De ce ne mandrim cu sportivii nostri doar cand castiga?

august 14, 2016august 14, 2016 mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol publicat de Diana Robu in Ziare.com la 13 august 2016

Echipa-de-spadă-a-României-a-câştigat-medalia-de-aur-la-JO Cand sportivii romani au o reusita, vorbim despre ei in termeni laudativi, uneori folosind doar clisee: spunem ca X „ne-a facut mandri ca suntem romani” sau ca este un „ambasador al tarii noastre”.

Insa, cand nu sunt pe podium, cand nu ne satisfac asteptarile, pe aceiasi sportivi ii blamam pentru ca mai apoi sa ii dam uitarii.

Ziare.com a incercat sa afle de ce ne tratam sportivii ca pe un bun national cand castiga si de ce nu-i mai apreciem si chiar ii insultam cand nu se ridica la nivelul asteptarilor noastre si ce spune asta despre noi.

„Pentru ca este mult mai simplu sa apreciezi locurile de top in loc sa apreciezi efortul de a ajunge in aceste competitii. Pentru ca locul intai este mai usor de retinut si pentru ca este o performanta cu impact general asupra populatiei”, ne-a explicat psihologul Mihai Copaceanu.

Psihologul subliniaza ca nu este deloc usor sa te califici la o olimpiada si fiecare sportiv din lotul national merita aprecierea noastra, indiferent daca se va intoarce cu medalii sau nu.

Citeste si Sportul de performanta, strivit de politic. De ce sa ne multumim cu 6 medalii la Rio?

„O medalie castigata tine de foarte multi factori. Uneori dispozitia de cateva minute poate influenta. Cred ca sportivii nostri au parte de o pregatire psihologica pe masura. Si inca ceva, conteaza si rolul si locul sportului in societatea romaneasca.

Uneori, ajungi sa identifici o natiune cu un anumit tip de sport. In Romania inca nu s-a ajuns la acest nivel. Va dau un alt exemplu, in scoala, ora de sport intotdeauna este pusa ultima in orar si de multe ori elevii prefera sa plece acasa, sau proful sa chiuleasca. Ca doar e sport, nu e ceva important„, adauga Mihai Copaceanu.

De ce ne falim cu succesele altora, cand noi n-am contribuit la reusita lor?

E un sentiment de mandrie, onoare si demnitate nationala, spune Copaceanu.

„Fiecare persoana are mai multe identitati. O identitate personala, familiala, comunitara, dar si nationala, adica apartine unui stat. Cand un roman are succes, fie el sportiv, reusita lui ne onoreaza, pentru ca ea contribuie la identitatea noastra nationala.

Cu atat mai mult in ultimii ani, cand romanii circula foarte mult si se confrunta cu alte identitati nationale.

Prin confruntarea cu alte natiuni ne raportam mai mult la natiunea noastra. Deseori romanii in strainatate sunt intrebati despre propria lor tara, iar raportarea la exemple de succes olimpic este mult mai facila, pentru ca e vorba de un produs international. Asa de pilda au ajuns cunoscuti Nadia, Tiriac, Hagi etc.”, explica psihologul.

Avem dreptul sa ne mandrim de succesul acestora, chiar daca noi n-am contribuit.

„Avem dreptul pentru ca, desi vorbim de un succes individual, sportivii nostri reprezinta tara noastra pe plan international, iar noi, romanii, suntem cetateni ai acestei tari si succesul lor ne onoreaza. Orice cetatean, din orice alt stat, va avea aceeasi reactie. Isi va sustine propriile modele de succes. Oamenii au nevoie de raportare la o identitate nationala, la cultura, la patrie”, adauga psihologul.

Ne mandrim si uitam repede

Simona-Halep-Qatar-Total-Open-2014

Mandria noastra, explica acesta, este mai degraba un soi de admiratie decat recunostinta, pentru ca romanii mai mult admira decat sa fie recunoscatori.

„Si asta si pentru ca nu avem un cult si o practica constanta a recunostintei. Admiratia este momentana si deci trecatoare. Da, ne bucuram, ne exaltam si atat. Uitam repede. Recunostinta implica atitudine pe termen lung si ea trebuie si poate fi educata. Recunostinta este legata strans de pretuire.

Avem nevoie de formare de atitudini si de constiinta.

Personal, m-am confruntat in Marea Britanie, printre sute de alte nationalitati, si am ramas profund uimit de cat de mult strainii isi pretuiesc valorile lor nationale. Noi nu promovam pentru ca nu ne pretuim suficient. Uitati-va cat de greu este sa gasesti un magazin cu steagul Romaniei sau alte simboluri nationale. Este un indicator. Mic, dar relevant.

De ce nu mai cantam imnul Romaniei in scoala, de ce nu mai tresarim cand il auzim la evenimente nationale? O tara fara constiinta nationala este sortita declinului, mai ales intr-o Europa in plina confruntare inter-culturala si nationala. Sunt state atat de mici ca populatie, cateva milioane si atat de mandri de propria lor identitate”, continua Copaceanu.

De ce sunt doar cateva sporturi-vedeta?

La noi pare ca prind doar cateva sporturi – tenis, fotbal, gimnastica – desi exista sportivi romani care au performante si la alte discipline.

Psihologul consultat de Ziare.com spune ca modelele influenteaza si incurajeaza: daca am avut gimnastica de succes, multi copii sportivi au ales gimnastica inca din anii 80-90. Daca avem tenisul de succes, sau fotbalul, o buna parte dintre sportivi va prefera tenisul sau fotbalul.

„In aceeasi masura, exista o mediatizare doar a exemplelor de succes, a celor medaliati. Celelalte sporturi ramand in umbra. Iar odata cu modelele si mediatizarea exista, ca un reflex si o investitie umana si materiala in aceste tipuri de sporturi, evident mai mult promovate decat celelalte. Daca mass-media clasica nu face asta, cred ca este locul Internetului, blogurilor sa promoveze si sportivii de succes din alte arii sportive mai putin cunoscute”, conchide Mihai Copaceanu.

Nu depresia a ucis la Munchen. Ar fi putut fi oprit Ali David Sonboly?

iulie 27, 2016iulie 27, 2016 mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol publicat pe Blogurile Adevarul la 26 iulie 2016

photo abcnews.go.com

Din declaraţiile poliţiei şi procuraturii care au venit imediat după atac şi din declaraţiile apropiaţilor autorului se desprind cateva trăsături ale acestuia. Desigur informaţiile sunt insuficiente pentru a crea un profil, dar nu pot fi nici interpretate greşit.

1.Nepopular

O vecină de bloc, adolescentă, de 14 ani, îl caracteriza ca nefiind foarte popular. Oare toţi adolescenţii sunt populari? Există printre adolescenţi persoane care nu sunt populare, care au puţin prieteni. Caţi nu stau închişi în casă ori au doar unul-doi prieteni?

2. Jocuri video

S-a spus în repetate randuri că Ali David Sonboly era obsedat de jocurile video inclusiv de Counter Strike sau Call of Duty şi se juca ore în şir. Nici asta nu e ceva neobişnuit. Personal, cunosc cel puţin 100 de adolescenţi care au jucat şi joacă acest joc. În intreaga lume sunt milioane de copii care se joacă jocuri violente şi nu comit crime. Deci nu poate fi o legătură directă, fără să ne uităm şi la alţi factori.

Da, Call of Duty e un joc de tragere, violent, palpitant şi înfricoşător, ca de altfel şi alte 20-30 de jocuri pe care adolescenţii romani le joacă. Ce-i drept nu este recomandat copiilor sub 12 ani. În Romania se pare că nu se aplică. Joacă cine vrea. Despre teoriile legate de violenţă şi jocurile video avem multe opinii, unele contradictorii. Unii specialişti susţin că jocurile video violente creează violenţă (adică, copii nonviolenţi – în urma jocului – devin violenţi), alţii spun că adolescenţii devin violenţi doar în timpul jocului, ca o formă de manifestare, de eliberare a violenţei, altfel nesesizând nicio diferenţă comportamentală şi alţii susţin că, de fapt, jocurile violente nu fac altceva decât să exacerbeze ceea ce există deja, adică violenţa copiilor (sau cu trăsături de risc).

3. Legătura cu atacul din Oslo

Şeful poliţiei din Munchen declara că Ali Sonboly era fascinat de Anders Behring Breivik. În acest sens a găsit în locuinţă decupaje de ziare cu crimele acestuia, o carte cu titlul „De ce ucid copiii“ de Peter Langman şi atacatorul avea inclusiv o fotografie cu Breivik la profilul său de pe aplicaţia socială WhatsApp. Coincidenţă sau nu, atacul a avut loc fix la 5 ani de la masacrul din Oslo. Să fie acestea explicaţii suficiente? Nu încă.

4. Arma şi victimele

Un pistol model Glock 17 de 9mm, cumpărat ilegal de pe internet, găsit uşor la vreo 400-500 euro şi 300 de gloanţe. Tot un Glock (34) avea şi Breivik. Ce-i drept numărul de gloanţe şochează. Şi numărul de gloanţe trase este enorm. 58 de cartuşe au fost găsite. Categoric intenţia este criminală şi acţiunea este plină de cruzime. Categoric, judecând după numărul de gloanţe regăsite, intenţia a fost de a ucide în masă.

În mod clar e o legătură cu vârsta victimelor. Şapte erau adolescenţi: doi germani, doi turci, un ungur, un grec şi un kosovar. Doi aveau 14 ani, doi aveau 15 ani, unul 17, altul 19 iar ultimele două victime aveau 20 şi respectiv 45 de ani. Dintre ceilalţi 35 de răniţi doar patru au răni cauzate de gloanţe. Niciunul dintre cei ucişi nu era coleg de clasă cu autorul. Deci erau necunoscuţi, ceea ce înseamnă că nu i-a selectat. A tras fără milă.

5. Alte preocupări

În 2015 autorul a vizitat şi a făcut fotografii în oraşul Winnenden, locul în care în 2009 a avut loc un atac la o şcoală când un tănăr de 17 ani a ucis 15 persoane. Tim, autorul, era absolvent al acelei şcoli. E un indiciu extrem de interesant, şi şeful poliţiei din Bavaria, Robert Heimberger, a declarat că şi din această pricină, atacul a fost plănuit încă cu un an în urmă. Şi, de fapt, aceasta este concluzia care ne şochează. A plănuit şi nimeni nu l-a putut opri?

6. Stare mintală

Cu privire la diagnostic, procurorul cazului ne anunţă că Sonboly a fost tratat de anxietate socială şi depresie în 2015, a fost internat două luni şi pe urmă a continuat tratamentul de acasă. Nici aceste indicii nu ne sunt suficiente şi nici foarte relevante. Depresia atinge una din patru persoane cel puţin o dată în viaţă. Frica de situaţii sociale este iarăşi frecventă la adolescenţi. În America, în 2014, trei milioane de adolescenţi (11%) cu vârsta cuprinsă între 11-17 ani au cel puţin un episod de depresiv.

Ce mă intristează în presa din Romania este să citesc titluri care nu fac altceva decât să incrimineze şi să stigmatizeze şi mai multe persoanele în suferinţă psihică şi cu un diagnostic psihiatric atât de des întâlnit precum depresia. Într-un ziar naţional titlul era „Cum a reuşit un tanar depresiv….“

Nu are nicio importanţă, dimpotrivă, persoanele cu depresie nu comit acte criminale. În acest sens am ca argument studiul recent al psihiatrului S. Fazel de la Oxford care a măsurat depresia şi comportamentul violent pe un lot de 47.158 de pacienţi diagnosticaţi cu depresie, comparativ cu 898.454 fără un diagnostic. Diferenţele nu erau semnificative. Din păcate pentru ei, persoanele cu depresie au un risc crescut de a-şi face rău propriei persoane, nu altora. Dar a declara acest diagnostic nu face decât să accentueze şi mai mult imaginea negativă şi prejudecăţile pe care le avem faţă de persoanele care au avut o dată în viaţă un diagnostic.

7. Victimă a bullying-ului

Dintr-o declaraţie a unui coleg de clasă aflăm că Ali Sonboly era agresat, hărţuit şi mereu, ca răspuns la suferinţele sale, îşi ameninţa colegii că într-o zi îi va ucide. Declaraţiile colegilor sunt susţinute de însăşi afirmaţia autorului din înregistrarea video „am fost chinuit vreme de 7 ani“. Poliţia nu îl avea în baza de date ca infractor, dar au fost găsite două înregistrări ca victimă. Prima, în 2010, când a fost agresat de trei persoane şi a doua în 2012 când a fost jefuit. În 2010, David Sonboly avea 12 ani. Se confirmă, deci, ceea ce studiile demostrează clar: „children who had been bullied at age 13 were more than twice as likely to have depression at age 18“ (Copiii care au fost hărţuiţi la vârsta de 13 ani riscă de două ori mai mult să sufere de depresie la 18 ani).

Conform analizei dr. Langman, autorul cărţii găsite în apartamentul criminalului („De ce ucid copiii“, 2010), există trei tipuri de atacatori: psihopaţi, psihotici şi traumatizaţi. Majoritatea dintre cele 10 cazuri descrise în cartea psihologului american, aşa cum autorul susţinea recent într-un interviu, au suferit evenimente traumatice. Nu există suficiente informaţii despre această persoană, dar Langman nu crede că ar fi vorba de un psihopat, deoarece aceştia sunt narcisisti şi au abilităţi sociale foarte bune, uneori fiind chiar carismatici. Dimpotrivă, Ali Sonboly era timid, introvertit, retras, nesigur şi anxios.

Ţinând cont de toate informaţiile pe care le avem până în prezent despre profilul şi activităţile autorului oferite de poliţie, tare mă întreb dacă nu cumva, în acest caz, putem vorbim despre tipul traumatizat.

Interviul psihologului se încheie cu câteva sugestii pentru prevenire.

Întâi, trebuie să cunoaştem şi să recunoaştem semnele care ne pot alarma. Şi în alte cazuri, şi în acest caz, autorul a ameninţat cu ceva timp în urmă despre crimele pe care le va comite. Oamenii de rând sau apropiaţii pot fi mai vigilenţi şi mai responsabili social. Ajunge nepăsarea umană care creeeză victime. Criminalii uneori îşi avertizează apropiaţii tocmai pentru a sta departe şi a nu fi răniţi. Alteori îşi pot găsi complici şi pot invita prietenii să îi ajute (vedem aici prietenul autorului arestat a doua zi). Pot ameninţa pe cei pe care vor să îi ucidă. Gândiţi-vă în România câte cazuri de violenţă şi crime au fost dus la împlinire şi în câte situaţii victima era mereu ameninţată de agresor că va fi ucisă. Şi replica este mereu aceeaşi: „nu credeam că o va face“.

Din păcate, spune expertul, semnele sunt atât de evidente, însă oamenii refuză să le trateze cu seriozitate. Sau le este frică să le denunţe. Ajunge!

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Jocul PokemonGo

iulie 22, 2016iulie 22, 2016 mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol de Ioana Nicolescu publicat in Mediafax la 22 iulie 2016

Pokemon Go, cel mai popular joc la ora actuală, a ajuns şi în România, iar pokemania a pus deja stăpânire pe amatorii de jocuri video, însă psihologii atrag atenţia asupra efectelor negative, pornind de la dependenţă şi până la un comportament autist.

Pokemania pune stăpânire pe România, iar efectele nu întârzie să apară. Psihologii spun că aplicaţia Pokemon Go afectează, la fel ca orice joc video, modul în care jucătorii interacţionează cu lumea reală, ajungând, în timp, să aibă un comportament autist. Însă, există şi aspecte pozitive pentru persoanele care suferă de anxietate socială şi se izolează stând în casă. Psihologii spun că aceste persoane pot fi determinate să-şi depăşească frica de a ieşi în public cu ajutorul acestui joc care presupune vânătoarea de pokemoni prin mişcare.

Contactat de MEDIAFAX, psihologul Mihai Copăceanu, care a studiat psihologia la Oxford şi care lucrează de ani de zile în domeniu, în România, inclusiv cu adolescenţi, spune că e prea devreme să putem măsura efectele jocului, însă putem deduce, din experienţa jocurilor video, că va avea un efect similar asupra psihicului jucătorilor. „Astfel de jocuri sunt foarte atrăgătoare, îţi captează atenţia, „captivant” este cel mai potrivit cuvânt pentru Pokemon Go. Practic, este un joc atât de captivant încât ajungi să ignori realitatea din jurul tău, nu este ca o carte, spre exemplu, care este un obiect static, îţi pune mintea în mişcare dar nu interacţionează cu tine. Jocul, în schimb, prin asta atrage, prin interacţiune, prin feedback şi stimulează dorinţa naturală de a explora, de a cerceta, şi curiozitatea. Este util pentru persoanele care suferă de anxietate, care se izolează social stând numai în casă. Ceea ce face un astfel de joc este să-ţi schimbe dispoziţia mentală pe moment”, a explicat Copăceanu.

La rândul său, psihologul Diana Ioaneş, care lucrează cu elevi la Colegiul Naţional Biligv „George Coşbuc”, spune că jocul stimulează un comportament autist. „Este vorba de o înstrăinare faţă de lumea din jur, tinerii care petrec prea mult timp în lumea virtuală nu mai ştiu să comunice cu lumea reală şi nu-şi dezvoltă abilităţile de comunicare în grup, în cuplu, în societate”, a explicat Ioaneş.

Profesorul de informatică George Trifan de la Colegiul Naţional „Tudor Vianu” a explicat pentru MEDIAFAX că jocul are un succes fenomenal în rândul adolescenţilor. „Toţi copiii de 12-19 ani se joacă Pokemon Go. E „addictive” (dependent), însă nu dezvoltă nicio competenţă sau abilitate unui copil, e o pierdere de timp la o vârstă la care tinerii ar trebui să facă altceva. Sunt copii care merg la psiholog ca să scape de dependenţa de jocuri video”, a spus profesorul.

Cât despre părerea copiilor, Tudor, olimpic naţional la Informatică, spune că joacă Pokemon Go de trei zile. „Ce pot să zic, merg prin parc şi caut pokemoni, cam două-trei ore pe zi, dar nu cred că va crea dependenţă, eu deja am început să mă plictisesc. E un stil nou de joc, de aceea e foarte popular, rămâne de văzut dacă va mai fi peste câteva luni”, a spus Tudor.

Pe scurt, jocul, realizat de compania Niantic, se poate downloada pe telefon (iOs sau Android), iar jucătorul îşi crează un avatar pe care îl stilizează după bunul plac şi porneşte fizic în căutare de pokemoni, nişte creaturi mici care apar în diverse locuri pe o hartă. Jocul se foloseşte de locaţia telefonului şi de o hartă viziuală pentru a-i arăta jucătorului unde se află pokemonii. Aplicaţia a creat deja o mulţime de controverse în lume. Spre exemplu, jocul a fost criticat pentru că pokemonii apar şi în locuri nepotrivite cum ar fi cimitire sau monumente memoriale ca Muzeul de la Auschwitz sau Memorialul Holocaustului din SUA.

O companie de căi ferate din Danemarca, ProRail, a depus plângere că jucătorii vânează pokemoni pe căile ferate, iar jucătorii din Bosnia au fost avertizaţi să aibă grijă să nu se joace Pokemon Go în câmpurile minate rămase în urma războilui din anii ’90.

În Guatemala, un tânăr de 18 ani, Jerson Lopez de Leon, a fost împuşcat mortal în timp ce juca Pokemon Go, fiind prima victimă de care se ştie în legătură cu acest joc. Poliţia locală a speculat că victima a fost găsită de către atacatori cu ajutorul GPS-ului de care se foloseşte aplicaţia, potrivit ziarului britanic The Independent. Nu în ultimul rând, Arabia Saudită ia în considerare interzicerea jocului, având în vedere că la ei sunt interzise deja cărţile de joc cu pokemoni. maxresdefault

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

Portretul pariorului român. Ce spun psihologii despre faptul că românii sparg anual un miliard de euro la păcănele, pariuri şi jocuri de noroc

iulie 6, 2016iulie 6, 2016 mihaicopaceanuLasă un comentariu

Clinic, dependenţa dată de păcănele este la fel ca aceea dată de alcool sau droguri, spune psihologul Mihai Copăceanu. Desen de Vali Ivan

articol publicat pe Adevarul la 3 iulie 2016: adev.ro/o9qukw

Anual, românii lasă la păcănele şi pe jocurile de noroc un miliard de euro, suma medie lunară jucată fiind între 50 şi 100 de lei. Psihologii avertizează asupra problemelor generate de jocurile de noroc.

Românii amatori de pariuri şi jocuri de noroc cheltuiesc în medie pe lună între 50 şi 100 de lei pentru această „distracţie“, iar anual lasă în sălile de joc un miliard de euro, potrivit Rombet – asociaţia organizatorilor de jocuri de noroc. În România sunt aproape 70.000 de aparate de tip slot machine şi circa 30.000 de agenţii de pariuri, spun ultimele statistici. Numărul jucătorilor – fie că merg în cazinouri, fie că preferă pariurile sportive sau aparatele slot-machine, cunoscute sub numele de „păcănele“ – creşte de la an la an, la fel şi miza, şi, evident, volumul total al încasărilor. Venitul mediu lunar al jucătorului de sloturi, de exemplu, este de 1.500 lei, iar suma medie lunară cheltuită de el pentru acest gen de „distracţie“ este de 100 de lei, potrivit ultimelor date disponibile, respectiv un studiu realziat de către GfK România. Aceleaşi statistici arată că 3% din români participă la jocurile de sloturi.

Conform statisticilor internaţionale, numărul jucătorilor la „păcănele“ din alte ţări europene este de peste patru ori mai mare. Spre exemplu, în Marea Britanie, 13% din populaţie a participat la jocurile de sloturi în 2010, în timp ce 59% din britanici au jucat la Loto. În România, la Loto joacă 20% din populaţie, la pariuri sportive – 6%, la bingo – 4%, la jocuri online – 3%, în vreme ce tot 3% din români participă la jocuri de cărţi precum poker şi black jack. EURO 2016, principalul motor

„Încasările au crescut anul acesta comparativ cu aceeaşi perioadă a anului trecut, şi considerăm că principalul «motor» este EURO 2016. Importanţa acestui eveniment sportiv şi miza meciurilor îndeamnă şi mai mult pariorii să-şi încerce norocul“, a declarat Dan Ghiţă, preşedintele Rombet, citat de News.ro. Jocurile de noroc din ţară reprezintă o piaţă de aproximativ un miliard de euro, potrivit acestuia, în vreme ce valoarea premiilor acordate este „la un minim de 85% din miză“. Ceea ce înseamnă că minimum 550 de milioane de euro se întorc la jucători. Dar câţi bani pierd ei? „Greu de stabilit“, spune Dan Iliovici, directorul executiv al asociaţiei, explicând că „jocurile de noroc se desfăşoară sub forma unui perpetuum-mobile“. Altfel spus, „pierderea“ unui jucător, reprezintă de fapt „câştigul“ altui jucător, iar organizatorului îi rămâne de fapt doar un anumit procent din sumele pariate.

Avertismentele psihologilor

Psihologul Mihai Copăceanu spune că jucatul la „păcănele“ a luat avânt puternic în ultimii ani şi că este deosebit de periculos, iar românii joacă atraşi de mirajul câştigului facil. „Începe pas cu pas şi ajunge să distrugă familii. Păcănelele creează dependenţă în foarte scurt timp. Clinic, dependenţa de păcănele e la fel ca cea dată de substanţe, respectiv de alcool sau droguri. Jocul la păcănele este o tulburare de control al impulsului. Sumele sunt din ce în ce mai mari pe măsură ce joci, apare minciuna, apoi apare regretul după ce jucătorul pierde. Oamenii intră în datorii, este o problemă de sănătate publică. Jocurile de noroc înseamnă că nu mai ai control. Am avut pacienţi care erau elevi de liceu şi ajunseseră să fure din casă, alţii ajunseseră la 4-5.000 de euro datorii“, spune Mihai Copăceanu, care este şi blogger „Adevărul“.

El avertizează asupra efectelor pe care păcănelele şi jocurile de noroc le au asupra tinerilor. „Cu cât începe mai devreme să joace, cu atât dependenţa se instalează mai repede. Iar pe urmă mecanismele pe care le foloseşti mai des cu atât le întăreşti. Şi atunci dependenţa devine mai puternică. La fel, mecanismele nefolosite le pierdem: nu mai au mecanismul de conştientizare a riscului. Totu-i deformat în psihicul lor, nu mai au mecanismul de frână“, punctează psihologul.

Citeste mai mult: adev.ro/o9qukw

ARTICOLE PSIHOLOGIE · REGANDIM SIBIUL. SIBIU 100%.

Adolescenții sibieni încep să se drogheze de la 12 ani. Preferă etnobotanicele

ianuarie 19, 2016ianuarie 19, 2016 mihaicopaceanu1 comentariu

articol publicat de Dorina Nitu pe Turnul Sfatului la 18 ianuarie 2016

Adolescentii-sibieni-incep-sa-se-drogheze-de-la-12-ani-631x420

Acum zece ani, copiii de 12 ani încă se jucau cu mașinuțele. Acum aceasta e vârsta la care încep să ia contact cu etnobotanicele și marijuana.

În cele mai multe cazuri e vorba de influența anturajului și de lipsa de atenția a părinților care nu le acordă suficientă atenție și ”copiii ajung să se drogheze zilnic și niciunul dintre părinți nu observă”.

O parte dintre ei ajung să ceară ajutor sau o face familia pentru ei și merg la Centrul de Prevenire Evaluare şi Consiliere Antidrog Sibiu. Aproximativ 50 de tineri ajung aici anual în încercarea de a scăpa de dependență. În 2014, în cadrul CPECA Sibiu au fost înregistrați 47 de beneficiari. În general, motivele invocate de către cea mai mare parte a tinerilor înregistrați în evidența CPECA Sibiu privesc curiozitatea, anturajul de prieteni consumatori, precum și diverse situații tensionate pe care aceștia le trăiesc.

Chetă pentru un joint

Dacă la Centrul de Prevenire, Evaluare şi Consiliere Antidrog al Județului Sibiu ajung între 40-50 de tineri dependenți anual, psihologul Mihai Copăceanu spune că numărul lor este mult mai mare ”20 de elevi care se luptă să scape de aceste dependențe cunosc doar eu și niciunul nu a ajuns pe la centru”. Copiii fac chetă ca să își a primul plic de etnobotanice și de acolo se ajunge la a vinde lucruri personale pe internet, pentru a face rost de bani de droguri și până la a fura obiecte valoroase și bani din casă.

”Cunosc cazuri în care părinții raportează la poliție un furt, iar după ce se fac investigații polițiștii descoperă ca hoțul este copilul și așa ajung să afle părinții că propriul copil a furat și mai rău, a furat ca să își cumpere droguri”, mai spune psihologul sibian.

Mihai Copăceanu spune că lucrând permanent cu copiii, mai ales cu copiii cu probleme, a constat că în ultimul an vârsta la care încep elevii să consume droguri este de 12 ani.

”În puține cazuri mai sunt tineri care încearcă să înlocuiască etnobotanicele cu medicamente, codeină și alte medicamente pe care le găsesc prin casă și au auzit ei că au ceva efecte asemănătoare cu drogurile. Dar pentru că sunt așa mici, de la farmacie nu pot cumpăra fără rețetă, așa că într-un final revin la etnobotanice”, mai povestește Mihai Copăceanu.

Furnizorii principali sunt internetul și copiii mai mari, modalități care le ușurează accesul la droguri și nu îi supune la riscuri prea mari de a fi depistați de poliție.

Majoritatea ”prafurilor” dau dependență și unii tineri încearcă să le înlocuiască cu marijuana, iar așa ajung să consume regulat cel puțin două tipuri de droguri, la 12-13 ani.

Anturajul mai important decât familia

Casa Olarului – centrul de tratament pentru dependența de alcool, droguri, jocuri de noroc de la Șura Mică este unul dintre locurile în care ajung adolescenții care se apropie de 18 ani și se luptă cu dependența de ani de zile.

”Consumul începe în adolescență pentru cei mai mulți, pe la 13-14 ani și ajung să consume de obicei din cauza anturajului. Și se apucă inițial de etnobotanice căci sunt mai ieftine, pun mai mulți bani și cumpără un pachet. Apoi încep să mărească doza și în scurt timp ajung dependenți. Copiii provin din toate mediile, sunt și tineri din familii organizate, cu o situație materială bună, dar sunt și copii din familii în care unul sau ambii părinți sunt plecați la muncă în Germania, iar ei rămân cu bunicii”, spune psihologul centrului, Gabriela Bălan.

Presiunea anturajului îi determină să consume și când ies dintr-un centru vindecați, cad pradă tentației cei cu o insuficientă maturitate emoțională.

”Ei motivează că nu se pot distanța de anturaj, că e un refugiu pentru ei, în condițiile în care simt că părinții nu îi înțeleg și nu pot comunica eficient cu ei. Mulți foști dependenți povestesc că ei nu reușeau să înțeleagă ideea de distracție, de destindere fără droguri”, mai povestește Gabriela Bălan.

ARTICOLE PSIHOLOGIE · REGANDIM SIBIUL. SIBIU 100%.

Psih. Mihai Copăceanu: Cred că în cazul familiei Bodnariu se vor ivi informații noi, surprinzătoare

ianuarie 16, 2016ianuarie 16, 2016 mihaicopaceanuLasă un comentariu

Drama familiei Bodnariu, stabilită în Norvegia, căreia autoritățile le-au luat cei 5 copii, considerând că părinții au fost abuzivi cu ei, a născut un val de indignare în rândul opiniei publice. Astfel, atât în orașe din România, cât și din alte țări europene, oamenii au ieșit în stradă, considerând nedreaptă decizia autoriăților norvegiene. Cum este văzut acest caz prin ochii unui psiholog român, aflăm dintr-un interviu acordat Sibiu 100% de Mihai Copăceanu.

articol publicat de Odeta Veştemean în Sibiu 100% la 15.01.2016

Mihai-Copaceanu-800x589

Care este opinia dumneavoastră cu privire la ceea ce i s-a întâmplat familiei Bodnariu în Norvegia? Este vorba despre un abuz al autorităților sau un abuz al părinților asupra copiilor?

Cazul este extrem de sensibil. Eu, ca psiholog din Sibiu nu am nicio abilitate sau competenţă de a mă pronunţa dacă autorităţile au produs un abuz sau nu. Orice extremă este greşită. Nu privesc situaţia în alb-negru şi nici nu mă situez în niciuna dintre tabere. Din păcate, multe informaţii ne lipsesc, iar a da verdicte de la distanţă, a emite păreri, dintr-o altă ţară, doar pe baza unor ştiri şi mărturii neclare, fără a avea acces la poziţii oficiale este riscant şi incorect. Personal, am observat ezitarea constantă şi repetată a tatălui în a oferi unele răspunsuri. Semn că ne ascunde ceva. Ca psiholog, sunt obligat să fiu neutru, obiectiv, imparţial şi onest şi pot face doar afirmaţii cu sens general. Cred că informaţii noi, surprinzătoare, se vor ivi.

În calitate de psiholog, cum considerați că îi afectează acum pe copii scoaterea din familie, având în vedere că cei 5 au vârste cuprinse între 4 luni și 9 ani?

Despărţirea copiilor de părinţi reprezintă o traumă în sine indiferent de durata acestei perioade. Cu cât perioada este mai îndelungată, cu atât suferinţa este mai profundă. Dar a face predicţii despre modul în care copiii vor fi afectaţi îmi este imposibil şi oricine se exprimă în acest sens greşeşte. Modul în care fiecare copil va procesa despărţirea rămâne încă necunoscut nouă acum. Orice specialist ar trebui să fie atent în declaraţii, să nu răspundă bazat pe furie şi subiectivism. Mai mult, eu din România, nu pot evalua copiii pe care nu-i văd, nu-i primesc în cabinet şi nu desfăşor câteva şedinte de evaluare. În acest caz cum mi-aş permite să-mi dau cu părerea. Mă întristează că până şi Ezekiel, de doar 4 luni, a fost deprivat de siguranţa, ataşamentul şi iubirea părinţilor. În psihologie, ştim cât de esenţială este mai ales relaţia afectivă mama-bebeluş în primele luni de viaţă. În ce sens a însemnat familia pentru el un pericol încă îmi scapă. Stabilitatea şi sentimentul de siguranţă psihoafectivă a acestei legături mamă-bebeluş determină dezvoltarea unui sine sănătos al copilului.

Ce consecințe are pe termen lung pentru copii separarea de părinți?

Psihologic, nu avem studii care să evalueaze efectele directe doar ale separării de părinţi. Este deprivat de părintele abuzator dar trăieşte într-un mediu sigur, sănătos, pozitiv nu are aceleaşi efecte cu o altă deprivare a unui copil care acum trăieşte într-un mediu disfuncţional şi nociv sau cu un orfan adoptat. Avem studii experimentale pe animale (şoareci), ce studiază hormonii responsabili de modificările biochimice, endocrinologice şi comportamentale în legătură cu stresul. Deprivarea de îngrijirea paternală e observabilă la stadiul de adult prin măsurarea hormonilor responsabili de stres şi anxietate cronică. Un răspuns ar fi că deprivarea duce la anxietate cronică şi stres (la animale) şi la nivele scăzute de interacţiune socială, inclusiv în cazul deprivării doar de tată.
La oameni, avem studii retrospective, la adulţi cu anumite tulburări ( de exemplu, adenom de glandă pituitară) şi s-au constatat cazuri de deprivare paternală în copilărie. UNICEF are un studiu calitativ în Republica Moldova, cu 160 de copii deprivaţi de părinţi prin imigrarea acestora. Copiii prezentau dificultăţi în depăşirea separării de părinţi, tulburări în dezvoltarea psihoemoţională, sentimente de vinovăţie şi izolare de prieteni. Copiii mici şi-au externalizat mai uşor emoţiile cauzate de separarea de părinţi decât cei mai mari.

Cât de credibile pot fi spusele copiilor referitor la abuzurile fizice, pe baza cărora autoritățile s-au autosesizat, ținând cont de faptul că micuții îmbină realitatea cu ficțiunea, au prieteni imaginari etc.?

E o falsă problemă. Noi, ca psihologi, obţinem informaţii de la copii prin diferite metode şi tehnici specifice, prin interviuri repetate, evaluări, analize, dar nu ne bazăm exclusiv pe aceste declaraţii. Afirmaţiile copiilor sunt întotdeauna coroborate cu alte tipuri de dovezi, cu mărturii suplimentare, informaţii din partea părinţilor, rudelor, aparţinătorilor, autorităţilor, anchete etc. Nicio decizie nu se ia de o singură persoană şi desigur nici în urma declaraţiilor ad litteram ale copiilor. Copiii, cu toate că interpretează diferit sau eronat, denaturează, exagerează, minimalizează sau de la o anumită vârstă oferă informaţii ireale, adică ne spun minciuni, specialiştii au metode specifice de deosebire a adevărului de fals. În acest caz, afirmaţiile copiilor care amintesc de violenţă vor fi probate.
Procedural înţeleg că izolarea copiilor, văzută ca măsură extremă, ar avea rolul de a proteja copiii de eventualele influenţe ale părinţilor. Evaluarea trebuie să fie obiectivă şi prin acest proces de evaluare se elimină orice fel de influenţă în sensul schimbării declaraţiilor. Ştim ce se întâmplă în România când o declaraţie ulterioară contrazice prima declaraţie, când inclusiv minorii abuzaţi fizic sau sexual îşi retrag declaraţiile.

În urma mediatizării acestui caz, cu care s-au solidarizat părinți din întreaga Europă, au început să iasă la iveală mai multe demersuri abuzive ale societății norvegiene. Dumneavoastră ce informații aveți, cum vi se pare legislația norvegiană, încalcă drepturile cetățenilor unui stat de drept?

Am citit regulamentul instituţiei în engleză. Instituţia funcţionează sub Ministerul Copiilor, Egalităţii şi Incluziunii Sociale, adică nu este una privată, cu scopuri meschine. Orice regiune, judeţ are un astfel de serviciu. Principiul care primează este „binele copilului”, iar scopul este să ofere asistenţă, aşa cum apare în 80% dintre acţiunile lor, nu să ia copii. Ce mai face acest serviciu? Oferă consiliere, grupuri de sprijin pentru părinţi, suport financiar pentru frecventarea grădiniţei şi şcolii şi alte activităţi şi cheltuieli, vizite la domiciliu, odihnă în weekenduri, cazare la cerere în regim de urgenţă sau pe termen lung. Aceeaşi instituţie ne informează că imigranţii cunosc foarte puţin despre modul de funcţionare a protecţiei copilului. Comparativ cu alte ţări, Norvegia are un număr mic de copii ce trăiesc în plasament, iar din unele date se pare că doar 39 de copii au fost daţi spre adopţie. În regulament e scris „Deprivarea copilului de părinte întotdeauna este ultima opţiune.” Şi are loc doar dacă se îndeplinesc concomitent două condiţii: e necesară şi în beneficiul copiilor. Odinul de plasament este emis de către Consiliul regional de Protecţie Socială sau de către Tribunalul Districtual numai atunci când copilul a fost supus unei neglijenţe grave, maltratare sau abuz. Credeţi că dacă nu ar fi fost în beneficiul copiilor şi-ar fi permis acestea autorităţile străine? Ca urmare a discuţiilor cu autorităţile române, Norvegia a declarat că dacă este în interesul copiilor şi nu lezează cu nimic, permite inclusiv vizitarea copiilor de către consulul român. Exemplele de neglijare gravă din legea norvegiană sunt: violenţă, abuz grav, consumul de substanţe al părinţilor şi afectarea sănătăţii prin incapacitate sau neglijare. Părintele are dreptul de a angaja proprii experţi care să evalueze şi să raporteze despre situaţia copiilor. Părinţii au dreptul la asistenţă legală gratuită, să fie ascultaţi şi să conteste decizia la Tribunal. Legislaţia norvegiană respectă drepturile copilului pentru că se obligă să respecte convenţiile internaţionale pe care le-a semnat, precum Convenţia ONU privind Drepturile Copilului adoptată încă din 1989 şi semnată de 194 de ţări şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului unde principiul interesul superior al copilului este aspru subliniat. Dar vreau să subliniez – dacă nu avem informaţii de la instituţie, nu cunoaştem, nu o putem acuza de abuz. Dar tot legea norvegiană ne explică rolul confidenţialităţii: pentru a proteja familia şi copilul. În România este extrem de diferit, când totul apare în presă, adevăr şi fals, în defavoarea copiilor, când inclusiv unei minore violate de 7 tineri i se ia un interviu televizat live. De nepermis.

Partea română, inclusiv prim-ministrul Dacian Cioloș, au anunțat public că statul român se implică activ și urmăresc desfășurarea anchetei. În acest caz ar fi eficientă o plângere a Guvernului României împotriva Norvegiei la CEDO, având în vedere că după numai o lună de la preluarea copiilor acest stat a deschis proceduri pentru ca ei să fie adoptați ?

Guvernul, preşedintele, Ministerul de Externe au contact cu autorităţile norvegiene la nivel înalt, sprijină familia, însă subliniază două aspecte: respectă legea norvegiană şi nu pot interveni în desfăşurarea anchetei. De aceea, nu cred în varianta plângerii la CEDO, pentru că ar fi incorect politic şi ar denatura relaţiile diplomatice dintre cele două state. Nu se va întâmpla.

Credeți că până la urmă familia Bodnariu va avea câștig de cauză?

Cred că da. Copiii se vor întoarce la familie. Noi greșim când judecăm şi interpretăm româneşte practici şi legi ale Occidentului pe care nu le cunoaştem sau deţinem informaţii parţiale. Dacă la noi o palmă este tolerată, fie din partea părinţilor sau profesorilor, acolo nu sunt permise. De exemplu, cazurile de abuz emoţional sunt extrem de aspru sancţionate. Am simţit asprimea legii când am trăit în Marea Britanie. Inclusiv bancurile cu conţinut sexist, misogin, nu erau permise. Odată, am realizat o prezentare pentru o întâlnire cu psihologi despre efectele alcoolului şi am adăugat câteva fotografii cu fete ce zăceau noaptea pe străzi sub influenţa alcoolului, însă colegii înainte de a o susţine mi-au sugerat să şterg aceste imagini pentru că sunt discriminatorii. Imaginile erau reale, prezentau realităţi şi cu toate acestea, altfel sunt percepute respectul şi demnitatea umană. Şi am renunţat. Personal, aş profita de acest caz să mă uit în ograda proprie la miile de copii abuzaţi zilnic. Şi în România, potrivit Legii 272/2004 (art. 52, art 89 şi art 96), cadrele didactice sunt obligate şi orice angajat al unei instituţii publice sau private care intră în contact cu copilul este obligat să anunţe de urgenţă cazurile reale sau chiar vreo suspiciune de abuz şi neglijare către protecţia copilului. Eu, personal, în şcolile în care am lucrat, am sesizat în repetate rânduri Protecţia Copilului. Îmi spuneţi câte alte cadre didactice sau funcţionari au făcut acest lucru în Sibiu? Aceeaşi lege obligă Direcţia să verifice o sesizare, iar dacă constată că un copil este în pericol iminent, se ia măsura plasamentului în regim de urgenţă: pe loc, dacă nu există opoziţie sau prin instanţă, dacă persoanele se opun. În astfel de cazuri, declaraţia copilului este necesară și pe toată durata plasamentului în regim de urgenţă se suspendă de drept exerciţiul drepturilor părinteşti (art. 68 alin.5).

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

Statul care ucide. Cui îi pasă?

decembrie 9, 2015decembrie 9, 2015 mihaicopaceanu1 comentariu

articol publicat pe Adevarul la 9 decembrie 2015

Nepăsarea ucide de două ori. Sunt tineri care o dată au fost trataţi cu nepăsare de către părinţi fiind abandonaţi şi lăsaţi în grija statului. Iar statul, prin serviciile de asistentă socială, având obligaţia de a-i proteja şi de a le asigura condiţiile psihosociale pentru creştere şi dezvoltare, tot din nepăsare le favorizează decesul.

Aşa ar putea suna într-o descriere succintă cazul şocant al celor două sinucideri consecutive din Craiova. Cristina avea 13 ani şi Nik avea 19 ani. Erau prieteni. Moartea ei l-a influenţat astfel încât şi el cedează deprimării la doar cinci zile. Cel puţin câteva comentarii se pot desprinde: 1) Primul ar fi legat de condiţiile de trai şi de drepturile acestor copii care sunt grav şi constant încălcate inclusiv în prezent. Centrul de Resurse Juridice este singurul ONG care din 1998 luptă pentru respectarea drepturilor copiilor în România, sute de vizite, sute de rapoarte şi recomandări, lobby şi campanii cu impact în societate. Au cerut în repetate rânduri înfiinţarea unui Mecanism Independent de Monitorizare a respectării drepturilor omului. Ieri, Senatul s-a înduplecat. Cele două victime se alătură altor aproape 5.000 de persoane decedate în condiţii suspecte în centrele statului care trebuiau să îi protejeze. Din păcate, alţi 25.000 de copii şi adulţi cu dizabilităţi încă trăiesc în centre. Rapoartele CRJ şi scurtele apariţii media ne dezvăluie zi de zi cum sunt trataţi aceşti copii. Fiind ai nimănui, nerespectarea tuturor drepturilor e frecvent întâlnită, alături de abuzuri, violenţe, tortură, tratamente inumane şi degradante.

2) Că la stat e greu cunoaştem. Că salariile sunt mici şi personalul puţin. Că sunt centre care au un număr prea mare de beneficiari şi puţini psihologi (sau niciunul) iarăşi cunoaştem. Dar toate acestea nu sunt justificări pentru faptele grave ce au loc în spatele uşilor.

3) Constatarea mea că o bună parte dintre directorii acestor centre şi inclusiv directorii direcţiilor de asistenţă socială şi protecţia copiilor sunt numiţi politic şi preferenţial şi fără a deţine vreo competenţă sau experienţă profesională în domeniul amintit. Putem răsfoi CV-urile acestor indivizi şi descoperim că nu au prea mare legătură în formarea lor şi cariera anterioară cu domeniul asistenţei sociale. Dar pentru o funcţie de conducere, fie ea şi la stat, cine ar da înapoi. Aici cred că este o altă problemă esenţială. Că aceşti oameni îşi tratează angajaţii şi inclusiv beneficiarii ca pe nişte cifre. Scopul lor, în raportul anual de activitate, pe care îl înaintează instituţiilor sub a cărei conducere funcţionează, este să dea bine cu realizări de ordin material. Dacă se poate şi în presă. Ceva de genu „În 2015 am mai amenajat un teren de sport, am creat o anexă cu cinci camere ultramoderne, dar încă nu avem căldură deci nefolosibile şi am cumpărat televizoare noi (printr-un proiect european) dar încă nu le-am montat.” Accentul în viziunea directorului nu cade pe îmbunătăţirea calităţii vieţii acestor persoane, pentru că de fapt ei înşişi nu au o viziune corectă şi umană asupra a ceea ce înseamnă protecţia copilului. Deloc întâmplător în cazul Dolj am verificat constatarea mea veche. Surpriză. Se confirmă: Şeful direcţiei este un membru activ de partid, absolvent de Drept, cu funcţii la Consiliul Judeţean, apoi la Direcţia Sanitar Veterinară, la Clubul Sportiv, ba chiar pentru o perioadă e numit prefect. Teoria se verifică! Ce competenţe are domnia sa pentru domeniul pe care îl conduce, cum a fost unicul candidat pentru funcţia de conducere a DGASPC Dolj unde a şi revenit după o pauză politică, sunt întrebări extrem de dure?! Concluzia mea este că numirile politice, oriunde ar fi creează victime. Anchetele rămân anchete şi am sumbra bănuială că nimeni nu va plăti nici de această dată!

4) Asistenţii maternali sunt persoane cu inimă şi sunt opriţi de a le oferi ceea ce ani la rândul le-a lipsit copiilor instituţionalizaţi. În cazul Cristinei, femeia care a crescut-o de la 6 luni şi timp de 11 ani a suferit atunci când statul a decis mutarea ei de urgenţă într-un apartament al direcţiei. Pentru mânuitorii de documente nu contează sentimentele create, relaţiile emoţional-sociale dintre oameni, destinul afectiv al unui copil abandonat o dată şi încă o dată. Pentru ei contează indicatorii şi ceea ce spune, în interpretarea lor, legea. Am întâlnit asistenţi maternali care au decis să continue îngrijirea copiilor chiar dacă statul nu le mai oferea nicio contribuţie financiară. La mica înţelegere cu mama biologică aceştia au înţeles că nu se pot despărţi de copiii pe care îi crescuseră ani şi ani şi care li se adresează pe drept cuvânt cu „mamă şi tată“. Dragostea pentru cei adoptivi nu are cuvinte. Am întâlnit doamne, care dincolo de nemulţumirea financiară, lucrau de zeci de ani în centre, doar din pasiune şi din dragoste pentru sufletele abandonate „cum să-i lăsăm, ne e drag de ei, ne-am ataşat aşa de mult unii de alţii“. Într-o lume a părăsirii doar aceştia în inima lor le mai sunt mamă şi tată.

5) Mi se pare abuzivă măsura direcţiei de a duce cu sila 11 fete la Spitalul de Psihiatrie şi alte câteva zeci la consiliere, aşa la grămadă. La Spitalul de Psihiatrie cunoaştem că sunt trataţi bolnavii cu tulburări psihice. Care poate fi percepţia acestor copii, cum pot ei înţelege, când au ajuns pe holurile secţiilor de psihiatrie întâlnind adevăraţi suferinzi psihic, ce impact va avea asupra lor şi cum ar putea explica şefii lor că nu îi tratează ca pe nişte animale? Încă în România se apelează la consiliere şi psihoterapie doar în situaţii de urgenţă şi într-o manieră complet greşită. Psihoterapia nu este un duş rece scurt şi obligatoriu aplicat unui câine comunitar şi psihoterapeuţii nu sunt nişte specialişti SMURD care „repară“ în două, trei zile ceea ce trebuia a fi rezolvat în câteva luni şi ani printr-un proces terapeutic de durată. Psihoterapeuţii nu sunt nişte mecani auto care repară ceva defect în mod urgent. Măsurile acestea aruncă o jignire inclusiv asupra tagmei psihologilor şi a serviciilor profesionale ale acestora inducând grave erori în percepţia individuală şi colectivă.

6) Despre Nik am aflat că a mai avut trei tentative de suicid. Cunoaştem că riscul de a comite suicidul creşte ajungând până la 95% în primele 14 zile după o tentativă. Era obligatoriu ca el să devină un caz prioritar şi să fie monitorizat permanent de angajaţii instituţiei. Afirmaţia directorului, cum că nu are obligaţia să verifice conturile de Facebook ale copiilor nu scuză. Nu despre Facebook era vorba aici.

7) În ambele cazuri, copiii doreau să revină în familiile adoptive şi detestau viaţa din instituţii. Mariana Voinea, asistentul maternal declara pentru Adevărul că „l-au luat de la mine pe motiv că nu aveam condiţii. Când veneau în vizită verificau să vadă dacă am şi praful şters. Păi, trei ani am avut condiţii, iar după, nu? Care este şi cum a fost respectat interesul superior al copilului?.“

Aş fi încântat dacă Preşedintele României, care apare des, în ultimul timp, înconjurat de copii, ba chiar i-a invitat pe unii atent selectaţi la Cotroceni, să fi avut o reacţie în acest caz sau/şi domnul Cioloş, că doar sub conducerea sa funcţionează aceste instituţii. Mă tem că nu vor face. Şi mă tem că azi alte sute de copii abandonaţi în centre trăiesc similare experienţe de viaţă traumatizante.

Citeste mai mult: adev.ro/nz3alf

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Campanie împotriva fumatului la „Iorga ” Sibiu

decembrie 2, 2015 mihaicopaceanu1 comentariu

publicat de Alexandra Dragut in Tribuna la 02.12.2015

tribuna 2

Din curiozitate, relaxare, plictiseală sau pentru a socializa, acestea sunt doar câteva motive pentru care tinerii se apucă de fumat. Elevii de la Şcoala Generală ,,Nicolae Iorga” au participat, recent, la o activitate de informare cu privire la consecinţele fumatului asupra sănătăţii. Seminarul a fost susţinut de psihologul Mihai Copăceanu şi face parte din acţiunile de prevenire a consumului de tutun, derulate în mai multe şcoli din judeţul Sibiu cu ocazia ”Zilei Naţionale fără Tutun”.

Ioan Moşneag, directorul Şcolii Generale ,,Nicolae Iorga”, s-a arătat mulţumit de desfăşurarea acestei campanii, deşi, spune că nu prea întâmpină astfel de probleme în şcoală. „Ne bucurăm că la noi în şcoală se organizează o campanie antifumat. În general, nu prea avem probleme cu fumatul, mai sunt câte unul, doi copii care fumează. Sperăm ca după această campanie să nu încerce să mai fumeze vreodată. Dacă îi prindem fumând, noi nu putem lua prea multe măsuri, dar le anunţăm părinţii şi le scădem nota la purtare. Greşeala porneşte de la magazinele care le vând ţigări copiilor, ar trebui să nu le mai vândă celor sub 18 ani ţigări. Nu au voie, dar se întâmplă. Deşi am văzut că la unele dintre magazine scrie că nu vând ţigări sau alcool celor sub 18 ani, totuşi este plin de copii care fumează”, spune directorul şcolii.
Fumatul, o modă în rândul tinerilor

Astăzi, fumatul a devenit o modă în rândul adolescenţilor. Potrivit statisticilor, în fiecare minut 4.800 de elevi trag primul fum din viaţa lor, iar în 75% dintre cazuri, ei fumează datorită filmelor pe care le vizionează. Experienţe frecvente trăite de adolescenţii care fumează, cum arată un copil care fumează, cum să spună nu, ce este şi ce efecte are fumatul pasiv. se numără printre informaţiile pe care le-au ascultat cu mare interes elevii. „Suntem printre primele locuri în Europa la fumat. Din păcate, statistic vorbind, în România copiii încep să fumeze de la vârsta de 10 ani. E o problemă care îi <<arde>>, chiar dacă statistic vorbind, din clasa a şaptea sau a opta cel puţin doi sau trei fumează frecvent şi patru sau cinci au fumat. Chiar dacă nu au în mod direct contact cu fumatul, au părinţi care fumează foarte mult sau au în cercul lor de prieteni, persoane care fumează. În liceu e mult mai tragic, sunt elevi care merg la şcoală doar pentru că pot fuma, abia aşteaptă pauza pentru a fuma şi sunt bucuroşi dacă pot fuma două ţigări. Dacă nu este toleranţă zero la fumat, ei continuă. Sunt uimit că sunt licee în Sibiu unde profesorii şi elevii au locul lor pentru fumat. Fumează în curtea liceului, public, sub privirea profesorilor”, precizează psihologul Mihai Copăceanu.
Activitatea se încadrează în Planul de Acţiune pentru implementarea Strategiei Judeţene Antidrog în perioada 2013 – 2016, A.1, Prevenire în şcoală, activitatea 1.5. „Dezvoltarea la nivel local de proiecte de informare, educare, conştientizare cu privire la consumul de tutun, alcool, droguri şi substanţe noi cu proprietăţi psihoactive, adresate elevilor din învăţământul preuniversitar şi universitar”.

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Programul de lucru ar putea fi redus de la opt la şase ore

octombrie 20, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

publicat de Alexandra Dragut in Tribuna la 20 octombrie 2015

Angajaţii ar putea să stea la muncă doar şase ore, în loc de opt. Senatorul UNPR Ioan Iovescu a discutat cu mai mulţi parlamentari, inclusiv cu vicepremierul UNPR Gabriel Oprea, şi doreşte ca ideea suedezilor de a reduce programul de lucru, să fie implementată şi la noi. Parlamentarul susţine că această măsura le-ar permite românilor să câştige mai mult şi va elabora un proiect de lege în acest sens, pentru a putea fi supus la vot.

Principalul avantaj al scăderii orelor de lucru de la opt la şase ar fi creşterea eficienţei angajaţilor, dar şi faptul că şi-ar mai putea găsi un al doilea job, part-time, care îi va face să câştige mai mult, potrivit senatorului UNPR. „Una este un randament la şase ore şi alta e un randament la opt ore. Cei care lucrează în fabrici pe bandă, nu este uşor ca opt ore să tragi”. Anul trecut, angajaţii cu normă întreagă din România au lucrat cel mai mult din Uniunea Europeană, 41 de ore pe parcursul unei săptămâni, potrivit unui raport al Fundaţiei Europene pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Muncă şi Viaţă. Orele lucrate se referă doar la locul de muncă principal, excluzând o a doua slujbă sau activităţi part-time.
Angajaţii recunosc că le-ar plăcea să stea mai puţin la serviciu, dar nu văd eficientă o astfel de schimbare. „Nu cred că este cineva care să spună că nu i-ar plăcea să muncească mai puţin. Dar trebuie să privim lucrurile în mod realist şi să ne dăm seama că dacă stăm acasă, nici patronului nu îi merge bine şi nici angajatul nu mai câştigă. Cred că 8 ore pe zi, cinci zile pe săptămână este un program corect. În mai toate ţările civilizate este la fel. Unii lucrează şi mai mult de atât, bineînţeles fiindu-le plătite orele suplimentare”, spune Cristina, o angajată.

„Nu cred că va avea sprijin parlamentar”

Psihologul Mihai Copăceanu o vede ca pe o măsură bună pentru angajaţi, dar nu crede că propunerea va fi acceptată de parlament.

„Teoretic pare o idee bună şi salutară printre angajaţi. Nu cred că va avea sprijin parlamentar. Cunoscând faptul că românii oricum muncesc multe ore depăşind programul şi în acest caz cele şase ore vor fi depăşite. Pentru un angajat, un timp mai scurt va fi în favoarea lui şi asta ar prezenta un avantaj pentru angajator dacă eficienţa muncii va creşte. Oricum, după cinci sau şase ore, randamentul scade. Dar angajatorii pot profita şi vor afirma, de exemplu, că dacă se munceşte mai puţin se va plăti mai puţin. Două ore pe zi înseamnă 10 pe săptămână şi 40 pe lună, ceea ce face o diferenţă considerabilă”, ne-a precizat psihologul sibian.

Programul de lucru ar putea fi redus de la opt la şase ore
Senatorul Ioan Iovescu crede că România ar trebui să fie a doua ţară din Uniunea Europeană, după Suedia, care să opteze pentru mai puţine ore de muncă pe zi. Proiectul de lege ar urma să se concretizeze cel târziu anul viitor, după cum a spus politicianul.

ARTICOLE PSIHOLOGIE · REGANDIM SIBIUL. SIBIU 100%.

Vârsta la care tinerii consumă alcool a scăzut cu uimire până la 12 ani

octombrie 13, 2015octombrie 13, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

interviu publicat de Odeta Vestemean in Sibiu 100 % la 10.07.2015

Nu există preocupare pentru efectele pe termen scurt ale abuzului de alcool în rândul tinerilor! Acesta este semnalul de alarmă pe care psihologul Mihai Copăceanu îl transmite, avertizând că alcoolul a început să fie consumat la vârste tot mai scăzute, devenind principalul mijloc de socializare la petrecerile unde participă tineri. Mihai Copăceanu este psiholog, specialist în domeniul adicţiilor, specializare obţinută la Institutul de Psihiatrie al Kings College London. A lucrat în Marea Britanie cu dependenţii de droguri şi a dezvoltat intervenţii moderne de reducere a consumului de alcool la adolescenţi. În prezent este consilier adicţii la Penitenciarul Codlea în cadrul proiectului PRISON unde derulează programe de suport pentru alcool şi droguri şi consiliere individuală cu deţinuţii.

Lucrați într-un proiect prin intermediul căruia oferiți consiliere persoanelor cu diferite tipuri de dependențe din penitenciare. Cum colaborați cu persoanele dependente de alcool?

Există o categorie de persoane unde dependenţa s-a instalat de ani buni şi după cum declară, au ajuns în puşcărie tot „din cauza băuturii”. Există o altă categorie de persoane care au comis acte pe fondul consumului de alcool, infrancţiuni precum tâlhării, ultraj conducere auto sau agresiuni. Deţinuţii sunt interesaţi direct de participarea la programe de intervenţie psihologică de grup şi de consiliere individuală în cabinete. Ce m-a uimit în ultimul an de când lucrez este numărul mare de tineri care ajung în penitenciar pentru fapte sub influenţa alcoolului.

Prin ce modalități considerați că pot fi ajutate aceste persoane să depășească dependența?

Dependenţa are cauze diferite, deci poate avea şi soluţii diferite. Un adult s-a oprit din abuzul de alcool după ce a ajuns în pragul sinuciderii (aruncându-se de la etajul IV). Altul pentru că devenise extrem de violent fizic. Oricum pentru fiecare caz în penitenciar există o abstinenţă forţată şi ei îşi dau seama, pentru că încă din primele întâlniri mi-au mărturisit că „de când vorbim doar despre alcool avem o poftă nebună de a consuma”, adică acea dorinţa persistentă.

Care sunt notele dominante în cazul tuturor alcoolicilor?

Alcoolul este al 3-lea factor de risc pentru sănătate în Europa. Românii consumă 21 de litri de alcool pur pe an, adică de 2 ori mai mult decât este indicat. Există două extreme ineficiente în societatea românescă: una este aşa numita prevenţie primară pentru publicul general, prin mesaje antialcool, campanii media, egale cu zero şi cealaltă extremă este intervenţia târzie pentru dependenţii de alcool. Dar de segmentul de mijloc nu se ocupă nimeni. De cei care se află la abuz. Şi de efectele abuzului de alcool. Chiar dacă scuza este „beau ocazional”. Cum se cuantifică suferinţele unei tinere care a fost abuzată fizic sau/şi sexual de iubitul ei sau de soţ sau de un străin pentru că acesta era beat ? Cine se ocupă de violenţa sub influenţa alcoolului şi de paşii care premerg dependenţa. Aici trebuie intervenit pentru a preveni orice riscuri grave ulterioare. Când vorbim de dependenţa de alcool avem în minte imaginea unui adult de vârsta a doua, trecut de 45-50 de ani, care a consumat toată viaţa alcool, care bunăoară estă sărac, fără loc de muncă şi alungat de familie, care tremură şi întregul chip îi este îmbătrânit. Este o imagine incorectă şi incompletă deoarece alcoolul nu se adresează doar acestei categorii de vârste. Ce neglijăm în România sunt două aspecte: 1) alcoolul afectează în aceşti ani, mai mult ca oricând populaţia de gen feminin. Fetele de azi consumă mult mai mult alcool decât în urmă cu 5 ani. Devine mult mai la modă pentru o fată să consume alcool. Ruşinea şi inhibiţia au dispărut. Şi 2) alcoolul afectează tinerii. Vârsta la care tinerii consumă alcool a scăzut cu uimire până la 12 ani.

Cum poate fi prevenită ajungerea persoanelor în faza dependenței de alcool?

Să te opreşti la timp sau dacă ştii că nu poţi să te opreşti să eviţi pe cât posibil orice împrejurare, context, situaţie de risc şi orice persoană care te-ar îndemna la un abuz de alcool. Din păcate graniţa de la uz la abuz şi apoi dependenţă se trece pe nesimţite. Încercările repetate de a se opri rezultate cu eşec sunt de fapt argumente (şi criteriul de diagnostic) că de fapt oricât de mult ţi-ai propune să renunţi la alcool nu reuşeşti fără sprijin. Sau o altă amăgire: plec de acasă cu gândul că voi evita consumul şi sfârşeşti abuzând. Sau „beau doar un pahar, atât cât să nu par discordant”. Şi în zadar.

Spuneați că o problemă majoră cu care ne confruntăm este vârsta tot mai fragedă la care se începe consumul alcoolului. Ce se poate face la nivelul tineretului?

Aici avem o mare problemă prea puţin sesizabilă la nivel de comunitate sau naţional, de politici publice de sănătate. Riscurile sunt acute la nivel familial. Adolescenţii români consumă foarte mult alcool mai ales cu prilejul ieşirilor în club sau a petrecerilor de weekend. Seara şi în weekend consumul de alcool este exagerat. Despre alcool se vorbeşte foarte mult în termeni de „dependenţă”, de beţivani sau de sărăntoci, însă abuzul de alcool în rândul tinerilor conduce la riscuri nebănuite şi negândite nici de consumatori, nici de părinţii acestora. Studiile internaţionale ne arată că consumul de alcool este cea mai puternică formă de socializare în rândul tinerilor. Deci trebuie intervenit aici pentru a preveni consecinţele negative ulterioare. Din nefericire, NU există preocupare pentru efectele pe termen scurt ale abuzului de alcool în rândul tinerilor. Agresiunea fizică, agresiunile sexuale, accidentele rutiere, uitarea sau pierderea de lucruri importante (telefoane, bani), sexul neprotejat, internările la urgenţă sunt cele mai dese dintre aceste efecte. Care credeţi că a fost primul gest al unui absolvent de liceu, acum după Bac sau şi chiar al unui de clasa a VIII-a? A ieşit la terasă să bea ceva şi seara a mers în cluburi să se distreze: „hai să ne îmbătăm că am scăpat de examene”, iar părinţii devin extrem de iresponsabili în aceste cazuri. Nici nu ştiu la ce oră au ajuns acasă sau unde şi cu cine îşi vor petrece noaptea. Un taximetrist a fost ucis anul trecut tot pe fondul consumului de alcool, într-o noapte, când nişte tineri, unii minori, au ieşit din club.

Cum pot fi protejați adolescenții de mesajele subliminale în direcția consumului de alcool ? Chiar în această perioadă Delia a lansat o piesă nouă, cu niște versuri de genul, „mamă, sunt beată”, deoarece altfel nu-și poate uita iubitul de care s-a despărțit și exemplele pot continua..

Mesajele au o influenţă considerabilă dar pe mine, ca psiholog, mă intrigă persoanele care în mod conştient abuzează de alcool. Desigur, grupul de prieteni este un factor favorizant. Azi, este cool să te îmbeţi, să-ţi fie rău şi să faci gesturi de care nu-ţi mai aminteşti. Pentru că e cool să povesteşti asta. Şi tinerii care fac aceste gesturi devin apreciaţi de colegii lor.

Ați studiat la Oxford o perioadă de timp – care a fost percepția, în străinătate cum sunt gestionate de către autorități etapele de prevenire și educare?

O întrebare foarte bună. Am studiat 3 ani în Anglia, doi la Oxford şi unul la Londra. Acolo alcoolul este o prioritate naţională de zeci de ani şi se iau măsuri pentru reducerea efectelor negative. Impozitarea băuturilor şi reducerea disponibilităţii sunt două măsuri extrem de eficiente. Un drog este consumat mai ales dacă este accesibil. Gândiţi-vă că în Anglia nu poţi cumpăra alcool după ora 23.00. Magazinele non-stop funcţionează, dar raftul cu băuturi este încuiat. Desigur nu se vinde alcool tinerilor. Tinerii care par minori după aspect sunt legitimaţi. Am avut colege românce nedezvoltate fizic ce păreau a fi de 16 ani şi mereu erau legitimate la Tesco. Tinerii cumpără foarte multă băutură din supermarkerturi pentru că este mai ieftină. În Sibiu, în weekend deseori văd la coadă la supermarketuri elevii de clasa a 9-a sau şi mai mici cu sticle de vodkă şi cola. Nimeni nu îi opreşte.

Ce soluții vedeți pentru reducerea amplorii fenomenului alcoolismului în România?

Am învăţat că în reducerea fenomenului nu este eficientă intervenţia târzie şi ultimă asupra dependenţei. Dependenţa, boală fiind, este stadiul ultim, ci încă de la primele semne, de la abuz. Dar acesta este ignorată şi tolerată. În Anglia există intervenţii psihologice încă din şcoală la copiii cu trăsături de personalitate care reprezentau un risc crescut pentru a deveni consumatori de alcool. Şi acestea erau eficiente.Această înseamnă prevenţie, nu un afiş pe un gard. Să identifici cine este persoana care peste câţiva ani va abuza alcool şi mai tărziu va deveni dependent.
De asemenea, trebuie să se respecte legea de a NU vinde alcool tinerilor. Nu am întâlnit un bar în Sibiu care să zică „nu alcoolului sub 18 ani”. Dimpotrivă am întâlnit zeci de situaţii în care elevi pe care îi cunoşteam din şcoală, unii chiar de 15,14 ani au primit fără nicio dificultate alcool. Şi nu puţin. În cluburile de noapte se consumă foarte mult alcool. De asemenea, tinerii sub 18 ani sunt bineprimiţi. Părinţii lor ce păzesc? Nu cunosc vreo autoritate a statului care să intervină prin controale la comercianţii aceştia. Apreciez însă acţiunile Poliţiei Sibiu pe care o găsesc des prin jurul barurilor de noapte. Foarte bine. Dar celelalte autorităţi ce fac?

Deşi o mare problemă de sănătate publică, alcoolul nu interesează pe nimeni. Care Guvern al României a adoptat o Strategie Naţională Anti Alcool ? Care sunt alternativele de terapie şi reinserţie socială ale dependenţilor de alcool? Ce soluţii au? Stigmatizare, învinovăţirea, trimiterea la psihiatrie sau la poliţie. Atât.