Categorie: GANDURI DE LA OXFORD…

GANDURI DE LA OXFORD...

Enescu, Ionesco, Regele Mihai, Angela Gheorghiu la Londra! Ai uitat domn’ primar?

mihaicopaceanu2 comentarii

Articol scris pe Blogurile Adevarul regasit aici   publicat 1 februarie 2013

Astăzi a fost o zi a contrariilor. O să încep cu partea mai puţin bună. Pe tren spre Londra citeam indignat reacţia primarului Londrei, Boris Johnson, care „a pus presiune astăzi asupra Guvernului să limiteze numărul bulgarilor şi românilor ce vor ajunge anul viitor în Marea Britanie”. Pe pagina a doua a ziarului The London Evening Standard un titlul mare alerta: „Limit Romanians or rough sleeping will rise”. La pagina 14 urmau comentariile editorului. Când primarul Londrei face o astfel de declaraţie publică şi ea este regăsită într-un ziar cu 700.000 de exemplare distribuite gratuit situaţia este gravă domnule Boris! Dumneata vorbeşti de români ignorând românii! Doar câteva exemple din Londra pe care o conduci!

Partea bună în 7 puncte

1.Marea încântare a serii a reprezentat primirea invitaţiei din partea Cosminei pentru audierea unui concert susţinut de London Symphony Orchestra. Un concert deosebit pentru că englezii au cântat Rapsodia Română nr. 1 a marelui nostru George Enescu. Peste 90 de instrumentişti (zeci de viori) au răsunat în ampla sală de 1. 940 de locuri a Centrului Barbican. S-a cântat din folclorul vecinilor noştri unguri (Kodáli) şi bulgari (Spassov) dar Enescu a fost la înălţime. Parcă Enescu însuşi asculta liniştit în rândul din faţă. Faptul că Rapsodia a fost aşezată înainte de pauză mi-a arătat deosebirea acestei opere şi genialitatea autorului mărturisită prin aplauzele puternice repetate. Am văzut tresărirea, zâmbetul şi gesturile ritmate ale spectatorilo. Enescu era deja cunoscut şi printre englezi. Directoarea centrului, englezoaica McDowell, l-a numit „cel mai prolific compozitor”. Eram mândru.

2. Înainte de concert plimbându-mă pe holurile spaţioase ochii mi s-au aţintit luminaţi asupra unui afiş înalt pe care scria: „Rinocerii” de Eugène Ionesco. Se se va juca în februarie, tot acolo! Amândoi domn primar sunt mari români! Şi românii au fost onoraţi şi audiaţi de mii de englezi iar Orchestra patronată de însăşi M.S. Regina Elisabeta ne-a dăruit o seară sublimă în onoarea Balcanilor şi a României aici la Londra.

Imagine

3. Tot astăzi m-am întâlnit cu Profesorul Peter Galloway, licenţiat la Oxford, doctorat la Kings College London, preotul de la Capela Savoy a Reginei (sec XIV), cel care l-a invitat şi l-a cinstit pe Majestatea Sa Regele Mihai în urmă cu trei luni la Londra. Am participat la ceremonia din ziua de 8 noiembrie 2012 când Regele Mihai a intrat triumfal, intonându-se Imnul Regal de către corul capelei în limba noastră românească cu ocazia aniversării a 75 de ani de la primirea Marei Cruci a Ordinului Regal Victorian. Tot în acele zile Lordul Primar al Londrei a oferit un dineu în onoarea Regelui şi a ţinut un discurs remarcabil. Regele Mihai la Jubileul Reginei Elisabeta a avut un loc aparte chiar la dreapta Reginei. Regele este vărul Reginei Elisabeta şi cetăţean de onoare al aceluiaşi oraş: Londra. Tot român domnule Boris!

Imagine

4. Tot la Londra de 20 de ani încoace, magnifica soprană, Angela Gheorghiu, încântă publicul britanic şi cel din toată lumea. Publicaţiile o laudă după fiecare concert şi sute de mii de britanici o adoră. În toamna trecută i-a cântat Reginei Elisabeta în cadrul unei gale de excelenţă. În 10 mai şi în 5 iulie a.c. va iradia din nou pe scena Royal Opera House de la Londra. Şi ea este româncă domnule primar!

Imagine

5. În vara anului 2012 pe perioada Jocurilor Olimpice nu întâmplător staţia vestită din Londra, King’s Cross, a purtat numele Nadiei Comăneci. Alte staţii au preluat numele Elisabeta Lipa, Ivan Patzaichin, Iolanda Balas şi Georgeta Damian. Şi ei sunt români domnule Boris!

Imagine

6. Tot săptămâna aceasta la Universitatea din Oxford au conferenţiat alţi români: luni profesorul Alina Mungiu-Pippidi şi marţi doamna Ioana Avadani, directorul Centrului pentru Jurnalism Independent. Alţi zeci de tineri români studiază cu demnitate la Oxford, Cambridge şi Londra.

7. Domnule Boris, ai uitat că Prinţul Charles pretuieşte România şi o vizitează din 1998 considerând-o „de o bogăţie unică” ?

NU cred în declaraţiile radicale, definitive şi în „politicile anti-”. NU cred în ură, atacuri şi supremaţia unui popor faţă de alt popor. NU sunt de acord să fim discriminaţi şi nici noi să acuzăm poporul britanic. NU pot fi de acord cu o tânără şcolăriţă ale cărei declaraţii au făcut zarvă în presa românescă, lovind cu noroi Anglia, acuzând de sclavism, superficialitate, desacralizare, avort, etc (uitând de fapt de credincioşii ortodocşi români că sunt pe locurile fruntaşe la avort în Europa), o tânără culmea ce trăieşte în Anglia şi se bucură de accesul la o educaţie aleasă. NU poţi lovi pe nedrept ţara în care trăieşti, pe cei ce te primesc şi te ajută. Cred în colaborare şi pace, în soluţii, parteneriat şi prietenie.

NU, românii nu vor invada în masă Londra. Nu au făcut-o nici după 2007. Numărul lor este de 10 ori mai mic decât cel al polonezilor. Poloneza este a doua limbă la Londra nu româna. 22% din populaţia capitalei sunt străini dar nu invadatori români. Arabii, francezii, chinezii, spaniolii, turcii, somalezii, lituanienii, italienii, filipinezii sunt mult mai mulţi decât românii (cf. Institutului de Cercetare a Politicilor Publice, Metro, 31 ian 2013). Mi-a plăcut mult reacţia ambasadorului nostru la Londra, E.S. dl Ion Jinga din discursul său ferm şi cinstit „Românii nu vor cuceri Marea Britanie, nu vă vor lua locurile de muncă şi nici locuinţele…70% dintre români sunt tineri între 18 şi 35 de ani activi economic fără a cere vreun ajutor” (The Daily Telegraph, 16 ianuarie).

În final, văd însă după mai bine de doi ani de trai în Marea Britanie cum românii convieţuiesc cu respect, cum îşi aşteaptă luni de-a rândul documentele, cum rabdă şi muncesc cu modestie şi dăruire zi şi noapte, la munci de jos sau în instituţii publice şi în mediul privat, cum se adaptează legilor statului britanic şi cum îşi fac prieteni englezi şi sunt recunoscători acestei ţări. Văd cu preoţii ortodocşi şi parohiile de români îşi duc slujbele în bisericile anglicane uneori pe o chirie mică. Colegii mei englezi îmi povestesc de prietenii lor români şi de alţi români fie că e vorba de Alina Cojocaru, Norman Manea sau Adrian Mutu! Ai uitat domnule primar al Londrei?

Imagine

GANDURI DE LA OXFORD...

De ce m-aş întoarce în România (I)?

mihaicopaceanu5 comentarii

Articol scris pe Blogurile Adevarul aici  29 ian 2013

Sunt în cel de-al treilea an al plecării mele din România în Marea Britanie pentru a-mi continua studiile. Tocmai am început un program doctoral în psihologie (mai rar!). Dar plecarea mea nu a fost îndemnată numai de acest simplu motiv: „Hai să studiez”.

Am avut parte de studii post-universitare în străinătate întâi doi ani: un prim an la Oxford şi încă unul la Londra. Am obţinut un masterat la Institutul de Psihiatrie şi Kings College London şi m-am întors în toamna anului 2010 cu gânduri limpezi, idei, cu o puternică motivaţie şi cu o determinare de a îmbunătăţi acel mic loc de lume românescă unde voi avea să muncesc şi să schimb puţin din România mea.

M-am întors în Europa Occidentală deoarece trecuseră doi ani de subzistenţă în Sibiu şi în urma unor eforturi şi auto-încurajări repetate mi-am dat seama că oricât de mult aş munci, oricât de entuziasmat şi oricâte joburi, proiecte sau iniţative civice aş avea „schimbarea” este de-a dreptul nesemnificativă. M-am luptat nu de puţine ori de unul singur cu morile de vânt. Am apelat cu curaj la presă, am lucrat pro bono în presa scrisă şi televiziune, am scris articole şi am realizat emisiuni săptămânale la tv în toată această perioadă cu scopul de a „Regândi România”. În toamna anului 2012 m-am reîntors având un gust amar şi o adâncă tristeţe în suflet.
Alături şi de-o seamă cu mine sunt milioane de adulţi şi alţi zeci de mii de studenţi ce au luat drumul aspru al străinătăţii pentru devenirea lor personală şi profesională. Nu au fugit din ţară, nu au fost laşi şi nici nu şi-au părăsit propria patrie. Repet, dacă pleci din România nu e un semn că nu-ţi preţuieşti ţara şi nici dacă trăieşti în România nu înseamnă că o respecţi şi avem exemple o grămadă. Ba mai mult, credeţi-mă, odată ajunşi aici, printre străini, confruntându-ne cu alte naţionalităţi, mentalităţi, culturi, etnii şi religii ne-am redescoperit pe noi înşine, ne-am întors la originea noastră şi am început să ne preţuim şi să ne iubim mult mai mult ţara.
Depărtarea geografică mi-a stârnit apropierea sufletească. Am început să credem în ţara noastră şi în oamenii dragi nouă şi de aici prin mijloacele noastre (discuţii, colaborări, vizite, parteneriate, proiecte pe plan local, evenimente, etc) continuăm să ne ajutăm comunitatea din care am plecat. Estimăm că peste 40.000 de studenţi să regăsesc în întreaga lume la mari universităţi. Cei mai mulţi dintre aceştia conform statisticilor studiază economia, managmentul, ingineria, informatica, dreptul sau medicina. O treime din cei plecaţi ar dori să se întoarcă fără mari pretenţii şi fără multe condiţiuni, de exemplu chiar pe un salariu lunar de 400 de euro. Alţii sunt îndoielnici şi indecişi şi alţii nu văd cum şi-ar putea regăsi locul din pricina faptului că profesiunea lor implică muncă la cel mai înalt nivel în instituţii de specialitate şi laboratoare extrem de performante care lipsesc din România.
În urmă cu 4 ani câţiva tineri s-au gândit cu dragă inimă la studenţii români şi au format o Ligă a Studenţilor Români din Străinătate (LSRS. www.lsrs.ro ).  După patru ani această asociaţie apolitică şi echidistantă numără acum peste 7.500 de membri în întreaga lume, 200 de voluntari, 30 de filiale în 50 de ţări, din America până în Japonia şi a elaborat sute de proiecte pentru peste 10.000 de beneficiari. (mai detalii aici GALA  si  aici)
România şi românii au devenit cunoscuţi prin exemplele lor pozitive ce pot contrabalansa ocara celor răi. Nouă ne pasă de viitorul României, suntem tineri, competenţi şi motivaţi şi credem în potenţialul nostru de a transforma România. Şi ne dorim să muncim pentru România nu să ne lamentăm.
GANDURI DE LA OXFORD...

Excelenţă academică: Stanford şi Cambridge la Bucureşti. Liga Studenţilor Români din Străinătate FACE. Statul TACE!

mihaicopaceanu6 comentarii

Excelenţă academică: Stanford şi Cambridge la Bucureşti. Liga Studenţilor Români din Străinătate FACE. Statul TACE!

Am participat pentru a treia oară consecutiv la Gala anuală a LSRS desfăşurată marţi seara, 8 ianuarie, într-un cadru de excepţie la Palatul Parlamentului (http://gala.lsrs.ro/gala-lsrs/gala-2013/). Evenimentul a adunat peste 800 de invitaţi de la academicieni, miniştri români şi diplomaţi străini la studenţi din ţară şi de pretutindeni şi pentru aproape 4 ore ne-a oferit prilejul întâlnirii cu minţi şi suflete unice. O altă Românie! Demnă şi iubitoare! GalaLSRS2013-Silviu_Pal-6005_tn Printre vorbitori s-au numărat: Preşedintele Academiei Române, Ionel Haiduc, medicul Raed Arafat, olimpica Gabriela Szabo, jurnalistul Emil Hurezeanu, diplomatul Bogdan Aurescu şi actorul George Ivaşcu. G

Ce s-a premiat la Gala LSRS 2013?

Gala recunoaşte şi premiază anual meritele studenţilor români de top din Europa, America şi alte continente, în ştiinţă şi artă. Printre românii premiaţi s-au aflat Gruia Bădescu doctorand la Cambridge în arhitectură, Horia Mania, matematicianul de la Princeton, iar Sergiu Paşca, doctorand la Stanford, medic şi cercetător în neurobiologia autismului a luat premiul cel mare. De ei România nu a auzit. A trebuit ca tot cei plecaţi, colegii lor, tinerii din această ligă să îi recomande ţării. Concret: imediat a doua zi primarul Aiudului a declarat că îl va propune pe Sergiu pentru titlul de cetăţean de onoare al urbei. În discursul său Sergiu îndemna „sper să înţelegem cât mai repede că cercetarea nu este un lux, sau un moft, ci o investiţie naţională şi progresul sustenabil va veni de aici”. Sergiu ştie! Statului nu-i pasă.

Ce scop are LSRS?

Tinerii în urma unei competiţii dure şi anevoioasă pleacă din România pentru a se dezvolta profesional în centre de excelenţă ale acestei lumi, pentru a face cercetare mondială, pentru a-şi atinge ţeluri noi şi croi drumuri frumoase în viaţă şi o fac iată la cel mai înalt nivel. Dar plecarea lor nu înseamnă părăsire. Ei se orientează întotdeauna spre casă, îşi iubesc ţara, o ajută şi mulţi vor să se întoarcă acasă. Ori Liga facilitează întâi accederea la cele mai importante universităţi din lume, apoi reprezentarea lor acolo şi în final demersul reorientării şi reîntoarcerii lor spre/în România pentru a „pune umărul la ridicarea României”. Într-un gest simbolic pentru „Ridicarea României” toţi cei 800 de invitaţi din sala C.A. Rosetti s-au ridicat în picioare ca răspuns la apelul preşedintelui LSRS, domnul Sebastian Burduja (ex-student la Harvard şi Stanford). Domnia sa permanent insista public: „Tinerii sunt o resursă strategică pentru dezvoltarea României” (şi o să vedem de ce în rândurile de mai jos) . Viitorul României este al tinerilor de azi! Şi tot el face un apel constant de 4 ani către toate instituţiile statului rezumat în cuvintele „Primiţi-ne acasă! Daţi-ne o şansă!”.

G

Ce a făcut LSRS?

LSRS este un ONG tânăr dar nu mic. Născut exclusiv din gândurile pozitive a 3 tineri şi din forţa voluntariatului în 4 ani de viaţă a ajuns să numere peste 7.500 de membri în întreaga lume. Trăieşte datorită devotamentului, muncii şi spiritului de unitate şi solidaritate a peste 200 de voluntari activi din cele 30 de filiale din 55 de ţări de pe toate continentele, însumând aproape 500.000 de ore de muncă. LSRS a încheiat 300 de parteneriate cu diverse instituţii publice şi private şi în permanenţă colaborează cu ambasadele României, filialele ICR-ului, ong-urile româneşti,etc prilejuind românilor o viaţă mai plăcută departe de casă şi clădind o imagine mai bună României.

Prin proiectul CAESAR, LSRS, a adunat până în prezent 850 de experţi în dialog şi colaborare. În vara anului 2011, 300 de experţi, grupaţi în zece grupuri de la economie la artă de-a lungul a trei zile de dezbateri au elaborat un document de 134 de pagini ce cuprinde o viziune de dezvoltare naţională pentru România 2030. Documentul a fost înaintat tuturor instituţilor statului începând cu Preşedintele României (http://romania-juna.eu/files/2011/09/programul-romania-juna-2030.pdf ).

Ce au făcut alţii?

LSRS a oferit încredere şi a primit sprijinul unor instituţii importante precum Academia Română, Banca Naţională a României, Senatul României, Televiziunea Română, a primit sprijinul financiar al sponsorilor dar mai ales a primit dragostea şi respectul oamenilor de rând. LSRS a primit critici şi reticenţă, a fost tratată cu superioritate, agresivitate şi minciună. Vă dau un exemplu.

Preşedintele României

Preşedintele României a fost prezent la Gala de anul trecut a LSRS alături de ministrul de externe, preşedintele senatului şi alţi demnitari. După un discurs de vreo 45 de minute LSRS a primit din partea Şefului Statului în mod pur verbal sprijinul său şi o promisiune publică. Citez „Sunt gata să angajez fără concurs doar în baza diplomei de absolvent de facultate din străinătate 3 tineri pe funcţii de consilier de stat” (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-11125227-basescu-catre-studentii romani-dinstrainatate-trei-posturi-libere-consilier-invit-aplicati-pentru-ele-salariul-nivel secretar-stat program-lejer-vii-9-nu-stii-cind-pleci.htm

După 1 an de zile de la acea promisiune transmisă public de toate televiziunile cuvântul Preşedintelui României făcut public în faţa a sute de studenţi şi milioane de români s-a dovedit a fi fals. Şi exemplele negative pot continua.

G

Ce poate să facă LSRS?

LSRS este neoficial un „minister de externe fără fonduri publice” dar de o eficienţă maximă prin credibilitatea şi demnitatea ambasadorilor, a acestor tineri studenţi şi prin seriozitatea proiectelor lor. Tinerii studenţi din diaspora sunt formatori de opinie cinstiţi pentru că au calităţi umane speciale, sunt buni academici şi au sufletul pur. Ei pot spăla păcatele infractorilor români şi pot înălţa România în ochii Occidentului.

Mai mult: cel mai recent document elaborat şi lansat tot la Gala de LSRS prin dl Burduja este SMART-Diaspora: Strategia Multidimensională de Atragere în România a Tinerilor din Diaspora: „o propunere de politică publică ce are ca scop valorificarea potenţialului strategic al tinerilor înalt calificaţi de peste hotare şi facilitarea contribuţiei lor la dezvoltarea economică şi socială a României”. Documentul conţine viziune, propuneri, măsuri, exemple de bune practici ale altor state („brain gain”, Polonia, Ungaria, SUA, etc), analize, implicaţii juridice şi bugetare. Obiectivele strategice implică promovarea României ca destinaţie pentru carieră, angajarea de profesionişti în instituţiile statului şi în privat şi consolidarea legăturilor cu diaspora şi partenerii externi.

Implementarea ar însemna ca pe o perioadă de 3 ani cel puţin 3.000 de tineri din cei aproape 40.000 să fie angajaţi în România şi crearea unei relaţii de succes cu cel puţin 1.000 de experţi din diaspora. Impactul schimbării s-ar observa în 3-5 ani. Documentul poate fi regăsit aici: http://gala.lsrs.ro/files/2013/01/SMART-Diaspora.pdf

În final, dacă tinerii români din străinătate gândesc şi lucrează neîntrerupt, dacă fac ceva pentru România de aici, din străinătate şi rezultatele lor se observă din miile de pagini de rapoarte, din proiecte şi mai ales din preţuirea pe care mentorii şi colaboratorii lor străini le o oferă, vreau să închei şi să fiu de acord cu afirmaţia ultimă din discursul dlui Emil Hurezeanu de la Gala LSRS:„ În cazul lor a sosit momentul ca ŢARA să facă pentru ei”.

Addenda:

Premiul pentru intreaga cariera In Memoriam Mihai Patrascu a fost acordat mamei sale din mana dlui Emil Hurezeanu. Mihai Patrascu, este romanul care a primit cele mai multe medalii la Olimpiada internaţională de Informatică şi printre primii 20 de câştigători din lume 4 medalii de aur şi 3 de argint. Mihai şi-a dobândit titlul de doctor într-un singur an, cu cea mai bună teză de doctorat la Massachusetts Institute of Technology. A predat la MIT, Berkeley şi Copenhaga şi a publicat 47 de lucrări de informatică teoretică care au acumulat peste 600 de citări. Mihai s-a stins din viaţa în 5 iunie 2012, la vârsta de 29 de ani, din cauza unui cancer la creier. Boala a atacat ce avea Mihai mai bun in el!

Mihai Patraşcu a fost intrebat de un reporter: „Care este secretul reuşitei la concursuri şi in cercetare? R: Cred că ce face diferenta la un nivel inalt e atitudinea personală. In mod constant sunt oameni pe care îi consider mai destepti decat mine dar eu eram mai hotarat sa castig, lucram mai mult cand trebuia sa lucrez, ma relaxam mai mult cand trebuia sa me relaxez.”(Mihai Patrascu, 1982-2012, geniu in informatică)

RIP GalaLSRS2013-Silviu_Pal-6060_tnggMihai, Oxford, 10 ian 2013

 

GmihaiGalaLSRS2013-Silviu_Pal-6012_tn

GANDURI DE LA OXFORD... · RELIGIUNE

„După Dealuri” la Londra. Receptări şi gânduri

mihaicopaceanu5 comentarii

„După Dealuri” la Londra. Receptări şi gânduri

articol scris pentru Contributors publicat Marti, 27 noiembrie 2012

„Cristian Mungiu a oferit o descriere splendidă şi înfricoşătoare a iraţionalităţii şi fricii în inima neagră a Europei” (The Guardian).

Festivalul de Film Românesc de la Londra a început joi seara, 22 noiembrie, cu proiecţia filmului „După Dealuri” (Cristian Mungiu). Sala Cinematografului Renoir a fost superplină. Am plecat din Oxford în grabă, deşi trenurile întârziaseră. Am auzit şoapte în româneşte şi englezeşte, dar nu toţi erau români, nici englezi pentru că Londra nu (mai) este un oraş locuit doar de britanici. Filmul a fost precedat de cuvântul directorului festivalului, doamna Ramona Mitrică şi de expunerile E.S. dl Jinga, ambasadorul nostru la Londra, Eugen Şerbănescu, directorul Centrului Naţional al Cinematografiei şi Mike Phillips. Surpriza şi bucuria serii a însemnat prezenţa celor două actriţe minunate şi modeste, Cristina Flutur şi Cosmina Stratan. Ele au răspuns cu sinceritate, căldură, prietenie şi umor la fiecare întrebare din sală, astfel că seara s-a întins până târziu spre orele 23.00.

Despre film

A fost un film sensibil, tragic şi meditativ. Un film pe care spectatorii din Londra l-au primit în prima parte cu umor. Umor negru. S-a râs repetat la secvenţele ce păreau de poveste, la modul în care religia creştină ortodoxă era prezentată cu toate cutumele şi „iraţionalităţile” ei aici, într-o societate britanică civilizată, cultă, care a depăşit parcă demult această fază românească de Ev Mediu. S-a râs când Alina a început să bifeze pe o listă cu 464 de păcate pe cele săvârşite de ea. S-a râs când a trebuit să postească, să se spovedească, deşi nu avea niciun minim de cultură bisericească şi nicio cunoaştere a regulilor creştineşti.

Religia e prietenă bună cu ştiinţa: medicul sugerează că e spre binele pacientei să se întoarcă la mănăstire, în linişte, pentru că în spital nu mai sunt locuri („Să stea câte două în pat”!!!) şi îi prescrie „un medicament mai scump şi unul mai ieftin. Vă descurcaţi voi, maică!”. Acelaşi medic îşi face semnul crucii, poartă discuţii simple, e religios şi nu profesionist; având în faţă un pacient cu tulburări psihice, el îl externează şi-i trimite stareţului nu o listă cu recomandări medicale pentru Alina, ci un pomelnic pentru rugăciuni („Să se facă rugăciuni că o ajută!”). Englezii şi ceilalţi din sală au tratat cu umor toate aceste secvenţe ce păreau simbolice (de exemplu: sărutarea mâinilor preotului, ritualul mesei, regulile din mănăstire), iar apoi pe măsură ce filmul prezenta imagini ce inspirau frică şi îndignare, spectatorii deveneau serioşi şi marcaţi de întorsătura acţiunilor. Lângă mine o tânără asiatică se ghemuise în scaun privind şocată cum Alina este ţintuită pe lemn, legată cu lanţul câinelui, înfometată şi supusă chinurilor antiumane. Sfârşitul tragic, moartea ei era neprevăzută.

Dar filmul prezintă indirect şi acea Românie post-comunistă (deşi încă cu racile comuniste), cu orfelinate, copii ai străzii, sărăcie, minciună, drumuri grele, spitale vechi, servicii neevoluate, iraţionalitate şi iresponsabilitate în instituţii, prostie şi corupţie. O Românie nedreptă.

M-a suprins:

a)      Ceea ce m-a surprins a fost preotul creat de Mungiu, de o bunătate şi o conştinciozitate exemplară. El dă răspunsuri creştine şi are o atitudine duhovnicească. Mi se părea  că acest preot se contrazicea cu imaginea preotului real de la Tanacu, un preot impulsiv, instabil şi intransigent. Preotul lui Mungiu era îngăduitor, patern şi deciziile sale erau totdeauna supuse deliberării comune cu obştea mănăstirii, el pleca mereu inima la rugăminţile Voichiţei.

b)      Ceea ce m-a suprins a fost finalul nesperat. Mi-aş fi dorit ca britanicii să cunoască puţin şi din ce a urmat, din judecarea cazului şi condamnarea preotului şi a călugăriţelor, din reacţia tâmpită, nedemnă şi inconsistentă a BOR-ului şi mai ales mi-aş fi dorit secvenţe din ritualul profund de înmormântare, încărcat cu puternică emoţie.

Mesaj

O întrebare a publicului era tocmai despre mesajul filmului. Actriţa Cristina Flutur a răspuns că fiecare din sală trebuie să plece cu ceea ce el crede şi să preia ceea ce este potrivit stării sale. Când britanicii au aflat că „După Dealuri” are la bază o tragedie adevărată, spiritele s-au agitat şi întrebările au curs.

Cosmina a mărturisit că cel mai greu moment din rol a fost la spital, când prietena sa, Alina, era declarată decedată şi nu a putut avea nicio reacţie: „Eu doar priveam, în acea stare tensionată, şi mi-a fost greu să mă abţin, aş fi vrut să zic ceva, dar n-am avut replică în scenariu.”

Iar pentru Cristina, secvenţele răstignirii pe cruce au fost tulburătoare: „Când eşti legată cu forţa simţi violenţa actorilor care te leagă. Nu te poţi preface! A fost foarte greu pentru mine”.

Efect

a)      Vizionarea filmului a avut un efect imediat asupra mea, a prietenilor mei şi sunt sigur că şi asupra altor persoane. A generat o trăire atât de puternică, încât atunci când a apărut Cristina Flutur pe scenă ne-am bucurat că ea era în viaţă şi am sărit să o îmbrăţisez.

Mai departe, Cosmina, ce venise cu mine din Oxford, a doua zi, a explorat toate relatările din presă despre „cazul Tanacu” şi a citit on-line cartea doamnei Tatiana Niculescu Bran, Spovedanie la Tanacu. Acesta este un efect important. Filmul nu te lasă nepăsător, te trimite la meditaţie şi lectură.

b)      Festivalul de Film Românesc de la Londra are acest merit de a prezenta filmele bune ale României şi regizorilor români şi, mai mult, de a aduce în mijlocul iubitorilor de artă actori de renume, care sunt onoraţi astfel într-o capitală europeană. Victor Rebengiuc va fi prezent cu „Medalia de onoare”. Au sosit actriţele Rodica Lazăr („Principii de viaţă”), Mihaela Sîrbu („Toată lumea din familia noastră”) şi Ana Ularu („Periferic”). Succesul festivalului a determinat ca filmele româneşti să fie preluate de cinematografele britanice. Iată, festivalul are un rol de ambasador al culturii române în Marea Britanie.

Sfârşit

„După Dealuri” nu este un film uşor de vizionat. Te îngrozeşte şi te trezeşte la realitate, o realitate crudă nu desprinsă din istoria străveche a ţărilor române, ci una contemporană a anului 2005. O învăţătură despre tainele naturii umane şi despre confuzia gravă pe care o fac preoţii când „tratează” tulburările psihice cu metode „duhovnicesti” („Oare a avut ea un păcat şi nu l-a mărturisit?”). O atenţionare asupra gravelor erori şi a inculturii în ceea ce priveşte religia, practicile şi combinarea lor cu superstiţiile şi magia. Filmul arată şubrezenia şi iraţionalitatea ritualurilor religioase executate într-un loc considerat sfânt. Dragostea, bunătatea, iertarea, pacea şi liniştea din mănăstire sunt înlocuite de ură, suferinţă, chinuri, flagelări şi moarte. Moartea nevinovată a unei tinere într-un loc în care oamenii merg să-şi vindece şi să-şi mântuiască sufletele. Cred că Biserica Ortodoxă Română ar trebui să-şi cureţe uscăturile şi să-şi reevalueze strategiile şi acţiunile, şi să preţuiască ştiinţele medicale şi psihologice . 

GANDURI DE LA OXFORD...

Filicidul. Omorul comis de părinţi asupra copiilor

mihaicopaceanu4 comentarii

articol scris pentru contributors.ro luni 15 oct 2012

Joi, 11 octombrie, o mamă îşi aruncă copilul dintr-o maşină pe Podul Grant din Bucureşti. O tentativă de omor. Pruncul trăieşte. Însă în România aflăm deseori de cazuri care s-au sfârşit tragic când părinţii şi-au ucis odraslele. Nu toate în presă şi nu toate cunoscute.

La începutul anului în februarie la Braşov o femeie de 27 de ani îşi ucide copilul de 6 luni. Este anchetată pentru omor deosebit de grav dar medicii constată că nu a avut discernământ în momentul crimei. Tot în februarie în comuna Cârlibaba din Suceava o mamă de 29 de ani este trimisă în judecată pentru uciderea prin sufocare a copilului născut de doar câteva zile. În martie un tată (48 de ani) îşi ucide cei doi copii în lacul Tarnita de lângă Cluj. În aprilie la Sibiu o tânără de 25 de ani îşi ucide copilul de 4 ani prin sufocare cu o pernă. Apoi aruncă trupul copilului pe un teren de unde va fi identificat două săptămâni mai târziu. Este acuzată pentru omor calificat. La proces invocă neacceptarea copilului de către concubin. În iulie la Cenad (jud. Timiş) o femeie de 34 de ani îşi ucide fetiţa aruncând-o în fântână, fetiţa pe care tocmai a născut-o în casă. Ea a mai ucis un prunc de 2 ani în 2001. În septembrie o tânără de 20 de ani din Botiza (Maramureş) este acuzată că şi-a ucis bebeluşul la naştere. În România media anuală de omoruri asupra copiilor este de 40.[1] Motivele sunt diferite şi uneori tainice chiar pentru specialişti. Ce e în mintea unor fiinţe care poartă în pântece 9 luni un copil iar apoi îl ucid. O boală, un gest iraţional, spontan şi necugetat? Doar atât? E suficientă această explicaţie? Ce spun specialiştii despre motivele omorurilor?

În cazurile de mai sus nu toate femeile aveau un diagnostic psihiatric. Dacă actul criminal este legat de o tulburare psihică putem avea cel puţin trei ipoteze:

a)     autorul suferea deja de o tulburare psihică dar nediagnosticată (statistica medicală susţine că numărul real al persoanelor cu tulburări psihice este mult mai mare)

b)     evenimentul în sine reprezintă debutul tulburării psihice

c)     autorul avea discernământ. Cercetările arată că nu toate persoanele care omoară au un diagnostic psihiatric. Într-un studiu din America doar 52.7% dintre femei au avut simptome de psihoză în momentul comiterii crimei (Lewis et col, 2003).[2]

Şi totuşi de ce părinţii îşi omoară propriul copil? Filicidul este omorul comis de părinţi asupra copiilor lor indiferent de vârstă (Marleau et al, 1999)[3]. În SUA filicidul este a treia cauză de moarte a copiilor cu vârsta între 5 şi 14 ani. Dr. Phillip Resnick, expert internaţional, cu o activitate profesională de 40 de ani în psihiatria forensică a clasificat filicidul încă din 1969 în funcţie de motivaţia faptei în cinci tipuri:

1)     Tipul „altruist” când mama prezintă o tulburare psihiatrică severă (de ex depresie) şi îşi explică actul printr-un motiv ne-egoist, adică „copilul a fost omorât pentru a-i preveni suferinţa ulterioară”. Acesta este şi motivul invocat în cazul de la Braşov din primăvară. Mama plănuieşte să-şi ucidă copilul având credinţa iraţională că îi va fi mai bine în cer. Ea crede că încă este „o bună mamă” însă în realitate ea nu ştie ce să facă, afirmă psihiatrul.

2)     Al doilea tip este filicidul psihotic acut când autorul a pierdut contactul cu realitatea.

3)     Filicidul accidental. 80% dintre omorurile asupra copiilor sub 1 an intră în această categorie. Sunt gesturile impulsive declanşate de plânsul copiilor cu scop de pedeapsă (Balica, 2010).[4]

4)     Un alt tip este când mama „nu-şi doreşte copilul” şi se simte incapabilă să-l îngrijească şi să-l crească. Unii părinţi sunt nepregătiţi şi depăşiţi în faţa nevoilor bebeluşului.

5)     Şi în final „răzbunare”. Mama se răzbună prin uciderea copilului pe soţ şi în majoritatea cazurilor se acuză infidelitatea partenerului. Ea doreşte prin acest act să-l rănească şi să-i facă rău. Deseori disputele privind custodia copilului au ca rezultat omorul (Resnick, 1969).[5]

Din nefericire, bebeluşii sub 1 an au cel mai mare risc de a cădea victima unui omor (Brookman, 2006).[6] În studiul din 2005, Dr Resnick, descoperă că 61% dintre copiii sub 4 ani au fost omorâţi de părinţii lor. În cele mai multe cazuri, mamele criminale sunt spitalizate şi nu condamnate la puşcărie. Dr Resnick însuşi a pledat în multe cazuri în apărarea pacientelor. Tot studiile psihologilor criminalişti au identificat ca factori de risc: vârsta tânără a mamei, statusul marital de femeile necăsătorită sau care trăieşte în concubinaj, negarea sau ascunderea sarcinii, lipsa îngrijirilor prenatale şi istoricul unei tulburări psihice (în pricipal depresia severă şi psihoză) (Friedman, et al, 2005)[7].

Ce  e de făcut pentru prevenirea acestor tragedii?

 1 Specialiştii recomandă ca fiecare caz să fie studiat cu maximă atenţie şi în mod individual pentru înţelegerea şi identificarea factorilor de risc şi a dinamicii familiale (Bourgent et col, 2007)[8]

  1. Cei din prima linie, primul contact adică medicul de familie sau medicul psihiatru să nu evite să evalueze cu grijă starea mentală inclusiv orice gând de sinucidere sau omucidere a unui pacient depresiv sau psihotic sau cu o altă tulburare psihică. Gândurile rele şi ameninţările asupra copilului trebuie tratate cu seriozitate (Guileyardo et col, 1999).[9]
  2. Medicii ginecologi, pediatrii şi medicii de familie să evalueze pe durata sarcinii şi postsarcină starea mentală şi atitudinea părintelui faţă de sarcină fără să incrimineze. Avem chestionare de depresie validate şi în România. Considerând riscul ridicat în primul an de viaţă iată ei sunt poate singurul contact medical cu o mamă ce poate suferi de depresie. Tot studiile ne arată că dintre autorii actelor criminale marea majoritate au avut gânduri criminale cu câteva luni şi chiar ani înainte de comitere (Schalekamp, 2005).[10]
  3. Şi în final suportul şi intervenţia psihoterapeutică pentru cazurile de risc (Friedman şi Resnick, 2007)[11]

_______________________________________________

[1] Sinteza datelor statistice privind starea infracţională juvenilă şi violenţa în familie în perioada 1989-2007 şi respectiv 2002-2007, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Accesat la www. mpublic.ro/minori_2008/minori_5_9.pdf  în 12.10.2012

[2] Lewis, C.F, Bunce, S.C., (2003), Filicidal mothers, and the impact of psychosis on maternal filicide, J Am Acad Psychiatry Law: 31: 459-470

[3] Marleau J.D. et al. (1999), Les parents qui tuent leurs enfants, în J.Proulx, M.Cusson, M. Oument, Les violences criminelles, Les Presses de L’Universite Laval.

[4] Balica (2010), Filicidul maternal şi paternal în România : tendinţe şi factori de risc, Sociologie Românească, vol VIII, nr 3, 98-107

[5] Resnick P.J. (1969), Child Murderer by parents : a psychiatric review of filicide, American Journal of Psychiatry, 327-328

[6] Brookman F. Nolan J. (2006) The dark figure of infanticide in England and Wales: complexities of diagnosis. J Interpers Violence.;21:869–889

[7] Friedman SH. Hrouda DR. Holden CE, et al. (2005) Filicide-suicide: common factors among parents who kill their children and themselves. J Am Acad Psychiatry Law.;33:496–504

[8] Dominique Bourget, MD, Jennifer Grace, MA ,Laurie Whitehurst (2007), A Review of Maternal and Paternal Filicide, J Am Acad Psychiatry Law 35:1:74–82

[9] Guileyardo JM. Prahlow JA. Barnard JJ. Familial filicide and filicide classification. Am J Forensic Med Pathol. 1999;20:286–292

[10] Schalekamp, R (2005): Risk factors for maternal filicidal‐suicidal ideation. http://www.filicide‐suicide.com .

[11] Friedman, S.H, Resnick, P.J (2007), Child murder by mothers: patterns and prevention, World Psychiatry. October; 6(3): 137–141.

GANDURI DE LA OXFORD...

Gânduri de la Oxford. Început de an universitar.

mihaicopaceanu1 comentariu

Gânduri de la Oxford. Început de an universitar.

publicat pentru www.contributors.ro in 8 Octombrie 2012 se poate gasi aici.

Am urmărit cu interes începerea anului universitar în România. Întâi discursurile pompoase ale rectorilor şi rectoraşilor. Rectoraşi zic, căci de unii dintre aceştia nu auzisem şi nici de numele pseudouniversitatilor pe care bag de seamă le conduc dumnealor. Alături de aceştia, autorităţile locale, parlamentari la cravată, oameni de afaceri grăbiţi şi desigur n-a lipsit clerul, preoţii şi mitropoliţii care au dat cu busuiocul şi apa sfinţită şi au ţinut predici lungi unor tineri adolescenţi neduşi la biserică, plictisiţi şi deja prea obosiţi după discursurile de lemn ale celorlalţi actori. Formula “una dintre cele mai bune universităţi” era pe buzele fiecărui rector din Bucureşti ori dintr-un orăşel neînsemnat. Statisticile arată altceva.

La Sibiu, oraşul unde încă NU există o aulă încăpătoare, un centru de conferinţe, pentru festivităţi ori congrese naţionale, rectorii celor cinci universităţi (de unde au apărut cinci nu pot cunoaşte) au decis să se adune în Piaţa Mică cetăţii. (În amintesc jena naţională din 2007 la o adunare ecumenică europeană când peste 2.000 de delegaţi au fost găzduiţi vreme de cinci zile într-un cort. Da, simplu, în cort laolaltă cu presedintele Romaniei si cel al Comisiei Europene).

La Sibiu erau câţiva profesori, obligatoriu studenţii de la Academia Militară încolonaţi şi drepţi şi alţi zeci de studenţi ce priveau ceremonia de la distanţă, de cealaltă parte a Pieţei Mici, de la mesele teraselor la o bere căci încă era călduţ afară. O imagine deloc demnă de rigoarea academică amintită anterior. În sens contrar, la Oxford, ceremonia s-a desfăşurat cu lux şi strălucire în vestita clădire numită Sheldonian construită pe la 1664 destinată ca loc de organizare a ceremoniilor publice şi întâlnirilor din Universitate. Profesorii şi studenţii cu mândrie au venit disciplinaţi, purtând o robă tradiţională şi au participat cu atenţie şi emoţie la derularea ritualului. Un eveniment de mare însemnătate pentru Universitate şi pentru fiecare student în particular, pentru întreaga sa viaţă.

La noi s-a vorbit de “cercetare înaltă, prestigiu, calitate în educaţie, parteneriate,etc”,  toate aceste expresii desprinse parcă dintr-o literatură de ficţiune pe care nimeni nu o mai crede astăzi. Unii rectoraşi, şi-au citit discursurile de pe hârtie, neavând nici măcar curajul sau măiestria de a rosti două-trei cuvinte de bun venit pe din afară. Rectori, carevasazică, de!

Despre reforma sistemului şi miniştrii s-a tot scris. Dar noi stăm prost nu doar la ministere, ca spre acolo e uşor să aruncăm cu piatra, stăm prost şi în teritoriu, la corpul academicilor şi la silinţa şi seriozitatea studenţilor. Pe profesori îi cunoaştem prea bine. Sunt neschimbaţi: îmbătrâniţi pe acelaşi scaune universitare fără a schiţa un strop de performanţă,de fapt, iertare, activitate academică în ultimii 20 de ani şi alături de ei, întreaga familie presărată prin niscaiva posturi celebre. Cunosc exemple bune de copilaşi ce şi-au luat doctoratul cu propiul tătic şi deloc surprinzător acum predau tot la catedra părintelui. Dar şi studenţii noştri sunt pe aiurea şi ai nimănui. Am fost invitat de câteva ori la Bucureşti şi la Sibiu să le vorbesc sutelor de tineri despre studiul în străinătate în special şi despre studiu în general. Parte din ei erau indecişi, ţinuţi de mână de părinţii obsedaţi de o anumită profesiune şi mă întrebau ce facultate să urmeze “oricare, nu contează, să facă una, să aibe şi el o diplomă”. Iată studenţi ce nu doresc formarea în şcoală ci doar atestat. Dar ce or face cu el? Ei se bucură de fiecare seminar anulat şi de copiat la examene. Profesorii apropiaţi mi-au mărturisit cercul vicios “Mihai, primim finanţare de la Stat în funcţie de numărul de studenţi şi trebuie să închidem ochii şi să-i trecem pe toţi”. Trist!

Entuziasmul studenţilor din anul întâi trebuie mult preţuit de dascăli. Acum, dascălii au prilejul de a le spori interesul, de a-i motiva pentru lectură, practică şi cercetare sau de a-i dezamăgi pentru totdeauna. Au trecut prin focul şi incertitudinea bacalaureatului experimental, au dobândit cu efort, emoţie şi stres un loc la facultate în urma unor examene, sunt dornici să se dezvolte, să-şi continue studiile, căci, slavă cerului, avem şi studenţi olimpici. Ce va urma nu putem cunoaşte şi nici spera la nesfârşit, nostalgici sau visători! Îi rămâne studentului un îndemn important: să studieze de unul singur, să muncească mult, să se zbată pentru excelenţă şi să-şi atingă visul de a deveni om de carieră aici ori în străinătate. Eu voi fi bucuros să împărtăşesc gândurile mele despre învăţământul, cultura şi profesionalismul de la Oxford! Mult succes!

Mihai Copăceanu este doctorand şi bursier la Oxford Brookes University în Psihologie şi Sănătate Publică.

 mihai 2

 

 

  

GANDURI DE LA OXFORD...

Gânduri de la Oxford: Despre întâlniri!

mihaicopaceanu4 comentarii

Gânduri de la Oxford: Despre întâlniri! in Sibiu 100%… www.sibiu100.ro

Am avut astă seară o întâlnire programată din timp (căci aşa se orânduiesc lucrurile în Marea Britanie), o întâlnire îndelungată dar elegantă cu fostul meu coordonator de studii de la Universitatea din Oxford din 2008. La un ceai verde tradiţional şi un desert am purtat o discuţie onorabilă, hrănitoare, raţională şi emoţională, academică deci ştiinţifică, într-un cuvânt demnă de toată consideraţiunea. Am traversat tematici diferite de la România şi Uniunea Europeană, la învâţâmânt, politică, societate, religie, migraţie, cercetare, psihologie şi cultură.

Cu astfel de oameni (personalităţi) poţi pătrunde domenii interesante cu uşurinţă şi într-o formă nonagresivă, politicoasă şi prielnică ţie. Şi mi-am zis la plecare că a fi înconjurat (sau a fi lăsat înconjurat) de oameni buni (şi inteligenţi dacă se poate) este una dintre cele mai preţioase binecuvântări de care am putea avea parte în lumea în care ne ducem traiul.

În celălalt sens, nu ne dăm seama cât mult rău ne fac oamenii răi din jurul nostru fie că ne sunt rude, prieteni, cunoscuţi sau chiar străini (pe care îi privim şi ascultăm de departe). Noi, ne hrănim, adică trăim cu ceea ce consumăm zi de zi, cu faptele pe care le facem şi cu oamenii pe care îi întâlnim.
În luna august am făcut un exerciţiu simplu. Eram plecat pentru două săptămâni prin ţările Europei Occidentale şi am refuzat să citesc vreo ştire din presa românească. Am simţit în mod real o schimbare a stării mele în bine şi pace pentru ca la întoarcere deschizând televizorul să fiu iarăşi asaltat de ştiri slabe, nocive şi contraproductive şi concomitent de stări şi emoţii negative. Ceea ce citeam şi vizionam îmi influenţa instant propria stare încă de dimineaţă. Nu mă simţeam bine şi eram mereu iritat în dialogurile interpersonale.

Pe când la Oxford locuitorii au alte preocupări. În Oxford mai toţi oamenii studiază, au interese înalte, plimbându-te pe străzile înguste şi vechi observi pe furiş biblioteci în fiecare casă, plouă şi englezii citesc, soare şi citesc, duminica şi citesc, facultăţile sunt bune, institutele de excelenţă mondială, profesionişti în orice domeniu, academici iluminaţi, învăţăcei harnici, zeci de premii Nobel de-a lungul istoriei, parcurile te îndeamnă la meditaţie şi veveriţele au priviri nevinovate şi prietenoase. Regăseşti mulţi oameni deosebiţi în aceste locuri.

Şi România are astfel de locuri măreţe pe care chiar le cunoaştem dar nu le vizităm şi nu le trăim. De exemplu, un parc minunat în oraşul nostru, proiectat tot după model englezesc dar pe care mulţi dintre sibieni nu l-au mai revăzut de ani şi ani. Şi mai ales România are oameni aleşi, sunt ai noştri, parte din neamul nostru, din firea noastră românească, pe care iarăşi îi putem lesne identifica dar din păcate nu îi cercetăm. Şi atunci, gândesc că mare parte din aventura aceasta numită viaţă se reduce la numărul şi calitatea întâlnirilor. Poţi fi îmbelşugat practic şi spiritual prin întâlnirea cu oameni distinşi (mentori, prieteni, parteneri sau finalmente soţi) sau să ai necazul să întâlneşti pe cei de la polul opus şi iată aşa să-ţi complici viaţa, să-ţi creezi suferinţe şi de ce nu: să-ţi ratezi existenţa.

Depinde în mare măsură de noi înşine cu cine de împrietenim şi pe cine lasăm să ne căştige dragostea.

OxfordImage

GANDURI DE LA OXFORD...

GANDURI DE LA OXFORD……

mihaicopaceanu2 comentarii

GANDURI DE LA OXFORD……

O rubrică semnată Mihai Copăceanu, doctorand Oxford Brookes University

SIBIU 100%  www.sibiu100.ro

 

Şi la Oxford şcoala a început în aceeaşi zi de luni. Şi aici elevii şi studenţii au fost entuziasmaţi şi agitaţi în primele zile fugind frenetic dintr-o parte într-alta întrebându-se unde este facultatea, secretariatul sau sala de curs, stând la rânduri lungi pentru a se înscrie, pentru a primi legitimaţia şi pentru a cunoaşte regurile şcolii şi rolul lor. Bucuria pe care fiecare copilaş sau tânăr o resimte întâlnindu-se cu colegii şi dascălii lor este puternică pentru că doresc să înceapă cu succes un nou an.

Însă, parcă la Oxford întreaga neastâmpărare e făcută cu cap şi cu calm. Englezii, grăbiţi au totuşi un respect în fiecare gest al lor, chiar dacă aşteaptă aproape un ceas în picioare, povestesc, glumesc şi primesc cu drag fiecare sfat. Asemenea doamnele de la registratură şi secretariat îţi oferă timpul lor şi zâmbetul lor. Oare de ce? Pentru că ele sunt pentru tine acolo şi vin în ajutorul tău iar tu ai nevoie de ajutor independent de câte hârtii sunt nefăcute, întârziate sau de ce zice cutare profesor. Profesorul este acolo aproape opt ore zilnic.

Aşa că, încă din prima zi, am primit card de student fără să merg la fotograf, fără să plătesc o altă chitanţă şi fără să rog săptămâni întregi semnătura decanului aflat încă în concediu cu familia. Mi s-a oferit cheia de la noul meu birou şi am fost primit de decan, de coordonatorul doctoratului şi de directorul de programe universitare. Mi s-a prezentat facultatea şi departamentul, colegii doctoranzi, cantina, biblioteca, locul de parcare, bancomatul, asociaţia studenţilor, medicul din campus şi fiecare alt serviciu de care aş putea avea nevoie pe parcursul acestor ani. În campusul universitar studenţii erau asaltaţi de diverse persoane şi organizaţii care doreau să le uşureze integrarea lor, fie vânzătorii de pizza, biciclete, abonamente la autobuze, asociaţii pentru drepturile femeilor, împotriva violenţei şi discriminării, sport, yoga, pub-uri, oferte de cazare sau sprijin financiar.

Stabilitatea şi aşezarea lucrurilor, răbdarea această civilizată şi fără agresivitate, profesionalismul şi buna dispoziţie în aceste zile când deşi primeşti multe informaţii şi tot eşti confuz te determină să înţelegi că fiecare lucru are o raţiune a lui. Îţi dai seama că lucrurile mari se fac cu paşi mărunţi şi siguri. Că educaţia nu este un tip de afacere de familie şi că excelenţa în educaţie se dobândeşte în ani şi ani de experienţă înaltă. Taxele nu cresc, învăţătorul, dirigintele şi psihologul nu se mută de la un an la altul numai datorită preferinţelor directorului.

Programul pe întreg anul şcolar şi mapa cu obligaţii o primeşti la început şi nu se modifică odată cu instalarea noului inspector. Strategiile sunt făcute pe termen lung şi devin eficiente pentru că fiecare nou director le respectă. Şi altele asemenea.

Dar cred că începutul senin vesteşte şi un parcurs frumos..