NEPASARE SI INDIVIDUALISM      

              Occidentul asta frumusel, cizelat si parfumat, unde civilizatia se vrea a deveni parte din firesc isi are si netrebniciile lui: superioritatea legii, aroganta bastinasilor, ura conationalilor, mescinaria colegilor si altele. Insa, tot Occidentul invata si propaga cu nerusinare „Nepasarea” imbratisata de „Individualism”. In ultimii doi ani le’am simtit la nivelul cel mai inalt. (Fiind o persona care pretuieste comuniunea dar care nici nu se supara de singuratate, marturisesc ca neplaceri nu mi’au creat.)  

Insa merita cateva observatii.

1. Sa iau exemplul, Oxfordului, acel paradis al excelentei universitare. Timp de un an, de doua ori pre zi, m’am hranit la aceeasi cantina (muzeu) a colegiului Balliol.

Am facut urmatorul exercitiu intai de curiozitate apoi din pasivitate. Adica? Am mers in fiecare zi, am stat la coada, am sezut la masa, apoi sambata la capela colegiului, incat ajunsesem sa cunosc din priviri pe mai toti studentii colegiului. De ce din priviri? Simplu, pentru ca in toate acele zile o singura persoana a indraznit -o singura data- sa mi se adreseze „Salut!. Eu sunt James. Pe tine cum te cheama?”. In rest, nimeni– nimic. Si cu acela discutia s’a incheiat dupa 5 minute iar a doua zi studentul n’a mai zis nimic.  Stai la masa cu aceleasi persoane,  le recunosti, te recunosc dar nimeni nu te intreaba „cine esti?. De unde vii? sau ce faci?”, nimeni cu exceptia bucatarului si casierei, care bineinteles nu aveau originea englezeasca si care se ingrijorau daca absentai o zi.

1. Un an mai tarziu, acelasi scenariu, aceeasi indiferenta, alt oras. Londra. Intai printre colegii de clasa. Nu multi: 12. Dar astia 12 colegi, desi petreceau 6h/zi in aceeasi sala de curs nu s’au cunoscut niciodata. Am lansat deseori invitatia, chiar si dupa examene( increzator fiind) de a iesi undeva impreuna pentru conversatie. In zadar.

Apoi, si aici e uimeala, colegii de camera. Am avut doi colegi: unul pentru 3 luni, iar celalalt pentru restul anului. Nu colegi de etaj, nici de apartament, ci colegi de camera. In camaruta cu numarul 608, evident de la etajul 6, doua paturi, doua birouri, o baie si doi straini. In ciuda eforturilor mele de a „socializa”, de a ne cunoaste mai bine, de a intreba cele despre scoala, ori campionatul de fotbal…esec. Adevarat ca nici prea multe in comun nu aveam la prima vedere dar aceasta nu era o bariera. De fapt singurul loc comun era propria camera, dar si’n ea erau limite: spatiul meu si spatiul tau.

Asa ca m’am multumit cu cateva vorbe/zi: un salut de dimineata, un salut de seara,  alteori doua, trei cuvinte despre vreme ori programul de la cantina. Niciodata o vorba in plus, niciodata un pix sau o hartie imprumutata ori altceva. Nimic. Nepasare si individualism. Fiecare cu pzda masii.

Celui de’al doilea nici macar nu’i mai retin numele, pentru ca niciodata nu ne’am strigat pre nume. Nu ne’am schimbat numerele de telefon, nici conturile pe facebook ori emailurile. Pretena’sa venea prin camera, adormea in pat, vizionau filme, povesteau, glumeau….dar niciodata n’a fost curiosa sa ma intrebe ceva…La plecare m’am oferit sa’l ajut cu bagajele pre scari. N’a acceptat.

Un an de zile, imparteam aceeasi camera, spate catre spate, fiecare la biroul sau. Rareori mai traversa linia despartitoare, la deschiderea ferestrei de deasupra biroului meu, in rest, fiecare se izola in spatiul lui, studiind pentru examene ori vizionand filme pe youtube cu castile pre urechi.

Jalnic. Nicio amicitie. Nicio prietenie….

Ceea ce niciodata nu cred ca s’ar putea intampla in Romania! Da’ vorba aceea „mori pe strada si trecatorilor nu le pasa….”

p.s. desigur admit posibilitatea existentei contrariului dar de ce m’ar interesa?