INTERVIURILE MELE · Jurnal de Rumânia

De ce întoarcerea în România este o experienţă dezamăgitoare pentru Mihai Copăceanu ?

http://elite.lsrs.ro/2011/09/17/mihai-copaceanu-%e2%80%93-%e2%80%9c%e2%80%a6-am-invatat-sa-gandesc-drept-sa-gandesc-critic-sa-adresez-intrebari-pertinente-am-invatat-cum-sa-studiez%e2%80%a6%e2%80%9d/

Mihai Copăceanu – “[…] am învăţat să gândesc drept, să gândesc critic, să adresez întrebări pertinente, am învăţat cum să studiez[…]”

Mihai Copăceanu este pasionat de psihologia religiei, psihanaliză şi psihologia dependentei. A publicat deja două volume, unice în mediul literar românesc-´´Freud sau Religia.Totem.Iluzie.Critică” şi ”Ortodoxie la Oxford. Te’am găsit Doamne! Mărturiile a 12 englezi convertiţi la Ortodoxie”. În 2011, a fost premiat pentru excelenţă academică cu o menţiune specială în cadrul Galei Studenţilor Români din Străinătate. Despre experiența studiului la două dintre cele mai prestigioase centre universitare din lume- Oxford şi King´s College London- spune că l-au învăţat să gândească drept, şi critic, l-au învăţat cum să studieze, să fie exigent cu propria conduită profesională, să fiu mereu un învăţăcel, modest şi atent la cei mai mari. După terminarea studiilor s-a întors în România şi profesează în prezent pshihologia în Sibiu. Povesteşte cum s-a întors în ţară plin de speranţe şi optimism, însă nu a fost primit cu braţele deschise, aşa cum se aştepta. De ce întoarcerea în România este o experienţă dezamăgitoare pentru Mihai Copăceanu, citiţi mai jos.
Care este povestea dvs de studiu în străinătate?

M.C: În urmă cu vreo cinci ani pe când România încă adoptă hotărâri peste hotărâri pentru implementarea procesului Bologna am avut prilejul de a beneficia de o bursă de studiu chiar la Universitatea din Bologna pe o perioadă de câteva luni. Mi-aş fi dorit ca acea bursă să nu se sfârşească atât de repede însă, după cum bine am experimentat cu toţii, orice bucurie nu este fără final şi dacă nu ai bani cu atât mai rău. Mai târziu a urmat absolvirea studiilor de teologie şi psihologie la Sibiu iar în toamna anului 2008, într-o seară ploioasă de septembrie am coborât cu sfială dintr-un bus de Londra în mult doritul orăşel Oxford. Aşa a început prima zi din primul an petrecut la colegiul Balliol, pasionat de psihologia religiei, uimit de atâtea binecuvântări, gonind de la un curs la altul şi absorbind fiecare acţiune de cultură. Un an mai târziu am aprofundat psihologia dependenţei în cadrul unui program masteral la Institutul de Psihiatrie al King’s College London. Oxfordul a însemnat o poartă deschisă către Paradisul Universitar, un loc sacru plin de spiritualitate şi îmbogăţit de o atmosferă intelectuală distinsă (inteligenta, profesionalism şi Ev Mediu). Un oraş cu tradiţii vechi, cu o istorie universitară de opt secole, dar mereu deschis la idei şi fapte noi. Fiecare zi te desfăta cu noi bucurii, fiecare clipă era însufleţită de acţiuni nobile de la lectura nocturnă profundă în biblioteci preţioase până la dezbaterile aprige din sălile de seminar. Filarmonica, dansul, colegiile, capelele, veşmintele, ritualul, norma, nobleţea, parcurile, sportul, toate întregeau un portret desprins de istorie şi parcă ireal pentru anii în care trăiam. Era o altă lume, unde spiritele se înaltă, ştiinţa dă roade şi bunul simţ prezent pretutindeni. De asemenea, King’s College London, însă aici dispăruse vechiul şi anticul în favoarea graţioasă a post-modernismului, a tehnicii şi ştiinţei. Clădiri şi servicii speciale, munca multă, investigaţii, stagii clinice şi proiecte exigente. Povestea se încheie cu întoarcerea mea în România la finele lui septembrie 2010. Şi totuşi nu e o poveste cu happy-end.

De ce aţi ales să studiaţi într-o altă ţară?

M.C: De dor. Şi… râvna. Aveam un dor după ceva ce niciodată nu avusesem. Să vă explic. Îmi amintesc de o seară chiar înainte de prima absolvire când am rămas impresionat de savoarea studiului autentic redat într-un film numit „A beautiful mind”. Timp de câteva săptămâni devenisem totalmente copleşit, pe de o parte, de un regret profund că nu voi mai fi student şi, pe de altă parte, că studenţia mea nu a avut parte de acel mediu academic de excelentă, unde profesorii sunt laureaţi Nobel, unde se crea ştiinţa şi psihologie clinică, unde cercetarea şi efectele acesteia erau apreciate pe deplin. Trăisem cinci ani într-o universitate tânără, dar fără istorie şi fără principii, unde nepotismul, imoralitatea, nedreptatea, lenea, minciună, ura, invidia, egoismul, corupţia, şpaga, furtul, „lucrul slab” cum zic românii, copiatul, ipocrizia, diplomele ieftine, taxele, şi lista poate continua, toate astea se regăseau fără vreo anume jenă la fiecare colţ de facultate.
Şi atunci soluţia unica era să prelungesc studenţia încercând să tind spre excelentă şi cum altfel decât în instituţii de prestigiu mondial care din păcate nu se regăseau în România. Am contactat universităţi europene şi am trimis dosare şi dosare până într-o sâmbătă de iunie când am primit scrisoarea oficială semnată de conducerea colegiului Balliol din Oxford prin care mi se explică că sunt bine-primit pentru a studia la Oxford. Am răspuns cu emoţie în aceeaşi zi şi luni după sâmbătă cu pricina mă tot întrebam dacă e real ceea ce trăiesc. Uite aşa visează tinerii.

Mulţi elevi doresc să îşi urmeze studiile în străinătate, dar nu au, de multe ori, posibilitatea financiară de a o face. Aţi putea să le daţi câteva sfaturi? De exemplu, ce burse se oferă pentru studii în Marea Britanie, există fundaţii în România care oferă burse, este uşor să urmezi cursuri full-time, dar şi să ai un job part-time?

M.C: O întrebare foarte bună. Pe drept cuvânt, deşi pare incredibil, banii n-ar trebui să fie o problemă pentru un student sărman însă inteligent, energic, motivat, cu viziune şi stăpân pe sine, cu un CV consistent şi recomandări credibile. Personal, am beneficiat pe lângă ajutorul şi înţelegerea familiei şi de suportul financiar a două fundaţii şi anume Fundaţia Dinu Patriciu şi Fundaţia Raţiu Londra cărora le sunt profund recunoscător pentru că fără acel sprijin visul ar fi devenit coşmar. Aceste fundaţii au scopul de a sprijini financiar tineri valoroşi, văd în ei acel potenţial încă nedezvoltat şi le oferă această încredere, desigur, cu condiţia reîntoarcerii în ţară. Fundaţia Dinu Patriciu are un program numit „Orizonturi Deschise” prin care anual, 100 de studenţi români admişi la instituţii de învăţământ prestigioase din străinătate, beneficiază de burse de până la 15.000 de dolari. Fundaţia Raţiu Londra de asemenea oferă suport financiar tinerilor talentaţi. Detaliile pentru aplicaţii se pot regăsi cu uşurinţă pe saiturile ambelor fundaţii şi se pot solicita răspunsuri par email. Mai mult, există burse oferite de Universitatea însăşi sau de către organizaţii din străinătate (din acea ţară sau din altă ţară); de regulă, fiecare universitate prezintă şi oportunităţile de finanţare, pe urmă există saituri cu motoare de căutare în funcţie de ţară de origine, specializare, program de studiu. Sunt burse care se oferă pentru cetăţeni din estul Europei altele pentru toţi cei interesaţi. Pe scurt – o multitudine de oportunităţi ce necesită doar explorare, curaj şi răbdare. Îndrăzniţi dragi colegi!
Însă, studiul full time şi job, pe drept cuvânt, cel puţin în ceea ce a însemnat Oxford şi Londra, nu merge. La români merge să fii student(ă), să ai un job, 8h/zi, să nu mergi la cursuri, să nu cunoşti feţele profesorilor şi să te prezinţi în restantă la examene, iar după 4 ani să te trezeşti cu o hârtie de licenţă.
În Anglia, studiul intensiv nu se combină cu munca pentru că nu poate fi combinat; sunt programe care îţi interzic să lucrezi. Programul impunea o prezenţă obligatorie 9-5,6pm şi o solicitare enormă încât riscul de a eşua era înalt. Erai exmatriculat dacă nu munceai cu sârguinţă sau dacă picai de două ori un examen. Rigurozitate. Există desigur varianta part-time pentru cei care totuşi muncesc, au familie şi nu pot frecventa 5 zile pe săptămână. Pentru aceştia o zi de prezenţa pe săptămână era necesar iar studiul se întindea pe durata a trei ani.

Care credeţi că sunt cele mai mari diferenţe între sistemul educaţional din România şi sistemul educaţional din Marea Britanie?

M.C: Nu cred că avem mari diferenţe între sisteme. Nu cred că sistemele oferă întrutotul diferenţa calitativă. Ne lamentăm deseori că noi nu avem resurse, că aia au, că noi nu avem laboratoare sau tehnică şi altele. E adevărat, însă mi-aş dori să nu uităm că educaţia în România dincolo de ziduri, power point şi jaluzele implică studenţi şi profesori români, nu studenţi şi nici profesori britanici. Ori tocmai aici noi stăm prost de tot. Şi mă gândesc la seriozitate, profesionalism, muncă, exigenţă, onestitate, relevantă pe piaţa muncii,etc. Noi investim în ziduri şi clădiri, dar nu în oameni.
Mai mult, în România, profesorii şi nici studenţii nu sunt pedepsiţi pentru actele lor netrebnice. Câţi studenţi sunt exmatriculaţi sau câţi profesori sancţionaţi pentru neregulile lor, pentru lipsa de disciplină, plagiat ori lene intelectuală? Universitatea s-a transformat într-o mare maşinărie de oferit servicii scumpe şi de fabricat diplome, un sanatoriu intelectual unde toţi prostănacii (cu bani) îşi regăsesc odihnă. Analfabeţi cu masterat. România pare a fi o ţară de intelectuali, cu sute de mii de absolvenţi de facultate, masterat şi doctorat, ei care nici nu-şi mai amintesc ce cursuri au absolvit: „ de ce ai făcut facultatea baa? Păi să am şi eu o diplomă”.
În Anglia este de negândit. La Londra taxele de şcolarizare per annum erau de 6.200 de lire ceea ce implică neîndoios o anume calitate a fiecărui act de la predare până la evaluare. Nimeni nu se gândeşte a copia la examene, la noi, cei care nu copiază sunt ridiculizaţi. Până şi profii te îndeamnă şi îndruma cum să copiezi, ca să treci anul. În Anglia, întâlnim oameni care-şi dedică realmente intrega carieră, întreaga zi şi noapte cercetării academice, universitari care nu-şi aleg profesia doar din plictiseală ori din lipsă de altceva, profesia îi alege pe ei. Profesori celebrii, ce muncesc din tinereţe şi pentru care întreaga viaţă a fost un proces de învăţare, modeşti şi înalţi, pasionaţi şi încrezători în ceea ce fac, în principii, moralitate, binele comunităţii, adevărul ştiinţific; ei- adevărate caractere puternice pentru care Academia este un destin şi un sens.

Care au fost cele mai mari dificultăţi pe care le-aţi înfruntat în timp ce studiaţi în străinătate?

M.C: Nu am întâmpinat foarte mari dificultăţi căci bănuiam ce mă va aştepta şi aveam experienţa unui studiu intensiv. Totuşi mi-a fost greu să renunţ la aroganţa tipic românească, „noi ăştia deştepţii pământului” şi să devin supus rigorii ştiinţifice, să renunţ la „merge şi aşa” şi să înţeleg că regulile, normele, principiile, deadline-uri trebuie să fie respectate altfel eşti penalizat rău de tot. Odată am glumit cu un research paper, am întârziat o singură zi şi am fost penalizat cu 50% din notă. Nu mi-a venit a crede. Oamenii ăia chiar nu glumesc când vorbesc de educaţie, formare şi specialitate, iar efectele acestui program se întrevăd cu uşurinţă.
Mi-am dat seama că deprinderile şi cutumule romaneşti mă opresc de la adaptarea la nouă cultură. De pildă, a fost o strădanie pentru mine în a înţelege că între profesor şi student nu este o graniţă înaltă, că profesorul nu este dumnezeul tău, că poţi să nu fii de acord cu el, că îl poţi contrazice la un seminar, că el este amabil, că te poţi „certă în argumentaţie”, că poţi să-i spui pe nume şi că ai tot dreptul de a-l suprasolicita în procesul de învăţare, că el este în universitate pentru tine.

Mulţi români care aleg să studieze în străinătate, aleg Marea Britanie. Există o comunitate puternică la Oxford şi la King’s College? Se organizează activităţi culturale, ieşiri, etc?

M.C: Nu. Nu există o comunitate puternică de români nici la Oxford, nici la Londra, deşi există mulţi studenţi români, dar ei nu sunt strânşi într-o comunitate cu excepţia comunităţii eclesiale. O comunitate pentru a funcţiona are regulile ei. Deşi numărul studenţilor români este în creştere atât la Oxford cât şi la Londra nu există un grup de studenţi cu iniţiative şi proiecte, idei, compasiune şi intr-ajutorare. În Oxford a fost înfiinţată în urmă cu câţiva ani o Societate Culturală Românească, ce cuprinde şi câţiva studenţi, însă numărul lor este mic iar acţiunile rare şi cu participanţi puţini. Cu regret, românii în străinătate nu sunt solidari, nici empatici, ba chiar se ignoră. Nu pot afirma la fel despre ceilalţi studenţi străini minoritari. Să iau doar cazul grecilor sau italienilor. Am cunoscut îndeaproape societatea lor studenţeasca. E adevărat că nici ei nu erau de ordinul sutelor, dar această realitate nu-i făcea pasivi sau indiferenţi. Am participat la întâlnirile lor deoarece se desfăşurau în aceeaşi casă în care locuiam. Un exemplu de implicare şi de succes al acţiunii lor a constat în invitaţia adresată premierului Romano Prodi. A venit, a conferenţiat, a scris în presă, iar asociaţia a devenit cunoscută, şi astfel şi-au afirmat propria cultură şi tradiţie. Eu am invitat cu greu doi profesori sibieni la Oxford şi Londra, au venit şi ei, au conferenţiat, însă numărul participanţilor români a fost sub aşteptările mele. Dimpotrivă, englezii ori alţi străini erau mai curioşi decât ai noştri compatrioţi. Altădată am dorit să sărbătorim cu întreaga comunitate Ziua Naţională a României şi am atârnat drapelul nostru pe un perete în camera de petrecere. După câteva clipe un român, vechi în Oxford, a venit repede şi m-a rugat să-l dau jos, n-am apucat pentru că l-a dat el. Surpriză a constat seara, când nu românii, ci ceilalţi colegi studenţi, englezi, greci, ruşi, australieni, mi-au cerut drapelul, auzind povestea de dimineaţă şi ei au atârnat steagul românesc şi am sărbătorit româneşte. E foarte trist.


Doriţi să vă întoarceţi în România după terminarea studiilor? Dacă DA, de ce, în condiţiile în care tot mai mulţi tineri români aleg să se stabilească în afara ţării, unde există percepţia unor oportunităţi mai bune? Dacă NU, care ar fi principalele motive?

M.C: M-am întors în România întâi pentru că, aşa cum spuneam mai sus, un criteriu de acordare a burselor ce apare în contract este tocmai întoarcerea în ţară pentru un minim de ani egal cu perioadă de studiu. În prostia şi naivitatea mea, dinamic şi plin de entuziasm, speram că odată repatriat voi deveni util, voi putea aplica la modul cel mai concret cele achiziţionate de-a lungul ultimilor ani, însă emoţia este una negativă, un dezgust asociat cu tristeţe văzând circul de pe străzi, înjosirea specialiştilor, salariile batjocoritoare şi celelalte rele. Bunăoară pentru o muncă solicitantă, plină de stres şi responsabilitate, într-o unitate cu mulţi beneficiari, în fine, pentru o muncă de psiholog sunt plătit de stat cu o sumă mai mică decât cea a unui coleg de-al meu, vânzător la un chioşc alimentar. Ridicol! Cred în poveşti de succes, în tineri ce s-au întors acasa- au fost bine primiţi şi sunt satisfăcuţi de activitatea lor, însă din nefericire, cel puţin până astăzi, eu nu aparţin acestor poveşti de succes.

Ce le-aţi recomanda elevilor care şi-ar dori să plece în străinătate la studii?

M.C: Să plece. Să plece căci ceea ce se oferă în străinătate şi aci mă refer la mediile universitare de prim rang (Oxford, Londra, Cambdrige sau dincolo de ocean), nu sunt pur şi simplu nişte experienţe de viaţă: „da am fost, am văzut, m-am întors, ce frumos!”. Eu am luat act nu de un alt sistem universitar, ci ceea ce poate fi mai important dincolo de modul în care informaţia îţi este furnizată sau drămuita, de o altă cultură, de un alt tip de raportare la realitate şi la om, la credinţe şi valori. Dacă ai deschiderea către schimbare, dacă ştii să explorezi şi să evaluezi fiecare acţiune, întâlnire şi eveniment nu poţi rămâne indiferent. Întâlnind oameni vii şi cu har, mentori şi experţi, te poţi lăsa influenţat şi le poţi urma pildă.
Colegii mei tineri să nu dispreţuiască întru totul educaţia romanescă, să muncească mult aici, să-şi construiască un fundament bun, să înveţe de la fiecare profesor indiferent de universitatea de care aparţin căci avem şi profesori buni, putini- adevărat, acolo la categoria „excepţii”, însă ei există şi eu i-am cunoscut şi am învăţat mult de la ei şi încă îi preţuiesc. Prima mea carte a fost dedicată mentorilor mei din Sibiu fără de care nu aş fi crescut şi n-aş fi învăţat să lupt. Chiar dacă imaginea noastră asupra educaţiei per ansamblu (ca de altfel şi sănătatea ori cultura) este una prăpădită, totuşi nu pot fi ipocrit să nu apreciez aportulul moral al profesorilor.
Şi încă ceva, recomand fiecărui student însetat de cunoaştere şi dornic de o carieră strălucită şi frumoasă să se implice mult în viaţa studenţeasca şi în voluntariat. Occidentalii apreciază foarte mult voluntariatul (pe fişele de admitere sunt spaţii speciale dedicate voluntariatului), voluntariat unde studentul român stă prost de tot. Voluntariatul este cel mai bun prilej de dezvoltare personală, de dobândire a noi cunoştinţe şi abilităţi, de deschidere la minte.

Povestiţi-ne despre cartea pe care aţi publicat-o: Freud sau religia.

M.C: Cartea „Freud sau Religia. Totem. Iluzie. Critică” am publicat-o în 2008 student fiind, un studiu complex de psihanaliză şi religie, ca urmare a unei revolte interioare. Dar aş dori să vă povestesc despre cea de-a doua carte pe care am început-o la Oxford şi am finalizat-o la Londra, intitulată: „Ortodoxie la Oxford. Mărturiile a 12 englezi convertiţi la Ortodoxie.” (Ed Deisis, Sibiu 2010). Deşi tema cărţii, aşa cum reiese din titlul, este una de religie, ea descrie printre rânduri atmosfera sublimă a Oxfordului universitar. În întâlnirile cu filosofi, psihologi, preoţi şi studenţi din Oxford mi-am dat seama cât de autentic trăiesc ei, acolo în Marea Britanie secularizată credinţa ortodoxă şi a trebuit să scriu despre acest adevăr. Am scris despre autenticitatea credinţei ortodoxe deşi puteam să scriu despre autenticitatea vieţii academice.

Aveţi o deviză de viaţă sau un motto care v-a ghidat? Sau poate o întâmplare decisivă pentru viaţa dvs?

M.C: Motto-ul nu este al meu, e al domnului Cioran : „totul este patologie mai puţin indiferenţa.”

Care au fost cele mai importante beneficii ale bursei tale?

M.C: Am învăţat de la aceşti profesori că pentru a atinge perfecţiunea catedra nu-ţi oferă totul, că trebuie să practici ceea ce predici (clinică în cazul meu) şi din experienţa de clinician să predai cu pasiune şi în cele din urmă, am învăţat că nu trebuie să te limitezi la ceea ce au făcut cei dinaintea ta, că trebuie să faci cercetare. Aceasta era combinaţia profesioniştilor din Londra: lector, clinician şi cercetător, toate împreună, ceea ce nu am regăsit în România. Am avut profesori care-mi citeau din tratate, fără să înţeleagă mai ceva, şi fără să practice ei ceea ce ne citeau. Profesori care se ocupau de afaceri şi nu de cercetare.
Şi în final, tot de la englezi, am învăţat să gândesc drept, să gândesc critic, să adresez întrebări pertinente, am învăţat cum să studiez, să elaborez o cercetare, să scriu un articol, să fiu exigent cu propria conduită profesională, să fiu mereu un invăţăcel, modest şi atent la cei mai mari.

EMISIUNEA REGANDIM ROMANIA TV SIBIU

ReGandim Romania Tv Sibiu Mihai Copaceanu in dialog cu dl STELIAN TANASE

http://www.youtube.com/watch?v=qAB5UW6dI5o&feature=channel_video_title

MIERCURI SEARA ORA 20.30 TV SIBIU realizator Mihai Copaceanu
http://radiotvsibiu.ro/
Regândim România” îşi propune să aducă în faţa telespectatorilor sibieni personalităţi din toate categoriile socio-profesionale (scriitori, profesori universitari, oameni de ştiinţă, medici, politicieni, filosofi, artişti, psihologi, teologi, sociologi, jurişti, funcţionari publici, oameni de afaceri etc.), alături de care să dezbată probleme de maximă actualitate, făcând o tomografie lucidă a realităţilor contemporane, punând diagnostice obiective şi identificând soluţii care să conducă la redresarea actualei crize morale, spirituale, economice, sociale şi politice cu care se confruntă România

Jurnal

Blog temporar inchis….

   Sfarsit!

    Nu am fost un blogger activ care sa’si petreaca si/sau sa’si risipeasca ore nesfarsite pe internetul virtual unde doar un simplu click sterge un text lecturat sau deschide alte zeci si nici n’am dorit sa fac din scrisul pe blog un moft, o pasiune, o indeletnicire, o profesie sau un scop al gandurilor si activitatiilor personale… Dimpotriva, pledez pentru intimitate si pentru comunicarea fata catre fata pentru ca bucuria/tristetea sa fie deplina…

  In urma cu cateva luni un prieten a insistat,  eram inca la Londra, si am inceput sa postez articole considerandu’le utile pentru o mana de cititori.

Dupa aproape o luna de la re’intoarcerea in patria muma, in fortareata din Carpati,  orice gand sau idee rostita sau scrisa mi se pare fara noima pentru ca Romania nu’mi este un „germene de idei” iar traiul celor din jur (inclusiv al meu) este amarat… astfel ca nu (mai) detin nicio motivatie de a  mai asterne vreun cuvant…imi pare rau. va multumesc …

 Cura ut valeas

Jurnal de Rumânia

dupa Londra…

La zece zile de la re’intoarcerea pe pamantul romanesc strain si rece zilele nu’mi sunt frumoase.

Nostalgia si dorul din prima zi au disparut pana seara. Visul acelei tari intime, miraculoase, aproape inimii, sacre, alaturi de patriotismul sporit, stima, toate si’au pierit rapid din stralucire.

Un taximetrist iesean batran la sfarsitul noptii (dupa o zi si o noapte petrecuta prin trenuri de provincie de la Sibiu la Bucuresti, de la Bucuresti la Ieşi, unde fiecare tragea tigari intre vagoane si urina pe langa wc’uri) ma transporta nu departe de gara citadelei (la vreo 800m), asigurandu’ma de precizia platii si uitand voluntar sa porneasca masinaria cu hartie. Dupa patru minute, cobor, inselat fiind de batran, intai datorita costului incorect iar mai pe urma din pricina restului: ”Domnu pai inca 2 Lei”. „O daa, ia aici”.

Intru intr’un mic magazin de pe strada Mitropoliei a Sibiului, salut conform obisnuintei englezesti “buna ziua, ce mai faceti don’soara?” iar o privire tanara, taioasa, inclestata, imi raspunde scurt: „ce vrei?“. Ma opresc si murmur timid ”o copie, va rog”. Primesc, platesc, multumesc, dau iarasi ziua buna,  insa usa se inchide fara a recepta vreo alta vorba…

Intru apoi intr’un mic local pentru mic dejun. Fum de tigara din belsug, la fiecare masa, aici si dincolo, zona cu nefumatori disparuse, doar o eticheta (no smoking) aducea aminte, scrumierele erau si pe acele mese, fumatori infocati asijderea, beri si vodca ieftina, pro tv. Intreb ospatarul. Zice „Daaa se poate fuma si aici”. Parasesc uitand de ce’am intrat si’mi vad de drumuri. Poate v’oi gasi un alt loc mai tarziu, pentru pranz.

Si asa incepu periplul prin tarisoara mea, pre la domni si doamne, institutii si asociatii, zi de zi, in cautarea unui job amarat netinand seama de calificari si specializari. Promisiunile incantatoare s’au vestejit. Usile raman rigide.

Dragilor, lungimea anilor petrecuti prin institutii de invatamant ori profesionale (aici ori prin Europa) nu este argument nici macar pentru un job (romanesc) necalificat. Nimeni nu te va intreba ce ai facut ci „al cui esti? Din partea cui ai venit?”

Aflu de tragediile prietenilor si colegilor (acelasi coleg licentiat la acelasi nonstop in tura de noaptea, altu’ paznic, altu taximetrist), aflu de nedreptati, de spagi, de pile, de hartii false si decizii discriminatoare.  Intalnesc alti cunoscuti fara bani, loc de munca si sperante: „De ce dracu te’ai intors, Mihai? Esti prost???”. Toate pre care le stiam odata dar le uitasem. Sau nu doream sa le mai stiu. Credeam ca fraieru ca Romania e alta, ca cele rele au trecut, ca suntem parte a Europei, acelei Europe cu bun simt si civilizatiune, onesta si morala. Nici pomeneala! Anglie unde esti ?

Cercetand prin satele fara autobuz bag de sama ca gropile sunt identice, oamenii neschimbati, mahniti, sluti, injuraturile si agresivitatea la ea acasa. Cersetorii au fete noi, iar cei vechi ma recunosc si ridica vocea certandu’mi oarecum absenta din ultimii ani. Va veni o zi cand noi vom fi ca ei si ei nu vor mai fi. Un cartier marginas imi rascoleste amintiri si’mi creeaza aceleeasi emotii precum cele traite in urma cu cativa ani in inima Indiei.

Unde am ajuns? Niciunde! Astia suntem si ne meritam destinul.

Popor dezgustator!!!

10 MARI SIBIENI

VOTEAZA „10 MARI SIBIENI”

http://10sibieni.razvanpop.ro/sibieni

„10 mari sibieni”

Campania a început prin demersul a doi bloggeri sibieni, Răzvan Pop (www.razvanpop.ro) şi Tudor Popa (www.cemerita.ro) şi sub patronajul Asociaţiei pentru Înfrumuseţarea Oraşului Sibiu.

Este probabil cea mai transparentă campanie desfăşurată vreodată în Sibiu. Nu s-a pornit cu un fond stabilit din punct de vedere financiar şi mediatic, preferându-se a se chema alături diferiţi parteneri pe parcursul acesteia. (a se vedea lista partenerilor). O primă, importantă realizare a campaniei noastre a fost revitalizarea blogosferei sibiene, care după o lungă perioadă de timp s-a reactivat şi reunit într-un proiect comun. 

În primele trei luni, ne-am propus a prezenta toate personalităţile alese pentru a intra în „competiţia” celui mai mare sibian. Acestea au fost prezentate pe cele două bloguri ale iniţiatorilor (toate cele 215 personalităţi), pe cele 18 bloguri ce s-au alăturat campaniei precum şi pe site-ul ziarului Turnul Sfatului şi în emisiunile TV Eveniment.

În a patra lună invităm sibienii să îşi aleagă cel mai mare sibian, votându-l. Cum se poate face acest lucru şi unde se poate vota? Pe blogurile partenere, pe site-urile diferitelor instituţii de presă ce doresc a promova proiectul (deja avem 3 site-uri pe care se va putea vota http://10sibieni.razvanpop.ro/sibieni ).

Se va putea vota pe contul de facebook al campaniei: http://www.facebook.com/pages/10-MARI-SIBIENI/115273488515617?ref=ts

 şi pe cel de youtube: http://www.youtube.com/user/10MariSibieni

Vom încerca a introduce taloane de votare în ziarele sibiene. De asemenea vom tipări taloane ce le vom împărţi în diferite locaţii ce devin astfel şi ele partenere ale campaniei. Ne gândim la localuri, la instituţii de cultură şi de învăţământ, la diferite alte market-uri de produse, în general la locaţiile frecventate intens de sibieni. Vom lua legătura cu Inspectoratul Şcolar Judeţean pentru a intra cu această campanie şi în liceele oraşului. De fiecare dată vă vom informa prompt cu privire la noii parteneri ai campaniei.

În urma votului vom realiza un top complet pe care îl vom prezenta la începutul lunii octombrie. Primii zece ce vor reieşi în urma votului  vor fi prezentaţi doar în ordine alfabetică. Din acel moment, ei vor primi un avocat (personalitate sau un specialist în domeniu) care le va susţine imaginea şi vor veni cu argumentele necesare care vă vor face să îi votaţi încă odată, într-un sondaj final ce are menirea a alege pe cel mai mare sibian din istorie. 

Vă invităm pe această cale a vă alătura campaniei, prin orice fel doriţi, prin susţinere mediatică, prin voluntariat sau prin donaţii şi sponsorizări.

http://10sibieni.razvanpop.ro/sibieni

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Popii si pishi’hologii patriei….

Popii si pishi’hologii patriei….

O emotie neplacuta si nepoftita, un gust amar cand in Biserica intalneam din ce in ce mai des popi si popistasi ce n’aveau nicio treaba nici cu propria slujire harica, Tainele Sacre, nici macar cu Dumnezeu cel Sfant. Narozii, machiavelicii, prostii, manuiau cadelnita ca pe’o racheta de tenis si purtau reverenda ca pe o salopeta de taranoi, ei, prestatori de servicii religioase, perfizii, bisnitari cu obiecte de cult, chiciuiri negre si relicve dubioase, inselatori, amagitori de suflete, burtosi cu barba mizerabila si oligofreni intelectual[ …]  

Partea II. Acealasi scenariu, alti actori!

Aceeasi greata am regasit’o la tagma „pishi’hologilor de Romania”. Si creste si creste. Inmultiti in ultimii ani ca soparlele dupre ploaie (mii), licentiati la zi/f.f./i.d. la zecile de facultati/catedre/profile/subcatedre suspecte de pe aiurea, din fiecare orasel de provincie, ei, carevasazica ele isi aroga drepturi de atotstiutore si atotintelepte, de specialiaste in tulburari psihice si terapii comportamentale. Le zaresti prin presa, la televiziuni ori radiouri, oferind interviuri acerbe, comentand, speculand, palavragind anapoda, grav, nu numai despre domeniul psihologie ci de orice altceva trendy. In repetate ori am sustinut ca o hartie, numita diploma de licenta, nu’ti ofera dreptul nici de practica psihologica nici legitimitatea de a indruga minciuni si erori profesionale. Taci de esti prost!!!

In tarile cu scaun la cap, psihologia ba se compara cu medicina, adica 6 ani (e.g. Norvegia), ba pentru practica libera se impune un numar de ani seriosi, de pregatire teoretica si practica clinica de te doare capu’. (Psihanaliza in Romania pare a fi unica exceptie, caci ea n’a renuntat la principiile stricte ale propriei scoli, la anii indelungati ai formarii profesionale).

                O sumedenie de cur-suri si cur-sulete, de „formari” si „specializari” in mai stiu io ce tipuri de noi „pseudo-psihoterapii” ingenioase, atragatoare, comerciale si recent scornite, impreunari intre una veche si cealalta dupa moftul si excitatia unui tinerel american nevrotic. Nesimtirea sarlatanilor consta in sumele blesfemiatoare cerute pentru cur-sulete, pentru workshop’uri si scoli de vara, iar continutul zero. Plagiatul engros, coruptia, comertul cu diplome, furtul intelectual en-detail sunt practici comune, cotidine. Recent un domn onest, organizator constiincios, mi se destainuia intristat ca mai toate cucoanele participante la o conferinta in prima zi au intrebat isteric „cand primim diplomele caci nu putem ramane pana la final?”. Contraexemplul: un psihiatru englez, la aceeasi conferinta, ma intreba la final de ce a primit diploma de participare si la ce’i va folosi. Pentru dumnealui diploma nu conta ci efectul muncii sale pro bono timp de trei zile.

Primesti anunturi, oferte, supraofere, discounturi, primesti invitatii la congrese nationale ori locale „cu participare internationala” (doar pe hartie), citesti „taxele de participare” cu bold, si curios nu regasesti nicio informatie despre program ori vorbitori (va urma..). Ce’i drept afacerile sunt profitabile caci prostii pun botu’.

In sens contrar, disciplina, deontologia, etica, morala, decenta, onestitatea intelectuala si profesionala, valoriile, raman concepte (doar concepte) necunoscute sutelor de tzatze psiholoage. Aceleasi practici comuniste intr’o alta epoca democratica.

Rusine, Rusine, Rusineee !!! Vai de noi..

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Suferinta cea adevarata…dependenta..

Ultimele luni mi le’am petrecut in clinicile de specialitate (drug&alcohol) din Sudul Londrei, zi de zi, de dimineata pana spre seara, purtand discutii, intervievand, ascultand, suspinand, aplicand chestionare dependentilor de heroina. 193 de pacienti mi’au spus propriile povesti si mi’au dezvaluit tristetea si nesansa vietii lor. Femei si barbati, tineri si adulti. Fete frumoase, tinere, adolescenti inteligenti, cu simt al umorului si sentiment al solidaritatii si recunostintei. Zilele trecute, un adolescent parea un copilas la chip, avea 20 de ani, arata de 9, tremura, agitat, cadeau sudori, astepand doza de metadona la ora 9 dimineata. Trecuse prin multe necazuri in ultimii 6 ani de consum de droguri. Acum strabatea strazile, murdar si infometat, fara locuinta, fara bani, fara familie ori prieteni. Un banut pentru el e o minune. De doua ori a simtit raceala inchisorii acuzat de furt din magazine- pentru a vinde si a’si cumpara juma de gram de heroina.

O femeie cu propria fiica. Amandoua erau sub tratament. Un batran trecut de 60 de ani, imi povesteste ca dupa 25 de ani de metadona, devenise dependent de ea, zilnic consuma 300mg. O doza enorma, enorma, cand media e intre 50-70mg. Un altul isi deschide atent bandajul arantandu’mi infectia nenorocita ce’i distruse gamba salvata recent de la amputare. O duhoare invaluise intreaga camera iar omul se rusineaza, se scuza. Isi regreta proprile greseli, anii de suferinta, tinerea pierduta, copiii abandonati si varsa lacrimi.

Acestor oameni nefericiti viata nu le’a suras niciodata, soarele n’a rasarit niciodata veselindu’le privirea in zorii zilei, caci noaptea nu avea sfarsit, somnul fara liniste. Nu au avut parte de bucuriile noastre, de pranz in familie, de imbratisari ale parintilor, de surasul fratelui,  de dragoste,  de mangaieri, de ajutor in necazuri, de concedii ori vacanta, de caldura in iarna, de haine in frig, de apa pentru sete…

O bucatica de praf, pulbere, ajunsa’n creier distruge vieti, distruge corpul, il macina, il infecteaza, iar apoi distruge psihicul, il subjuga, il doboara, rupe legaturi intre cei dragi, aduna lacrimi si sange. Omul e dezumanizat, isi pierde toate ale sale, speranta, visele, puterea de a mai trai o zi inca o zi, inca o zi… Tinerii licentiati credeau intr’o cariera. O tanara de culoare, stomatolog, a profesat doar 1 an, caci decesul tatalui in ciuda hemodializei lungi si ineficiente a transformat’o in suferinda si consumatoare. Depresia si anxietatea, tulburarea personalitatii,borderline, ideile suicidare, tentativele insasi, paranoia, toate pana la psihoze, isi dau mana cu hepatica B si C, cu HIV sau ciroza.

Boala e cronica si bolnavul nu primeste ingrijire. E singur, alungat de familie, concediat de sef, parasit de iubita, exclus din trupa prieteniilor, uitat de toti. Alti „prieteni” s’au adunat in jurul sau, cei cu care consuma, unii dintre ei au pierit de supradoza  si dealerul, el, nemernicul, cel care intotdeauna alungat vine iara nepoftit aducand otrava si alinarea..

Sa’i ajutam daca’i cunoastem, sa’i prevenim, sa’i intelegem, sa’i iubim. Cuvintele mele nu au putere viata lor e atat de trista…

Jurnal

Nepasare si Individualism colegial. Oxford& London

NEPASARE SI INDIVIDUALISM      

              Occidentul asta frumusel, cizelat si parfumat, unde civilizatia se vrea a deveni parte din firesc isi are si netrebniciile lui: superioritatea legii, aroganta bastinasilor, ura conationalilor, mescinaria colegilor si altele. Insa, tot Occidentul invata si propaga cu nerusinare „Nepasarea” imbratisata de „Individualism”. In ultimii doi ani le’am simtit la nivelul cel mai inalt. (Fiind o persona care pretuieste comuniunea dar care nici nu se supara de singuratate, marturisesc ca neplaceri nu mi’au creat.)  

Insa merita cateva observatii.

  1. Sa iau exemplul, Oxfordului, acel paradis al excelentei universitare. Timp de un an, de doua ori pre zi, m’am hranit la aceeasi cantina (muzeu) a colegiului Balliol.

Am facut urmatorul exercitiu intai de curiozitate apoi din pasivitate. Adica? Am mers in fiecare zi, am stat la coada, am sezut la masa, apoi sambata la capela colegiului, incat ajunsesem sa cunosc din priviri pe mai toti studentii colegiului. De ce din priviri? Simplu, pentru ca in toate acele zile o singura persoana a indraznit -o singura data- sa mi se adreseze „Salut!. Eu sunt James. Pe tine cum te cheama?”. In rest, nimeninimic. Si cu acela discutia s’a incheiat dupa 5 minute iar a doua zi studentul n’a mai zis nimic.  Stai la masa cu aceleasi persoane,  le recunosti, te recunosc dar nimeni nu te intreaba „cine esti?. De unde vii? sau ce faci?”, nimeni cu exceptia bucatarului si casierei, care bineinteles nu aveau originea englezeasca si care se ingrijorau daca absentai o zi.

  1. Un an mai tarziu, acelasi scenariu, aceeasi indiferenta, alt oras. Londra. Intai printre colegii de clasa. Nu multi: 12. Dar astia 12 colegi, desi petreceau 6h/zi in aceeasi sala de curs nu s’au cunoscut niciodata. Am lansat deseori invitatia, chiar si dupa examene( increzator fiind) de a iesi undeva impreuna pentru conversatie. In zadar.

Apoi, si aici e uimeala, colegii de camera. Am avut doi colegi: unul pentru 3 luni, iar celalalt pentru restul anului. Nu colegi de etaj, nici de apartament, ci colegi de camera. In camaruta cu numarul 608, evident de la etajul 6, doua paturi, doua birouri, o baie si doi straini. In ciuda eforturilor mele de a „socializa”, de a ne cunoaste mai bine, de a intreba cele despre scoala, ori campionatul de fotbal…esec. Adevarat ca nici prea multe in comun nu aveam la prima vedere dar aceasta nu era o bariera. De fapt singurul loc comun era propria camera, dar si’n ea erau limite: spatiul meu si spatiul tau.

Asa ca m’am multumit cu cateva vorbe/zi: un salut de dimineata, un salut de seara,  alteori doua, trei cuvinte despre vreme ori programul de la cantina. Niciodata o vorba in plus, niciodata un pix sau o hartie imprumutata ori altceva. Nimic. Nepasare si individualism. Fiecare cu pzda masii.

Celui de’al doilea nici macar nu’i mai retin numele, pentru ca niciodata nu ne’am strigat pre nume. Nu ne’am schimbat numerele de telefon, nici conturile pe facebook ori emailurile. Pretena’sa venea prin camera, adormea in pat, vizionau filme, povesteau, glumeau….dar niciodata n’a fost curiosa sa ma intrebe ceva…La plecare m’am oferit sa’l ajut cu bagajele pre scari. N’a acceptat.

Un an de zile, imparteam aceeasi camera, spate catre spate, fiecare la biroul sau. Rareori mai traversa linia despartitoare, la deschiderea ferestrei de deasupra biroului meu, in rest, fiecare se izola in spatiul lui, studiind pentru examene ori vizionand filme pe youtube cu castile pre urechi.

Jalnic. Nicio amicitie. Nicio prietenie….

Ceea ce niciodata nu cred ca s’ar putea intampla in Romania! Da’ vorba aceea „mori pe strada si trecatorilor nu le pasa….”

p.s. desigur admit posibilitatea existentei contrariului dar de ce m’ar interesa?

10 MARI SIBIENI

10 Mari Sibieni- SIMEON BARNUTIU (1808-1864)

Simeon BĂRNUŢIU (1808-1864)

 Simeon e carturarul, istoricul, filosoful si omul politic. Nu e sibian prin nastere ci poate prin adoptie caci a trait cativa ani la Sibiu. Incepe scoala la Bocşa/Salaj (acolo unde s’a nascut, intr’o familie saraca, unde e si ingropat) apoi pleacă la Carei. De la Carei la Blaj incumetandu’se a studia Teologia. Predă istoria si filosofia la liceul din oras. La Sibiu ajunge pentru a studia Dreptul 3 ani ca urmare a unui proces neplacut de la Blaj.

IMPORTANT:

Se implică fervent în viaţa politică românească, fiind unul dintre iniţiatorii Revoluţiei de la 1848 din Transilvania. La Adunarea Naţională de la Blaj citeste propria „Proclamaţia către Români” (desfiintarea iobagiei, libertate nationala), unul dintre cele mai importante programe politice ale românilor transilvăneni. Este ales vicepreşedinte al comitetului revoluţionar.

În 1849 se refugiază la Viena unde’si continua studiile. În 1853 ia o pauza, apoi renunţa si se muta la Pavia înscriindu’se la Universitate si obţinând finalmente doctoratul. Revine la Viena iar de acolo la Iaşi (în 1854), la invitatia altui sibian, A. T. Laurian. La Iasi va preda vreme de zece ani logica, filosofia, pedagogia ori dreptul. Se imbolnaveste urat si doreste sa se intoarca in satul natal dar din pacate moare pe drum la 28 mai 1864, avand doar 56 de ani.

Ca semn de reunoştinţă pentru activitatea sa avută în Sibiu şi pentru aportul său în cultura românească, Facultatea de Drept din Sibiu îi poartă numele.  

A publicat lucrări variate precum studii de drept, antropologie, filosofie (inclusiv o enciclopedie şi o istorie a filosofiei), de estetică. Ex :Dreptul public al romanilor (1867), Dreptul natural privat (Iasi, 1868), Dreptul natural public (1870),

 

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Burnout si capitalism. CV’ul zadarniciei !

Burnout si capitalism. CV’ul zadarniciei !

Lacramioara (asistenta) si Ramona (programator) doua tinere, usor trecute de 30 de ani, cazuri larg mediatizate, decedate din cauza stresului si a epuizarii locului de munca…Burnout!

 Mi’am amintit de ele zilele acestea pe cand priveam fetzele sleite ale muncitorilor londonezi in tube, la finalul unei zile indelungate. Dimineata dupre 7 fugeam innebuniti cu totii la Victoria, “imbrancindu’ne civilizat” spre un loc inaintea usilor abia inchise. Peisaj straniu si batjocoritor, similar celui din grotele miniere, inaintea unui cutremur cand sute de sobolani evadeaza de frica pericolului. Cata injosire fiintiala ! El omul, fiul Zeului, prin subteran.. Seara: fuste, machiaj si adidasi incinsi (urata combinatie), praf, transpiratie si handsfreeuri la maxim. Nimeni nu scoate o vorba…

Nu era un tren londonez ci unul spre Auschwitz, nicio privire, niciun suras, nicio intrebare, nicio politete. Macabru. Fiecare ins manat de propriul ideal, un trai mai bun, o vacanta fericita, un alt automobil, un CV mai lung, un job mai la Nord, o alta „bucata”, o casatorie amanata si o casnicie esuata. Divort. Lacrimi. Orfani.

      “Societatea noastra incurajeaza competitia, valorile, performanta, rasplatirea celui mai bun, ierarhizarea p..” striga un parlamentar cufurit. Dar si crima si munca pana la epuizarea fizica si emotionala !!! De astea nu se vorbeste!

Sfarsitul celor 2 tinere nu are justificare INSA nu orice crima se defineste prin absenta pulsului si moartea celulelor cerebrale. Un sef tampit sau o ambitie nebuna e indeajuns pentru a’ti ucide spiritul, a’ti anihila suflarea de viata, a’ti tulbura psihicul, a’ti distruge familia si a te interna in clinici. Devotament pana dincolo de limite, “pasiune excentrica pentru propriul meu job”, erotism organizational si narcisism, pentru ca in final conflictul intre roluri, competitia, 12h/zi si suprasolicitarea jobului sa te termine. La dracu! OPRITI’VA !!!

La fiecare final de an, rapoartele tre’ sa contina un numar minim de pagini, tre’ mereu sa iscodesti cate o alta activitate inedita, alt obiectiv atins, alt profit, si mai mare si mai mare. Pana unde? La ce folos?

Iata, studii recente: “cerintele joburilor cresc iritabilitatea si stresul cronic. Stresorii muncii afecteza sanatatea fizica si psihoemotionala si duc la burnout.” Ce’i ala?

Ne simtim obositi, epuizati, inactivi, depresivi, lipsiti de orice implinire si frustrati de modul de viata caci “nu mai avem cu ce…plati/achita/oferi/gandi.” Refuzam concediul de odihna, suportul familial sau asistenta unui specialist. Defularile iau forma exceselor, violentelor,  alcool, fumuri ori nebunii nocturne.Ne e jena si nici n’am vrea sa recunoastem. “De ce sa merg la psiholog? Doar nu’s nebuna !

Rabdam si nu dorim vacante si pace, modestie si sanatate, dar nici nu cutezam sa’i spunem sefului sa ne redefineasca „rolul si caracteristicile postului”, sa ne imbunatateasca relatiile interpersonale, sa ne creeze un alt „climat organizational” si sa ne modifice conditiile de munca. Aiurea! Pentru ce? Pentru niste hartii mai multe numite „bancnote”.

 Familia’i o alta presiune. Glandele suprarenale iarasi; Insuficienta. Nu te mai poti “adapta la stres”, simti o nevoie crescuta de ingestie de dulciuri, tensiunea arteriala’i scazuta, glicemia la fel. Lehamite. Cortizolu’ a luat’o razna. Inselaciune, caci nici performanta nu e conform placerii sefului hidos, nici satisfactia nu’i plina de grandoare. Ratare!

Finalul: vecinii plangaciosi la parastas “ a fost tanara saraca, a murit prea repede, a muncit toata ziulica pentru copii si familie” (care copii? Care familie? Caci uitase de ei, nu’si luase ramas bun, luasera vacanta si erau plecati la bunici de vreo 7 zile; iar de el…ca a mai imbatranit c’un an).