8, 2015 mihaicopaceanu1 comentariu

articol scris de Ioana Nicolescu publicat pe Adevarul

Dependenţa de reţelele sociale a ajuns în atenţia experţilor, care au observat cât de mult s-a schimbat comportamentul copiilor faţă de comportamentul social de acum 20-30 de ani. Schimbarea constă în faptul că tinerii socializează tot mai mult în mediul virtual, în loc să socializeze în lumea reală.

Sociologii şi psihologii de la Universitatea din Amsterdam realizează un studiu despre fenomenul social media şi modul în care schimbă relaţionarea între tineri, ale cărui rezultate preliminare le-au publicat deja în revista Horizon a Comisiei Europene. Cercetătorii spun că reţelele de socializare creează dependenţă, care poate fi observată atunci când le tai copiilor accesul la tehnologie (tablete, telefoane), iar comportamentul lor se schimbă brusc, devenind mai irascibili, nervoşi, incapabili să se concentreze asupra unui lucru şi tot timpul căutând un mod de a se reconecta la mediul virtual.

Lucrul acesta a fost iniţial observat de cercetători în rândul tinerilor pasionaţi de jocurile video, primii care au dezvoltat un astfel de comportament antisocial. Fenomenul îi îngrijorează pe părinţi, care de cele mai multe ori nu înţeleg ce se întâmplă cu copiii lor. Părerile specialiştilor sunt împărţite, însă. Pe de o parte unii sunt de acord că ceea ce se petrece contribuie la denaturarea comportamentului social uman sănătos, alţii spun că fenomenul la care asistăm este, de fapt, ceva mai complex decât atât şi arată o schimbare la nivelul întregii societăţi asupra modului în care comunicăm într-o lume care devine din ce în ce mai tehnologizată.

Psihologul clinician Yolanda Creţescu de la Centrul Vocaţional Happy Minds spune că avem de a face cu o paradigmă. Ea a explicat pentru „Adevărul” că nevoia de socializare este o nevoie de bază, iar copiii adaptează practic nevoia aceasta la tehnologia de azi, care aduce un comportament nou, reducând socializarea din plan real în plan virtual. Astfel, nevoia de a socializa faţă în faţă cu cineva se echivalează cu nevoia de a socializa virtual. „Nu este un lucru rău, dar e importantă cantitatea, cât de mult timp petreci în lumea virtuală. Pe reţelele de socializare, copiii îşi exersează abilităţile sociale în mediul virtual, care este un mediu mai securizat decât cel real.

Practic, imaginea de sine este protejată, dar este important ca tinerii să-şi exerseze abilităţile sociale şi în mediul real”, a spus psihologul. Ea a mai explicat că atunci când ajung la vârsta adolescenţei, în mintea copiilor se produc schimbări majore, iar nevoia de socializare devine mult mai mare decât în perioada copilăriei şi copiii se îndreaptă spre mediul de socializare care le este cel mai la îndemână, adică spre mediul virtual.

Psiholog: Mediul virtual creează o imagine de sine falsă

Psihologul Mihai Copăceanu, în schimb, spune că reţelele de socializare creează o dependenţă care afectează negativ în mod vizibil comportamentul copiilor. „Sunt persoane care au tot timpul deschisă legătura la Facebook, postează tot timpul (poze, selfie-uri, check in). Practic, acestea persoane postează pentru a-şi crea o imagine de sine, iar pentru susţinerea acestei imagini (identităţi virtuale), au nevoie de like-uri şi de comentarii. Lucrul acesta alimentează stima de sine, însă nu o stimă de sine reală. Practic, cu cât stima de sine este formată în funcţie de părerile altora, cu atât mai mult reprezintă o imagine falsă.

Peste 70% din stima de sine trebuie să vină din propriile tale experienţe, nu din părerile celorlalţi despre tine, altfel nu este o reprezentare reală. Practic, prin trăirea în mediul virtual, se face o disociere între persoana reală şi persoana virtuală, iar pericolul dependenţei, pe lângă faptul că îţi neglijezi viaţa reală, este că ajungi să ai o imagine de sine falsă şi în momentul în care vei conştientiza asta, riscul că cazi în depresie este mare.

Cred că dependenţa de mediul social virtual este mult mai gravă decât ne dăm seama„, este părerea psihologului Copăceanu, blogger adevarul.ro.

STUDIU: Cel puţin 5% din tinerii de astăzi sunt dependenţi de reţelele sociale Sociologii au început să aibă din ce în ce mai mult interes în fenomenul social media, având în vedere amploarea sa şi modul în care schimbă relaţiile interumane. Rezultatele preliminare ale unui studiu despre deprinderile pe care le au tinerii vizavi de social media, realizat de cercetătorii de la Universitatea din Amsterdam, arată că în jur de 5% din adolescenţi pot fi numiţi pe drept, dependenţi de reţelele sociale. Aceştia tind să mintă în legătură cu timpul pe care îl petrec pe reţelele de socializare, folosind aceste site-uri drept o modalitate de a fugi de realitate. De asemenea, ei îşi pierd în timp interesul de a se mai întâlni faţă în faţă cu prietenii şi sunt deseori iritaţi şi antisociali, potrivit cercetării.

Profesorul Patti Valkenburg de la Universitatea din Amsterdam analizează date legate de utilizarea obsesivă a reţelelor de socializare, bazându-se pe datele pe care comunitatea ştiinţifică le are deja cu privire la sindromul dependenţei de jocuri video.

Cele nouă simptome pe care cercetătorii le-au descoperit în aceste cazuri sunt:

1) Petrecerea unei durate semnificative de timp gândindu-se la ce se petrece pe reţelele de socializare

2) Nevoia de a petrece şi mai mult timp socalizând pe net pentru a simţi efectele aşteptate

3) Sentimente de nelinişte, furie, frustrare, anxietate sau tristeţe atunci când nu pot utiliza social media

4) Tentative nereuşite de a opri, controla sau reduce utilizarea social media

5) Utilizarea reţelelor de socializare pentru a ameliora stările negative de spirit

6) Continuarea utilizarii, în ciuda consecinţelor negative observate

7) Minţirea celorlalti în privina duratei de timp petrecute online

8) Diminuarea activităţilor recreative

9) Pierderea unor oportunităţi importante de a relaţiona cu oamenii în lumea reală Aceste criterii sunt folosite de psihoterapeuţii americani pentru a stabilidacă o persoană este sau nu dependentă de gaming.

Olanda a fost una dintre primele ţări europene care a beneficiat de internet, motiv pentru care, spune Valkenburg, este posibil ca olandezii să fie un pic mai avansaţi în ceea ce priveşte dezvoltarea acestor comportamente. Momentan atât fenomenul cât şi studiul acestuia este abia la început, însă Valkenburg spune că până acum, cercetările arată că fetele sunt mai suscepibile la dependenţa de social media decât băieţii. De asemenea, ea mai spune că dezvoltarea dependenţei are loc adesea pe un fond sentimental negativ, depresiv, fiind vorba în general de persoane care suferă de singurătate. „Ştim că adolescenţii singuratici sunt în risc mai mare de a ajunge să utilizeze social media şi gaming în mod obsesiv, dar folosirea obsesivă a acestora va genera şi mai multă singurătate”, a explicat Valkenburg.
photo credit : dose.com

Blogul Adevarul

Sistemul educaţional românesc îşi îngroapă elevii. Dacă aveţi şansa, studiaţi în străinătate!

iulie 14, 2015iulie 14, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol publicat pe Blogurile Adevărul in prag de examene nationale şi BAC

Mai rămăseseră puţine minute până la ora 8. Mă îndreptam cu paşi apăsaţi spre şcoala din colţul străzii când deja zăream părinţii agitaţi ce îşi însoţiseră copiii până la intrare. Murmurau neliniştiţi de ce va fi şi se încurajau reciproc cu expresia specifică românului „lasă, că va fi bine“. Pe holuri era încă tăcere. Directorul aştepta ora potrivită pentru a ridica subiectele.
Cei câţiva profesori şi învăţători din comisie citeau regulamente, verificau şi afişau listele cu elevii pe uşile claselor de examinare. „Oooo, ce bine că ai venit! Chiar aveam nevoie de tine! Du-te te rog vezi cum sunt elevii”, îmi zice o dirigintă. Alta profesoară zâmbitoare exclamă „ce faci, Mihai, nu ai somn de dimineaţă?! E vacanţă, ce naiba!”

Am urcat la etaj fiind convins că trebuia să-i regăsesc repede pe cei din clasa a VIII-a şi să-i încurajez, acum, cu doar câteva minute înainte de primul lor mare examen din viaţă. Copilaşii aceştia, ştiţi că au doar 14 ani? Le-am repetat mereu în întâlnirile noastre anterioare „dragii mei, cele mai mari examene în viaţă nu se dau la şcoală, dar asta nu ne scuteşte de note mari şi performanţă” (şi ei au înţeles asta), i-am motivat oferindu-le întâi încrederea mea to tală în capacităţile lor şi i-am învăţat tehnici de managment al timpului, de lecturare eficientă şi de gestionare a emoţiilor distructive. Le-am răspuns la zeci de întrebări şi i-am primit la cabinet fără ezitare. La sugestia mea, unii elevi şi-au închis contul de facebook tocmai pentru a învăţa „fără stres”. Cu câteva luni în urmă m-au rugat să-i ajut să-şi descopere interesele şi aptitudinile. Acum ştiau deja ce-şi doresc şi se visau la licee.

E atât de confortabil psihic să ştii ce vrei în viaţă şi atât de confuz şi stresant când nu ştii încotro… Am deschis prima uşă şi reacţia lor a fost de fapt un strigăt de bucurie. Am vorbit cu fiecare încercând să le evaluez starea emoţională. O elevă mi-a întins mâna dreaptă. Îi tremura parcă cu tot corpul. Mi-a răspuns scuzându-se „aşa îmi tremură mie, nu e prima oară, nu e de la examen”. Ei, da…Ca o ultimă reevaluare m-au întrebat despre poeţii contemporani români (Cărtărescu n-a lipsit, nici Dinescu pe care îl întâlnisem cu o zi înainte) şi în discuţia noastră mai în glumă, o elevă (ştiind că am publicat două cărţi) m-a asigurat că îmi va scrie numele pe foaia de răspuns. Altă elevă mi-a zis că va insera o poză: „o poză e cât o mie de cuvinte domnu’ psiholog” şi în final au vrut să-şi dea un check in pe facebook.

Evident că am diferenţiat cele serioase şi urgente de cele glumeţe şi nepotrivite. Evident că răspunsuri mulţumitoare nu au primit la întrebări de genul „ce mă ajută în viaţă să ştiu diferenţa dintre o cauzală şi o completivă directă? Şi asta mă stresează pe mine acum!”. Am intrat pe urmă şi în cealaltă clasă şi i-am încurajat mergând pe holuri până când o profesoară justiţiară (culmea, profă de religie) a strigat din toţi rărunchii să părăsesc şcoala că începe examenul şi sunt camere video şi nu avem nevoie de probleme… (Eram sigur că Ceauşescu avea să intre în urma mea). Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Ce m-a impresionat în această scenă sunt câteva aspecte. Întâi trăirile acestor copii. La 14 ani eşti încă copil: te joci, cânţi, dansezi, te distrezi şi probabil te îndrăgosteşti. Nu ai gânduri concrete de viitor pentru că viitorul nu e în lumea ta. Lumea ta e alta. Ori, aceşti elevi se îmbrăţişau unii cu alţii şi îşi făceau cruci creştineşti ca în faţa unei mari despărţiri sau a unei iminente catastrofe, un pericol de neconceput.

Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Am observat emoţiile profesorilor din şcoală; şi ei erau rugaţi să fie îmbrăţişaţi şi apoi am urmărit reacţiile emoţionale ale părinţilor din timpul şi în urma examenului. A doua zi, alt examen la limba maternă şi a treia zi binecunoscuta şi neiubita matematică.

E primul examen al unor copii, primul dintr-o serie de 100, 200 sau câteva vor mai urma la liceu şi în facultate sau master. Şi e primul tratat cu un maximum de importanţă încât pentru unii copii poate fi catastrofal. Cum să nu fii alături de ei? Nu e doar emoţia lor proprie, să ne fie lămurit. Este emoţia lor covârşită de emoţia părinţilor, bunicilor, mătuşilor şi a întregului neam, este soarta lor şi viitorul lor, este mândria lor şi a familiei în joc. „Nu ne poţi face de râs”. Cum??

Exigenţele părinţilor şi obsesia lor de a fi admişi doar la unele licee în contradicţie cu dorinţa sinceră a elevului care militează în zadar pentru alt liceu şi eşecul admiterii cauzează adevărate traume şi constante reproşuri: „Nu eşti bun de nimic, m-ai dezamăgit, aveam speranţă în tine, acum ce mă fac cu tine. Soră-ta e mai deşteaptă şi muncitoare, tu – un prăpădit. Şi am băgat atâtea meditaţii şi atâţia bani. Nu se va alege nimic de tine în viaţă” – sunt doar câteva „uşoare” sentinţe din cele pe care urechile mele le-au auzit. Viaţa parcă începe sau se sfârşeşte cu acest examen de evaluare naţională.

Stresul din aceste zile şi din ultimele luni, interdicţiile, supărările, certurile, epuizarea fizică şi psihică, miile de ore de meditaţii, toate vin în contrast cu viaţa reală. Viaţa reală chiar nu se termină cu un examen, nici cu un eşec, oricare ar fi. Urmaţi-vă şansa, tineri! Pe de altă parte, societatea românească le arată o altă viziune asupra vieţii. De fapt în întâlnirile mele cu elevii de multe ori mi-au contraargumentat că în România nu trebuie să ai şcoală ca să ai bani şi baftă în viaţă, că trebuie să ştii să te descurci, să fii băiat deştept, că hoţii sunt mai fericiţi decât tocilarii şi nu fac închisoare, că medicii care salvează vieţi sunt la limita supravieţuirii şi că profesorii lor care le predau zi de zi trăiesc din împrumuturi financiare şi se îmbracă cu aceleaşi haine sărăcăcioase. Societatea românescă le arată contramodele. Şi mai grav este că statul român nu dă doi bani pe şcoală. Guvernul României nu face o prioritate de grad zero din învăţământ. De fapt, nici nu-i pasă. A schimbat vreo 20 de miniştri după 1990 şi a modificat zeci de legi ale educaţiei bătându-şi joc şi experimentând fantezii personele pe spinarea elevilor.

Şi, de fapt, mari schimbări nu sunt. Am răsfoit programele disciplinelor şi caietele elevilor şi am testat atitudinea profesorilor. Comunistă. M-am aşezat la ore în bănci. Am asistat la evaluări. Mă pot jura că la fel m-am simţit şi în urmă cu 20 de ani când eu însumi eram pe băncile şcolii. Niciun progres. Am constatat învechitul şi retincenţa făţă de orice nou şi util (metodă, tehnică, mentalitate, abordare, disciplină) mai ales educaţia sanitară, sau sexuală. Recent, cu greu şi cu multe voturi împotrivă, s-a decis mărirea alocaţiei la: atenţie 84 de lei (nu euro). Bani pe care un elev din Occident îi lasă într-o zi la un fast-food. Reacţia prim-ministrului a fost la fel de jalnică ca propriul său mandat: că nu ştie dacă la anul vor mai fi bani pentru alocaţii. Evident că pe aleşi nu-i interesează învăţământul de stat când proprile odrasle studiază în instituţii private extrem de scumpe din ţară sau străinătate. Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Şi atunci mă întreb cu ce drept aş putea eu să încurajez tinerii care îmi cer sfatul în alegerea carierei în România versus Occident? Cum aş putea eu să-i influenţez sau să le transmit iluzii, când ştiu preabine cum se face şcoală în ţară? Am întâlnit tineri geniali în cabinet cu scoruri de inteligenţă superioară care erau deja curtaţi de universităţi de top din lume. Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Sentimentalisme ieftine şi dăunătoare.

NU, îi îndemn pe toţi cei care îşi doresc mult să studieze în Occident, să facă acest pas, să nu rateze nicio şansă, să aibă parte de educaţie la cel mai înalt nivel, îî îndemn să se formeze intelectual şi moral în instituţii de prestigiu din Marea Britanie şi din America şi în societăţi civilizate, oneste şi meritocrate cu profesionişti şi specialişti în demoniile lor, pentru ca mai apoi, dacă-şi doresc, să se întoarcă în România. România are nevoie mai mult ca oricând de tinere talente, de minţi luminate, dar pentru ca orice sămânţă bună să aducă roadă trebuie să cadă pe pământ bun, nu în buruieni şi nici să fie călcată în picioare, şi din păcate, o repet, România încă nu este un pământ rodnic la capacităţi maxime şi încă eşti călcat în picioare. Urmaţi-vă şansa, tineri! PS Pe 20 iunie, Elena Kuji (foto) a primit titlul de Valedictorian, adică şefă de promoţie la Universitatea Internaţională din Monaco, şi a fost felicitată de însuşi Prinţul Albert II de Monaco. Bistriţeanca Elena Kuji a fluturat apoi cu mândrie steagul României. In Romania cum ar fi fost ?

Citeste mai mult: adev.ro/nqg2tg

Blogul Adevarul

Ce trebuie să ştie părinţii despre homeschooling – şcolarizarea la domiciliu: beneficii şi dezavantaje

iulie 3, 2015iulie 3, 2015 mihaicopaceanu1 comentariu

articol publicat pe Blogurile Adevărul la 5 mai 2015

(foto: Eduard Enea)

Când educaţia statului îţi oferă multiple şi repetate dezamăgiri sunt părinţi ce optează pentru educaţia acasă (homeschooling). De fapt, succesul unor iniţiative personale sau civice e concecinţă ca reacţie la dezamăgirea statului. Şi cetăţenii responsabili nu mai au aşteptări şi nu mai aşteaptă şi încep să-şi creeze proprile condiţii favorabile de trai. Aşa este şi cu educaţia.

Din păcate, nu avem o legislaţie în acest sens, învăţământul este obligatoriu în România, iar soluţia identificată de unii părinţi este aceea de a-şi înscrie copilul la şcoli din străinătate (şcoli umbrelă) şi de a realiza lecţii şi teme online. Asociaţia Home Schooling România li exemplele a sute de părinţi ne arată că ceva bun poate funcţiona şi în România. Din păcate, prea puţini părinţi preferă să-şi educe copiii acasă. Unul din principiile funcţionării acestei alternative este acela că acasă părintele poate individualiza programa, tipul şi stilul de predare-învăţare, ceea ce e mult mai dificil în şcoala de masă alături de 25-30 de elevi, indiferent de experienţa profesională a profesorilor. Într- o manieră schematică şi utilă am putea creiona câteva avantaje şi dezavantaje. Avantaje: Alternativa optimă la experimentele învăţământului de stat postdecembrist cu toată instabilitatea şi toate dezavantajele arhicunoscute de noi toţi;

Flexibilitatea studierii disciplinelor (un copil poate studia într-un an o materie şi următorul an o altă materie într-o ordine pe care părintele şi/sau el o alege);

O învăţare cu plăcere, prin descoperire şi fără obligaţii sau sarcini riguroase, fără teste înfricoşătoare şi teze la fiecare semestru;

Apelarea la un meditator (ceea ce se întâmplă deja dacă calculăm că astăzi sunt copii ce primesc meditaţii deja la 3,4 discipline săptămânal); Folosirea unei filosofiii educaţionale, a unor materiale şi manuale variate concomitent sau alternativ şi a unei tehnici moderne (lecţii multimedia, activităţi interactive, CD, DVD-uri). Vorba americanilor: Dacă copilul iubeşte calculatorul să-l facem să înveţe la calculator; Folosirea metodelor pe care părintele le consideră eficiente pentru propriul copil. Şi metodele pot fi schimbate de la o zi la alta; Evitarea unui mediu şi anturaj cu risc pentru copiii. Mulţi părinţi consideră că factorii de influenţă negativă, fie agresivitate ori consumul de substanţe sunt regăsiţi în mediul şcolar şi astfel acasă copiii pot fi feriţi;

Părintele petrece mult mai mult timp cu propriul copil, este provocat în a-l cunoaşte şi îl poate învăţa aşa cum doreşte. Aceasta cred că este cel mai mare avantaj în defavoarea părinţilor care îşi trimit 6-8 ore copilul de acasă, apoi la meditaţii lăsând totul în seama şcolii şi absolvindu-se de orice altă obligaţie educaţională. Dezavantaje – Insuficienta pregătire a părinţilor.

Cu timpul, disciplinele vor avea un grad înalt de dificultate şi complexitate, iar părinţii pot întâmpina dificultăţi în explicarea unor lecţii. La specializare se adaugă şi faptul că părinţii nu au nici experienţa pedagogică a profesorilor. Ai încercat 3,4 metode şi ce te faci când ajungi să predai ca părinte (medic) o disciplină precum fizica de clasa a 11-a? – Socializarea. Părinţii de acasă afirmă că dimpotrivă copiii lor socializează foarte bine, că au prieteni. Dar una e să socializezi într-un mediu restrâns, cu cine pofteşti şi alta într-o şcoală cu 800, 1200 de elevi mai mici sau mai mari, fiecare cu particularităţile vârstei lor. – Disciplina. La şcoală elevii învăţă să respecte un program, o ordine, să efectueze în mod organizat anumite activităţi. Învaţă să se comporte cu ceilalţi colegi, cu profesorii, oamenii maturi, cu dirigintele şi directorul şcolii, învaţă expus fiind la experienţe de viaţă. Copiii învaţă prin experienţă şi experienţele din şcoală aparţin şcolii. – Competiţia. Copiii de acasă pot participa la concursuri, dar în colectivitate, copiii sunt într-o perpetuă competiţie cu cei mai buni. Tot experienţa îi va învăţa cum să înveţe, ce să înveţe, să înveţe în echipă etc. În şcoală, copiii mai mari pot fi modele. – Abilităţi sociale. Indiferent de decizia părinţilor, copiii, cu educaţia acasă sau nu, tot în societate vor fi nevoiţi să trăiască şi să muncească.

Abilităţile dezvoltare prin relaţionarea cu colegii de bancă, clasă şi şcoală vor fi dezvoltate şi transferate la locul de muncă. Să ai răbdare, să accepţi nereuşita, să legi prietenii, să fii proactiv, prosocial etc. sunt abilităţi şi calităţi care se pot dezvolta mai bine în colectivitate -Activăţi organizate.

Ore şi pauze, fără prelungiri, teme, şi activităţi de grup, implică un alt timp de învăţare din partea copiilor. Nu ai terminat lecţia, timpul a trecut. Acasă, după cum spunea un părinte, poate învăţa ce-i place, dacă vrea întreaga săptămână poate învăţa doar istoria… şi în perspectivă. Ori în viaţa reală deadline-uri sunt importante. Viaţa reală chiar nu ne-o facem după plăcere şi dispoziţie. – timp şi resurse şi generalizare. Din păcate, nu orice părinte îşi poate permite şi nici orice copil. Dar consider, totuşi, că într-o societate democratică educaţia este extrem de importantă şi statul este obligat să permită fiecărui copil să fie educat la cele mai bune standarde şi dacă aceasta înseamnă homeschooling, de ce nu?

Citeste mai mult: adev.ro/nnvhne

Blogul Adevarul

România morţii la televizor. În direct

iulie 3, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

România morţii la televizor. În direct

@ http://www.secureteen.com

articol publicat pe Blogurile Adevărul la 23 mai 2015

Trăim într-o ţară unde se moare pe rupte datorită incompetenţei şi neprofesionalismului instituţiilor statului aflate în slujba cetăţeanului. Privesc cu scepticism paradele de 1 decembrie când maşini noi, luxoase şi sofisticate sunt scoase pentru defilare şi atât. Când tehnica de intervenţie specială este afişată cu mândriem, dar de fapt este în imposibilitate de utilizare fie din lipsa personalului specializat, fie urmărind scuza generală „pentru că e prea scump, ar costa prea mult”. Cu acelaşi scepticism văd exerciţiile şi simulările unor instituţii de stat de salvare în situaţii de urgenţă. Uneori erori de nepermis au loc chiar în timpul exerciţiilor. Negociatori Cred că în situaţiile limită de viaţă şi de moarte orice om sare în ajutor pentru salvarea unei vieţi. Cred că şi cazul de faţă negociatorii şi-au dat întreaga silinţă în acest sens. Şi chiar nu îţi este uşor să constaţi că eforturile tale au fost în zadar. Dar altceva doresc să subliniez. Am întâlnit „negociatori” ai unor instituţii care de fapt erau angajaţi egal cu ceilalţi, de regulă, ofiţeri, dar care nu aveau în plus decât unul sau două cursuri de formare, ţinute de nişte formatori, tot din sistem şi desigur foarte slab pregătiţi. Aici cred că avem mult de învăţat. Şi totuşi, sunt cu totul de acord că indiferent de expertiza unui negociator vor exista cazuri unde se vor afla în neputinţă. Dar neputinţa, condusă de imprevizibil, în aceste cazuri nu este sinonimă cu neprofesionalismul. Să salvezi de la înec, din foc, din atacuri teroriste sau de la suicid pe toţi în toate situaţiile cred că este aproape imposibil. Dar repet această nereuşită nu este cauzată erorilor de procedură sau lipsei resurselor de salvare, ci din cauza unor factori imposibil de gestionaţi. Erori Ieri am văzut clar că am fost depăşiţi de situaţie şi lipsiţi de profesionalism. Situaţia nu era una de scurtă durată, când chiar e suficient timp pentru a pune în practică toate variantele salvatoare, era vorba de 35 de ore. În tot acest interval soluţia cu salteaua a venit prea târziu, a rămas dezumflată. Cel mai ridicol gest mi se pare aducerea unui preot, aşa cum declara onorabil Poliţia Capitalei prin Bogdan Ghebaur. „Negociatorii au incercat sa o salveze, a fost adusa si familia, un preot, dar situatia dânsei era delicata’. De când dracu, preotul este specialist în situaţii de urgenţă ? Şi care este explicaţia că serviciul de specialitate de urgenţă apelează la preoţi ? Cea mai jignitoare « justificare » a ISU Bucureşti e cea legată de lipsa unei saltele gonflabile, în fine adusă mult prea târziu din Argeş. Citez « În momentul în care ne pregăteam să o umflăm, echipa de negociatori a spus să încetăm orice demers pentru că femeia începuse să se agite ». Domnilor cum vă permiteţi o asemenea justificare denigratoare la adresa cetăţeanului român şi jignitoare pentru serviciul dumneavoastră. Adică să spui că ISU Bucureşti nu are o saltea, nu este deloc o scuză de acceptat. Că nu avem proceduri care să se respecte pas cu pas În sensul acesta stă declaraţia domnului psihiatru Diaconu care a fost la faţa locului şi a enumerat câteva greşeli. Întâi ne spune că s-a putut perinda de la poliţişti la pompieri şi de la pompieri a urcat chiar în bloc până la echipa de negociatori, fără ca nimeni să îl legitimeze, să-l întrebe ceva, putea fi oricine. Că maşinile circulau pe stradă şi pietonii se plimbau, căscau gura fără jenă, iarăşi este nepermis. Şi încă ceva că sub bloc era un grup de patru copii de vreo 10 ani, copii care au văzut „spectacolul morţii” şi televiziunile dădeau ştiri. O televiziune a redat însuşi momentul aruncării de pe bloc. Care este scopul redării acestor imagini ? Atenţionarea că urmează imagini cu impact emoţional nu opreşte telespectatorul de la a urmări ştirea. Şi dacă în acel moment ştirea e privită de zeci de copii sau de oameni cu labilitate emoţională cum îşi justifici ştirea ? Prin rating ? Toate aceste detalii desigur arată câtă importanţă este acordată de către serviciile de intervenţie cazurilor de urgenţă. Şi cum ştiim să ne facem treaba. De fapt că nu avem procedură, oameni extrem de specializaţi care să intervină şi repet un plan de intervenţie clar şi limpede care să fie respectat ad litteram, un coordonator şef şi ruşinos mijloace de salvare, precum banala dar extrem de utila saltea. Să declari că doamna îşi dorea să moară, a ales să moară şi că nu a cooperat sună de parcă „tot mortul e de vină”. Din păcate, astăzi România pică încăodată testul profesionalismului serviciilor publice în situaţii de urgenţă. Ar fi incorectă orice comparaţie cu tragediile din munţii Apuseni şi cea de pe lacul din Constanţa. Şi desigur ar fi nedrept să acuzi un doctor (nu creştin ortodox) care a contribuit mai mult decât zeci de ministere pentru sănătătea românilor (majoritari ortodoxi). Constat însă că prevenirea suicidului, căci despre asta este vorba are o altă importanţă în ţările civilizate. Avem o strategie naţională ? Eu nu o cunosc şi nici departamente care să se ocupe de aceste fenomene. În America În America există o strategie naţională revizuită încă din 2001, Guvernul sprijină programe de instruire pentru cetăţenii şi a crea linii telefonice cu asistenţă 24/24h. Au fost înfiinţate grupuri locale şi cetăţenii sunt instruiţi cum să recunoască semnele riscului de suicid, ale depresiei iar în şcoli primare, gimnaziale, în licee şi universităţi există echipe de criză. Sunt publicate protocoale pentru ce poţi face în ajutarea unui persoane care a trecut printr-o tentativă de sinucidere şi medicii sunt învăţaţi cum să se comporte la secţia de urgenţe din spitale. Miturile încă funcţionează în mintea românilor:

a) Că de fapt doar ameninţă, vorbeşte, vrea mă manipuleze şi nu se sinucide

b) Că de fapt oricum nu ai ce să faci, dacă vrea tot se omoară

c) Că după ce a depăşit o criză, după o tentativă, acum nu mai are nimic (peste 50% dintre cei care s-au sinucis au avut deja în istoric câteva tentative)

d) Că aceşti oameni sunt „nebuni” şi nu ai ce vorbi cu ei

e) Că dacă vorbeşti despre sinucidere nu faci decât să încurajezi

Ce poţi să faci ca simplu apropiat?

a) Să înveţi să identifici şi să fii atent la semnele de îngrijorare

b) să fii calm, să asculţi şi să sprijini şi să ceri sprijin implicând alte persoane

c) Să nu judeci şi să nu argumentezi în contradictoriu

d) Să nu neglijezi situaţiile de criză

e) Să eviţi expunerea la situaţii cu risc crescut, obiecte şi locuri primejdioase şi să nu laşi singură persoana

f) Să încurajezi apelarea la servicii de psihoterapie

g) Să nu renunţi şi să arăţi că îţi pasă

Citeste mai mult: adev.ro/nosmy1

Blogul Adevarul

Sistemul educaţional românesc îşi îngroapă elevii. Dacă aveţi şansa, studiaţi în străinătate!

iulie 3, 2015iulie 3, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol scris pe Blogurile Adevărul publicat la 24 iunie 2015

Cei câţiva profesori şi învăţători din comisie citeau regulamente, verificau şi afişau listele cu elevii pe uşile claselor de examinare. „Oooo, ce bine că ai venit! Chiar aveam nevoie de tine! Du-te te rog vezi cum sunt elevii”, îmi zice o dirigintă. Alta profesoară zâmbitoare exclamă „ce faci, Mihai, nu ai somn de dimineaţă?! E vacanţă, ce naiba!” Am urcat la etaj fiind convins că trebuia să-i regăsesc repede pe cei din clasa a VIII-a şi să-i încurajez, acum, cu doar câteva minute înainte de primul lor mare examen din viaţă. Copilaşii aceştia, ştiţi că au doar 14 ani?

Le-am repetat mereu în întâlnirile noastre anterioare „dragii mei, cele mai mari examene în viaţă nu se dau la şcoală, dar asta nu ne scuteşte de note mari şi performanţă” (şi ei au înţeles asta), i-am motivat oferindu-le întâi încrederea mea to tală în capacităţile lor şi i-am învăţat tehnici de managment al timpului, de lecturare eficientă şi de gestionare a emoţiilor distructive. Le-am răspuns la zeci de întrebări şi i-am primit la cabinet fără ezitare. La sugestia mea, unii elevi şi-au închis contul de facebook tocmai pentru a învăţa „fără stres”. Cu câteva luni în urmă m-au rugat să-i ajut să-şi descopere interesele şi aptitudinile. Acum ştiau deja ce-şi doresc şi se visau la licee. E atât de confortabil psihic să ştii ce vrei în viaţă şi atât de confuz şi stresant când nu ştii încotro… Am deschis prima uşă şi reacţia lor a fost de fapt un strigăt de bucurie. Am vorbit cu fiecare încercând să le evaluez starea emoţională. O elevă mi-a întins mâna dreaptă. Îi tremura parcă cu tot corpul. Mi-a răspuns scuzându-se „aşa îmi tremură mie, nu e prima oară, nu e de la examen”. Ei, da…Ca o ultimă reevaluare m-au întrebat despre poeţii contemporani români (Cărtărescu n-a lipsit, nici Dinescu pe care îl întâlnisem cu o zi înainte) şi în discuţia noastră mai în glumă, o elevă (ştiind că am publicat două cărţi) m-a asigurat că îmi va scrie numele pe foaia de răspuns. Altă elevă mi-a zis că va insera o poză: „o poză e cât o mie de cuvinte domnu’ psiholog” şi în final au vrut să-şi dea un check in pe facebook. Evident că am diferenţiat cele serioase şi urgente de cele glumeţe şi nepotrivite. Evident că răspunsuri mulţumitoare nu au primit la întrebări de genul „ce mă ajută în viaţă să ştiu diferenţa dintre o cauzală şi o completivă directă? Şi asta mă stresează pe mine acum!”. Am intrat pe urmă şi în cealaltă clasă şi i-am încurajat mergând pe holuri până când o profesoară justiţiară (culmea, profă de religie) a strigat din toţi rărunchii să părăsesc şcoala că începe examenul şi sunt camere video şi nu avem nevoie de probleme… (Eram sigur că Ceauşescu avea să intre în urma mea).

Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Ce m-a impresionat în această scenă sunt câteva aspecte. Întâi trăirile acestor copii.

La 14 ani eşti încă copil: te joci, cânţi, dansezi, te distrezi şi probabil te îndrăgosteşti. Nu ai gânduri concrete de viitor pentru că viitorul nu e în lumea ta. Lumea ta e alta. Ori, aceşti elevi se îmbrăţişau unii cu alţii şi îşi făceau cruci creştineşti ca în faţa unei mari despărţiri sau a unei iminente catastrofe, un pericol de neconceput. Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Am observat emoţiile profesorilor din şcoală; şi ei erau rugaţi să fie îmbrăţişaţi şi apoi am urmărit reacţiile emoţionale ale părinţilor din timpul şi în urma examenului. A doua zi, alt examen la limba maternă şi a treia zi binecunoscuta şi neiubita matematică. E primul examen al unor copii, primul dintr-o serie de 100, 200 sau câteva vor mai urma la liceu şi în facultate sau master. Şi e primul tratat cu un maximum de importanţă încât pentru unii copii poate fi catastrofal. Cum să nu fii alături de ei? Nu e doar emoţia lor proprie, să ne fie lămurit. Este emoţia lor covârşită de emoţia părinţilor, bunicilor, mătuşilor şi a întregului neam, este soarta lor şi viitorul lor, este mândria lor şi a familiei în joc. „Nu ne poţi face de râs”.

Cum?? Exigenţele părinţilor şi obsesia lor de a fi admişi doar la unele licee în contradicţie cu dorinţa sinceră a elevului care militează în zadar pentru alt liceu şi eşecul admiterii cauzează adevărate traume şi constante reproşuri: „Nu eşti bun de nimic, m-ai dezamăgit, aveam speranţă în tine, acum ce mă fac cu tine. Soră-ta e mai deşteaptă şi muncitoare, tu – un prăpădit. Şi am băgat atâtea meditaţii şi atâţia bani. Nu se va alege nimic de tine în viaţă” – sunt doar câteva „uşoare” sentinţe din cele pe care urechile mele le-au auzit. Viaţa parcă începe sau se sfârşeşte cu acest examen de evaluare naţională. Stresul din aceste zile şi din ultimele luni, interdicţiile, supărările, certurile, epuizarea fizică şi psihică, miile de ore de meditaţii, toate vin în contrast cu viaţa reală. Viaţa reală chiar nu se termină cu un examen, nici cu un eşec, oricare ar fi. Urmaţi-vă şansa, tineri! Pe de altă parte, societatea românească le arată o altă viziune asupra vieţii. De fapt în întâlnirile mele cu elevii de multe ori mi-au contraargumentat că în România nu trebuie să ai şcoală ca să ai bani şi baftă în viaţă, că trebuie să ştii să te descurci, să fii băiat deştept, că hoţii sunt mai fericiţi decât tocilarii şi nu fac închisoare, că medicii care salvează vieţi sunt la limita supravieţuirii şi că profesorii lor care le predau zi de zi trăiesc din împrumuturi financiare şi se îmbracă cu aceleaşi haine sărăcăcioase. Societatea românescă le arată contramodele. Şi mai grav este că statul român nu dă doi bani pe şcoală.

Guvernul României nu face o prioritate de grad zero din învăţământ.

De fapt, nici nu-i pasă. A schimbat vreo 20 de miniştri după 1990 şi a modificat zeci de legi ale educaţiei bătându-şi joc şi experimentând fantezii personele pe spinarea elevilor. Şi, de fapt, mari schimbări nu sunt. Am răsfoit programele disciplinelor şi caietele elevilor şi am testat atitudinea profesorilor. Comunistă. M-am aşezat la ore în bănci. Am asistat la evaluări. Mă pot jura că la fel m-am simţit şi în urmă cu 20 de ani când eu însumi eram pe băncile şcolii. Niciun progres. Am constatat învechitul şi retincenţa făţă de orice nou şi util (metodă, tehnică, mentalitate, abordare, disciplină) mai ales educaţia sanitară, sau sexuală. Recent, cu greu şi cu multe voturi împotrivă, s-a decis mărirea alocaţiei la: atenţie 84 de lei (nu euro). Bani pe care un elev din Occident îi lasă într-o zi la un fast-food.

Reacţia prim-ministrului a fost la fel de jalnică ca propriul său mandat: că nu ştie dacă la anul vor mai fi bani pentru alocaţii. Evident că pe aleşi nu-i interesează învăţământul de stat când proprile odrasle studiază în instituţii private extrem de scumpe din ţară sau străinătate. Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Şi atunci mă întreb cu ce drept aş putea eu să încurajez tinerii care îmi cer sfatul în alegerea carierei în România versus Occident? Cum aş putea eu să-i influenţez sau să le transmit iluzii, când ştiu preabine cum se face şcoală în ţară? Am întâlnit tineri geniali în cabinet cu scoruri de inteligenţă superioară care erau deja curtaţi de universităţi de top din lume. Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Sentimentalisme ieftine şi dăunătoare. NU, îi îndemn pe toţi cei care îşi doresc mult să studieze în Occident, să facă acest pas, să nu rateze nicio şansă, să aibă parte de educaţie la cel mai înalt nivel, îî îndemn să se formeze intelectual şi moral în instituţii de prestigiu din Marea Britanie şi din America şi în societăţi civilizate, oneste şi meritocrate cu profesionişti şi specialişti în demoniile lor, pentru ca mai apoi, dacă-şi doresc, să se întoarcă în România.

România are nevoie mai mult ca oricând de tinere talente, de minţi luminate, dar pentru ca orice sămânţă bună să aducă roadă trebuie să cadă pe pământ bun, nu în buruieni şi nici să fie călcată în picioare, şi din păcate, o repet, România încă nu este un pământ rodnic la capacităţi maxime şi încă eşti călcat în picioare.

Urmaţi-vă şansa, tineri!

PS Pe 20 iunie, Elena Kuji (foto) a primit titlul de Valedictorian, adică şefă de promoţie la Universitatea Internaţională din Monaco, şi a fost felicitată de însuşi Prinţul Albert II de Monaco. Bistriţeanca Elena Kuji a fluturat apoi cu mândrie steagul României. In Romania cum ar fi fost ?

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Pensionarii, cei mai dispuşi la depresie

ianuarie 23, 2015ianuarie 27, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

Articol publicat in Tribuna, 22.01.2015

Dacă stai prea mult, ajungi depresiv. Asta este concluzia unor cercetători chinezi, care au luat în considerare studiile precedente. Printre formele de sedentarism care pot creşte riscul de a suferi o depresie se numără timpul excesiv petrecut în faţa televizorului şi al calculatorului. Faptul a fost confirmat şi de psihologul sibian Mihai Copăceanu, care aduce ca prim exemplu oamenii care se plafonează şi duc o viaţă pasivă. De pildă, pensionarii. „O dată pensionaţi, oamenii duc o viaţă extrem de pasivă şi stările deprimante devin tot mai accentuate. Un om activ îşi preocupă timpul şi programul zilnic, îşi preocupă mintea. şi asta este esenţial”, a spus psihologul.

Cercetătorii de la Colegiul Medical din Universitatea „Qingdau” din Shangong au demonstrat că un stil de viaţă sedentar creşte cu 25% riscul de a suferi o depresie, în comparaţie cu oamenii care sunt activi şi duc o viaţă solicitantă. Potrivit Mediafax, analiza, publicată în British Journal of Sports Medicine, a adus în faţă rezultatele obţinute în urma monitorizării a 193.166 de participanţi la alte 24 de studii publicate anterior, care au avut în centru nivelurile de comportament sedentar şi riscul de depresie. Explicaţii în legătură cu acest studiu ne-a oferit şi psihologul sibian Mihai Copăceanu, care spune că factorii depresiei sunt, înainte de toate, în funcţie de vârstă. „Factori de risc pentru tulburarea depresivă sunt şi suferinţa unei boli somatice îndelungate, abuzul de alcool şi droguri, evenimente din viaţă stresante (pierderea job-ului, a unei persoane, divorţul, pierderdea iubitei), munca în exces, nemulţumirile şi insatisfacţiile profesionale precum stima de sine scăzută, pesimismul, autocritica”, a mai explicat Mihai Copăceanu. Potrivit sibianului, studiile arată că una din patru persoane poate dezvolta un episod depresiv pe parcursul vieţii.
Secretul? O viaţă echilibrată
Ce se recomandă? În funcţie de tipul şi severitatea simptomelor, depresia poate fi tratată prin psihoterapie. „Mi-aş dori ca sibienii să aibă încredere în psihologi şi să acceseze serviciile de terapie. Psihologul clinician este de mare ajutor şi reprezintă o necesitate, pentru că el intervine cu metode şi tehnici specializate. Psihologul nu dă sfaturi, nici nu este o persoană ca oricare alta, care doar te ascultă. Prietenii nu pot fi psihologi. Apoi, în cazurile severe, depresia trebuie numaidecât tratată prin medicamente, pe care doar un psihiatru, în urma unui consult de specialitate, poate recomanda”, a spus Mihai Copăceanu. Pe lângă medicamente, un remediu bun este viaţa echilibrată. „Trebuie să avem şi momente de odihnă, de dialogare cu sinele şi de socializare. Dar, câteodată, uităm să socializăm complet. Ne închidem în noi sau – mai nou – în tehnologie, în Internet şi calculator. Văd deseori familii, unde tatăl este cu treaba lui, mama cu a ei, iar copiii pe calculator”.
De asemenea, pentru un stil de viaţă moderat se recomandă şi o activitate fizică mai bună.

Blogul Adevarul

Încă o dată despre Ruşinea de a fi Român, domnule Iohannis!

decembrie 12, 2014 mihaicopaceanuLasă un comentariu

publicat pe blogurile Adevarul la 12 dec 2014 cu prilejul Zilei Internaţionale a Drepturilor Omului

Bucureşti 10 decembrie 2014: Ziua internaţională a Drepturilor Omului

La ora 9 fix evenimentul este deschis. În sală magistraţi, psihologi, cercetători, jurnalişti, directori de instituţii publice din întreaga ţară şi din străinătate. Se apropie prânzul. L-am ascultat pe judecătorul CSM Cristi Dănileţ, apoi alt judecător din Oltenia, un avocat şi un procuror din Berlin. Era o tânără domnişoară. Nici nu i-aş fi dat 30 de ani. Dar a vorbit cu un impact incredibil. A continuat să enumere cazurile grave de trafic de persoane. Şi a ajuns la cifre. Aici sala s-a blocat. Linişte. Cea mai mare minoritate etnică de femei obligate să practice prostituţia sunt românce. În Germania se estimează a fi 200.000 de prostituate. Peste 65% sunt de altă naţionalitate, majoritatea din România şi Bulgaria. Da, prostituţia e legală în Germania din 2002, dar asta nu simplifică nimic. Cifra româncelor urcă până la 70.000. Poate fi reală sau nu. Dar în Italia? Dar în Spania şi Marea Britanie?

Căutaţi în orice ziar european şi veţi găsi în fiecare săptămână descrierile suferinţelor umane. În majoritatea cazurilor traficanţii sunt cunoscuţi victimelor şi le inspiră încredere. Aşa sunt ademenite, apoi minţite şi sechestrate. Cea mai cunoscută ştire este despre tânăra de doar 20 de ani ajunsă în comă la un spital din Koln pentru că a refuzat prostituţia. În urmă cu două zile, pe 10, o ştire despre o româncă de 19 ani ţinută în sclavia prostituţiei de un compatriot în Lazio (Italia). Pe 8 decembrie, Ziarul de Sicilia descrie o agresiune stradală asupra unei minore dovedită că era silită să practice prostituţia. Pe 2 decembrie, The Telegraph, relata despre un român ce şi-a obligat iubita să practice prostituţia la Londra. Pe 1 decembrie alt articol despre prostituţia româncelor în Malta. În 25 noiembrie, 5 români au fost arestaţi la Pitsea (Essex): gestionau un bordel. Pe 22 noiembrie o altă româncă este arestată la Coventry. Tot bordel. Dincolo de ocean, în Canada, pe 5 decembrie, citesc un articol despre traficanţii de persoane români puşi alături de chinezi şi nigerieni. Pe 26 noiembrie o româncă ce practica prostituţia este masacrată la Verona. Altă ştire cu 900 de românce exploatate sexual în Spania. 10 ştiri doar în câteva zile. Se înţelege cât de grav este acest fenomen?

Discursul procurorului german m-a făcut să admir pasiunea, devotamentul şi munca pe care o depunea în Berlin. Am discutat şi la pauză şi am constatat cu uşurinţă profesionalismul nemţesc. Dar pe când o urmăream am rămas indignat de justiţia şi poliţia din România şi mi-a fost ruşine că sunt român. Aaa, la eveniment au fost invitaţi şi reprezentanţi ai Poliţiei Române. Ce credeţi? Evident că nu au venit, numele lor a rămas doar pe program. Nici măcar nu au trimis un înlocuitor. Mai mult, evenimentul nu a fost organizat de vreo instituţie de prestigiu din România, ci tot cu sprijinul străinilor: Fundaţia Friedrich-Ebert, Ambasada Germaniei şi Ambasada Olandei. Cum le pasă altora de ţara noastră şi nouă nu?! M-am ridicat şi, înainte de a-i adresa câteva întrebări, ca un simplu cetăţean român, am considerat că sunt obligat să-i transmit consideraţia mea doamnei procuror. Mai ales că prezentarea includea termenul de „colaborare transnaţională pentru combaterea..”. Dacă dumneaei face mai mult pentru sufletele româncelor decât ţara lor este cu neputinţă să nu fii emoţionat de acţiunile străinilor şi totodată ruşinat de indiferenţa şi culpa noastră. La aceeaşi întâlnire un judecător din Craiova ne descria un caz pe care-l soluţiona în această săptămână: o mamă a 4 copii este invitată de un amic să lucreze în Italia. Odată ajunsă acolo este adăpostită într-o casă alături de 6-7 femei şi supusă violenţei fizice constante pentru ca ulterior să fie trimisă direct pe străzi „la produs”, zi de zi. Şi iar intimidată şi lovită („să-i arate cine e şefu`”), ajungând pe străzi cu urme ale violenţei. După câteva săptămâni o patrulă de carabienieri i-a fost salvarea. Infractorul riscă acum 4 ani de puşcărie. Partea nefericită că însuşi soţul a îndemnat-o să meargă în Italia. Şi totuşi, trauma prin care a trecut ce preţ are?

Roma, 15 aprilie, 2008

Altă întâlnire internaţională. De astă dată cu vreo 600 de participanţi. Unul dintre invitaţii de onoare ne prezintă un studiu despre prostituţia în Italia. 85% dintre victime erau de naţionalitate română. Acelaşi scenariu: sechestrare, violenţă, vedem fete de 15, 16,17 ani. M-am ruşinat încât mi-am ascuns legitimaţia în buzunar să nu se observe că reprezint România. Nu mi-a fost uşor.

Îndignarea este şi mai mare acum. Atunci parcă mai puteam pricepe. Era agitaţia după 2007. Dar acum, după 6 ani de când am auzit oficial în public cât de grav stăm la traficul de persoane şi minori. Şi fenomenul nu a cunoscut nicio modificare în ultimii ani. 16 noiembrie 2014 Dacă românii din diaspora au sprijinit alegerea noului preşedinte prin votul lor decisiv, prin mobilizarea fără precedent şi prin efortul de a călători sute de km şi aşteptând ore în şir doar pentru a vota, preşedintele ales are şi mai mult obligaţia de a-i spriji eficient pe aceşti români. Da, ei sunt cei care muncesc şi trimit bani mulţi în ţara.

Dar tot dintre românii din diaspora fac parte şi sutele sau miile de tinere minore şi femeile adulte care sunt victimele traficului de persoane. Sau cei siliţi să muncească la negru. În unele cazuri sunt de fapt reţele transnaţionale. O „afacere profitabilă”. Femei adulte, adolescente şi minore de 13,14 ani sunt răpite sau înşelate pentru a fi supuse prostituării în ţările Europei. Der Spiegel a publicat repetate articole despre atrocităţile prin care trec prostituatele din România. Autorităţile germane nu iartă, cele româneşti ce fac oare? Văd că încă ne confruntăm cu prejudecăţi, mituri, discriminări şi judecăţi nedrepte, chiar printre autorităţi, oamenii de rând şi cititorii acestui blog. „Daa, lasă-le că merită, că ele s-au dus”, sau că aparţin unor categorii etnico-sociale. Oare?

Citiţi următorul fragment: O fata de 15 ani ţine in brate pe fiul ei de 1 an. Oamenii o numesc curvă, nimeni nu stie ca a fost violata la 13 ani. Oamenii numesc un alt om gras. Nimeni nu ştie că are o boală gravă făcându-l să fie supraponderal. Oamenii numesc un bătrân urât.Nimeni nu ştie ca i-a fost afectata fata în timp ce lupta pentru ţara noastră în razboi. Oamenii numesc o femeie cheala, ei nu ştiu că are cancer. Stereotip şi hărţuire.

Pentru a opri traficul de persone şi minori, relele tratamente, abuzurile fizice şi emoţionale emoţionale cu efecte pe termen lung, nu este dificil precum se pare. Avem un exemplu de excelenţă.

Doamna Iana Matei, prin organizaţia pe care a creat-o a salvat (atenţie!) peste 470 de victime. A primit o recunoaştere internaţională, tot de la străini: a acceptat titlul de „Europeanul anului în 2010” (Reader`s Digest), a fost declarată „Eroul Anului” de către Departamentul de Stat al SUA (2006), iar în 2007 a primit „Premiul pentru Abolirea Sclaviei” din partea Camerei Lorzilor din Marea Britanie. Cartea „De vânzare: Mariana, 15 ani” a fost tradusă în aproape toate limbile de circulaţie europeană Ministerul de Interne câte victime a salvat? În ultimii ani în România au fost condamnaţi peste 1.400 de indivizi pentru traficul de persoane, mai mult de jumătate dintre aceştia pentru traficul de minori. Deci Ministerul Justiţiei a reuşit să condamne de trei ori mai multe persoane decât numărul de victime salvat de o singură persoană? Da, este adevărat 1.400 au fost condamnaţi, mult mai mulţi anchetaţi şi lăsaţi liberi, mult mai mulţi încă neaduşi în faţa judecătorului şi în consecinţă numărul real al „peştilor” ar putea depăşi 14.00(0). Şi totuşi, când o femeie face mai multe decât un întreg minister (sau mai multe ministere care ar trebuie să colaboreze), când procurori din Berlin, specialişti din Amsterdam şi din Roma şi din întreaga Europă, alături de ambasadele acestor state conştientizează flagelul enorm la care sunt supuse victimele din România şi ne dau lecţii despre cum se recunoaşte, raportează şi acţionează, nu pot decât să am o imensă ruşine că sunt român! Şi ruşinea aceasta nu e doar a mea, e a întregii naţii în faţa Europei şi cu greu se va şterge. Domnule Preşedinte, domnilor diplomaţi, domnilor miniştri nu puteţi merge la Bruxelles sau Strasbourg prezentând doar frumuseţile ţării, tradiţiile, poveştile nostre ignorând actele criminale. Cum puteţi zâmbi ciocnind pahare de şampanie cu omologi europeni care recunosc problemele românilor în ţara lor şi constată nepăsarea noastră an de an? Vreau să văd pe Facebook (că mai nou aşa comunică preşedinţii României) că va fi un anunţ şi pe această temă, nu doar despre cărţile vândute, tehnologie, educaţie şi cultura sibiană.

PS Bucureşti, 10 decembrie, 2015, Palatul Cotroceni: Ziua Internaţională a Drepturilor Omului, preşedintele României Klaus Johannis printr-o declaraţie de presă anunţă poziţia sa fermă şi acţiuniile ţării contra mafiei traficului de persoane şi minori români, anunţă continuarea luptei şi apreciază colaborările instituţiilor statului român cu cele din Germania, Spania, Italia, Marea Britanie etc.

Bucureşti, 10 decembrie 2016

preşedintele României primeşte premiul special al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi este felicitat de preşedintele Consiliului Europei şi al Comisiei Europene pentru lupta sa pentru respectarea drepturilor românilor din ţară şi străinătate. 5.000 de victime au fost salvate în 8 luni. Obama însuşi îi telefonează.

Blogul Adevarul

Copiilor din România li se încalcă dreptul la educaţie şi la o viaţă independentă

decembrie 12, 2014decembrie 12, 2014 mihaicopaceanu1 comentariu

articol publicat de Ioana Nicolescu pe Adevarul la 20 noiembrie 2014

Dreptul la educaţie, la sănătate şi la o viaţă independentă, la autonomie sunt pricipalele drepturi ale copiilor care mai sunt încălcate în România de astăzi. Aşa susţin experţii în drepturile copilului. Concret, specialiştii atrag atenţia că primul drept al copilului care este încălcat în România este dreptul la educaţie, iar principalii vinovaţi de acest lucru sunt părinţii, care la rândul lor nu au avut parte de o educaţie completă şi nu îşi încurajează copiii să meargă la şcoală. „România are 17,5% din populaţia şcolară care abandonează şcoala, acesta este cel mai clar răspuns al sistemului la cât de bine este respectat dreptul la educaţie. Ţinta României pentru 2020 este să ajungă la 11%. 17% la o populaţie de 200.000 de copii pe generaţie înseamnă că în jur de 40.000 de copii abandonează şcoala pe an“, a arătat directorul executiv al organizaţiei SERA ROMANIA, doctorul Bogdan Simion, pentru „Adevărul“.

Venind în completare, psihologul şi bloggerul adevărul.ro Mihai Copăceanu spune că, în afară de dreptul la educaţie, copiilor li se mai încalcă dreptul la sănătate, fiindcă sunt părinţi care nu îşi duc copiii la doctor, dar şi dreptul la o viaţă independentă, autonomă. „Când este vorba de dreptul la autonomie, mă refer aici la acei copii care sunt controlaţi de părinţi inclusiv după vârsta majoratului (18 ani). Autonomie înseamnă dreptul la opinie, la alegerea unei cariere. Sunt părinţi care îşi impun voinţa prea mult asupra copiilor lor, care le impun inclusiv restricţii financiare”, a explicat Copăceanu. De aceeaşi părere este şi Mihail Carp, directorul executiv al Fundaţiei Familia şi Ocrotirea Copilului, care a adăugat că de obicei lucrul acesta se întâmplă din cauza educaţiei religioase a societăţii româneşti. „Este o chestiune psihologică care ţine de latura religioasă. Religia ortodoxă impune un anumit control al părinţilor asupra copiilor. Se întâmplă în special în mediul rural“, a spus la rândul său Mihail Carp, directorul executiv al Fundaţiei Familia şi Ocrotirea Copilului. Un alt drept încălcat de părinţi, poate fără să-şi dea seama este cel la identitate, mai spun experţii. „Părinţii nu au destul timp liber ca să stea cu ei şi copiii ajung să se identifice cu bona sau cu angajaţii unui after school“, a explicat psihopedagogul Yolanda Creţescu de la Centrul Vocaţional Happy Minds.

România, printre primele state care au aderat la Convenţia ONU

Ministrul Educaţiei, Remus Pricopie, a explicat că motivele pentru care elevii abandonează şcoala ţin de problemele economice ale familiei, adică sărăcia este factorul principal. „Părăsirea timpurie a şcolii este un efect al marginalizării sociale şi al problemelor economice cu care familiile se confruntă. Din nefericire, România încă înregistrează o rată mare a abandonului şcolar, peste media europeană“, a spus Pricopie. Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) cu privire la drepturile copilului este prima lege internaţională care a stipulat dreptul la educaţie al tuturor copiilor, cu respectarea principiului nondiscriminării şi egalităţii de şanse. România a fost printre primele state care au ratificat Convenţia, la 28 septembrie 1990.

Citeste mai mult: adev.ro/nfcord