Categorie: GANDURI DE LA OXFORD…

GANDURI DE LA OXFORD...

De ce e bine să ieşi în stradă!?

mihaicopaceanu1 comentariu
De ce e bine să ieşi în stradă!?
manifestul violonistului Tudor Andrei
_27935
 
Stai în casă şi spui: “La ce să ies.. şi aşa ăstia fac ce vor, interesele sunt prea mari…”
 
De ce e bine să ieşi in stradă.
1.       Pentru că decât să te plângi ţie, familiei şi vecinului, mai bine ia-i cu tine in stradă si plângeţi in faţa Guvernului.
2.       Pentru că ieşind, te poţi sustrage 2 ore in fiecare săptămână duşmanului tău numarul 1, Televizorul! Pe care îl ai  deschis în sufragerie, dormitor şi bucătărie, 24 din 24.
3.       Pentru că la ora asta eşti îndobitocit, iar in stradă, impreună cu ceilalti, vă veti dezmorţi, veţi fi mai buni, veţi începe să ţineţi unul la celălalt.
4.       Pentru că strada iţi va aduce prieteni.
5.       Pentru că eşti mânios. Scuipi şi injuri in trafic, dai cu pumnul, apari la Ştiri. Fă toate astea cu marile companii străine care vin şi iţi iau tot.
6.       Pentru că te vei intoarce acasă cu energie pozitivă! Şi aşa viaţa ta este destul de tristă.
7.       Pentru că ieşitul la aer şi miscarea te vor imbujora, ajută la sănătăte.
8.       Pentru că ai tăi copii, pe care îi vei lua cu tine, te vor avea drept exemplu şi vei sădi in ei spiritual de luptă pentru viată şi pentru tară.
9.       Pentru că inevitabil, drept consecintă, înalţii aleşi  te vor respecta şi ţi se vor supune.
10.   Pentru că ieşind cu sutele de mii, nu vor fi vărsări de sânge, a unor adevăraţi români, care vor fi acolo singuri şi vor fi jerte, pentru tine, care ai stat acasă.
11.   Pentru că vei vedea schimbări şi te vei simti nemaipomenit, iţi va fi bine. Salariul sau pensia ta vor fi un pic mai mari. Vei avea motive şi dovezi să ieşi pană la capăt.
12.   Pentru că nici nu ştii ce putere ai, doar făcând plimbarea până in faţa Primăriei tale.
13.   Ţi-e mai bine acum in situatia jalnică in care eşti de ani de zile? Şi fizic şi mental?
14.   Găseşte şi tu încă 100 de motive.
 
NOTĂ: Mulţi dintre voi spuneţi: “I-aţi ales, vă meritaţi soarta! “
Chiar nu v-ati dat seama că orice culoare politică ar fi la putere, rezultatul este acelaşi??? Şi că lor li se dictează agenda de către indivizi extrem de puternici??
 
Din dragoste pentru istoria noastră adevărată, iubire pentru romanii frumosi şi Viată,
Tudor Andrei, Bârlad  4 Septembrie2013
 
P.S. Nu te mai lăsa momit cu o sticlă de ulei şi o pungă de zahăr, oricum nu au valoare nutritională, iar pe deasupra, iti provoacă şi cancer.
GANDURI DE LA OXFORD... · INTERVIURILE MELE

Interviu Autentici.Ro stil autentic românesc

mihaicopaceanu2 comentarii

Interviu pentru www.Autentici.ro stil autentic românesc  publicat la 3 sept 2013

Saitul Autentici.Ro este un proiect al unei echipe de tineri ce prezintă poveţe, creaţii, locuri, poezie, evenimente, cărţi, artă şi oameni, „o varietate de creaţii autentice” care să inspire şi să facă o zi mai frumoasă. Multumesc Simona pentru interviul de mai jos.

Azi va prezentam un interviu cu Mihai Copăceanu, ce studiaza in afara tarii, despre diferentele de cultura constatate si despre alte lucruri interesante pe care le puteti citi in continuare.

1.  Spune-ne mai multe despre tine, pasiunile si activitatile tale in timpul liber?

– Partea frumoasă că deşi timpul trece atât de repede pe lângă mine, deşi trecut de adolescenţă eu mă consider încâ tânăr. Cât despre pasiuni ele, odată cu interesul pentru muncă şi alte responsabilităţi încep să nu mai fie o prioritate. Pot spune totuşi că sunt pasionat de psihologie şi cultură, de ştiinţă şi educaţie, de discuţii frumoase cu prietenii dragi sau cu necunoscuţi. Imi place marea şi muntele, vinul şi muzica sacră. Preocupat de prezentul şi viitorul României mi-am descoperit o nouă pasiune în urmă cu vreo trei ani şi anume presa. Din ianuarie scriu periodic pe blogurile Adevărul, după ce am scris pe blogul personal (mihaicopaceanu.wordpress.com), am colaborat cu presa scrisă locală şi am realizat săptămânal emisiuni tv în Sibiu. Am călătorit un timp prin Europa şi am decis să studiez tot în Europa.

2. Care este traseul profesional si cum ai decis sa studiezi la Oxford-Anglia?

– În 2008 după ce am absolvit psihologia la Sibiu am primit o bursă de la Universitatea din Oxford pentru a studia un an psihologia religiei, iar după aceea am urmat un program de master în adicţii la Institutul de Psihiatrie (Kings College London), m-am reîntors în Sibiu şi după doi ani de lucru ca psiholog am decis să-mi finalizez studiile post universitare cu un doctorat la Oxford Brookes University.

3. Ce diferente ai constatat ca sunt la nivel educational intre Romania si alte tari, in urma experientei tale.

– Acesta este un subiect de carte groasă. Am putea elabora cercetări care să considere fiecare aspect diferenţial şi ar fi mult de scris, mulţi ani. Ministerele ar putea elabora strategii pe această temă. Cred că ceea ce ne diferenţiază în mod esenţial este seriozitatea şi profesionalismul, valori ce se respectă fără ezitare. Studentul alege să studieze şi aceasta este sarcina lui şi profesorul îşi face treaba cum poate el mai bine fiind la dispoziţia lui. Se învaţă pe rupte, se munceşte pe brânci şi rezultatele sunt pe măsură. Mai târziu în cadrul specializărilor şi a programelor de cercetare la doctorat există o diferenţă uriaşă căci în Anglia cercetarea înseamnă mii şi milioane de lire investiţie, centre, resurse, laboratoare, ceea ce nu regăsim încă în România.

4. Ce sfat ai da unui tanar care ar vrea sa studieze in afara tarii. Care sunt greutatile intampinate la nivel de schimbare culturala si cum ar putea sa le surmonteze?

-Unui astfel de tânăr i-aş sugera întâi să se dumirească asupra deciziei de carieră, ce motivaţie are pentru alegerea sa şi ce doreşte să facă după absolvire. Din păcate, constat frecvent că tinerii din România urmează o facultate cu prea mare lejeritate, uneori dintr-o simplă întâmplare alteori neavând alte opţiuni şi fără un obiectiv bine stabilit şi desigur, eşecul este aproape. Un tânăr sigur pe sine şi încrezător nu cred că va avea dificultăţi în adaptarea culturală dacă vorbim de Europa. O bună parte din tinerii noştri au călătorit déjà fie în vacanţe fie în vizite de studiu, nu e atât de greu.

5. Scrii in Adevarul articole foarte realiste referitoare la mediul politic si social din Romania. Cum te informezi in acest sens si care este motivatia de a scrie in presa romana, tu practic locuind la Oxford.

-Informaţia curge zilnic în mediul online. E foarte simplu să ştii ce se întâmplă în ţară cu atâtea ziare şi televiziuni. Citesc zilnic presa. Majoritatea articolelor de pe blogurile Adevărul au un conţinut critic şi sunt scrise dintr-o dorinţă de a se îmbunătăţi lucrurile din ţara mea la care ţin şi de care aparţin. Scriu din necesitate şi din dragoste pentru ţară. Nu din ură sau răutate. Scriu pentru că îmi pasă şi nu pot fi nepăsător. Scriu pentru că vreau binele ţării mele şi a celor ce locuiesc în ea.

6. Ce iubesti la Romania si ce ai mentiona despre noi ca natiune atunci cand esti intrebat de un strain de propria tara?

-I-aş putea povesti unui străin ore întregi despre unicitatea şi frumuseţea ţării mele de la locurile din natură, munţi, dealuri, deltă şi Marea Neagră, la Maramureş, Transilvania şi Bucovina, i-aş povesti de castelul Peleş şi muzeele din Bucureşti. I-aş povesti de istoria noastră şi a unor oameni de onoare şi mai ales i-aş povesti de calitatea umană a românilor, de dragostea oamenilor, de viaţa la ţară, de simplitatea, sinceritatea, bunătatea şi într-ajutorul dintre ţărani, de modul în care mergi pe stradă şi primeşti bineţe sau eşti ajutat la greu de prieteni.  I-aş povesti de tradiţii, cântece din folclor, ritualuri şi rugăciuni, de sacralitatea familiei şi de iubirea dintre mamă şi copii, dintre bunici şi nepoţi, pe care ei, din păcate le-au pierdut.

7. Care sunt romanii cu care ai intrat in contact pana in prezent, ce te-au inspirat in mod pozitiv?

-Sunt o persoană care în mare parte şi-a urmat paşii cu o anume independenţă şi autodeterminare fără a fi influenţat decisiv de mentori sau lideri. În timpul facultăţii am avut modele intelectuale, adică doi, trei profesori ce mi-au oferit înţelegere, timp şi sfaturi utile însă mai apoi am încercat să fac ceea ce este potrivit şi util pentru mine. Lor le sunt recunoscător.

8. Cum privesti autenticitatea? Ce definitie ai da autenticitatii?

-Fiecare om trebuie să fie aşa cum este el. Autentic nu este uşor de definit pentru că pe de o parte până la o anumită vârstă nu suntem definiţi şi nici nu ne cunoştem, şi dacă nu ne cunoştem nici nu ne putem defini iar  apoi, să zicem după 25 de ani, suntem într-o continuă schimbare. Există trăsături de personalitate ce ar putea defini autenticul cât şi proprile noastre credinţe şi idealuri sau mai nou profesia noastră. Sunt medic şi român. Dar sunt şi european. Dar şi profesia este supusă transformărilor, mai ales în Occident.

9. Unde te pot gasi cei interesati?

-Pe blogul meu mihaicopaceanu.wordpress.com, pe facebook, skype, email, youtube, google, în Oxford, în Sibiu,etc :) .

Multumim pentru deschidere Mihai, iti uram mult succes in studii si in viata!

GANDURI DE LA OXFORD...

În apărarea Regelui Mihai şi a Familiei Regale!

mihaicopaceanuLasă un comentariu

 

Puţin după 6 dimineţa în avionul spre Bucureşti mi-a fost dat să aud povestirile de vacanţă interminabile şi auto-laudative ale unui ministru arogant. De-ar fi fost un scaun liber mai în spate m-aş fi mutat repede. La Bucureşti, după aterizare, îl văd pe acelaşi ministru cum îşi grăbeşte paşii şi privirile în căutarea şoferului slugarnic care-i sări să-l ajute cu bagajul.

articol scris şi publicat pe Blogurile Adevărul la 21August 2013

Indignat de cele văzute şi auzite, urc în avionul spre Londra luând la repezeală vreo patru ziare româneşti, când o altă îndignare mă cuprinde pe măsură ce răsfoiesc gazetele. Găsesc un prim articol publicat în Evenimentul Zilei semnat de Florian Bichir cu titlul „Găinarii Majestăţii Sale”.

Deja titlul îmi deconspirase continuţul şi stilul autorului. Corect. Citesc un editorial plin de inepţii, atac şi maliţiozitate. Doctor în teologie la o universitate celebră din România, apud Ovidius din Constanţa, Bichir declara în urmă cu câteva zile: „ca să arat că nu sunt prost m-am înscris la al doilea doctorat la SNSPA”. Nu ştiam că facultatea de teologie de la malul mării, cu o existenţă de nici 9 ani, are dreptul de a oferi doctorate, dar fiind condusă de controversatul episcop filopesedist Teodosie Şpagoveanu m-am cam lămurit.

Cu toate acestea, jurnalistul nu ezită să scrie urât despre Regele Mihai, principele Radu şi principesa Irina. De fapt, preotul stilist îşi arogă pe nedrept titlul de teolog, folosind în scris şi verbal un limbaj de cartier, flegmatic şi de joasă speţă. Fostul editorialist de la minunata publicaţie pornografică „Libertatea” nu face apel la istoria bisericească şi la sacralitatea regalităţii în editorialele sale. Uită de pildă că în Vechiul Testament trei mari personalităţi au fost regi: Saul, David şi Solomon şi că Regii sunt „Unşii lui Dumnezeu”. Uită –  sau poate nici nu ştie – că însuşi Regele Mihai a fost uns de patriarhul Nicodim în catedrala Bucureştilor la 6 septembrie 1940. Ori unsul lui Dumnezeu, Regele Mihai, şi urmaşii Majestăţii Sale nu pot fi judecaţi de orice scrib.

Încă una gravă

Spre surprinderea mea, bag de seamă că răspopitul Bichir este membru în Colegiul CNSAS votat de plenul Parlamentului în martie 2012 pentru un mandat de 6 ani. Cum aşa? Pe baza căror merite? Măi, să fie, unde am ajuns. Adică un secretar de stat, cercetător al istoriei, continuă gafa preşedintelui României şi îşi dă cu părerea despre monarhie, 23 august, abdicare şi demnitatea urmaşilor Regelui. Cum e permis? Cum permite instituţia statutului asemenea jigniri faţă de un Rege şi şef de stat? S-a sesizat oare? Nu aduce un prejudiciu însăşi instituţiei CNSAS?

Psihanalistul

O altă obrăznicie din acelaşi editorial este cu referire la psihanaliză: „Nu cumva, psihanalitic, aceasta este vreo frustare din tinereţe a Principesei Irina?”. Cum îşi permite oare acest gazetar de mâna a doua să facă astfel de afirmaţii apelând la psihanaliză, el neavând nicio competenţă în această disciplină? Dar în România oricine îşi permite orice. Păi află dumneata că nu este tolerabil.

În acelaşi avion într-un alt ziar subţirel, livrat gratuit, „Curentul”, Vasile Surcel semnează „Monarhia şi găinăria: Alteţa sa Irina, principesa cocoşilor smardoi”, un articol la prima vedere cu greşeli de scriere şi la fel de jignitor. Menţionez doar că evenimentul cu pricina nu este un „dezastru penal” şi nici nu poate „afecta grav imaginea publică” a Majestăţii Sale.

Totuşi, nu pot reda, nici comenta celelalte injurii din continuţul articolelor, sunt prea multe şi nu merită, însă e uimitor cum aceşti gazetari de joasă speţă (şi alţii alături de ei) care nu prezintă respect pentru adevărurile eterne şi valorile reale ale unui stat, prind o ştire din America şi o comentează cu răutate.

Este condamnabil domnilor.

Cât despre luptele de cocoşi şi justiţia americană, tot fără comentarii. Despre Monarhie şi Rege putem consulta alte surse demne de încredere, nu oamenii din presa de azi, precum cei amintiţi mai sus, care, pe zi ce trece, tot mai mult se autodiscreditează şi aduc prejudicii însăşi presei naţionale.

Iată câteva mărturii ale unor autori de seamă care merită a fi citiţi şi citaţi. Priviţi şi comparaţi calitatea scrisului:

 

„Monarhul este deţinătoturul unei puteri care vine de la Dumnezeu, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, două surse de legitimitate ale acestei instutuţii” (Alexandru Zub, academician)

„Tragedia de la 23 august a fost necesară. Eu îmi scot pălăria în faţa Regelui Mihai” (Neagu Djuvara, istoric)

 „Unica legitimitate în România o deţine cel care a fost forţat să părăsească această ţară, Regele Mihai” (Alexandru Paleologu, diplomat)

„Mereu am admirat calităţile lui de om de stat, răbdarea şi înţelegerea lui faţă de oameni, rezistenţa şi tăria sa, dacă de gândim prin ce a trecut” (prinţul Charles al Marii Britanii)

Credinţa mea sinceră pe care o am de când eram mic şi cu care voi trece pe lumea cealaltă este că democraţia şi normalizarea în Ţara Românescă se va face numai odată cu restaurarea monarhiei (Corneliu Coposu, politician)

„România are nevoie de un regim nou care este cel mai vechi şi cel mai stabil şi mai convingător din toate timpurile. Trăiască Regele!” (Eugen Ionesco, academician francez)

„Regele Mihai a fost ca un idol, majoritatea tinerilor erau gata să moară pentru el. Monarhia este forma de stat care se potriveşte cel mai bine României.” (Doina Cornea, disidentă anticomunistă)

„Îl considerăm unul dintre cei mai mari Regi ai tuturor timpurilor. E un om cinstit, de mare caracter şi care a făcut mari sacrificii enorme pentru ţara Sa şi a suferit. A salvat viaţa a 100 de mii de evrei. Gestul este comemorat la Ierusalim. (Sir Arthur Gavin, Lordul Primar al Londrei)

p

 

GANDURI DE LA OXFORD...

ROMÂNIA 2013 – de RÂSUL EUROPEI

mihaicopaceanu8 comentarii

 publicat pe Bloguri Adevărul luni 5 august 2013

Zilnic îmi este dat să întâlnesc şi să port discuţii cu străini de diferite naţionalităţi care nu ezită să mă întrebe din ce ţară provin. „Din Româniaaa”. Uimirea mea repetată este că răspunsului meu nu îi urmează nicio reacţie de încântare cu excepţia unui „ok”.

Dacă într-un grup de necunoscuţi aud replici precum „aaa, din Belgia!”, „woow, din Norvegia!, „din Mozambic, coool!”, România încă nu stârneşte aprecieri sau măcar întrebări suplimentare (ex „cum e viaţa la voi?”).Străinii mei parcă devin dezamăgiţi.

Şi atunci întreaga mea educaţie din şcoală care suna „Românii reprezintă cel mai bun popor, cel mai patriot, cel mai puternic, i-am bătut pe turci, ne-am născut creştini, suntem urmaşii lui Traian, avem cei mai inteligenţi elevi, cei mai tari sportivi (Nadia şi Hagi), adică cum, nu aţi auzit de Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul?”, toate acestea nu sunt verificate în practică. România nu le spune nimic. O explicaţie arogantă des auzită este „păi ăştia nu au cultură generală, nu ştiu unde-i România pe hartă pentru că sunt proşti”. Ei, nu-i chiar aşa.

România din ultimele zile m-a uimit din nou prin ştirile din presă care din păcate nu sunt evenimente unice şi izolate, ci poartă câte ceva despre imaginea noastră, a unei ţări din UE în anul 2013. Mai jos câteva exemple care au trecut prea repede în uitare

  1. Copilul Alexandru din Drăgoteşti (Dolj)

    La 5 ani cântărea 120 de kg, moare zilele trecute aşa cum „nu se aştepta nimeni”. Oare? Familia mai pierduse un copil tot din această pricină: obezitate morbidă. Alexandru nu mergea, nu vorbea, suferea de epilepsie, retard mental, era ţinut în condiţii mizerabile, după resursele şi cultura familiei, nu urma un tratament, o dietă şi inima i-a cedat. Atât de surprinzător? „Ne-a zis că am venit prea târziu” declara mama. Da, prea târziu cu vreo 4 ani. Toţi s-au spălat pe mâini: medicii, primăria, asistenţa socială, protecţia copilului şi inclusiv familia. Într-un stat civilizat acest trist eveniment nu trece fără măsuri severe şi ajunge în atenţia tuturor.  La noi???

    BOR recidivează şi nu cu una, cu patru

  2. BOR introduce în Molitfelnic o rugăciune pentru sfinţirea maşinilor

    Bomba a ajuns şi în presa britanică la BBC. 

    Evident o practică pentru buzunarul BOR, stupidă şi fără nicio eficienţă. Dacă prin apa aceea, automobilele chiar s-ar sfinţi şi ar proteja pe conducători de accidente rutiere sau măcar dacă maşina ar avea o altă funcţionalitate fără niciun fel de reparaţii, am putea zice că slujba e pe bune şi are vreun efect. Atelierele auto ar da faliment şi toţi conducătorii ar da fuga la preot. Ceea ce nu se întâmplă. Cât priveşte tertipul „nu există o taxă, fiecare dă cât doreşte” întâi de ce ar exista o taxă? Se ştie că Iisus Hristos era împotriva comerţului cu har, a condamnat, a luat biciul. Plus, şmecheria popilor, dacă nu există o taxă fixă, tendinţa la români este de a oferi mai mult (să meargă bine, să mă pun bine cu popa, să nu fiu criticat,etc). Şi dacă mi se oferă chitanţă la ce-mi foloseşte?

  4. Botezul sânilor

  1. Un popă din Ploieşti cu surâsul pe faţă botează o adolescentă dezbracată cu sânii la vedere. Justificări penibile precum „familia a cerut, familia romă, nu am luat bani” nu au nicio legătură cu săvârşirea Botezului într-o biserică. Slujba nu scuteşte prostimea şi incultura preotului. Cu un tricou care ar fi acoperit goliciunea trupului, Slujba Botezului ar fi avut o anume decenţă. Duhul Sfânt care a trecut prin uşile încuiate, trece şi prin haine.FOTO;:FOTO;:FFff

     FOTO: dezvaluiri.ro

  2. Infracţiunea nu ocoleşte BOR nici la nivelele cele mai înalte

    De jocul banilor pentru construirea catedralei se ocupă Ion Turbatu, consilier la patriarhie dar cu o condamnare  de şase ani într-un dosar alături de Relu Fenechiu. BOR nu tace şi emite un comunicat în care îl elogiază pe infractorul-credincios numindu-l „corect şi compentent”, apreciat de BOR pentru că „a contribuit cu eficienţă economică la realizarea infrastructurii viitoarei Catedrale patriarhale” reducând cu 20% costurile. Ca şi în cazul Gigi Becali, şi în acest caz, BOR se solidarizează cu cei certaţi cu legea. Frumos!

  3. BOR şi respectul culturii 

    Într-un oraş de provincie, Caransebeş, episcopia ortodoxă sufocată de datorii financiare, decide să vândă tocmai clădirea bibliotecii municipale pentru a fi transformată în restaurant. Biblioteca fiind printre puţinele monumente istorice din Caransebeş. Consilierii locali au reacţionat. Să vedem cum se sfârşeşte restaurantul.

    FOTO: Biblioteca Municipală Mihail Halici din Caransebeş ar putea ajunge restaurant

  4. Primarul Sibiului şi jignirea istoriei românilor 

    Tot la capitolul bătaie de joc a culturii intră clădirea istorică din centrul Sibiului, sediul Guvernului din Transilvania de la 1918 condus de Iuliu Maniu ce se va transforma în scurt timp în fast-food. Primarul sas Johanis devenit peste noapte liberal nu-i pasă de istoria şi cultura românilor. Pentru 5.000 de euro chirie locul în care an de an la 1 decembrie sibienii vin să-şi aducă aminte Unire se va numi de acum „BigMamma” şi se vor consuma cartofi prăjiţi şi kebab. Ce-i drept în ultimii ani centrul Sibiului a fost transformat într-o mare bucătărie în aer liber.

FOTO: Sediul Guvernului din Transilvania de la 1918 se va transforma în scurt timp în fast-food

Şi atunci mă mai minunez ca fraierul de reacţia străinilor din Europa şi de ce România nu are „destinul Franţei şi populaţia Chinei”.

GANDURI DE LA OXFORD...

După BAC: sau cum te poţi rata de la 18 ani!

mihaicopaceanu1 comentariu

articol publicat pentru blogurile Adevarul la 16 iulie 2013

ophoto:www.finantistii.ro

După întreaga agitaţie psiho-emoţională-juridico-politică cu BAC-ul urmează pentru miile de adolescenţi înscrierea la facultate. Ori marea problemă s-a văzut că nu este BAC-ul (se ia oricum). Şi poliţiştii l-au luat: cu duba. Problema este ce faci după? Ce facultate vei urma? Cu câteva excepţii (ex.olimpicii) şi alţi elevi ce s-au pregătit temeinic din timp mânaţi de idealurilor lor ori de dorinţele exclusive ale părinţilor, majoritatea nu ştiu încotro s-o apuce. Nici ei, nici profesorii şi nici familia. Şi nici nu-i prea interesează.

Părinţii sunt mai nepăsători decât elevul încă copil, ce trăieşte pe banii tatălui. Pe când participam în repetate rânduri la „târgurile de universităţi” (ce urât sună târg) sute de părinţi au venit să mă întrebe unde să-şi dea copilul la facultate. De unde era să ştiu?! Copilul, mai înalt decât mama lui, era alături, la un pas în spate dar nu era lăsat să zică nimic. „Păi să facă şi el o facultate, să aibă o diplomă” era unul dintre cele mai dese răspunsuri dezamăgitoare pe care l-am auzit. Citesc acum când a început deja înscrierea, mesaje ale absolvenţilor care te întreabă ce să aleagă „Inginerie sau Drept”? „Medicină sau Arhitectură”. Facultăţi extrem de diferite.

Moda cu depunem dosare la mai multe facultăţi şi vedem unde intrăm sau varianta „dacă am intrat la buget rămân acolo” este complet eronată şi în defavoarea tinerilor.

Iată câteva exemple:

1.Bună! Aş dori şi eu câteva informaţii despre facultatea de jurnalistică. Se merită să faci această facultate? Şi dacă se găseşte de lucru în acest domeniu? Vă rog, am nevoie de câteva păreri. 😀 (am terminat a 12-a şi mi-ar place să merg mai departe pe jurnalism … 😉 )

2.Cât e de serioasă facultatea? şi cât de greu e. am auzit in general f multe lucruri bune despre ing economică. sunt foarte indecisă şi nu stiu pe care să o aleg.. dacă ştie cineva şi ce materii se fac ar fi super. multumesc ! 🙂

3.Inginerie Electrică la IF? eu locuiesc si muncesc in Rm. Valcea, m-ar interesa cât de indulgenţi sunt cu prezenţa, dacă se fac ore în weekend, să stiu dacă merită să plătesc 3000 pe an:)

4.Bună. Aş vrea să aflu şi eu câteva opinii despre facultatea de psihologie: cum sunt profesorii, oportunităţi de angajare. Redau şi câteva răspunsuri. R: Dacă te hotărăşti să dai acolo, asigură-te inainte că vei avea chef să mergi la toate seminariile şi la majoritatea cursurilor. profi sunt şi ok, şi naşpa, depinde pe cine prinzi. dar aşa e la orice facultate…cât despre oportunităţi de angajare… peste tot e la fel. ai noroc/pile ai job… nu, n-aii -nu da la aceasta facultate, -nuuuuuuuuuuu, orice altceva… -categoric nu da la aceasta facultate. Fă altceva care să te ajute.

Dacă alegerea între o facultate şi alta constă doar într-o decizie luată la repezeală, în urma citirii unor păreri subiective, a unor zvonuri, fără preocupare şi habar, EŞECUL este GARANTAT! Ce ne lipseşte? În mod clar un interes constant, din timp, al elevului şi al familiei pentru viitor, pentru cariera de urmat prin discuţii pregătitoare, o educaţie pentru carieră care se face şi în familie. La care se adaugă o orientare şcolară şi profesională. Altfel, repet, faci facultatea degeaba, iroseşte ani din viaţă şi resurse şi chiar dacă vei profesa nu vei fi mulţumit şi nici clienţii, nici şeful tău. Lehamite.

Decizia de a urma o facultate nu este una deloc uşoară şi nici nu se ia peste noapte. E un proces îndelungat de deliberare la care concură mulţi factori precum interesele şi aptitudinile personale (deseori nedefinite şi necunoscute elevului), tipul de personalitate şi raţionament, notele la unele discipline, dorinţa de a practica o anume profesie, cunoaşterea profesiei (avantaje şi riscuri) etc. Mai este o practică: alegem facultatea şi profesia văzând exemple supra-pozitive. Mătuşă-mea lucrează în bancă şi are bani mulţi sau naşul este IT-ist şi o duce bine. Amândoi au peste 50 de ani. Poveşti de succes. Acestea sunt de fapt erori cognitive. Când ne lăsăm influenţaţi de excepţii, când nu privim întreaga imagine a profesiei, întregul parcurs cu piedici şi mult efort, când ignorăm că marea majoritate a medicilor, a celor din bancă sau a IT-iştilor nu sunt bogaţi.

Doreşti să fii medic de succes doar pentru că „vrei să ajuţi oamenii”. Insuficient. Nu-ţi place să înveţi, să fii tocilar şi uiţi că trebuie să studiezi minim 11 ani (6 facultate şi încă 5 rezidenţiat) pentru a deveni medic plătit cu nici 300 de euro (dacă găseşti un post). Succesul este încă departe. Sau cealaltă extremă. Te întrebi câte cursuri, câte examene, dacă prezenţa e obligatorie şi atunci decizi că merită. Superficial. Avem facultate. Avem doctorate. Ca Ponta.

Un sprijin îl poate oferi consilierul din şcoală. El are un rol de a evalua aceşti elevi şi de a elabora o fişă psiho-educaţională pe care o prezintă elevului şi familiei. Însă decizia este a elevului. Altfel se trezeşte în primul an de facultate că nu face ceea ce şi-a dorit sau a crezut că va face sau îşi dă seama înainte de absolvire şi zice „am făcut-o degeaba, oricum nu mi-a plăcut.” Reorientarea este posibilă însă costisitoare. Nu mai discut ce se întâmplă în cei trei ani de licenţă şi doi ani de masterat, ce cursuri, ce pregătire şi ce cunoştinţe în domeniu au tinerii, sau cât de transferabile sunt competenţele obţinute. Adică dacă am absolvit facultatea X să pot uşor lucra şi în domeniul Y. Regrete! Şomeri cu diplome. Numai decanii şi profesorii au luat banii. Desigur admiterea pe dosar este cea mai proastă metodă. Nu mediile, nu rezultatul la unele discipline sau la BAC îmi dovedeşte că elevei i se potriveşte geografia sau elevului economia.

Dar Remus, ministrul educaţiei n-are treabă. Un pui de socialist crescut la umbra lui Năstase şi Andronescu preocupat doar de imagine, să dea bine, să nu fie probleme. Declara la finalul Bac-ului ”au fost şi probleme, nu mai multe ca anul trecut (din punct de vedere statistic au fost 0,16% cazuri), dar ele au fost rezolvate prompt”. Ce-i aia 0,16%? Şi de ce te compari cu anul trecut? Asta e referinţa ta? Pe el l-a interesat doar să iasă el însuşi bine. Apoi a anunţat că notele la BAC sunt mai mari anul acesta „pentru că subiectele au fost diferenţiate”. Prin „diferenţiat” din mărturia sinceră a profesorilor şi a elevilor înţelegem „mult mai uşoare.” Păi prin scăderea dificultăţii testelor creşti promovabilitatea dar nu şi calitatea şi exigenţa din educaţie. Ba am mai auzit-o şi pe Cati „Abramburica” cu o idee idioată de a născoci un BAC profesional, adică pentru cei cei nu învaţă. Păi dacă nu învaţă de ce să aibe BAC? Treziţi-vă! Ce-i drept pe Remus, ca şi pe şeful său, Ponta, îi înteresează procentele. Ori cifrele sunt înşelătoare domnilor. Cifrele nu corespund realităţii. Nu vă ascundeţi după cifre şi nu vă lăudaţi cu ele. Ponta declara că 99% dintre profesori au fost corecţi. De unde ştie această cifră exactă? Cum a calculat-o? În fine, văd că Ponta îl laudă pe Pricopie şi Pricopie îi mulţumeşte lui Ponta. Fără cuvinte…

Tinerii aceştia au nevoie de un sistem de educaţie performant care să le permită accesul la o profesie satisfăcătoare. Nu e de glumă.

646x404

GANDURI DE LA OXFORD...

Angela Gheorghiu, Ambasadorul nostru în lume

mihaicopaceanu1 comentariu

articol publicat pe Blogurile Adevarul.ro la 12 mai 2013 

angela Gphoto:Irina Stanescu

Bucuria de a fi român trăind în străinătate nu o ai de foarte multe ori. Simţi cum inima ţi se face mică când auzi sau citeşti aproape zilnic de românii ce nu te onorează. Dar sunt momente magice, unice, de înălţare a sufletului, când eşti realmente fericit că te-ai născut în România şi eşti întru totul entuziasmat de românii speciali pe care îi întâlneşti.

fDupă o săptâmână obositoare (pentru că dragii mei, în Marea Britanie, vrei nu vrei, trebuie să munceşti până noaptea târziu) seara de vineri parcă nu mai sosea: o ultimă întâlnire la Oxford ce ar fi trebuit să se sfârşească la ora 5 pm pentru ca la 5.30 pm să prind trenul spre Londra. Dar l-am prins pe cel de 6 pm şi odată ajuns în gara Paddington am luat repede un buchet frumos de flori. Un taximetrist englez căruia îi promisesem câteva lire în plus m-a transportat în goană pe străzile infernale ale Londrei spre Royal Festivall Hall. La 7.32 pm, când dirijorul era aplaudat pentru că tocmai intrase în sală, eu m-am aşezat pe scaun. Au urmat aproape 3 ore divine. Divine pentru că seara ne-a fost binecuvântată de prezenţa delicată şi de vocea de aur a sopranei Angela Gheorghiu. Un înger de femeie coborât din Paradis. Mozart, Verdi, Puccini, Tchaikovsky, Mascagni au răsunat pe rând.

Nu sunt cuvinte pentru a descrie emoţiile acelei seri.

Alături de superba soprană, pe scenă a urcat tânărul tenor român Teodor Ilincăi, în timp ce Orchestra Filarmonicii Regale a fost dirijată de alt român: Tiberiu Soare. E Iată, trei români minunaţi şi trei motive de onoare. Peste 3.000 de spectatori s-au ridicat de 7 ori în picioare şi au aplaudat puternic. La pauză am auzit vorbe româneşti şi am schimbat impresii cu români pe care nu îi mai văzusem vreodată, dar erau la fel de onoraţi şi bucuroşi ca mine. O doamnă din stânga mea (indiancă, bănuiesc, după accent şi culoare) mi-a şoptit: „Este magnifică, Angela!”. I-am răspuns „Este româncă” „Ştiu, mi-a zis”, „Şi eu sunt român, şi tenorul este român şi dirijorul”. Şi parcă din acel moment vecina mea a devenit mai prietenoasă văzându-mi şi florile pregătite pentru divă şi emoţia inimii. Îmi venea să strig de bucurie pe româneşte, să-mi exprim acea exaltarea puternică pentru ca nu doar cei 3.000 de cetăţeni din sală, ci intreaga Londră şi întreaga Marea Britanie să audă, să cunoască că Angela este româncă. De 20 de ani încântă sufletele miilor de englezi la Londra şi a milioanelor de iubitori de muzică clasică din întreaga lume. Este mai mult preţuită decât în ţara sa. A cântat cu Bocelli, Pavarotti, Domingo, a cântat în faţa lui Obama la Washington, va cânta în iunie la Moscova, apoi la Viena, Frankfurt, Praga, Paris, Barcelona, Amsterdam.

ste un dar fără de preţ a lumii şi o comoară pentru România. Munca ei depăşeşte cu mult planurile şi strategiile tuturor Ministerelor de Externe şi calitatea muzicii ei este un gest de diplomaţie de excelenţă. Şi Angela Gheorghiu îşi iubeşte mult ţara. Am văzut-o în port popular, am văzut-o la Peleş şi de Paşte, la Voroneţ. După concert a mai rămas cu iubitorii ei încă mai bine de un ceas pentru autografe şi discuţii cu căldură. Angela este fiinţă de o graţie unică, caldă, bună la suflet şi atentă cu fiecare. Dacă unele celebrităţi aruncă în grabă o iscălitură pe hârtie fără să te privească, iar paznicii lor te zoresc, Angela Gheorghiu a avut răbdarea şi calmul să asculte pe fiecare, să se fotografieze şi să schimbe impresii cu orice persoană. Şi cei doi români asemenea. Dragă Românie, fii mândră şi demnă şi nu pleca capul! Lumea te preţuieşte!

Angela

ste un dar fără de preţ a lumii şi o comoară pentru România. Munca ei depăşeşte cu mult planurile şi strategiile tuturor Ministerelor de Externe şi calitatea muzicii ei este un gest de diplomaţie de excelenţă. Şi Angela Gheorghiu îşi iubeşte mult ţara. Am văzut-o în port popular, am văzut-o la Peleş şi de Paşte, la Voroneţ. După concert a mai rămas cu iubitorii ei încă mai bine de un ceas pentru autografe şi discuţii cu căldură. Angela este fiinţă de o graţie unică, caldă, bună la suflet şi atentă cu fiecare. Dacă unele celebrităţi aruncă în grabă o iscălitură pe hârtie fără să te privească, iar paznicii lor te zoresc, Angela Gheorghiu a avut răbdarea şi calmul să asculte pe fiecare, să se fotografieze şi să schimbe impresii cu orice persoană. Şi cei doi români asemenea. Dragă Românie, fii mândră şi demnă şi nu pleca capul! Lumea te preţuieşte!Citeste mai mult: adev.ro/mmpjjo

După o săptâmână obositoare (pentru că dragii mei, în Marea Britanie, vrei nu vrei, trebuie să munceşti până noaptea târziu) seara de vineri parcă nu mai sosea: o ultimă întâlnire la Oxford ce ar fi trebuit să se sfârşească la ora 5 pm pentru ca la 5.30 pm să prind trenul spre Londra. Dar l-am prins pe cel de 6 pm şi odată ajuns în gara Paddington am luat repede un buchet frumos de flori. Un taximetrist englez căruia îi promisesem câteva lire în plus m-a transportat în goană pe străzile infernale ale Londrei spre Royal Festivall Hall. La 7.32 pm, când dirijorul era aplaudat pentru că tocmai intrase în sală, eu m-am aşezat pe scaun. Au urmat aproape 3 ore divine. Divine pentru că seara ne-a fost binecuvântată de prezenţa delicată şi de vocea de aur a sopranei Angela Gheorghiu. Un înger de femeie coborât din Paradis. Mozart, Verdi, Puccini, Tchaikovsky, Mascagni au răsunat pe rând. Nu sunt cuvinte pentru a descrie emoţiile acelei seri. Alături de superba soprană, pe scenă a urcat tânărul tenor român Teodor Ilincăi, în timp ce Orchestra Filarmonicii Regale a fost dirijată de alt român: Tiberiu Soare. E Iată, trei români minunaţi şi trei motive de onoare. Peste 3.000 de spectatori s-au ridicat de 7 ori în picioare şi au aplaudat puternic. La pauză am auzit vorbe româneşti şi am schimbat impresii cu români pe care nu îi mai văzusem vreodată, dar erau la fel de onoraţi şi bucuroşi ca mine. O doamnă din stânga mea (indiancă, bănuiesc, după accent şi culoare) mi-a şoptit: „Este magnifică, Angela!”. I-am răspuns „Este româncă” „Ştiu, mi-a zis”, „Şi eu sunt român, şi tenorul este român şi dirijorul”. Şi parcă din acel moment vecina mea a devenit mai prietenoasă văzându-mi şi florile pregătite pentru divă şi emoţia inimii. Îmi venea să strig de bucurie pe româneşte, să-mi exprim acea exaltarea puternică pentru ca nu doar cei 3.000 de cetăţeni din sală, ci intreaga Londră şi întreaga Marea Britanie să audă, să cunoască că Angela este româncă. De 20 de ani încântă sufletele miilor de englezi la Londra şi a milioanelor de iubitori de muzică clasică din întreaga lume. Este mai mult preţuită decât în ţara sa. A cântat cu Bocelli, Pavarotti, Domingo, a cântat în faţa lui Obama la Washington, va cânta în iunie la Moscova, apoi la Viena, Frankfurt, Praga, Paris, Barcelona, Amsterdam.Citeste mai mult: adev.ro/mmpjjo

După o săptâmână obositoare (pentru că dragii mei, în Marea Britanie, vrei nu vrei, trebuie să munceşti până noaptea târziu) seara de vineri parcă nu mai sosea: o ultimă întâlnire la Oxford ce ar fi trebuit să se sfârşească la ora 5 pm pentru ca la 5.30 pm să prind trenul spre Londra. Dar l-am prins pe cel de 6 pm şi odată ajuns în gara Paddington am luat repede un buchet frumos de flori. Un taximetrist englez căruia îi promisesem câteva lire în plus m-a transportat în goană pe străzile infernale ale Londrei spre Royal Festivall Hall. La 7.32 pm, când dirijorul era aplaudat pentru că tocmai intrase în sală, eu m-am aşezat pe scaun. Au urmat aproape 3 ore divine. Divine pentru că seara ne-a fost binecuvântată de prezenţa delicată şi de vocea de aur a sopranei Angela Gheorghiu. Un înger de femeie coborât din Paradis. Mozart, Verdi, Puccini, Tchaikovsky, Mascagni au răsunat pe rând. Nu sunt cuvinte pentru a descrie emoţiile acelei seri. Alături de superba soprană, pe scenă a urcat tânărul tenor român Teodor Ilincăi, în timp ce Orchestra Filarmonicii Regale a fost dirijată de alt român: Tiberiu Soare. E Iată, trei români minunaţi şi trei motive de onoare. Peste 3.000 de spectatori s-au ridicat de 7 ori în picioare şi au aplaudat puternic. La pauză am auzit vorbe româneşti şi am schimbat impresii cu români pe care nu îi mai văzusem vreodată, dar erau la fel de onoraţi şi bucuroşi ca mine. O doamnă din stânga mea (indiancă, bănuiesc, după accent şi culoare) mi-a şoptit: „Este magnifică, Angela!”. I-am răspuns „Este româncă” „Ştiu, mi-a zis”, „Şi eu sunt român, şi tenorul este român şi dirijorul”. Şi parcă din acel moment vecina mea a devenit mai prietenoasă văzându-mi şi florile pregătite pentru divă şi emoţia inimii. Îmi venea să strig de bucurie pe româneşte, să-mi exprim acea exaltarea puternică pentru ca nu doar cei 3.000 de cetăţeni din sală, ci intreaga Londră şi întreaga Marea Britanie să audă, să cunoască că Angela este româncă. De 20 de ani încântă sufletele miilor de englezi la Londra şi a milioanelor de iubitori de muzică clasică din întreaga lume. Este mai mult preţuită decât în ţara sa. A cântat cu Bocelli, Pavarotti, Domingo, a cântat în faţa lui Obama la Washington, va cânta în iunie la Moscova, apoi la Viena, Frankfurt, Praga, Paris, Barcelona, Amsterdam.Citeste mai mult: adev.ro/mmpjjo

ARTICOLE PSIHOLOGIE · GANDURI DE LA OXFORD...

Femeia, mama, pudoarea şi sexualitatea în România 2013!

mihaicopaceanu7 comentarii

articol publicat pentru Blogurile Adevarul la 8 Aprilie 2013

Imagine

Cum e să fii mamă în România şi să fii nevoită să-ţi hrăneşti propriul prunc ce a început să plângă dar parcă ţi-e jenă de privirile celor din jur. Ce să faci? Unde să te ascunzi?

Săptămâna trecută Alexandra Nicolae de la Adevărul a publicat un material inteligent cu titlul „Alăptarea în public pro sau contra?” în care a adăugat opinia sociologului Alfred Bulai, a Carminei Micheş (inspector de asigurări ) şi a mea.

Ce-i drept m-a uimit cel mai tare răspunsul domnişoarei Micheş care a susţinut sus şi tare că „alăptarea în public încalcă normele morale”. Care norme? Care moralitate? Ca dumneai şi alţii au o astfel de opinie. Şi bărbaţi şi femei! Opiniile sunt libere dar hai să detaliem puţin pentru că această provocare are referinţă pentru România anilor noştri şi nu e în zadar. Discuţia nu este întâmplătoare!  

În urmă cu 9 ani, într-o sâmbătă seara, stăteam la masa lungă dintr-un Cămin Cultural al unui sat de munte cu prilejul unei nunţi alături de vreo 250 de nuntaşi (ca la ţară). Pe când savuram cuminte supa de tăiţei în faţa mea o tânără de nici 20 de ani îşi dezveleşte degrabă sânul mare şi sănătos şi începe fără nicio jenă faţă de zecile de persoane din jur a-şi hrăni pruncul de câteva luni ce făcea un scandal acustic în întreaga sală. Era o scenă parcă desprinsă din Moromeţii lui Marin Preda. Prima reacţie a fost să mă opresc, să nu mai servesc supa dar răspunsul mi-a venit imediat în gând: în faţa mea, la aceeaşi masă, era portretul unei mame care îşi hrăneşte copilul, pentru că el avea nevoie de hrană. În mintea mea de adolescent nu era un act indecent şi imoral şi nici o tânără ce-şi etala trupul într-o manieră erotică. Sânul acelei femei era sânul unei mame ce-şi hrăneşte în mod firesc pruncul. Pruncul a tăcut. Şi în acestă manieră naturală şi obiectivă cred că ar trebui să privim actul de alăptare în public. Pentru un om indecent actul este unul indecent, pentru un om obişnuit actul este unul obişnuit, pentru un om moral actul devine moral. Nu actul în sine este problema ci mintea celui care priveşte acest act.

Redau mai jos răspunsurile mele la întrebările jurnalistei Alexandra Nicolae:

     1.Ce părere ai despre alăptarea în public? Este ea o ofensă adusă comunităţii în care trăim?

Este cel mai natural mod de tratare a unui bebeluş. Este o necesitate. Nu este niciun argument împotriva hrănirii unei fiinţe mici orice ar fi şi oriunde ar fi. Bebeluşul are nevoie de o alăptare frecventă, constantă apoi variabilă, la un interval foarte scurt de timp, uneori chiar în fiecare oră, iar astăzi mamele sunt foarte active şi nevoite să-şi poarte în braţe bebeluşul prin oraş cu diferite activităţi şi aceasta implică alăptarea. În România încă predomină prejudecata şi imaginea învechită a femeii. Principiul pudorii nu se poate aplica aici deoarece pentru bebeluş acesta este modul său de hrănire, nu altul şi nu suferă amânare. Nu poţi lipsi un prunc de la hrană doar pentru că eşti în oraş cu treabă şi de multe ori treaba nu are cine să o facă şi nici pruncul nu ai cui sa-l laşi. Deci, sunt raţiuni practice. Am putea compara cu interzicerea de a hrăni un copil de 6,7,8 ani în public. Comunitatea se poate adapta la acest comportament matern tocmai văzând din ce în ce mai multe mame alăptând.

    2. Femeile percep maternitatea şi, implicit, alăptarea altfel decât în trecut?

Percepţia rolului femeii, a maternităţii în acest caz, în Romania se schimbă ce-i drept foarte încet. Astăzi femeia îşi apreciază mai mult statusul de mamă şi implicit cele ce ţin de maternitate inclusiv alăptatul. În trecut, la ţară de exemplu, nu era deloc „ruşine” ca o mamă să-şi hrănească pruncul în public, pe câmp la munci sau cf exemplului de mai sus. La oraş era altfel, o pudoare, mai ales în sec al 19-lea. Azi, mamele devin bucuroase că sunt mame. Şi ele sunt cele care pot schimba percepţia maternităţii alături de soţii lor şi familia .

    3.De ce unele persoane privesc ca ceva ruşinos un gest, în fond, natural?

Cred ca pudoarea vine întâi din partea mamei, din motivul că ea trebuie să-şi ridice îmbrăcămintea şi să-şi dezvelească o parte intimă a corpului, sănii, în public. Sunt însă taţi care nu ar accepta nicidecum aceasta conduită publică „cum să te dezbraci în public !”.

Gestul este natural şi nu unul cu conţinut ruşinos sau erotic-senzual însă şi celor din jur, cetăţenilor, le-ar părea o forma de exhibiţionism sau un gest chiar agresiv, cum zic romanii „fara ruşine”. Era mai dificil în trecut când forma îmbrăcămintelor femeii (de ex. rochii lungi până la pământ) crea o dificultate în hrănirea bebeluşului. Astăzi, slavă Domnului, mamele pot purta diferite haine de la tricouri largi la cămăşi ce pot facilita o alăptare cu uşurinţă. Mai mult, în Marea Britanie am observat o practică foarte eficientă: mama poartă o pătură mică cu care îşi acoperă pruncul în momentul alăptării, nu atât pentru a-şi ascunde sânii, cât mai ales pentru a proteja bebele de factori perturbatori externi. Îi oferă o siguranţă şi un confort. Şi acest gest este unul foarte potrivit. Elimină orice fel de disconfort posibil de ambele părţi.

4.Cum e considerat alăptatul în public, în România? Dar în alte ţări?

În România, din păcate, alăptatul, ca şi alte practici complet fireşti şi necesare, încă sunt în proces de emancipare. În ultimii ani, viitoarele mămici încep să primească sfaturi esenţiale prin frecventarea aşa numitelor cursuri ale „şcolilor de mame”, unde specialiştii le vorbesc, le pregătesc, unde întâlnesc alte mămici şi chiar medicii de familie le oferă sfaturi corecte, apar cărţi scrise şi traduse, emisiuni radio tv, iată articole în presă precum acesta, ceea ce înseamnă un progres, că ele învaţă să se comporte ca o mamă. În Marea Britanie, unde legal nu mai există nicio discriminare între genuri, mamele se comportă cu naturaleţe şi în spaţiul public. Statul şi comunitatea locală sprijină maternitatea în diverse moduri prin facilităţi regăsite de ex în autobuz (un loc special pentru mame), în aeroport, locuri special amenajate pentru schimbarea bebeluşului şi în interaţiunea cotidiană. Nimeni nu se mai minunează nici nu se jenează dacă o mamă alaptează la restaurant.

 5. Ce primează? Pudoarea sau starea de bine a copilului?

Argumentul cel mai important pentru alăptarea copilului în public este argumentul sănătăţii. Cunoaştem, din zeci de studii, că alaptatul la sân este mult mai sănătos decât cel la sticluţă (biberon): laptele mamei prin conţinutul de proteine, minerale, vitame, enzime, creşte sistemul imunitar al bebeluşului, evită constipaţia (laptele e mult mai digestibil). Bebeluşii sunt astfel expuşi la diferite tipuri de gusturi. Mai mult şi mai important se creează o relaţie de ataşament şi siguranţă între mamă şi copil, relaţine hotărătoare pentru dezvoltarea sa ulterioară. Psihanaliza acordă mare credit acestei relaţii din primul an. Este benefic şi pentru mamă de ex prin reducerea stresului sau arderea de calorii. Desigur este mult mai economic, este curat şi oricând disponibil. Iarăşi important: mamele din punct de vedere psihologic simt o satisfactie şi o împlinire atunci când îşi hrănesc propriul copil la sân.

În sens contrar, alăptatul cu biberon indică un risc crescut pentru obezitate. Folosirea acestuia din pudoare ştiind că nu este sănătos nu este un argument. Medicii de familie şi asistentele încurajează tocmai din acest motiv. Şi este mult mai simplu şi practic, nu trebuie să porţi mereu cu tine laptele fabricat in sticluţă, să te asiguri de o anumită temperatură sau calitate a laptelui. Iar dacă este mult mai indicat şi mai sănătos femeile în UK fac acest lucru şi nu văd cine s-ar opune. Sănătatea este mai de preţ decât falsa pudoare. Vrem să avem copii sănătoşi păi haideţi să-i hrănim sănătos!

  6.Poate să fie alăptarea în public o formă de curaj din partea femeilor?

În Romania da, în socieţăţile punitive precum cele din Orient, nu poţi avea acest curaj pentru că îşi rişti propria viaţă. În unele ţări din Occident este firesc. Mai subliniez un aspect. Dacă la  noi concediul maternal se întinde până la 2 ani în Occident este de câteva luni şi aceasta necesită ca mama să lucreze, să fie activă, să meargă la serviciu, în public şi implicit să-şi poarte copilul cu ea oriunde merge şi să-l alăpteze. Mamele au astăzi acces la o serie de facilităţi şi accesorii. Mergi într–un magazin şi găseşti orice doreşti. Cred că în susţinerea alăptatului în public un rol important îl au şi taţii şi familia şi prietenii.

Imagine

ARTICOLE PSIHOLOGIE · GANDURI DE LA OXFORD...

2 Aprilie: Între absenţa legii şi răutatea românilor

mihaicopaceanu8 comentarii

articol publicat pe Blogurile Adevărul la 02 Aprilie 2013 

photo: http://www.sibiu100.ro

4 149

În 1997 Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat rezoluţia nr. 62/139 prin care declara ziua de 2 aprilie: World Autism Awareness Day.

Din acel an în marile oraşe ale lumii au loc acţiuni publice, campanii, flashmob-uri, conferinţe şi noaptea instituţiile importante sunt iluminate în albastru, toate cu scopul de a atrage atenţia asupra acestei tulburări de dezvoltare, a ratei alarmante a autismului, pentru a “sensibiliza” cetăţenii şi instituţiile statului şi de a afirma şi pentru a promova drepturile acestor copii speciali. Orice cuplu, orice familie, oricare dintre viitorii părinţi pot avea un copil cu autism pentru că încă nu cunoaştem cauzele autismului. Ştiim doar cum se manifestă (nu relaţionează social, nu comunică, are mişcări repetitive,etc) şi că poate fi diagnosticat în jurul vârstei de 3 ani. Şi mai ştiim că un diagnostic timpuriu duce la o recuperare de succes.

Ca psiholog la Fundaţia Un Copil O Speranţă din Sibiu am avut prilejul şi bucuria de a fi alături de părinţii acestor copii, părinţi care îşi dedică întreaga viaţă, motivaţie şi dragoste. Părinţi care zi şi noapte îşi îngrijesc copilul cu autism. Ziua, odată diagnosticat, copilul urmează un program intens de terapie şi recuperare începând de dimineaţă în instituţiile de specialitate trecând prin sedinţele de terapie de la psiholog, pedagog de recuperare, kinetoterapeut, ergoterapeut sau logoped şi continuând acasă prin structurarea spaţiului, stabilirea de reguri, organizarea activităţiilor, continuarea sarcinilor, exerciţii sau frecventarea altor centre de interactiune socială. O muncă enormă, constantă, ce necesită multă motivare şi perseverentă. Pentru un singur cuvânt luni întregi de efort. Dar aceşti copii sunt cei mai frumoşi pe care i-am întâlnit, cei mai puri şi sinceri şi părinţii lor îi iubesc enorm. Mulţi dintre ei talenţaţi.

 În România

Din păcate părinţii şi copiii lor cu autism încă sunt de neînţeles şi de neacceptat. Reticenţa, jignirea, prejudecăţile şi miturile sunt frecvente. Cuvântul „autism” este abuzat şi folosind pe nedrept de politicieni în comentariile injurioase unii către alţii.

Pe când trăiam în Sibiu am încercat să arătăm celor din jur, cetăţenilor, acelei comunităţi mult prea lăudată în ţară ca fiind civilizată, europeană şi culturală (aiurea!), că autismul nu este o boală care se molipseşte şi nici nu trebuie să-ţi fie teamă sau să-i jigneşti pe stradă. Am organizat dezbateri publice, emisiuni televizate şi am scris articole în presa locală. Ba chiar am ieşit în repetate rânduri cu copilaşii jucându-ne în Piaţa Mare. Dacă ceilalţi copii din jur ni se alăturau în jocuri, deschişi şi prietenoşi, părinţii copiilor numiţi “tipici” erau reticenţi şi defensivi. Îmi amintesc că nici nu acceptau să primească ori să citească un pliant despre autism.

Zilnic în drumul spre centrul de terapie UCOS, pe autobuze sau pe străzi, când un copil devenea agitat cetăţenii europeni ai Sibiului aruncau cuvinte urâte „dă-i două palme, cum l-ai crescut aşa, să stea în picioare”. Povara părinţilor era povara suferinţei la care se adăuga povara stigmei sociale şi a blamului public. Suntem un popor de needucaţi şi răi.

Privesc aici în Marea Britanie şi întâlnesc zilnic persoane cu dizabilităţi în public, li se oferă o prioritate în autobuz ori la ghişee, o mână întinsă la urcarea unor scări, un ajutor sau un zâmbet. Văd oameni ca noi. Văd oameni utili sociali muncind şi bucurându-se de viaţă. Societatea i-a primit şi serviciile sunt adaptate. Sunt egali în drepturi. Văd la petreceri un tânăr în scaun cu rotile sau văd în restaurant un adult cu Down. Văd un nevăzător mergând pe străzi şi trecătorii oferindu-i atenţia lor. Mai ieri îmi spunea o prietenă sănătoasă din Timişoara că a căzut cu bicicleta iar românii au trecut pe lângă ea fără să o întrebe ceva sau să o ridice de jos. Ba unii aveau o expresie de indignare pentru că au trebuit să evite „obstacolul”. Ce oameni suntem ?

În România încă folosim cu neruşinare termeni precum „handicapat”, „bolnav” ”nebun”, sau „schizofrenic”. Facem haz de o realitate şi luăm în derâdere o dizabilitate. Oamenii de rând sunt intoleranţi, neînţelegători şi nedrepţi. Ceilalţi, cei de prin parlament, îi cunoaşteţi prea bine, n-am niciun cuvânt. Au alte priorităţi.

La doi ani după gestul extrem al lui Adrian Sobaru, tatăl unui copil cu autism, după ce s-a aruncat de la balconul Parlamentului în timp ce primul ministru ţinea un discurs nu s-a schimbat ceva. Recent, se pare că dl Sobaru a decis să părăsească România. Şi ca el mulţi alţi părinţi, unii pe care îi cunosc, luptând prea mult cu „sistemul” au decis să plece din ţară. Atâta nedreptate în Romania încât lui Fabian, tot cu un diagnostic de autism, i s-a tăiat indemnizaţia de câteva sute pe care o primea de la stat. Mama, tatăl şi fratele lui şi-au luat putere şi au plecat în Germania începând de la zero într-o ţară străină dar dreaptă care i-au oferit de îndată servicii de terapie pentru copilul lor.

În acelaşi oraş multicultural, Sibiu, persoanelor cu reale dizabilităţi li s-au tăiat pensiile de la stat numite urât „de handicap” dar au fost găsite peste 500 de certificate ilegale de „handicap” şi niciun vinovat. Doar un scandal şi tipic românesc: autorităţiile au dorit să pună la tăcere acest „scandal care nu dă bine”. Ruşine!

În aceeaşi ţară România nu doar parlamentarii sunt nesimţiti, adică fără simţ civic şi moral, dar părinţii copiilor cu autism au întâlnit medici (de familie sau psihiatrii) fără cultură, respect, răbdare şi abuzivi, educatori de şcoală ce nu doreau în clasa lor un copil „bolnav” cu autism şi alţi părinţi ce discriminau. În aceeaşi ţară legea nu este aplicată şi pentru persoanele cu dizabilităţi în general nu sunt drepturi şi nici prevederi legale.

Cei care luptă sunt tot părinţii, ei afectaţi în mod direct, şi-au format asociaţii cerându-şi nimic altceva decât ceea ce li se cuvinte. Iată mama Andreea Sorescu scrie pe blogul Adevărul. Câteva fundaţii le vin în ajutor. Este cazul Fundaţiei Un Copil O Speranţă din Sibiu ce din 1998 luptă pentru drepturile copiilor şi părinţilor, pentru cei săraci şi defavorizaţi, pentru copiii cu autism şi copiii cu dizabilităţi. Peste 100 de persoane trec pragul zilnic. Resursele insuficiente. Cum poate lucra eficient un psiholog în România plătit de stat şi înjosit cu nici 200 de euro? O altă fundaţie este Romanian Angel Appeal care cu sprijinul unor instituţii de stat şi cu mare dificultate şi-a propus încă din 2012 să deschidă 40 de centre de consiliere şi asistenţă, să formeze peste 500 de specialişti, să elaboreze o Strategie Naţională şi să ofere o şansă persoanelor cu autism.

 Chiar dacă la noapte Guvernul, Parlamentul, Teatrul Naţional sau Arcul de Triumf vor fi iluminate în albastru şi baloanele albastre se vor urca spre ceruri viaţa acestor copilaşi nu se va schimba.

Dacă ne vrem o viaţă mai bună, dacă ne vrem o societate mai bună haideţi să o facem!

p.s. acest (tip de articol) NU va atrage nice like-uri,share-uri, nici comentarii, nici aprecieri, nici critici! De ce? Simplu: pentru că NU NE INTERESEAZĂ…

GANDURI DE LA OXFORD...

Ne naştem buni sau răi?

mihaicopaceanu3 comentarii
 646x404
1.Ne naştem buni sau răi?
Nu ştiim încă. Şi nu cred că ar conta foarte mult. Doresc să clarificăm dintr-un început: în psihologie evităm să discutăm despre “bun” sau “rău”. Nu e treaba noastră. O psihologie ştiinţifică are ca obiect de studiu ceea ce se poate studia şi astăzi putem studia de pildă comportamentul uman, personalitatea umană, creierul uman şi funcţiile sale, tulburările psihice sau relaţia omului în societate. Când ne referim la comportamentul unei persoane nu facem referiri în termeni de valorizare. De aceasta se preocupă religia, morala, etica, filosofia, antropologia, ştiinţele juridice,etc. Dacă doriţi, în psihologie am putem discuta despre comportament dezadaptativ, autodistructiv, antisocial, despre devianţă, delincvenţă, impulsivitate, agresivitate şi în celălalt sens despre concepte precum empatie, altruism, afectivitate sau gândire pozitivă. O altă discuţie aparte, mult mai complexă, este psihopatologia şi în special psihozele, tulburările de personalitate sau psihologia crimei (de ex afectarea conştiinţei şi limitarea câmpului ei). O altă discuţie aici. Totuşi, noi NU avem dreptul să ne etichetăm clienţii chiar infractori de ar fi. Pe mine m-ar interesa altceva: să consiliem o persoană care are un comportament distructiv, să integrăm social un fost infractor, să corectăm conduita agresivă a unui elev,etc.
2.Este experimentul (experimentul dr. Paul Bloom de la Yale despre moralitatea bebeluşilor) o dovadă că avem de la bun început un instinct al binelui şi al răului?
Nu. Evident. Experimentul rămâne un simplu experiment contextual, factual, supus limitărilor procedurale, pe care din scurta descriere a autorilor nu le cunosc. Nu cunosc nimic despre participanţi şi designul detaliat al experimentului. Prin experimente putem observa cum reacţionează o persoană X (sau mai multe) într-o situaţie concretă Y, controlată sau nu. Din experimente de acest gen nu putem interfera legi universale despre om. Şi în niciun caz în psihologie. Aceeaşi persoană în alt experiment, alte condiţii, alte variabile, poate avea un comportament diferit şi o altă persoană în acelaşi experiment poate oferi un rezultat diferit.
3.Cum putem demonstra acest lucru? Putem?
Nu ştiim cum ne naştem. Fiecare fiinţă se naşte sub alte variabile unele cunoscute alte nu. Cei care afirmă că ne naştem „buni” sau „răi” nu sunt oameni de ştiinţă. Nici nu ai cum să studiezi aşa ceva. Pentru că încă nu avem instrumente ştiinţifice pentru a merge la o vârstă cât mai mică. Când se naşte „bunătatea” în om? La un an, la doi ani, mai devreme sau mai tărziu? Putem cunoaşte reacţiile comportamentale ale sugarului însă ele sunt înţelese prin caracteristicile biologice şi psihice potrivit fiecărei vârste de dezvoltare. Ori şi aici avem variaţiuni. Mai departe, ce se întâmplă în mediul intrauterin? Cum influenţează comportamentul mamei fătul? Există studii ce oferă răspunsuri însă tot contextuale şi parţiale. De exemplu, o mamă consumatoare de alcool sau/şi alte droguri ştiim că riscă să nască un bebeluş cu Sindromul Alcoolismului Fetal (cu trăsături faciale diferite şi cu deficite de creştere şi învăţare). Partea frumoasă în psihologie este aceea că noi oferim unicitate persoanei umane de aici şi succesul terapeutic. Psihologia clinică se adreseză persoanei şi analizează cazul dincolo de teorii, experimente şi cercetări validate ştiinţific. Ele te ajută, te orientează dar nu-ţi oferă răspunsuri. Cum se explică procentajul celor care deşi se încadrează în aceleaşi criterii totuşi nu urmează linia cauză-efect care poate fi perturbată de mulţi factori, unii necunoscuţi şi neprevăzuţi? În ciuda variabilităţii manifestărilor fiinţei umane, ceea ce este important în consiliere şi psihoterapie este tocmai apelul la resursele interne ale clientului care aduc schimbarea. Şi avem cazuistica de succes a infractorilor, reabilitatea şi inserţia lor socială.
4.Bunătatea se învaţă? Este o lecţie de viaţă ce poate fi sau o trasatură de caracter care nu poate fi negociată?
Ca psiholog, nu ştiu ce e bunătatea. Ce este? Cum o definitiv? Cum este un adult bun? Întrebaţi şi veţi primi răspunsuri diferite. Desigur putem învăţa să facem fapte bune. Dar o persoană care face fapte bune este o persoană bună? Unui violator nu îi este milă de victima sa în schimb îi poate fi milă de o pasăre sub ploaie sau de un cerşetor. Şi vecinii zic „era un om bun nu ne vine a crede ce a făcut”. În mod clar, un părinte îşi poate educa copilul să răspundă frumos, să zică „mulţumesc”, să fie recunoscător, sârguincios, cuminte şi atent. Copilul cu o educaţie aleasă poate internaliza preceptele părinteşti. Dar cum explicăm cazul părinţilor care şi-au educat gemenii într-o manieră pozitivă social şi în adolescenţă un frate păstrează linia „bunătăţii” (ca să vă citez) şi celălalt comite o crimă? Amândoi de aceeşi vârstă, cu aceeaşi educaţie, s-au dezvoltat în aceleaşi condiţii. Ceea ce nu putem controla sunt factorii de mediu, influenţele psihosociale şi alţi factori interni sau externi persoanei umane (unii necunoscuţi). Cunoaştem factorii de risc dar nu rezultatul concurării tuturor factorilor. Hiperactivitatea, impulsivitatea, instabilitatea, abuzurile, consumul de substanţe, traumatizările sunt factori de risc pentru un comportament antisocial însă nu toţi subiecţii ajung să ducă la act acest risc. Nu putem cunoaşte cauzele. Toate celelalte ştiinte psihologice oferă răspunsuri parţiale nu rezolvări: ştiintele creierului studiază mecanismele neuronale, dezechilibrele neurotransmiţătorilor, ştiinţele sociale iau în consideraţie factorii psihosociali, psihologia personalităţii este preocupată de influenţa caracteristicilor de personalitate, genetica are partea ei. Ce simplu ar fi să identificăm o „genă a răului” pe care să o inlocuim cu „una a binelui”. Lumea ar fi un Paradis. Modern, este foarte frecventă abordarea multi, pluri şi interdisciplinară.
5.Dacă ne naştem înzestraţi cu o bunătate naturală cu toţii, ce se întâmplă intre timp?
Ca psiholog NU pot face o astfel de afirmaţie. Vreau să amintesc cercetările psihologului american de la Stanford, Philip Zimbardo, pe care l-am cunoscut şi am discutat în două prilejuri. El se întreabă: cum se explică transformarea lui „te iubesc” în „te urăsc”. Cum soţul cuminţel şi blând devine dintr-o dată agresiv? Cum păzitorii legii devin violatorii ei? Cum gardienii închisorilor de la Guantanamo şi Abu Ghraib (2004) au devenit „nişte brute” prin torturile asupra deţinuţilor? Zimbardo, având un interes vechi prin cercetările începute cu experimentele cu studenţii din anii 1970, susţine că grupul de variabile situaţionale poate domina voinţa unui individ de a rezista şi de a se eliberarea de sub constrâgerile sociale şi morale obişnuite. Iar situaţiile sunt create de sisteme. Sistemul oferă putere individului şi se creează un spaţiu mental în care emoţia domină raţiunea. Cu alte cuvinte, deşi oamenii sunt responsabili, totuşi situaţiile creează forţe şi vulnerabilităţi nedorite. Soluţia nu este să schimbi poliţiştii şi gardienii „răi” ci să creezi un sistem care să evite provocarea acestor situaţii. De aceea el propune un model de sănătate publică pentru prevenirea răului. Profesorul Zimbardo este un psiholog social şi prin prisma abordării sale acordă mare importanţă factorilor sociali, precum am amintit. Sper că am răspuns măcar parţial. În româneşte avem tradusă cartea sa „Efectul Lucifer” pe care o recomand.
GANDURI DE LA OXFORD...

Încă un elev a fost ucis! Ce facem noi, oamenii, ce faceţi voi, instituţiile? Cum prevenim?

mihaicopaceanu4 comentarii

 

 

Imaginea

Articol scris pentru Blog Adevarul la 18 februarie 2013 ca urmare a cazului elevului ucis in drum spre şcoală la Târgoviste in aceeaşi zi (photo:www.bebelu.ro)

Astfel de ştiri tragice apar foarte des în presa din ţara noastră, semn că fenomenul criminalităţii în şcoli este unul de maximă importanţă ce necesită măsuri urgente. Azi la Târgovişte un elev a fost ucis!

Violenţa în şcoli nu este datorată unor factori individuali, personali, situaţionali, ea are cauze complexe şi deci implică actori şi acţiuni multiple (familia, şcoală, poliţia, comunitatea, Guvernul etc). Cercetările ne arată că în mare parte din cazuri există nişte semne de avertizare ale acestor acţiuni grave.

Ce măsuri pot fi luate? S-au elaborat studii, cercetări şi s-au gândit programe naţionale (unele eficiente) susţinute de guverne cu costuri de milioane de dolari pentru a preveni violenţa în şcoli (din păcate nu în România) pentru reducerea fenomenului. Şi evidenţele sunt grăitoare!

FAMILIA: Deseori familia tratează cu iresponsabilitate, indiferenţă şi erori aceste situaţii. Îmi amintesc de un caz al unui elev violent în şcoală la care lucram că psiholog. După o bătaie cu sânge în şcoală au fost anunţaţi părinţii şi s-au prezentat (cu greu) la şcoală. Am avut întâlniri repetate individuale şi de grup la care au participat şi dirigintele, direcţiunea, elevii în cauză, psihologul şi prima reacţie a tatălui a fost: ”A!€œ Da, eu i-am spus să îl bată pe ăla”. În repetate cazuri, părinţii acestor mici infractori sunt lipsiţi de orice grijă şi acţiune şi nu adoptă nicio măsură, ba chiar încurajează şi ameninţă. Câte sancţiuni sunt aplicate în România părinţiilor iresponsabili ?

Programe de prevenire din timp care să adreseze pe de o parte comportamentul violent, dar şi problemele emoţionale, sociale şi comportamentale. Însă cine le creează, derulează şi susţine? Sunt ele o prioritate a şcolii, Inspectoratului Şcolar, Poliţiei, Primăriei, Guvernului? Mă tem că nu.

Monitorizarea elevilor cu risc crescut, a elevilor agresivi, impulsivi, instabili, cei care au în antecedent acte cu scop şi conţinut agresiv, cei ce frecventează sau aparţin unor găşti de delincvenţi, cei cu multe absenţe şi cu note slabe. Şi deseori ei sunt binecunoscuţi de către elevi şi şcoală.

Psihologii. Numărul de psihologi în şcoli este foarte mic. Psihologul se ocupă de la elevii de grădiniţă până la cei de clasă a 12-a, fiecare cu solicitări multiple, diferite. Ce poate face un psiholog la 600 sau 800 de elevi? Ba, am mai întâlnit printre colegii mei psihologi ce aveau două şcoli plus o grădiniţă în responsabilitatea locului de muncă.

Măsuri de securitate crescută. Paznici, gardieni şi poliţişti. Întâlneşti în România situaţii când gardianul şcolii este prieten bun cu elevii delincvenţi. Unii dintre aceştia firavi prin statură şi temperament nu sunt pregătiţi şi nici abili pentru funcţia şi rolul lor important.

Măsuri pentru elevii agresivi. Ce păţeşte un elev? Care sunt procedurile de intervenţie? Care sunt soluţiile? Este pedepsit cu o mustrare scrisă sau cu o notă scăzută la purtare? Când acestuia chiar nu-i păsa. Ce alte măsuri are şcoală, nu de pedepsire, ci de prevenire, de tratare a delincvenţei, de reabilitate a elevului în cauză, a îmbunătăţirii situaţiei lui în şcoală şi societate?

ŞCOALA: climatul de la scoala, educatia, suportul si intervenţiile concrete sunt esenţiale. Se impun ore şi programe de prevenire eficiente constante, repetate, pe termen lung (unele cu începere chiar din clasele mici sau gradiniţă) a violenţei în şcoli, consumului de alcool şi altor droguri, nu simple prezentări sau proiecte sporadice. Poliţia se justifică că susţine programe în şcoli când de fapt sunt doar nişte prezentări plicticoase la care participă un agent cu siguranţa în şcoli, plictisit şi el repetând acelaşi instrucţiuni şi ameninţări pe la n şcoli şi licee, prezentări făcute la grămadă, în sala de sport, care realmente NU au niciun efect in prevenirea violentei. Nici afişele, nici pliantele sau alte campanii în presă se pare că nu îşi ating scopul. Directorii de şcoli trebuie să prezinte o poziţie fermă şi intransigentă.

COMUNITATEA: Aici stam foarte prost. Prost de tot! Colegii elevilor sunt cei care ştiu prea bine relaţiile şi conflictele între tineri şi sunt pasivi şi indiferenţi (nu reacţionează, nu anunţă, nu se bagă, sau le e frică sau le e ruşine,etc), paznicii şcolii, profesorii, diriginţii, trecătorii, părinţii şi familia. Nu poţi asista cu indiferenţă sau chiar cu umor sau nu poţi trece pe stradă nepăsător la scene groaznice de violenţă!

Multiple Instituţii

Colaborare eficientă, repet eficientă tovarăşi şi tovarăşe, nu doar €œparteneriate pe hârtii ”bifate” între Inspectoratele Şcolare, Poliţie, Protecţia Copilului, Agenţiile Antidrog şi, de ce nu, ONG-uri şi instituţii religioase (e.g Biserici).

Modificarea legislaţiei nu rezolvă criminalitatea din şcoli. Dar Guvernul? Guvernul ce face? Poate oferi 450.000 de euro precum în alte ţări europene pentru un program de câţiva ani de prevenire nu doar a violenţei, dar şi a abuzurilor sexuale, agresivităţii, rasismului, etc?

Până când !!!