Categorie: Blogul Adevarul

Blogul Adevarul

Ce trebuie să ştie părinţii despre homeschooling – şcolarizarea la domiciliu: beneficii şi dezavantaje

mihaicopaceanu1 comentariu

articol publicat pe Blogurile Adevărul la 5 mai 2015

646x404 (2)

(foto: Eduard Enea)

Când educaţia statului îţi oferă multiple şi repetate dezamăgiri sunt părinţi ce optează pentru educaţia acasă (homeschooling). De fapt, succesul unor iniţiative personale sau civice e concecinţă ca reacţie la dezamăgirea statului. Şi cetăţenii responsabili nu mai au aşteptări şi nu mai aşteaptă şi încep să-şi creeze proprile condiţii favorabile de trai. Aşa este şi cu educaţia.

Din păcate, nu avem o legislaţie în acest sens, învăţământul este obligatoriu în România, iar soluţia identificată de unii părinţi este aceea de a-şi înscrie copilul la şcoli din străinătate (şcoli umbrelă) şi de a realiza lecţii şi teme online. Asociaţia Home Schooling România li exemplele a sute de părinţi ne arată că ceva bun poate funcţiona şi în România. Din păcate, prea puţini părinţi preferă să-şi educe copiii acasă.  Unul din principiile funcţionării acestei alternative este acela că acasă părintele poate individualiza programa, tipul şi stilul de predare-învăţare, ceea ce e mult mai dificil în şcoala de masă alături de 25-30 de elevi, indiferent de experienţa profesională a profesorilor. Într- o manieră schematică şi utilă am putea creiona câteva avantaje şi dezavantaje. Avantaje: Alternativa optimă la experimentele învăţământului de stat postdecembrist cu toată instabilitatea şi toate dezavantajele arhicunoscute de noi toţi;

Flexibilitatea studierii disciplinelor (un copil poate studia într-un an o materie şi următorul an o altă materie într-o ordine pe care părintele şi/sau el o alege);

O învăţare cu plăcere, prin descoperire şi fără obligaţii sau sarcini riguroase, fără teste înfricoşătoare şi teze la fiecare semestru;

Apelarea la un meditator (ceea ce se întâmplă deja dacă calculăm că astăzi sunt copii ce primesc meditaţii deja la 3,4 discipline săptămânal); Folosirea unei filosofiii educaţionale, a unor materiale şi manuale variate concomitent sau alternativ şi a unei tehnici moderne (lecţii multimedia, activităţi interactive, CD, DVD-uri). Vorba americanilor:  Dacă copilul iubeşte calculatorul să-l facem să înveţe la calculator; Folosirea metodelor pe care părintele le consideră eficiente pentru propriul copil. Şi metodele pot fi schimbate de la o zi la alta; Evitarea unui mediu şi anturaj cu risc pentru copiii. Mulţi părinţi consideră că factorii de influenţă negativă, fie agresivitate ori consumul de substanţe sunt regăsiţi în mediul şcolar şi astfel acasă copiii pot fi feriţi;

Părintele petrece mult mai mult timp cu propriul copil, este provocat în a-l cunoaşte şi îl poate învăţa aşa cum doreşte. Aceasta cred că este cel mai mare avantaj în defavoarea părinţilor care îşi trimit 6-8 ore copilul de acasă, apoi la meditaţii lăsând totul în seama şcolii şi absolvindu-se de orice altă obligaţie educaţională. Dezavantaje – Insuficienta pregătire a părinţilor.

Cu timpul, disciplinele vor avea un grad înalt de dificultate şi complexitate, iar părinţii pot întâmpina dificultăţi în explicarea unor lecţii. La specializare se adaugă şi faptul că părinţii nu au nici experienţa pedagogică a profesorilor. Ai încercat 3,4 metode şi ce te faci când ajungi să predai ca părinte (medic) o disciplină precum fizica de clasa a 11-a? – Socializarea. Părinţii de acasă afirmă că dimpotrivă copiii lor socializează foarte bine, că au prieteni. Dar una e să socializezi într-un mediu restrâns, cu cine pofteşti şi alta într-o şcoală cu 800, 1200 de elevi mai mici sau mai mari, fiecare cu particularităţile vârstei lor. –  Disciplina. La şcoală elevii învăţă să respecte un program, o ordine, să efectueze în mod organizat anumite activităţi. Învaţă să se comporte cu ceilalţi colegi, cu profesorii, oamenii maturi, cu dirigintele şi directorul şcolii, învaţă expus fiind la experienţe de viaţă. Copiii învaţă prin experienţă şi experienţele din şcoală aparţin şcolii.  – Competiţia. Copiii de acasă pot participa la concursuri, dar în colectivitate, copiii sunt într-o perpetuă competiţie cu cei mai buni. Tot experienţa îi va învăţa cum să înveţe, ce să înveţe, să înveţe în echipă etc. În şcoală, copiii mai mari pot fi modele. – Abilităţi sociale. Indiferent de decizia părinţilor, copiii, cu educaţia acasă sau nu, tot în societate vor fi nevoiţi să trăiască şi să muncească.

Abilităţile dezvoltare prin relaţionarea cu colegii de bancă, clasă şi şcoală vor fi dezvoltate şi transferate la locul de muncă. Să ai răbdare, să accepţi nereuşita, să legi prietenii, să fii proactiv, prosocial etc. sunt abilităţi şi calităţi care se pot dezvolta mai bine în colectivitate -Activăţi organizate.

Ore şi pauze, fără prelungiri, teme, şi activităţi de grup, implică un alt timp de învăţare din partea copiilor. Nu ai terminat lecţia, timpul a trecut. Acasă, după cum spunea un părinte, poate învăţa ce-i place, dacă vrea întreaga săptămână poate învăţa doar istoria… şi în perspectivă. Ori în viaţa reală deadline-uri sunt importante. Viaţa reală chiar nu ne-o facem după plăcere şi dispoziţie. – timp şi resurse şi generalizare.  Din păcate, nu orice părinte îşi poate permite şi nici orice copil. Dar consider, totuşi, că într-o societate democratică educaţia este extrem de importantă şi statul este obligat să permită fiecărui copil să fie educat la cele mai bune standarde şi dacă aceasta înseamnă homeschooling, de ce nu?

Citeste mai mult: adev.ro/nnvhne

Blogul Adevarul

România morţii la televizor. În direct

mihaicopaceanuLasă un comentariu

România morţii la televizor. În direct

646x404 (1)

@ http://www.secureteen.com

articol publicat pe Blogurile Adevărul la 23 mai 2015

Trăim într-o ţară unde se moare pe rupte datorită incompetenţei şi neprofesionalismului instituţiilor statului aflate în slujba cetăţeanului. Privesc cu scepticism paradele de 1 decembrie când maşini noi, luxoase şi sofisticate sunt scoase pentru defilare şi atât. Când tehnica de intervenţie specială este afişată cu mândriem, dar de fapt este în imposibilitate de utilizare fie din lipsa personalului specializat, fie urmărind scuza generală  „pentru că e prea scump, ar costa prea mult”. Cu acelaşi scepticism văd exerciţiile şi simulările unor instituţii de stat de salvare în situaţii de urgenţă. Uneori erori de nepermis au loc chiar în timpul exerciţiilor. Negociatori Cred că în situaţiile limită de viaţă şi de moarte orice om sare în ajutor pentru salvarea unei vieţi.  Cred că şi cazul de faţă negociatorii şi-au dat întreaga silinţă în acest sens. Şi chiar nu îţi este uşor să constaţi că eforturile tale au fost în zadar. Dar altceva doresc să subliniez.  Am întâlnit „negociatori” ai unor instituţii care de fapt erau angajaţi egal cu ceilalţi, de regulă, ofiţeri, dar care nu aveau în plus decât unul sau două cursuri de formare, ţinute de nişte formatori, tot din sistem şi desigur foarte slab pregătiţi. Aici cred că avem mult de învăţat. Şi totuşi, sunt cu totul de acord că indiferent de expertiza unui negociator vor exista cazuri unde se vor afla în neputinţă. Dar neputinţa, condusă de imprevizibil, în aceste cazuri nu este sinonimă cu neprofesionalismul. Să salvezi de la înec, din foc, din atacuri teroriste sau de la suicid pe toţi în toate situaţiile cred că este aproape imposibil. Dar repet această nereuşită nu este cauzată erorilor de procedură sau lipsei resurselor de salvare, ci din cauza unor factori imposibil de gestionaţi. Erori Ieri am văzut clar că am fost depăşiţi de situaţie şi lipsiţi de profesionalism.  Situaţia nu era una de scurtă durată, când chiar e suficient timp pentru a pune în practică toate variantele salvatoare, era vorba de 35 de ore. În tot acest interval soluţia cu salteaua a venit prea târziu, a rămas dezumflată. Cel mai ridicol gest mi se pare aducerea unui preot, aşa cum declara onorabil Poliţia Capitalei prin Bogdan Ghebaur. „Negociatorii au incercat sa o salveze, a fost adusa si familia, un preot, dar situatia dânsei era delicata’. De când dracu, preotul este specialist în situaţii de urgenţă ? Şi care este explicaţia că serviciul de specialitate de urgenţă apelează la preoţi ?   Cea mai jignitoare « justificare » a ISU Bucureşti e cea legată de lipsa unei saltele gonflabile, în fine adusă mult prea târziu din Argeş. Citez « În momentul în care ne pregăteam să o umflăm, echipa de negociatori a spus să încetăm orice demers pentru că femeia începuse să se agite ». Domnilor cum vă permiteţi o asemenea justificare denigratoare la adresa cetăţeanului român şi jignitoare pentru serviciul dumneavoastră. Adică să spui că ISU Bucureşti nu are o saltea, nu este deloc o scuză de acceptat. Că nu avem proceduri care să se respecte pas cu pas În sensul acesta stă declaraţia domnului psihiatru Diaconu care a fost la faţa locului şi a enumerat câteva greşeli. Întâi ne spune că s-a putut perinda de la poliţişti la pompieri şi de la pompieri a urcat chiar în bloc până la echipa de negociatori, fără ca nimeni să îl legitimeze, să-l întrebe ceva, putea fi oricine. Că maşinile circulau pe stradă şi pietonii se plimbau, căscau gura fără jenă, iarăşi este nepermis. Şi încă ceva că sub bloc era un grup de patru copii de vreo 10 ani, copii care au văzut „spectacolul morţii” şi televiziunile dădeau ştiri. O televiziune a redat însuşi momentul aruncării de pe bloc. Care este scopul redării acestor imagini ? Atenţionarea că urmează imagini cu impact emoţional nu opreşte telespectatorul de la a urmări ştirea. Şi dacă în acel moment ştirea e privită de zeci de copii sau de oameni cu labilitate emoţională cum îşi justifici ştirea ? Prin rating ?    Toate aceste detalii desigur arată câtă importanţă este acordată de către serviciile de intervenţie cazurilor de urgenţă. Şi cum ştiim să ne facem treaba. De fapt că nu avem procedură, oameni extrem de specializaţi care să intervină şi repet un plan de intervenţie clar şi limpede care să fie respectat ad litteram, un coordonator şef şi ruşinos mijloace de salvare, precum banala dar extrem de utila saltea.  Să declari că doamna îşi dorea să moară, a ales să moară şi că nu a cooperat sună de parcă „tot mortul e de vină”. Din păcate, astăzi România pică încăodată testul profesionalismului serviciilor publice în situaţii de urgenţă. Ar fi incorectă orice comparaţie cu tragediile din munţii Apuseni şi cea de pe lacul din Constanţa. Şi desigur ar fi nedrept să acuzi un doctor (nu creştin ortodox) care a contribuit mai mult decât zeci de ministere pentru sănătătea românilor (majoritari ortodoxi).  Constat însă că prevenirea suicidului, căci despre asta este vorba are o altă importanţă în ţările civilizate. Avem o strategie naţională ? Eu nu o cunosc şi nici departamente care să se ocupe de aceste fenomene. În America În America există o strategie naţională revizuită încă din 2001, Guvernul sprijină programe de instruire pentru cetăţenii şi a crea linii telefonice cu asistenţă 24/24h. Au fost înfiinţate grupuri locale şi cetăţenii sunt instruiţi cum să recunoască semnele riscului de suicid, ale depresiei iar în şcoli primare, gimnaziale, în  licee şi universităţi există echipe de criză. Sunt publicate protocoale pentru ce poţi face în ajutarea unui persoane care a trecut printr-o tentativă de sinucidere şi medicii sunt învăţaţi cum să se comporte la secţia de urgenţe din spitale. Miturile încă funcţionează în mintea românilor:

a)      Că de fapt doar ameninţă, vorbeşte, vrea mă manipuleze şi nu se sinucide

b)      Că de fapt oricum nu ai ce să faci, dacă vrea tot se omoară

c)      Că după ce a depăşit o criză, după o tentativă, acum nu mai are nimic (peste 50% dintre cei care s-au sinucis au avut deja în istoric câteva tentative)

d)     Că aceşti oameni sunt „nebuni” şi nu ai ce vorbi cu ei

e)      Că dacă vorbeşti despre sinucidere nu faci decât să încurajezi

Ce poţi să faci ca simplu apropiat? 

a)      Să înveţi să identifici şi să fii atent la semnele de îngrijorare

b)      să fii calm, să asculţi şi să sprijini şi să ceri sprijin implicând alte persoane

c)      Să nu judeci şi să nu argumentezi în contradictoriu

d)     Să nu neglijezi situaţiile de criză

e)      Să eviţi expunerea la situaţii cu risc crescut, obiecte şi locuri primejdioase şi să nu laşi singură persoana

f)       Să încurajezi apelarea la servicii de psihoterapie

g)      Să nu renunţi şi să arăţi că îţi pasă

Citeste mai mult: adev.ro/nosmy1

Blogul Adevarul

Sistemul educaţional românesc îşi îngroapă elevii. Dacă aveţi şansa, studiaţi în străinătate!

mihaicopaceanuLasă un comentariu

646x404

articol scris pe Blogurile Adevărul publicat la 24 iunie 2015

Cei câţiva profesori şi învăţători din comisie citeau regulamente, verificau şi afişau listele cu elevii pe uşile claselor de examinare. „Oooo, ce bine că ai venit! Chiar aveam nevoie de tine! Du-te te rog vezi cum sunt elevii”, îmi zice o dirigintă. Alta profesoară zâmbitoare exclamă „ce faci, Mihai, nu ai somn de dimineaţă?! E vacanţă, ce naiba!” Am urcat la etaj fiind convins că trebuia să-i regăsesc repede pe cei din clasa a VIII-a şi să-i încurajez, acum, cu doar câteva minute înainte de primul lor mare examen din viaţă. Copilaşii aceştia, ştiţi că au doar 14 ani?

Le-am repetat mereu în întâlnirile noastre anterioare „dragii mei, cele mai mari examene în viaţă nu se dau la şcoală, dar asta nu ne scuteşte de note mari şi performanţă” (şi ei au înţeles asta), i-am motivat oferindu-le întâi încrederea mea to tală în capacităţile lor şi i-am învăţat tehnici de managment al timpului, de lecturare eficientă şi de gestionare a emoţiilor distructive. Le-am răspuns la zeci de întrebări şi i-am primit la cabinet fără ezitare. La sugestia mea, unii elevi şi-au închis contul de facebook tocmai pentru a învăţa „fără stres”. Cu câteva luni în urmă m-au rugat să-i ajut să-şi descopere interesele şi aptitudinile. Acum ştiau deja ce-şi doresc şi se visau la licee. E atât de confortabil psihic să ştii ce vrei în viaţă şi atât de confuz şi stresant când nu ştii încotro… Am deschis prima uşă şi reacţia lor a fost de fapt un strigăt de bucurie. Am vorbit cu fiecare încercând să le evaluez starea emoţională. O elevă mi-a întins mâna dreaptă. Îi tremura parcă cu tot corpul. Mi-a răspuns scuzându-se „aşa îmi tremură mie, nu e prima oară, nu e de la examen”. Ei, da…Ca o ultimă reevaluare m-au întrebat despre poeţii contemporani români (Cărtărescu n-a lipsit, nici Dinescu pe care îl întâlnisem cu o zi înainte) şi în discuţia noastră mai în glumă, o elevă (ştiind că am publicat două cărţi) m-a asigurat că îmi va scrie numele pe foaia de răspuns. Altă elevă mi-a zis că va insera o poză: „o poză e cât o mie de cuvinte domnu’ psiholog” şi în final au vrut să-şi dea un check in pe facebook. Evident că am diferenţiat cele serioase şi urgente de cele glumeţe şi nepotrivite. Evident că răspunsuri mulţumitoare nu au primit la întrebări de genul „ce mă ajută în viaţă să ştiu diferenţa dintre o cauzală şi o completivă directă? Şi asta mă stresează pe mine acum!”. Am intrat pe urmă şi în cealaltă clasă şi i-am încurajat mergând pe holuri până când o profesoară justiţiară (culmea, profă de religie) a strigat din toţi rărunchii să părăsesc şcoala că începe examenul şi sunt camere video şi nu avem nevoie de probleme… (Eram sigur că Ceauşescu avea să intre în urma mea).

Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Ce m-a impresionat în această scenă sunt câteva aspecte. Întâi trăirile acestor copii.

La 14 ani eşti încă copil: te joci, cânţi, dansezi, te distrezi şi probabil te îndrăgosteşti. Nu ai gânduri concrete de viitor pentru că viitorul nu e în lumea ta. Lumea ta e alta. Ori, aceşti elevi se îmbrăţişau unii cu alţii şi îşi făceau cruci creştineşti ca în faţa unei mari despărţiri sau a unei iminente catastrofe, un pericol de neconceput. Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Am observat emoţiile profesorilor din şcoală; şi ei erau rugaţi să fie îmbrăţişaţi şi apoi am urmărit reacţiile emoţionale ale părinţilor din timpul şi în urma examenului. A doua zi, alt examen la limba maternă şi a treia zi binecunoscuta şi neiubita matematică. E primul examen al unor copii, primul dintr-o serie de 100, 200 sau câteva vor mai urma la liceu şi în facultate sau master. Şi e primul tratat cu un maximum de importanţă încât pentru unii copii poate fi catastrofal. Cum să nu fii alături de ei? Nu e doar emoţia lor proprie, să ne fie lămurit. Este emoţia lor covârşită de emoţia părinţilor, bunicilor, mătuşilor şi a întregului neam, este soarta lor şi viitorul lor, este mândria lor şi a familiei în joc. „Nu ne poţi face de râs”.

Cum?? Exigenţele părinţilor şi obsesia lor de a fi admişi doar la unele licee în contradicţie cu dorinţa sinceră a elevului care militează în zadar pentru alt liceu şi eşecul admiterii cauzează adevărate traume şi constante reproşuri: „Nu eşti bun de nimic, m-ai dezamăgit, aveam speranţă în tine, acum ce mă fac cu tine. Soră-ta e mai deşteaptă şi muncitoare, tu – un prăpădit. Şi am băgat atâtea meditaţii şi atâţia bani. Nu se va alege nimic de tine în viaţă” – sunt doar câteva „uşoare” sentinţe din cele pe care urechile mele le-au auzit. Viaţa parcă începe sau se sfârşeşte cu acest examen de evaluare naţională. Stresul din aceste zile şi din ultimele luni, interdicţiile, supărările, certurile, epuizarea fizică şi psihică, miile de ore de meditaţii, toate vin în contrast cu viaţa reală. Viaţa reală chiar nu se termină cu un examen, nici cu un eşec, oricare ar fi. Urmaţi-vă şansa, tineri! Pe de altă parte, societatea românească le arată o altă viziune asupra vieţii. De fapt în întâlnirile mele cu elevii de multe ori mi-au contraargumentat că în România nu trebuie să ai şcoală ca să ai bani şi baftă în viaţă, că trebuie să ştii să te descurci, să fii băiat deştept, că hoţii sunt mai fericiţi decât tocilarii şi nu fac închisoare, că medicii care salvează vieţi sunt la limita supravieţuirii şi că profesorii lor care le predau zi de zi trăiesc din împrumuturi financiare şi se îmbracă cu aceleaşi haine sărăcăcioase. Societatea românescă le arată contramodele. Şi mai grav este că statul român nu dă doi bani pe şcoală.

Guvernul României nu face o prioritate de grad zero din învăţământ.

De fapt, nici nu-i pasă. A schimbat vreo 20 de miniştri după 1990 şi a modificat zeci de legi ale educaţiei bătându-şi joc şi experimentând fantezii personele pe spinarea elevilor. Şi, de fapt, mari schimbări nu sunt. Am răsfoit programele disciplinelor şi caietele elevilor şi am testat atitudinea profesorilor. Comunistă. M-am aşezat la ore în bănci. Am asistat la evaluări. Mă pot jura că la fel m-am simţit şi în urmă cu 20 de ani când eu însumi eram pe băncile şcolii. Niciun progres. Am constatat învechitul şi retincenţa făţă de orice nou şi util (metodă, tehnică, mentalitate, abordare, disciplină) mai ales educaţia sanitară, sau sexuală. Recent, cu greu şi cu multe voturi împotrivă, s-a decis mărirea alocaţiei la: atenţie 84 de lei (nu euro). Bani pe care un elev din Occident îi lasă într-o zi la un fast-food.

Reacţia prim-ministrului a fost la fel de jalnică ca propriul său mandat: că nu ştie dacă la anul vor mai fi bani pentru alocaţii. Evident că pe aleşi nu-i interesează învăţământul de stat când proprile odrasle studiază în instituţii private extrem de scumpe din ţară sau străinătate. Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Şi atunci mă întreb cu ce drept aş putea eu să încurajez tinerii care îmi cer sfatul în alegerea carierei în România versus Occident? Cum aş putea eu să-i influenţez sau să le transmit iluzii, când ştiu preabine cum se face şcoală în ţară? Am întâlnit tineri geniali în cabinet cu scoruri de inteligenţă superioară care erau deja curtaţi de universităţi de top din lume. Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Sentimentalisme ieftine şi dăunătoare. NU, îi îndemn pe toţi cei care îşi doresc mult să studieze în Occident, să facă acest pas, să nu rateze nicio şansă, să aibă parte de educaţie la cel mai înalt nivel, îî îndemn să se formeze intelectual şi moral în instituţii de prestigiu din Marea Britanie şi din America şi în societăţi civilizate, oneste şi meritocrate cu profesionişti şi specialişti în demoniile lor, pentru ca mai apoi, dacă-şi doresc, să se întoarcă în România.

România are nevoie mai mult ca oricând de tinere talente, de minţi luminate, dar pentru ca orice sămânţă bună să aducă roadă trebuie să cadă pe pământ bun, nu în buruieni şi nici să fie călcată în picioare, şi din păcate, o repet, România încă nu este un pământ rodnic la capacităţi maxime şi încă eşti călcat în picioare.

Urmaţi-vă şansa, tineri!

PS Pe 20 iunie, Elena Kuji (foto) a primit titlul de Valedictorian, adică şefă de promoţie la Universitatea Internaţională din Monaco, şi a fost felicitată de însuşi Prinţul Albert II de Monaco. Bistriţeanca Elena Kuji a fluturat apoi cu mândrie steagul României. In Romania cum ar fi fost ?

Blogul Adevarul

Încă o dată despre Ruşinea de a fi Român, domnule Iohannis!

mihaicopaceanuLasă un comentariu

publicat pe blogurile Adevarul la 12 dec 2014 cu prilejul Zilei Internaţionale a Drepturilor Omului

Bucureşti 10 decembrie 2014: Ziua internaţională a Drepturilor Omului

La ora 9 fix evenimentul este deschis. În sală magistraţi, psihologi, cercetători, jurnalişti, directori de instituţii publice din întreaga ţară şi din străinătate. Se apropie prânzul. L-am ascultat pe judecătorul CSM Cristi Dănileţ, apoi alt judecător din Oltenia, un avocat şi un procuror din Berlin. Era o tânără domnişoară. Nici nu i-aş fi dat 30 de ani. Dar a vorbit cu un impact incredibil. A continuat să  enumere cazurile grave de trafic de persoane. Şi a ajuns la cifre. Aici sala s-a blocat. Linişte. Cea mai mare minoritate etnică de femei obligate să practice prostituţia sunt românce. În Germania se estimează a fi 200.000 de prostituate. Peste 65% sunt de altă naţionalitate, majoritatea din România şi Bulgaria. Da, prostituţia e legală în Germania din 2002, dar asta nu simplifică nimic. Cifra româncelor urcă până la 70.000. Poate fi reală sau nu. Dar în Italia? Dar în Spania şi Marea Britanie?

Căutaţi în orice ziar european şi veţi găsi în fiecare săptămână descrierile suferinţelor umane. În majoritatea cazurilor traficanţii sunt cunoscuţi victimelor şi le inspiră încredere. Aşa sunt ademenite, apoi minţite şi sechestrate. Cea mai cunoscută ştire este despre tânăra de doar 20 de ani ajunsă în comă la un spital din Koln pentru că a refuzat prostituţia. În urmă cu două zile, pe 10, o ştire despre o româncă de 19 ani ţinută în sclavia prostituţiei de un compatriot în Lazio (Italia). Pe 8 decembrie, Ziarul de Sicilia descrie o agresiune stradală asupra unei minore dovedită că era silită să practice prostituţia. Pe 2 decembrie, The Telegraph, relata despre un român ce şi-a obligat iubita să practice prostituţia la Londra. Pe 1 decembrie alt articol despre prostituţia româncelor în Malta. În 25 noiembrie, 5 români au fost arestaţi la Pitsea (Essex): gestionau un bordel. Pe 22 noiembrie o altă româncă este arestată la Coventry. Tot bordel. Dincolo de ocean, în Canada, pe 5 decembrie, citesc un articol despre traficanţii de persoane români puşi alături de chinezi şi nigerieni. Pe 26 noiembrie o româncă ce practica prostituţia este masacrată la Verona. Altă ştire cu 900 de românce exploatate sexual în Spania. 10 ştiri doar în câteva zile. Se înţelege cât de grav este acest fenomen?

Discursul procurorului german m-a făcut să admir pasiunea, devotamentul şi munca pe care o depunea în Berlin. Am discutat şi la pauză şi am constatat cu uşurinţă profesionalismul nemţesc. Dar pe când o urmăream am rămas indignat de justiţia şi poliţia din România şi mi-a fost ruşine că sunt român. Aaa, la eveniment au fost invitaţi şi reprezentanţi ai Poliţiei Române. Ce credeţi? Evident că nu au venit, numele lor a rămas doar pe program. Nici măcar nu au trimis un înlocuitor. Mai mult, evenimentul nu a fost organizat de vreo instituţie de prestigiu din România, ci tot cu sprijinul străinilor: Fundaţia Friedrich-Ebert, Ambasada Germaniei şi Ambasada Olandei. Cum le pasă altora de ţara noastră şi nouă nu?! M-am ridicat şi, înainte de a-i adresa câteva întrebări, ca un simplu cetăţean român, am considerat că sunt obligat să-i transmit consideraţia mea doamnei procuror. Mai ales că prezentarea includea termenul de „colaborare transnaţională pentru combaterea..”. Dacă dumneaei face mai mult pentru sufletele româncelor decât ţara lor este cu neputinţă să nu fii emoţionat de acţiunile străinilor şi totodată ruşinat de indiferenţa şi culpa noastră. La aceeaşi întâlnire un judecător din Craiova ne descria un caz pe care-l soluţiona în această săptămână: o mamă a 4 copii este invitată de un amic să lucreze în Italia. Odată ajunsă acolo este adăpostită într-o casă alături de 6-7 femei şi supusă violenţei fizice constante pentru ca ulterior să fie trimisă direct pe străzi „la produs”, zi de zi. Şi iar intimidată şi lovită („să-i arate cine e şefu`”), ajungând pe străzi cu urme ale violenţei. După câteva săptămâni o patrulă de carabienieri i-a fost salvarea. Infractorul riscă acum 4 ani de puşcărie. Partea nefericită că însuşi soţul a îndemnat-o să meargă în Italia. Şi totuşi, trauma prin care a trecut ce preţ are?

ll

Roma, 15 aprilie, 2008

 Altă întâlnire internaţională. De astă dată cu vreo 600 de participanţi. Unul dintre invitaţii de onoare ne prezintă un studiu despre prostituţia în Italia. 85% dintre victime erau de naţionalitate română. Acelaşi scenariu: sechestrare, violenţă, vedem fete de 15, 16,17 ani. M-am ruşinat încât mi-am ascuns legitimaţia în buzunar să nu se observe că reprezint România. Nu mi-a fost uşor.

Îndignarea este şi mai mare acum. Atunci parcă mai puteam pricepe. Era agitaţia după 2007. Dar acum, după 6 ani de când am auzit oficial în public cât de grav stăm la traficul de persoane şi minori. Şi fenomenul nu a cunoscut nicio modificare în  ultimii ani.    16 noiembrie 2014 Dacă românii din diaspora au sprijinit alegerea noului preşedinte prin votul lor decisiv, prin mobilizarea fără precedent şi prin efortul de a călători sute de km şi aşteptând ore în şir doar pentru a vota, preşedintele ales are şi mai mult obligaţia de a-i spriji eficient pe aceşti români. Da, ei sunt cei care muncesc şi trimit bani mulţi în ţara.

Dar tot dintre românii din diaspora fac parte şi sutele sau miile de tinere minore şi femeile adulte care sunt victimele traficului de persoane. Sau cei siliţi să muncească la negru. În unele cazuri sunt de fapt reţele transnaţionale. O „afacere profitabilă”. Femei adulte, adolescente şi minore de 13,14 ani sunt răpite sau înşelate pentru a fi supuse prostituării în ţările Europei. Der Spiegel  a publicat repetate articole despre atrocităţile prin care trec prostituatele din România. Autorităţile germane nu iartă, cele româneşti ce fac oare?  Văd că încă ne confruntăm cu prejudecăţi, mituri, discriminări şi judecăţi nedrepte, chiar printre autorităţi, oamenii de rând şi cititorii acestui blog. „Daa, lasă-le că merită, că ele s-au dus”, sau că aparţin unor categorii etnico-sociale. Oare?

Citiţi următorul fragment: O fata de 15 ani ţine in brate pe fiul ei de 1 an. Oamenii o numesc curvă, nimeni nu stie ca a fost violata la 13 ani. Oamenii numesc un alt om gras. Nimeni nu ştie că are o boală gravă făcându-l să fie supraponderal. Oamenii numesc un bătrân urât.Nimeni nu ştie ca i-a fost afectata fata în timp ce lupta pentru ţara noastră în razboi. Oamenii numesc o femeie cheala, ei nu ştiu că are cancer. Stereotip şi hărţuire.

Pentru a opri traficul de persone şi minori, relele tratamente, abuzurile fizice şi emoţionale emoţionale cu efecte pe termen lung, nu este dificil precum se pare. Avem un exemplu de excelenţă.

Doamna Iana Matei, prin organizaţia pe care a creat-o a salvat (atenţie!) peste 470 de victime. A primit o recunoaştere internaţională, tot de la străini: a acceptat titlul de „Europeanul anului în 2010” (Reader`s Digest), a fost declarată „Eroul Anului” de către Departamentul de Stat al SUA (2006), iar în 2007 a primit „Premiul pentru Abolirea Sclaviei” din partea Camerei Lorzilor din Marea Britanie. Cartea „De vânzare: Mariana, 15 ani” a fost tradusă în aproape toate limbile de circulaţie europeană   Ministerul de Interne câte victime a salvat? În ultimii ani în România au fost condamnaţi peste 1.400 de indivizi pentru traficul de persoane, mai mult de jumătate dintre aceştia pentru traficul de minori. Deci Ministerul Justiţiei a reuşit să condamne de trei ori mai multe persoane decât numărul de victime salvat de o singură persoană? Da, este adevărat 1.400 au fost condamnaţi, mult mai mulţi anchetaţi şi lăsaţi liberi, mult mai mulţi încă neaduşi în faţa judecătorului şi în consecinţă numărul real al „peştilor” ar putea depăşi 14.00(0). Şi totuşi, când o femeie face mai multe decât un întreg minister (sau mai multe ministere care ar trebuie să colaboreze), când procurori din Berlin, specialişti din Amsterdam şi din Roma şi din întreaga Europă, alături de ambasadele acestor state conştientizează flagelul enorm la care sunt supuse victimele din România şi ne dau lecţii despre cum se recunoaşte, raportează şi acţionează, nu pot decât să am o imensă ruşine că sunt român! Şi ruşinea aceasta nu e doar a mea, e a întregii naţii în faţa Europei şi cu greu se va şterge. Domnule Preşedinte, domnilor diplomaţi, domnilor miniştri nu puteţi merge la Bruxelles sau Strasbourg prezentând doar frumuseţile ţării, tradiţiile, poveştile nostre ignorând actele criminale. Cum puteţi zâmbi ciocnind pahare de şampanie cu omologi europeni care recunosc problemele românilor în ţara lor şi constată nepăsarea noastră an de an? Vreau să văd pe Facebook (că mai nou aşa comunică preşedinţii României) că va fi un anunţ şi pe această temă, nu doar despre cărţile vândute, tehnologie, educaţie şi cultura sibiană.

PS Bucureşti, 10 decembrie, 2015, Palatul Cotroceni: Ziua Internaţională a Drepturilor Omului, preşedintele României Klaus Johannis printr-o declaraţie de presă anunţă poziţia sa fermă şi acţiuniile ţării contra mafiei traficului de persoane şi minori români, anunţă continuarea luptei şi apreciază colaborările instituţiilor statului român cu cele din Germania, Spania, Italia, Marea Britanie etc.

Bucureşti, 10 decembrie 2016

preşedintele României primeşte premiul special al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi este felicitat de preşedintele Consiliului Europei şi al Comisiei Europene pentru lupta sa pentru respectarea drepturilor românilor din ţară şi străinătate. 5.000 de victime au fost salvate în 8 luni. Obama însuşi îi telefonează.

e

Blogul Adevarul

Copiilor din România li se încalcă dreptul la educaţie şi la o viaţă independentă

mihaicopaceanu1 comentariu

articol publicat de Ioana Nicolescu pe Adevarul la 20 noiembrie 2014

Dreptul la educaţie, la sănătate şi la o viaţă independentă, la autonomie sunt pricipalele drepturi ale copiilor care mai sunt încălcate în România de astăzi. Aşa susţin experţii în drepturile copilului. Concret, specialiştii atrag atenţia că primul drept al copilului care este încălcat în România este dreptul la educaţie, iar principalii vinovaţi de acest lucru sunt părinţii, care la rândul lor nu au avut parte de o educaţie completă şi nu îşi încurajează copiii să meargă la şcoală. „România are 17,5% din populaţia şcolară care abandonează şcoala, acesta este cel mai clar răspuns al sistemului la cât de bine este respectat dreptul la educaţie. Ţinta României pentru 2020 este să ajungă la 11%. 17% la o populaţie de 200.000 de copii pe generaţie înseamnă că în jur de 40.000 de copii abandonează şcoala pe an“, a arătat directorul executiv al organizaţiei SERA ROMANIA, doctorul Bogdan Simion, pentru „Adevărul“.

Venind în completare, psihologul şi bloggerul adevărul.ro Mihai Copăceanu spune că, în afară de dreptul la educaţie, copiilor li se mai încalcă dreptul la sănătate, fiindcă sunt părinţi care nu îşi duc copiii la doctor, dar şi dreptul la o viaţă independentă, autonomă. „Când este vorba de dreptul la autonomie, mă refer aici la acei copii care sunt controlaţi de părinţi inclusiv după vârsta majoratului (18 ani). Autonomie înseamnă dreptul la opinie, la alegerea unei cariere. Sunt părinţi care îşi impun voinţa prea mult asupra copiilor lor, care le impun inclusiv restricţii financiare”, a explicat Copăceanu.  De aceeaşi părere este şi Mihail Carp, directorul executiv al Fundaţiei Familia şi Ocrotirea Copilului, care a adăugat că de obicei lucrul acesta se întâmplă din cauza educaţiei religioase a societăţii româneşti. „Este o chestiune psihologică care ţine de latura religioasă. Religia ortodoxă impune un anumit control al părinţilor asupra copiilor. Se întâmplă în special în mediul rural“, a spus la rândul său Mihail Carp, directorul executiv al Fundaţiei Familia şi Ocrotirea Copilului. Un alt drept încălcat de părinţi, poate fără să-şi dea seama este cel la identitate, mai spun experţii. „Părinţii nu au destul timp liber ca să stea cu ei şi copiii ajung să se identifice cu bona sau cu angajaţii unui after school“, a explicat psihopedagogul Yolanda Creţescu de la Centrul Vocaţional Happy Minds.

646x404 (2)

România, printre primele state care au aderat la Convenţia ONU

Ministrul Educaţiei, Remus Pricopie, a explicat că motivele pentru care elevii abandonează şcoala ţin de problemele economice ale familiei, adică sărăcia este factorul principal. „Părăsirea timpurie a şcolii este un efect al marginalizării sociale şi al problemelor economice cu care familiile se confruntă. Din nefericire, România încă înregistrează o rată mare a abandonului şcolar, peste media europeană“, a spus Pricopie. Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) cu privire la drepturile copilului este prima lege internaţională  care a stipulat dreptul la educaţie al tuturor copiilor, cu respectarea principiului nondiscriminării şi egalităţii de şanse. România a fost printre primele state care au ratificat Convenţia, la 28 septembrie 1990.

Citeste mai mult: adev.ro/nfcord

Blogul Adevarul

Agresiunile, la ordinea zilei în şcoli. Psiholog: Dacă ar fi toleranţă zero faţă de violenţă nu ar mai exista atâtea cazuri!

mihaicopaceanuLasă un comentariu

Articol publicat în Adevarul. ro de Claudia Spridon la data de 1 decembrie 2014

Aşa arată un studiu recent, derulat de Asociaţia Telefonul Copilului, în care au fost analizate răspunsurile a peste 2.000 de copii şi tineri cu vârste cuprinse între 7 şi 19 ani. Conform studiului, două treimi dintre copii îşi doresc să beneficieze de sprijinul părinţilor în cazuri de agresiuni de acest fel, dar le este ruşine sau frică să o facă. Acelaşi număr de copii, însă, nu ar apela la părinţi pentru a le solicita sprijinul într-o astfel de situaţie, iar un număr similar de victime au declarat că părinţii lor nu cunosc situaţia cu care ei se confruntă. „Unui copil îi este frică să discute cu părinţii despre abuzuri pentru că le este teamă de repercusiuni.

Dacă ar apela la părinţi li s-ar întări convingerea că sunt slabi, iar acest lucru ar accentua ceea ce ei nu vor să accepte. Problema este că şcoala dă violenţă şi bullying. Dacă ar avea toleranţă zero faţă de violenţă nu ar mai exista atât de multe cazuri”, susţine psihologul Mihai Copăceanu. Potrivit acestuia, sunt situaţii în care violenţele verbale şi fizice la care au fost supuşi copiii la şcoală pot afecta dezvoltarea lor ulterioară. „Pentru unii poate fi doar o amintire neplăcută din trecut, însă totul depinde de modul în care a fost gestionată problema la momentul potrivit şi de sprijinul pe care copilul l-a primit de la familie ori de la profesori”, a completat specialistul. Şcoala nu ia fenomenul în serios   „Este alarmant faptul că mai mult de jumătate dintre copiii chestionaţi au răspuns că şcoala nu ia fenomenul bullying în serios.

S-a observat şi că elevii nu sunt obişnuiţi cu acţiuni de prevenire ale acestui fenomen, în timp ce din punctul lor de vedere sancţiunile au caracter temporar şi nu rezolvă problemele pe termen lung. În plus, rezultatele studiului arată că rolul consilierului şcolar nu este cunoscut în rândul elevilor sau este diminuat”, a declarat şi Cătălina Florea, director executiv al Asociaţiei Telefonul Copilului. Studiul arată că în 72% din cazuri, copiii şi tinerii s-au confruntat cu comportament de tip bullying indirect, caracterizat prin comentarii neadecvate despre ei, familie, statut social sau etnite. În acelaşi timp, 59% au primit porecle, iar 47% din respondenţi au declarat că au fost lăsaţi în afara grupului. Un procent de 43% din tineri au fost loviţi, îmbrânciţi sau pălmuiţi, iar 32% au primit ameninţări. Unde au loc agresiunile În peste 75% din cazuri au existat şi martori, mai mult de jumătate au încercat să intervină pentru a preveni izbucnirea unui conflict.

646x404 (1)

Tristeţea, furia, singurătatea şi ruşinea sunt câteva dintre stările negative pe care le-au experimentat victimele acestui fenomen, larg răspândit în şcolile de la noi. Spre exemplu, 57% din tineri au declarat că acţiunea de bullying a avut loc în sala de clasă, 33% au spus că a avut loc pe coridor, iar 32% au spus că s-a întâmplat în apropierea unităţii de învăţământ. Respondenţii au fost agresaţi verbal chiar şi în mediul online, relevă acelaşi studiu, potrivit căruia 14% din tineri au primit mesaje neadecvate prin SMS. Cel mai frecvent, hărţuitorii din mediul online sunt colegii, susţin specialiştii.

Blogul Adevarul

Consilierea la cronometru

mihaicopaceanuLasă un comentariu

Consiliere contra cronometru. Când începe orientarea în carieră: gimnaziu, liceu sau facultate

articol publicat în Adevarul.ro de Ioana Nicolescu la 2 decembrie 2014

Înfiinţarea obligatorie a centrelor de consiliere profesională în cadrul universităţilor, reglementată printr-o metodologie publicată săptămâna trecută în Monitorul Oficial, vine prea târziu pentru tinerii care nu au primit consiliere în liceu şi nu s-au orientat bine în alegerea unui domeniu de studii.

Cel puţin aşa atrag atenţia specialiştii în Educaţie, care arată că în jur de 60% din elevii de liceu nu ştiu ce le-ar plăcea să studieze la facultate. „Aceşti tineri trebuie consiliaţi înainte de admitere, altfel sunt în risc de abandon universitar fiindcă ei nu ştiu, de fapt, ce vor să facă în viaţă”, susţin experţii.

Consilierea profesională la universitate este utilă pentru orientarea în domeniul de studii ales, mai atrag atenţia specialiştii care au analizat pentru „Adevărul” prima metodologie care reglementează consilierea profesională la nivel universitar, publicată săptămâna trecută în Monitorul Oficial. Concluzia este că cel mai bine pentru tineri este să meargă la consiliere în clasa a VIII-a, când îşi aleg profilul liceului, şi în clasele a XI-a şi a XII-a, ca să îşi aleagă domeniul de studii de licenţă. „De obicei, consilierea trebuie să aibă loc înainte de trecerea la un nou ciclu de învăţământ, deci înainte de clasa a V-a şi înainte de admiterea la liceu. Din clasa a XI-a ar trebui să înceapă consilierea profesională pentru alegerea unui domeniu de studii la facultate.

646x404

Consilierea din cadrul facultăţii îi ajută să îşi aleagă specializarea din cadrul acelui domeniu, care li se potriveşte cel mai bine”, a explicat psihologul şcolar Diana Ioaneş, de la Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc“.

La rândul său, psihologul şi bloggerul adevarul.ro Mihai Copăceanu susţine că de fapt de consiliere ar avea nevoie în primul rând elevii de liceu, care  de multe ori ajung în clasa a XII-a şi nu ştiu la ce facultate vor să dea admitere. „Când ajung în clasa a XII-a, în jur de 10% din ei ştiu exact ce vor să facă mai departe, alţi 15% sunt consiliaţi de părinţi şi urmează o specializare indicată de ei, mai sunt elevi care merg din inerţia profilului la facultate, dar cei mai mulţi, în jur de 60%, sunt indecişi“, a explicat Copăceanu. Tocmai aceşti 60% vor fi mai încolo în risc de abandon universitar, lucru pe care metodologia consilierii profesionale încearcă să-l prevină.    

„Problema cea mai mare este că aceşti tineri îşi dau seama abia la facultate că nu vor să urmeze domeniul pe care l-au ales. Am senzaţia că rata abandonului este mare la universităţile tehnice pentru că materia este grea şi elevii vin de la liceu fără cunoştinţe temeinice la materiile de real, iar standardele sunt ridicate la facultate. Ar trebui mai întâi să avem destule centre vocaţionale în licee care să fie funcţionale“, a explicat şi Tincuţa Apăteanu, expert în educaţie şi blogger adevarul.ro. Un consilier la 2.000 de studenţi Viitoarele centre vor avea minimum un consilier la 2.000 de studenţi, potrivit metodologiei.

Expertul în Educaţie şi bloggerul adevarul.ro Marian Staş spune, însă, că raportul ar trebui să fie de un consilier la 100 de studenţi. „Proiectul va genera o mutaţie semnificativă în cultura universităţilor  şi liceelor. În primul rând va avea loc o cuplare autentică a instituţiilor la piaţa forţei de muncă şi în al doilea rând le va dezvolta studenţilor şi elevilor obişnuinţa de a folosi consilierea şi orientarea în carieră ca mijloace eficiente de a le spori semnificativ angajabilitatea. Însă, consider că raportul de un consilier la 2.000 de studenţi este mult prea mic, mai ales în perioada de debut a proiectului, când mă aştept la o cerere foarte mare de consiliere, dată fiind nevoia de astfel de servicii. Eu sugerez minimum un consilier la 100 de studenţi, cu posibilitatea calibrării ulterioare. Este un proiect care, dacă va fi pus ca fapt cu fond, cu siguranţă îşi va arăta repede roadele foarte bune, în creşterea ratei de ocupare a forţei de muncă din rândul absolvenţilor elevi şi studenţi”, a spus Marian Staş.

Marian Crăciun, directorul departamentului Servicii Studenţi din cadrul Universităţii din Bucureşti, care a lucrat la elaborarea metodologiei, spune că, acum, media naţională este de un consilier la 10.000 sau chiar 15.000 de studenţi.  Preşedintele Alianţei Naţionale a Organizaţiilor Studenţeşti din România (ANOSR), Cristi Popescu, spune că în momentul de faţă, în general, consilierii din universităţi sunt profesori care au vrut să se implice pentru a-i ajuta pe studenţi. „Foarte multe centre îşi desfăşoară acum activitatea graţie unor profesori care au vrut să se implice sau unor voluntari, nu e o consiliere unul la unul cu specialişti. De multe ori studenţii nu ştiu ce opţionale să aleagă, sunt lăsaţi în aer”, a spus acesta. Consilierea profesională în alte ţări Dacă în România consilierea profesională oficial abia ia naştere, în Occident, ea este practicată încă de la clasele primare. „Încep din clasa a IV-a când îi testează şi îi împart pe profile, creează nişte clase adaptate. Un exemplu de bună practică în acest sens ar fi Marea Britanie, unde copiii au puţine teste şi examene la clasă, învaţă prin cooperare, adică muncă în echipă, fac proiecte şi lucrează în echipe”, a explicat psihologul Mihai Copăceanu.

În ceea ce priveşte consilierea la facultate, Copăceanu a explicat că în ţările vestice, universităţile au un birou special de consiliere în carieră, care face legătura cu piaţa muncii. „Le pun la dispoziţie studenţilor materiale pentru informare şi comunică mult cu ei. Universităţile mari au şi un departament de recrutare şi unul de voluntariat“, a mai spus Copăceanu. Şi expertul în educaţie Marian Staş a vorbit despre departamentele de consultanţă în carieră. „În Statele Unite, universităţile au birouri de „career consulting” pe care studenţii le frecventează des”, a spus Staş.

Psihologul Mihai Copăceanu a explicat cum îşi dau seama consilierii ce meserii li se vor potrivi elevilor în viitor. Ei fac teste psihologice speciale, cum sunt chestionarele de interese Holland.

Teoria personalităţii dezvoltată de psihologul american John Holland spune că alegerile vocaţionale exprimă personalitatea omului, că membrii aceluiaşi domeniu de activitate au personalităţi similare şi istorii similare de dezvoltare, iar satisfacţia profesională depinde de congruenţa dintre propria personalitate şi mediul în care individul lucrează. „Sunt mai multe tipuri de personalitate pe care Holland le identifică: tipul realist, care are abilităţi de lucru manual şi căruia i se potrivesc domeniile tehnice, tipul intelectual-investigativ, unde se încadrează cercetătorii, persoanele bune la matematică, fizică, în general olimpicii, apoi mai este tipul artistic, tipul social (medici, profesori), tipul întreprinzător care are iniţiative şi tipul convenţional, care se supune regulilor“, a explicat Copăceanu. Psihologii se folosesc de aceste constatări pentru a realiza un profil profesional al individului.

Blogul Adevarul

La ce pericole îi expun părinţii pe cei mici: postăm sau nu poze cu copiii pe reţelele de socializare?

mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol publicat de Oana Antonescu pe Adevarul.ro la 02 oct 2014

Fotografiile postate de părinţi cu copiii lor pe reţeaua Instagram sunt furate de alţi utilizatori şi folosite într-un joc de roluri bizar, cu conotaţii sexuale. Peste 80% din copiii sub 2 ani sunt prezenţi online prin postările părinţilor pe reţelele de socializare sau pe bloguri. Specialiştii avertizează că părinţii nu ar trebui să dezvăluie prea multe despre cei mici.

Un fenomen periculos a apărut recent pe reţeaua Instagram: unii utilizatori fură fotografiile postate de părinţi cu bebeluşi sau copii de vârste mici şi le postează apoi în contul lor, unde sunt folosite într-un joc dubios.

„Hoţii virtuali“ le dau bebeluşilor un alt nume şi le creează un profil care include vârsta, preferinţele şi trăsăturile de personalitate. Apoi, ei îşi invită fanii să intre în discuţie cu bebeluşul. „Îţi place să te joci?“, întreabă un utilizator, iar proprietarul contului răspunde cu un limbaj stâlcit, de copil.

Unele descrieri au conotaţii sexuale, iar altele instigă fără perdea la comportamente deviante. De exemplu, în descrierea unei fetiţe de un an se menţionează că ar fi lesbiană şi să îi place să stea dezbărcată, iar un altul, care a fost şters, spunea: „Îmi plac jocurile de roluri abuzive, aşa că dacă nu îţi place, nu-ţi pierde timpul, pentru că am să-l şterg (n.r. – comentariul)“, scrie publicaţia britanică „Daily Mail“. O căutare rapidă după hashtag-ul „babyrp“ scoate la iveală sute de astfel de conturi pe reţeaua de photo-sharing.

FOTO: Daily Mail

În ciuda încercărilor unor utilizatori de a pune capăt acestui fenomen revoltător, conturile de acest fel au continuat să apară, sub diverse denumiri. Elizabeth Harper, o mamă din Georgia, SUA, a descoperit poza fiicei ei pe un astfel de cont, iar în descriere purta un alt nume şi se preciza că poate fi adoptată.

FOTO: Daily Mail

Revoltată, femeia a scris într-un comentariu la fotografie că aceea este fetiţa ei şi nu este de vânzare, iar apoi a formulat o plângere către reprezentanţii reţelei Instagram, dar contul a mai rămas activ o vreme, până când aceştia au luat măsuri. Multe alte asemenea conturi sunt în continuare active, deşi mai multe grupuri de părinţi au încercat să le închidă.

FOTO: Daily Mail

Campanii umanitare false şi răpiri

Jocul de roluri de pe această reţea de socializare nu este singurul fenomen alarmant care implică pozele cu copii postate de părinţi. Au existat situaţii în care fotografiile au fost furate pentru a fi utilizate în campanii umanitare false.

Cazul lui Ionuţ, copilul sfâşiat de maidanezi în Parcul Tei, în toamna lui 2013, este poate cel mai şocant dintre toate. Câteva luni mai târziu, familia a văzut fotografia copilului pe un site, sub un anunţ care spunea că băiatul este bolnav de leucemie şi are nevoie de bani ca să fie operat. Un român care locuieşte în Italia a pus la cale înşelătoria, ca să adune 150.000 de euro. Fotografiile postate de părinţi cu copiii lor au ajuns şi pe site-urile de pornografie infantilă, iar uneori au facilitat răpirea acestora. Din fericire, în România nu s-au înregistrat asemenea cazuri.

Poza lui Ionuţ, copilul ucis de câini, a fost folosită într-o falsă campanie umanitară după moartea acestuia FOTO: Facebook

„Nu am avut până acum astfel de situaţii, dar ştim că în alte ţări au existat şi, de aceea, recomandarea noastră pentru părinţi este să protejeze imaginea copiilor lor în mediul online“, atrage atenţia Liliana Roşu, directorul executiv al Centrului Român pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi Sexual.

Şi copiii au dreptul la intimitate

Potrivit unui studiu realizat de firma de securitate online AVG, 81% din copiii cu vârste de până în 2 ani din întreaga lume sunt prezenţi fără voia lor pe internet, prin postările părinţilor pe bloguri sau pe reţele de socializare. Putem vorbi de un drept la intimitate în cazul minorilor? „Părinţii sunt obligaţi să-şi protejeze copilul până la vârsta la care el însuşi se poate proteja, iar publicarea fotografiilor pe internet implică acestă obligaţie. Dreptul la intimitate, viaţă privată şi securitate al copiilor este garantat de către părinţi şi ei au obligaţia de a asigura protecţia şi siguranţa lor“, potrivit psihologului Mihai Copăceanu.

Imaginile cu bebeluşi în ipostaze inocente, în care bebeluşii fac băiţă, sunt alăptaţi sau se plimbă prin cameră dezbărcaţi pot fi salvate, stocate şi utilizate de persoane cu deviaţii sexuale, pedofili, sau agresori sexuali. „Fanteziile în mediul online nu au limită şi internetul permite există unor utilizatori «prieteni» virtuali, persoane cu profiluri false. Trăim într-o lume mai periculoasă decât în trecut pentru cei mici, inclusiv sub aspectul utilizării reţelelor de socializare şi, în consecinţă, părinţiilor li se solicită o mai mare precauţie“, mai spune psihologul Mihai Copăceanu.

De ce ne fălim cu copiii pe internet

Publicarea online a fotografiilor cu cei mici echivalează astăzi cu poza din portofel pe care părinţii noştri o arătau imediat cum cineva îi întreba despre copii, mai mult sau mai puţin din politeţe. Reţelele de socializare le oferă părinţilor contextul pentru a se mândri cu copiii şi de a-şi confirma astfel reuşitele. Dar etalarea copiilor este un obicei vechi de când lumea şi are legătură cu evoluţia umană, spune psihoterapeutul Nathan Gehlert, din Washington. „Suntem programaţi biologic să ne mâbdrim cu copiii noştri, iar internetul şi reţelele de socializare sunt o modalitate eficientă şi facilă pentru a face asta. Părinţii ar face orice le stă în putinţă pentru a se lăuda cu realizările copiilor“, spune psihoterapeutul, citat de site-ul televiziunii americane PBS.

Venirea pe lume a unui bebeluş, gesturile amuzante şi realizările celor mici sunt momente cu o puternică încărcătură emoţională şi motive de mândrie pentru părinţi. Ei simt nevoia să-şi exprime emoţiile pe care le trăiesc, încântarea şi bucuria fiecărei zile, iar reţelele de socializare fac mai uşoară împărtăşirea acestor momente cu cei din jur.

„Înţelegem dorinţa părinţilor de a capta orice moment, ori achiziţie în dezvoltarea copilului care poate fi unică şi irepetabilă. De la primele ore de la naştere ba chiar fotografii din perioada de dezvoltare a fătului. Asta e una, dar a publica e diferit. Părinţii care publică albume cu sute de poze, una câte una. Consecinţele sunt imediate, dar pot să apară şi pe viitor. Ne iubim foarte mult copiii şi suntem obligaţi să-i protejăm“, spune psihologul Mihai Copăceanu.

Protejaţi-le intimitatea şi identitatea!

Specialistul oferă părinţilor câteva recomandări cu privire la fotografiile şi informaţiile postate pe internet, indiferent că vorbim despre reţele de socializare sau bloguri:

Evitaţi să postaţi fotografii nud cu copiii. Deşi pentru noi sunt situaţii normale de viaţă, imaginile care-i înfăţişează la plajă, la baie sau umblând dezbărcaţi prin casă pot căpăta semnificaţii erotice şi pot întreţine fanteziile sexuale ale pedofililor.

Restricţionaţi vizibilitatea fotografiilor. Pe reţelele de socializare precum Facebook aveţi opţiunea de a permite doar prietenilor din listă accesul la imaginile şi informaţiile dvs. Eliminaţi accesul „Public“ din setările de siguranţă.

Filtraţi lista de prieteni. De multe ori, se întâmplă ca în lista de prieteni să se „strecoare“ şi persoane pe care nu le cunoaştem. Permiteţi accesul la profilul dvs. doar persoanelor cunoscute în mod real, direct sau indirect.

Atenţie la postările prietenilor! Interziceţi prietenilor de familie ori colegilor care v-au fotografiat copiii să posteze imagini cu aceştia pe reţelele de socializare. Nu veţi putea avea control asupra fotografiilor, pentru că nu cunoaşteţi setările de siguranţă ale conturilor prietenilor.

Nu oferiţi detalii despre copii. Nu menţionaţi nicăieri pe internet detalii despre adresa dvs., grădiniţa la care merge copilul, ora la care vine şi pleacă de acasă ori programul extraşcolar. Aceste informaţii pot facilita răpirea copilului.

Blogul Adevarul

VIDEO Adevărul Live Dezbatere despre schimbările aduse Legii Educaţiei, cu ministrul delegat Mihnea Costoiu

mihaicopaceanuLasă un comentariu

interventie in discutia cu dl ministru Mihnea Costoiu, luni 7 iulie 2014

http://adevarul.ro/educatie/universitar/dezbatere-despre-schimbarile-aduse-legii-educatiei-ministrul-delegat-mihnea-costoiu–8_53ba7ccc0d133766a83679c6/index.html

Ministrul delegat pentru Învăţământ superior, Mihnea Costoiu, a dezbătut astăzi, de la ora 14.00, la Adevărul Live, împreună cu bloggeri adevarul.ro, experţi în educaţie şi rectori, schimbările aduse Legii Educaţiei prin ultima ordonanţă de urgenţă, publicată săptămâna trecută în Monitorul Oficial. 
Despre toate acestea am discutat la Adevărul Live de la ora 14:00 împreună cu invitatul din platou, Ministrul delegat pentru Învăţământ Superior, Cercetare Ştiinţifică şi Dezvoltare tehnologică, Mihnea Costoiu, şi cu bloggerii adevărul.ro: psihologul Mihai Copăceanu şi expertul în educaţie Marian Staş.

Universităţile erau obligate să-i angajeze pe doctoranzi, acum nu mai este cazul”, spune Costoiu

. Mihai Copăceanu: „Un doctorat la frecvenţă redusă nu face decât să încurajeze mediocritatea şi afacerile făcute de către universităţi. Câd am intrat la doctorat în 2012 mi-au spus că trebuie să vin în Anglia, nu să stau în România, şi că trebuie să stau minimum opt ore în departament, eu am stat şi 13 ore, alţi colegi de ai mei stăteau până la 1 noaptea. Dacă vrei să faci un doctorat, care înseamnă cercetare, te opreşti din munca pe care o faci, mergi trei ani la universitate şi lucrezi pentru doctorat”

Liviu Avram: „Acum câteva luni publicam un material despre o firmă privată are un soi de exclusivitate în gestionarea şi eliberarea diplomelor preuniversitare, universitare şi postuniveristare. Am înţeles atunci că pregătiţi o hotărâre de guvern care să clarifice aceatsă situaţie cel puţin stranie”

Mihnea Costoiu: „Hotărârea de Guvern este pe circuitul de aprobare, din nefericire nu m-am ocupat eu de acest subiect. Această firmă are exclusivitate din 1960, când era firma Ministerului Educaţiei, nu era firmă privată. În acest an am pregătit o hotărâre de guvern astfel încât una dintre instituţiile statului (Imprimeria Naţională, Imprimeria Băncii Naţionale) să realizeze aceste diplome. Este la avizat şi sper ca săptămâna viitoare să iasă.

Citeste mai mult: adev.ro/n8c4a1

http://adevarul.ro/educatie/universitar/dezbatere-despre-schimbarile-aduse-legii-educatiei-ministrul-delegat-mihnea-costoiu-adevarul-live-1400-1_53ba58710d133766a8357c94/index.html 

Blogul Adevarul

Acelaşi examen, alţi elevi!

mihaicopaceanuLasă un comentariu

646x404

 

 

articol publicat pe Blogurile Adevarul la 3 iulie 2014

Auzind că s-au afişat rezultatele la Evaluarea Naţională dau să intru în holul şcolii şi deodată aud strigătele a doi băieţi cunoscuţi: „Domnu’ psiholog, am luat 10 la mate!”. S-au apropiat în grabă şi i-am felicitat cu bucurie, apoi o altă elevă mai ruşinoasă, din aceeaşi clasă, a adăugat: „Şi eu am luat 10 la mate!”.

Îl întreb pe cel de-al treilea băiat din grup, inteligent şi el, Alex, şi-mi răspunde că dintr-o mică şi banală scăpare, a luat doar 9.90 (tot) la mate! Am citit listele avizierului şi, printre rândurile cu caractere mici, am mai observat un 10 la mate: Antonia. Numele acestor elevi adunaţi în jurul meu le-am auzit repetându-se în urmă cu câteva zile de şcoală urmate de cuvintele „premiu la naţională la fizică, la naţională la matematică, diploma de excelenţă” şi altele. Unul dintre ei, Vlad, publicase în iarnă primul său volum de proză.

A doua zi aştept prânzul pe o terasă din Centrul Vechi şi cer ziarul local. Răbdător, îl deschid şi ochii mi se opresc asupra unei alte pagini pe care scria îngroşat: „Victor Bucuţă, micul mare fizician”. Victor are 13 ani şi a absolvit clasa a VII-a cu media 10. Mai mult, băieţelul acesta este de două ori olimpic pe ţară la fizică şi a primit premiul special pentru cea mai bună lucrare experimentală dintr-un total de 600 de lucrări prezentate la olimpiadă. Victor se mândreşte pe drept cuvânt şi cu alte premii la lingvistică, gândire analitică, germană, poezie şi matematică. De aceşti tineri şi de prea puţini alţii ca ei se aminteşte doar în treacăt. Sunt elevii care nu critică sistemul şi nu se lamentează, dar înţeleg că şcoala este preocuparea esenţială pentru vârsta lor şi fac tot posibilul să-şi împlinească aceste roluri şi obligaţii.

Contrar opiniilor răutăcioase ale românilor de rând ori a forumiştilor, nu, ei nu sunt băieţi de bani gata, de fiţe şi nici părinţii nu bagă cu de-a sila meditaţii în ei. Sunt copii care ştiu cum să-şi împartă timpul de învăţat cu timpul liber, ştiu să-şi selecteze prietenii şi care nu au deprins obiceiul fumatului, al înjurăturilor sau al vieţii de noapte prin cluburi.

Unii duc o viaţă mai grea, cu diverse nevoi, dar când îi întâlneşti observi din primele semne nonverbale că au o conduită exemplară şi vorbesc respectuos. Părinţii lor nu blesteamă sistemul de educaţie, nici nu se ceartă cu profesorii şi directorii de şcoală, nu depun contestaţii peste contestaţii pentru că singura lor datorie este să-şi îngrijească şi să-şi sprijine cum pot ei mai bine proprile odrasle. Că există astfel de elevi buni la învăţătură şi mare parte dintre ei, îndrăznesc să zic, buni la suflet e o dovadă clară şi directă că dacă eşti motivat să înveţi şi dacă chiar înveţi şi nu-ţi umblă gândul la fapte iresponsabile şi pierzătoare de timp, poţi avea rezultate frumoase la învăţătură. La aceeaşi terasă citesc în „Weekend Adevărul” despre Alexandra care, deşi poartă un diagnostic de tetrapareză spastică şi se deplasează într-un cărucior cu rotile, a reuşit prin eforturi supraomeneşti să înveţe, să-şi facă temele şi să termine clasa a VIII-a cu media 9.80. Tastează la laptop cu un singur deget de la mâna stângă şi este sprijinită în permanenţă de familia ei adoptivă.

Atenţie, nu scriu despre o categorie de excepţie, nu sunt olimpicii pe care nu-i cunoaştem, nu scriu despre elevii care potrivit unor mituri nu ştiu decât şcoală şi stau închişi în casă, acei tocilari, consideraţi ciudaţi de colegi şi neînţeleşi nici măcar de profesori. NU! Scriu despre elevii obişnuiţi care sunt conştienţi de atribuţiile şcolare şi le împlinesc cum se cuvine astfel că se bucură de rezultatul eforturilor lor, elevi care ştiu să îmbine învăţătura cu hobiurile, ştiu să facă un sport, să se plimbe în parcuri sau să meargă la film. Când citesc ştirile despre declaraţiile elevilor la ieşirea din examen „dacă iau 5 e bine” sau despre reacţia părinţilor „facem contestaţie, a fost nedrept” mi se pare că România încă nu e într-o schimbare pozitivă. Când văd că tendinţa preponderentă în şcoli este de a copia cu orice preţ prin orice metodă năstruşnică, că elevii nu mai poartă respect profesorilor şi părinţii îşi apără copii în mod nedrept, mâ gândesc la realitatea din alte ţări pe care am trăit-o.

Am susţinut zeci de examene orale şi scrise pe când studiam la Bologna, Oxford sau Londra şi sincer niciunul dintre noi nu a avut vreo idee de copiat. Discuţia aceasta nu se putea ivi în niciun gând al nostru, niciodată. Nu au fost camere de supraveghere în sali, căci propria conştiinţă ne era supraveghetor. La un examen de final de an, extrem de dur, în sală a venit doar bibliotecarul ce se plimba lejer, iar noi am scris preţ de 3 ore fără oprire. Când am ridicat privirea de pe hârtie am constatat că ceilalţi colegi plecaseră deja din sală. Respectul şi preţuirea pe care o purtam profesorilor din acele instituţii de top nu am găsit-o nici măcar în reprezentările vreunui elev din România.

Noi ne facem că învăţăm, ei se fac că ne onorează cu diplome. Şi avem saci întregi de diplome şi atât. La ce folos?