Programul de lucru ar putea fi redus de la opt la şase ore

octombrie 20, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

publicat de Alexandra Dragut in Tribuna la 20 octombrie 2015

Angajaţii ar putea să stea la muncă doar şase ore, în loc de opt. Senatorul UNPR Ioan Iovescu a discutat cu mai mulţi parlamentari, inclusiv cu vicepremierul UNPR Gabriel Oprea, şi doreşte ca ideea suedezilor de a reduce programul de lucru, să fie implementată şi la noi. Parlamentarul susţine că această măsura le-ar permite românilor să câştige mai mult şi va elabora un proiect de lege în acest sens, pentru a putea fi supus la vot.

Principalul avantaj al scăderii orelor de lucru de la opt la şase ar fi creşterea eficienţei angajaţilor, dar şi faptul că şi-ar mai putea găsi un al doilea job, part-time, care îi va face să câştige mai mult, potrivit senatorului UNPR. „Una este un randament la şase ore şi alta e un randament la opt ore. Cei care lucrează în fabrici pe bandă, nu este uşor ca opt ore să tragi”. Anul trecut, angajaţii cu normă întreagă din România au lucrat cel mai mult din Uniunea Europeană, 41 de ore pe parcursul unei săptămâni, potrivit unui raport al Fundaţiei Europene pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Muncă şi Viaţă. Orele lucrate se referă doar la locul de muncă principal, excluzând o a doua slujbă sau activităţi part-time.
Angajaţii recunosc că le-ar plăcea să stea mai puţin la serviciu, dar nu văd eficientă o astfel de schimbare. „Nu cred că este cineva care să spună că nu i-ar plăcea să muncească mai puţin. Dar trebuie să privim lucrurile în mod realist şi să ne dăm seama că dacă stăm acasă, nici patronului nu îi merge bine şi nici angajatul nu mai câştigă. Cred că 8 ore pe zi, cinci zile pe săptămână este un program corect. În mai toate ţările civilizate este la fel. Unii lucrează şi mai mult de atât, bineînţeles fiindu-le plătite orele suplimentare”, spune Cristina, o angajată.

„Nu cred că va avea sprijin parlamentar”

Psihologul Mihai Copăceanu o vede ca pe o măsură bună pentru angajaţi, dar nu crede că propunerea va fi acceptată de parlament.

„Teoretic pare o idee bună şi salutară printre angajaţi. Nu cred că va avea sprijin parlamentar. Cunoscând faptul că românii oricum muncesc multe ore depăşind programul şi în acest caz cele şase ore vor fi depăşite. Pentru un angajat, un timp mai scurt va fi în favoarea lui şi asta ar prezenta un avantaj pentru angajator dacă eficienţa muncii va creşte. Oricum, după cinci sau şase ore, randamentul scade. Dar angajatorii pot profita şi vor afirma, de exemplu, că dacă se munceşte mai puţin se va plăti mai puţin. Două ore pe zi înseamnă 10 pe săptămână şi 40 pe lună, ceea ce face o diferenţă considerabilă”, ne-a precizat psihologul sibian.

Programul de lucru ar putea fi redus de la opt la şase ore
Senatorul Ioan Iovescu crede că România ar trebui să fie a doua ţară din Uniunea Europeană, după Suedia, care să opteze pentru mai puţine ore de muncă pe zi. Proiectul de lege ar urma să se concretizeze cel târziu anul viitor, după cum a spus politicianul.

Vârsta la care tinerii consumă alcool a scăzut cu uimire până la 12 ani

octombrie 13, 2015octombrie 13, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

interviu publicat de Odeta Vestemean in Sibiu 100 % la 10.07.2015

Nu există preocupare pentru efectele pe termen scurt ale abuzului de alcool în rândul tinerilor! Acesta este semnalul de alarmă pe care psihologul Mihai Copăceanu îl transmite, avertizând că alcoolul a început să fie consumat la vârste tot mai scăzute, devenind principalul mijloc de socializare la petrecerile unde participă tineri. Mihai Copăceanu este psiholog, specialist în domeniul adicţiilor, specializare obţinută la Institutul de Psihiatrie al Kings College London. A lucrat în Marea Britanie cu dependenţii de droguri şi a dezvoltat intervenţii moderne de reducere a consumului de alcool la adolescenţi. În prezent este consilier adicţii la Penitenciarul Codlea în cadrul proiectului PRISON unde derulează programe de suport pentru alcool şi droguri şi consiliere individuală cu deţinuţii.

Lucrați într-un proiect prin intermediul căruia oferiți consiliere persoanelor cu diferite tipuri de dependențe din penitenciare. Cum colaborați cu persoanele dependente de alcool?

Există o categorie de persoane unde dependenţa s-a instalat de ani buni şi după cum declară, au ajuns în puşcărie tot „din cauza băuturii”. Există o altă categorie de persoane care au comis acte pe fondul consumului de alcool, infrancţiuni precum tâlhării, ultraj conducere auto sau agresiuni. Deţinuţii sunt interesaţi direct de participarea la programe de intervenţie psihologică de grup şi de consiliere individuală în cabinete. Ce m-a uimit în ultimul an de când lucrez este numărul mare de tineri care ajung în penitenciar pentru fapte sub influenţa alcoolului.

Prin ce modalități considerați că pot fi ajutate aceste persoane să depășească dependența?

Dependenţa are cauze diferite, deci poate avea şi soluţii diferite. Un adult s-a oprit din abuzul de alcool după ce a ajuns în pragul sinuciderii (aruncându-se de la etajul IV). Altul pentru că devenise extrem de violent fizic. Oricum pentru fiecare caz în penitenciar există o abstinenţă forţată şi ei îşi dau seama, pentru că încă din primele întâlniri mi-au mărturisit că „de când vorbim doar despre alcool avem o poftă nebună de a consuma”, adică acea dorinţa persistentă.

Care sunt notele dominante în cazul tuturor alcoolicilor?

Alcoolul este al 3-lea factor de risc pentru sănătate în Europa. Românii consumă 21 de litri de alcool pur pe an, adică de 2 ori mai mult decât este indicat. Există două extreme ineficiente în societatea românescă: una este aşa numita prevenţie primară pentru publicul general, prin mesaje antialcool, campanii media, egale cu zero şi cealaltă extremă este intervenţia târzie pentru dependenţii de alcool. Dar de segmentul de mijloc nu se ocupă nimeni. De cei care se află la abuz. Şi de efectele abuzului de alcool. Chiar dacă scuza este „beau ocazional”. Cum se cuantifică suferinţele unei tinere care a fost abuzată fizic sau/şi sexual de iubitul ei sau de soţ sau de un străin pentru că acesta era beat ? Cine se ocupă de violenţa sub influenţa alcoolului şi de paşii care premerg dependenţa. Aici trebuie intervenit pentru a preveni orice riscuri grave ulterioare. Când vorbim de dependenţa de alcool avem în minte imaginea unui adult de vârsta a doua, trecut de 45-50 de ani, care a consumat toată viaţa alcool, care bunăoară estă sărac, fără loc de muncă şi alungat de familie, care tremură şi întregul chip îi este îmbătrânit. Este o imagine incorectă şi incompletă deoarece alcoolul nu se adresează doar acestei categorii de vârste. Ce neglijăm în România sunt două aspecte: 1) alcoolul afectează în aceşti ani, mai mult ca oricând populaţia de gen feminin. Fetele de azi consumă mult mai mult alcool decât în urmă cu 5 ani. Devine mult mai la modă pentru o fată să consume alcool. Ruşinea şi inhibiţia au dispărut. Şi 2) alcoolul afectează tinerii. Vârsta la care tinerii consumă alcool a scăzut cu uimire până la 12 ani.

Cum poate fi prevenită ajungerea persoanelor în faza dependenței de alcool?

Să te opreşti la timp sau dacă ştii că nu poţi să te opreşti să eviţi pe cât posibil orice împrejurare, context, situaţie de risc şi orice persoană care te-ar îndemna la un abuz de alcool. Din păcate graniţa de la uz la abuz şi apoi dependenţă se trece pe nesimţite. Încercările repetate de a se opri rezultate cu eşec sunt de fapt argumente (şi criteriul de diagnostic) că de fapt oricât de mult ţi-ai propune să renunţi la alcool nu reuşeşti fără sprijin. Sau o altă amăgire: plec de acasă cu gândul că voi evita consumul şi sfârşeşti abuzând. Sau „beau doar un pahar, atât cât să nu par discordant”. Şi în zadar.

Spuneați că o problemă majoră cu care ne confruntăm este vârsta tot mai fragedă la care se începe consumul alcoolului. Ce se poate face la nivelul tineretului?

Aici avem o mare problemă prea puţin sesizabilă la nivel de comunitate sau naţional, de politici publice de sănătate. Riscurile sunt acute la nivel familial. Adolescenţii români consumă foarte mult alcool mai ales cu prilejul ieşirilor în club sau a petrecerilor de weekend. Seara şi în weekend consumul de alcool este exagerat. Despre alcool se vorbeşte foarte mult în termeni de „dependenţă”, de beţivani sau de sărăntoci, însă abuzul de alcool în rândul tinerilor conduce la riscuri nebănuite şi negândite nici de consumatori, nici de părinţii acestora. Studiile internaţionale ne arată că consumul de alcool este cea mai puternică formă de socializare în rândul tinerilor. Deci trebuie intervenit aici pentru a preveni consecinţele negative ulterioare. Din nefericire, NU există preocupare pentru efectele pe termen scurt ale abuzului de alcool în rândul tinerilor. Agresiunea fizică, agresiunile sexuale, accidentele rutiere, uitarea sau pierderea de lucruri importante (telefoane, bani), sexul neprotejat, internările la urgenţă sunt cele mai dese dintre aceste efecte. Care credeţi că a fost primul gest al unui absolvent de liceu, acum după Bac sau şi chiar al unui de clasa a VIII-a? A ieşit la terasă să bea ceva şi seara a mers în cluburi să se distreze: „hai să ne îmbătăm că am scăpat de examene”, iar părinţii devin extrem de iresponsabili în aceste cazuri. Nici nu ştiu la ce oră au ajuns acasă sau unde şi cu cine îşi vor petrece noaptea. Un taximetrist a fost ucis anul trecut tot pe fondul consumului de alcool, într-o noapte, când nişte tineri, unii minori, au ieşit din club.

Cum pot fi protejați adolescenții de mesajele subliminale în direcția consumului de alcool ? Chiar în această perioadă Delia a lansat o piesă nouă, cu niște versuri de genul, „mamă, sunt beată”, deoarece altfel nu-și poate uita iubitul de care s-a despărțit și exemplele pot continua..

Mesajele au o influenţă considerabilă dar pe mine, ca psiholog, mă intrigă persoanele care în mod conştient abuzează de alcool. Desigur, grupul de prieteni este un factor favorizant. Azi, este cool să te îmbeţi, să-ţi fie rău şi să faci gesturi de care nu-ţi mai aminteşti. Pentru că e cool să povesteşti asta. Şi tinerii care fac aceste gesturi devin apreciaţi de colegii lor.

Ați studiat la Oxford o perioadă de timp – care a fost percepția, în străinătate cum sunt gestionate de către autorități etapele de prevenire și educare?

O întrebare foarte bună. Am studiat 3 ani în Anglia, doi la Oxford şi unul la Londra. Acolo alcoolul este o prioritate naţională de zeci de ani şi se iau măsuri pentru reducerea efectelor negative. Impozitarea băuturilor şi reducerea disponibilităţii sunt două măsuri extrem de eficiente. Un drog este consumat mai ales dacă este accesibil. Gândiţi-vă că în Anglia nu poţi cumpăra alcool după ora 23.00. Magazinele non-stop funcţionează, dar raftul cu băuturi este încuiat. Desigur nu se vinde alcool tinerilor. Tinerii care par minori după aspect sunt legitimaţi. Am avut colege românce nedezvoltate fizic ce păreau a fi de 16 ani şi mereu erau legitimate la Tesco. Tinerii cumpără foarte multă băutură din supermarkerturi pentru că este mai ieftină. În Sibiu, în weekend deseori văd la coadă la supermarketuri elevii de clasa a 9-a sau şi mai mici cu sticle de vodkă şi cola. Nimeni nu îi opreşte.

Ce soluții vedeți pentru reducerea amplorii fenomenului alcoolismului în România?

Am învăţat că în reducerea fenomenului nu este eficientă intervenţia târzie şi ultimă asupra dependenţei. Dependenţa, boală fiind, este stadiul ultim, ci încă de la primele semne, de la abuz. Dar acesta este ignorată şi tolerată. În Anglia există intervenţii psihologice încă din şcoală la copiii cu trăsături de personalitate care reprezentau un risc crescut pentru a deveni consumatori de alcool. Şi acestea erau eficiente.Această înseamnă prevenţie, nu un afiş pe un gard. Să identifici cine este persoana care peste câţiva ani va abuza alcool şi mai tărziu va deveni dependent.
De asemenea, trebuie să se respecte legea de a NU vinde alcool tinerilor. Nu am întâlnit un bar în Sibiu care să zică „nu alcoolului sub 18 ani”. Dimpotrivă am întâlnit zeci de situaţii în care elevi pe care îi cunoşteam din şcoală, unii chiar de 15,14 ani au primit fără nicio dificultate alcool. Şi nu puţin. În cluburile de noapte se consumă foarte mult alcool. De asemenea, tinerii sub 18 ani sunt bineprimiţi. Părinţii lor ce păzesc? Nu cunosc vreo autoritate a statului care să intervină prin controale la comercianţii aceştia. Apreciez însă acţiunile Poliţiei Sibiu pe care o găsesc des prin jurul barurilor de noapte. Foarte bine. Dar celelalte autorităţi ce fac?

Deşi o mare problemă de sănătate publică, alcoolul nu interesează pe nimeni. Care Guvern al României a adoptat o Strategie Naţională Anti Alcool ? Care sunt alternativele de terapie şi reinserţie socială ale dependenţilor de alcool? Ce soluţii au? Stigmatizare, învinovăţirea, trimiterea la psihiatrie sau la poliţie. Atât.

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

De ce unii sinucigaşi îşi ucid şi copiii. Studiu: În România trăiesc 210.000 de persoane cu probleme de sănătate mintală

octombrie 12, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol publicat de Ioana Nicolescu pe Adevarul.Ro la 11 oct 2015

Răzbunarea pe fond de depresie pare să fie motivul principal pentru care avocata care s-a aruncat joi seara de la etajul 8 dintr-un bloc din cartierul Crângaşi şi-a luat cu ea şi copilul de 5 ani. Pe biletul pe care l-a lăsat în urmă a scris „numai Gabi e de vină”, Gabi fiind iubitul femeii şi tatăl copilului. Avea probleme mintale, spun psihologii. De altfel, un studiu arată că 210.000 de români suferă de probleme mintale.

Psihologii spun că actul de sinucidere este un efect al unei stări grave de depresie, care este o boală mintală, iar potrivit unui studiu, peste 210.000 de români au probleme mintale. Studiul, lansat de Fundaţia Estuar, de Ziua Mondială a Sănătăţii Mintale, arată că în România, la sfârşitul lunii iunie, trăiau peste 210.000 de persoane cu probleme de sănătate mintală, iar 22.000 dintre acestea sunt copii.

„În România, numărul persoanelor cu probleme de sănătate mintală este în creştere de la an la an. Doar în ultimele 12 luni numărul acestor persoane a crescut cu aproape 3.000. (…)

Desigur că numărul real al acestora este mult mai mare, în principal din două mari motive, pe de o parte mersul la psiholog sau la un specialist în sănătate mintală este încă ruşinos şi privit ca ceva tabu şi pe de altă parte faptul că există în continuare o lipsă de informare sau de educare la nivelului publicului larg cu privire la existenţa unor astfel de servicii”, a explicat preşedintele Estuar, Cristian Andrei, citat de Mediafax. Reţinerea românilor de a apela la ajutor profesionist duce la ignorarea unor cazuri foarte grave de depresie, care pot avea rezultate tragice, cum a fost cazul femeii care s-a sinucis joi seara luând cu ea şi copilul ei de 5 ani. Cazul acesta este deosebit de şocant tocmai fiindcă o mamă a sfârşit şi viaţa copilului ei.

Psihologul şi bloggerul adevarul.ro Mihai Copăceanu spune că motivele sinuciderii diferă de la caz la caz, dar că în cele mai multe cazuri actul sinuciderii este un simptom, un efect al unei depresii. „De ce îşi iau unii sinucigaşi copiii lor cu ei? Pot fi câteva explicaţii şi întotdeauna este vorba de o gândire iraţională: «Dacă eu mor, ce face el singur?» sau «Eu nu mai am cale de scăpare din această stare decât moartea, dar copilul va suferi dacă este orfan, e mai bine să-l iau cu mine». Dar mai există şi un al treilea scenariu, răzbunarea: «M-ai făcut să sufăr, atunci te fac şi eu pe tine să suferi, îţi iau copilul tău cu mine». Este o deformare severă a realităţii din cauza depresiei şi, în general, nu este un gest premeditat, sinuciderea e un gest impulsiv„, a explicat Copăceanu.

Şi criminalistul Dan Antonescu, blogger adevarul.ro, este de părere că răzbunarea pare să fie motivul pentru care femeia s-a aruncat de la etaj luând-o şi pe fata ei. „Se pare că este vorba de o posibilă depresie cauzată de conflictele pe care le avea cu iubitul ei, Gabi.

În cazuri de depresie, trebuie să se apeleze la ajutor profesionist de la un psiholog sau de la un psihiatru. Părerea mea poliţienească, am întâlnit multe cazuri de sinucidere, este că sunt situaţii când victima consideră că nu mai are cale de ieşire, nu mai are argumente, fiind în prag de sinucidere, vrea să se răzbune şi ia şi viaţa copilului persoanei pe care vrea să se răzbune.

Mesajul este clar, dar gestul presupune un egoism dus la extrem. Există situaţii în care victima se inspiră de la un alt caz. Gesturile acestea nu au nicio noimă şi nimeni nu va şti ce a fost în mintea sinucigaşului când a făcut gestul”, a explica Antonescu. De asemenea, criminalistul mai spune că semnele de depresie pe care prietenii, colegii şi rudele le pot observa la o persoană sunt apatia, irascibilitatea, delăsarea, dezorientarea sau indolenţa.

Şi psihologul Diana Ioaneş spune că în acest caz se pare că este vorba de răzbunare. „Este o disperare extremă, o vorba de răzbunare maximă faţă de partener ceea ce denotă patologie şi egoism maxim. În cazul unei mame, este clar că e afectat instinctul matern. Probabil că victima nu credea că gestul l-ar afecta pe cel pe care vroia să se răzbune dacă îl făcea singură. Depresia întunecă judecata, în astfel de cazuri este posibil ca persoana să facă gestul acesta fiindcă nu mai speranţă nici măcar pentru copil.

Trebuie să înţelegem că depresia este o boală mintală şi că actul de sinucidere lasă urme adânci, cei dragi ajung să se învinovăţească în situaţiile astea”, a explicat Ioaneş. Cum s-a întâmplat tragedia Femeia în vârstă de 35 de ani, de profesie avocat, şi-a aruncat joi seară, în jurul orei 23.00, copilul de 5 ani de la etajul opt al unui bloc din Crângaşi, iar apoi s-a sinucis aruncându-se şi ea în gol. Se pare că aceasta ar fi fost în stare de depresie, după o ceartă cu iubitul ei. Ea a lăsat un bilet de adio în care îi spunea mamei sale că „numai Gabi e de vină”.

Cercetările au stabilit că Gabi era iubitul femeii.â şi tatăl fetiţei.

Dosarul a fost preluat de Serviciul Omoruri, care a deschis o anchetă coordonată de procurorii Parchetului Tribunalului Bucureşti, în condiţiile în care încadrarea faptei este crimă, urmată de sinucidere. La Poliţia Capitalei urmează să fie audiate persoane care pot da detalii privind împrejurările în care s-a produs incidentul.

Citeste mai mult: adev.ro/nw2mwu

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

România, încă ruşinea Europei. Ce riscuri implică lipsa educaţiei sexuale în şcoli

octombrie 1, 2015octombrie 1, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol publicat pe blogurile Adevărul la 01.10.2015

România este pe locul II în Europa în ceea ce priveşte numărul de adolescente care au devenit mame timpuriu, cu vârsta între 15 şi 19 ani. Tot România este printre primele locuri la numărul de avorturi şi la nefolosirea mijloacelor de protecţie sexuală.
În România prostituţa stradală şi traficul de persoane este la un nivel ridicat. La capitolul igienă corporală stăm iarăşi prost precum şi la accesarea serviciilor medicale de specialitate.

Şi mai grav, România este unul dintre puţinele state europene care nu are nimic în programa şcolară despre sănătatea sexuală sau educaţia sexuală, educaţia pentru sănătate sau orice legat de relaţiile dintre oameni, pubertate sau de prevenire a unor boli cu transmitere sexuală. România ignoră acest aspect important al vieţii umane.

De fapt, prin ne-existenţa educaţiei sexuale în şcolile din România este încălcat „dreptul fundamental eleviilor la informaţia care îi va învăţa cum să se păstreze sănătoşi şi în siguranţă”. Cu ce scop? Cu ce riscuri, ştim foarte bine! Şi voi mai prezenta câteva date recente.

Actuala Lege a Educaţie, în opinia mea, încală tocmai art. 31 din Constituţia României privind dreptul la informaţie şi art. 34 care specifică clar că „Statul este obligat să ia măsuri asupra igienei şi sănătăţii publice”. O astfel de măsură este introducerea educaţiei sexuale.

Ori iată, copilul care este lăsat şi în grija statului de la 6 la 19 ani este deprivat de o informare şi educaţie a sănătăţii sexuale. O cercetare din 2012 condusă de dr. Cornelia Rada de la Academia Română ne arată limpede câteva aspecte extrem de îngrijorătoare pentru sănătatea populaţiei tinere, acum la 25 de ani de postcomunism:

1) Tinerii îşi încep viaţa sexuală încă de la 15 ani, în special cei cu educaţie scăzută şi din zonele rurale

2) 60% dintre cei care şi-au început viaţa sexuală, primul act sexual l-au avut în mai puţin de 1 lună de când şi-au cunoscut partenerul.

3) doar 23% au folosit metode de protecţie sexuală, (atenţie la primul contact sexual!), cei mai mulţi fiind cei de la oraşe, cu educaţie medie şi cu vârsta peste 18 ani.

4) Numărul mediu de parteneri sexuali a fost 4, cu un maxim de 6 în cazul bărbaţilor

5) Doar 10% din informaţiile primite despre sănătatea sexuală au fost primite la şcoală, sau de la cabinetele medicilor şi aceasta s-a întâmplat după vârsta de 14 ani.

6) Familia? Doar 4.2 % au declarat că au discutat cu părinţii despre toate aspectele legate de sexualitate

Ce înţelegem din aceste date:

1) Românul nu este educat şi, dacă nu eşti educat, eşti mai predispus să-ţi începi viaţa sexuală şi la primul contact să nu te protejezi.

2) Tinerii români nu primesc nicio informaţie despre sexualitatea umană până la 14 ani.

3) Mai târziu, dacă primesc, doar 10% vin pe surse sigure şi credibile precum şcoală şi doctori. Restul de 90%? Păi tot din cercetare aflăm că cei mai mulţi s-au informat de la „prieteni şi cunoştinţe”

4) ce este mai dureros că nici cu părinţii nu discută. 74% au relatat că nu au discutat cu părinţii deloc despre sănătatea sexuală. Aceeaşi cercetare ne indică şi câteva riscuri! Riscul începerii vieţii sexuale înainte de încheierea pubertăţii este corelat cu cancerul de sân, infertilitatea, infecţii cu transmitere sexuală, HIV, număr ridicat de parteneri, nefolosirea prezervativului şi implicarea în alte comportamente de risc precum consumul de alcool şi droguri. Dacă şcoala are şi acest rol de a promova sănătatea, sănătatea sexuală este o componentă esenţială a sănătăţii în general.

Şcoala este singura instituţie educaţională care are contact cu fiecare copil din ţara noastră, cum spuneam, de la 6 la 19 ani. Şi de aceea şcoala este într-o poziţie unică de a oferi copiilor şi adolescenţilor informaţii, cunoştinţe, înţelegere, abilităţi şi atitudine faţă de deciziile pe care elevii le vor lua pentru a promova sănătatea sexuală în propria lor viaţă.

Deci educaţia sexuală are un rol important în prevenirea problemelor de sănătate sexuală. Şi mai am un argument: există o suprasexualizare din cauza internetului şi a mass-media în general. Pornografia pe internet, reţele sociale şi alte site-uri nu reprezintă un mod de a învăţa despre sexualitate.

Ori, ca răspuns al acestor informaţii şi conţinuturi cu caracter sexual, de multe ori lipsite de credibilitate, şcoala trebuie să răspundă. Educaţia sexuală în lumea civilizată de 40, 50 de ani.

Elevii vor educaţie sexuală!

Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă educaţia sexuală. În Franţa, Belgia, Austria şi Germania educaţia sexuală este o componentă a programei naţionale încă din anii 1970.

În Italia profesorul Donati a evaluat impactul şi atitudinea adolescenţilor faţă de un program de educaţie sexuală. Programul cuprindea 5 lecţii de tip workshop şi a fost derulat în 5 şcoli gimnaziale din Roma. Rezultatul? 95% dintre elevi au fost în favoarea educaţiei sexuale, rezultate măsurate la 6 luni de la finalizarea cursurilor.

Un raport al Comisiei Europene (2013) analizând situaţia educaţiei sexuale în 24 de state europene sublinia că insuficienta educaţie sexuală în ţările est europene conduce la o creştere a cazurilor de sarcini nedorile la adolescente şi la infectţii cu transmitere sexuală şi HIV inclusiv în România pe primele locuri, alături de Bulgaria, Estonia, Slovacia şi Lituania.

Lecţia dată de Suedia

Suedia este prima ţară europeană care a introdus educaţia sexuală încă din 1942 şi lecţii de educaţia sexuală au fost susţinute prin intermediul radioului inclusiv în 1954. Concomitent au fost create centre pentru tineri care să asigure servicii de prevenire a sarcinilor nedorite şi să promoveze sănătatea sexuală. În prezent sunt peste 240 de centre pentru tineri.

În România?

Pauză…. Spania Deşi subiecte de educaţie sexuală au fost introduse încă din anii 1970, abia în anul 1981 guvernul spaniol a propus o programă holistică de educaţie sexuală care cuprindea etapa preşcolară şi până la liceu.

În 2005 printr-o nouă lege a educaţiei s-a introdus o disciplină numită educaţie cetăţenească care include şi educaţia sexuală cu unele teme obligatorii. Totuşi raportul Comisiei Europene critică modul în care tinerii spanioli învaţă despre educaţia sexuală precizând existenţa „stereotipurilor, miturilor şi a credinţelor eronate” şi mai ales inexistenţa educaţiei sexuale în mediile rurale. Bulgaria Vecinii noştri bulgari ne-au luat-o înainte pentru că, deşi nu au introdus ca disciplină obligatorie, părinţii şi elevii au această opţiune de studiu la cerere. Ce nu face statul bulgar, fac ong-urile care au creat programe şi manuale pentru profesori, părinţi şi elevi încă din 2005.

Guvernul Regatului Unit a avertizat că educaţia sexuală nu promovează activitatea sexuală timpurie în niciun fel şi nici vreo orientare sexuală. Educaţia sexuală în Marea Britanie – În Marea Britanie introducerea obligativităţii educaţiei sexuale a rezultat în urma cererilor insistente ale profesorilor, părinţilor şi elevilor. Şi am explicat de ce. – De la vârsta de 11 ani, în Marea Britanie, educaţia sexuală este obligatorie. Elevii nu sunt însă obligaţi să fie examinaţi la acestă disciplină. Guvernul Regatului Unit a avertizat că educaţia sexuală nu promovează activitatea sexuală timpurie în niciun fel şi nici vreo orientare sexuală. Totodată sunt interzise folosirea de materiale explicite sau nepotrivite. Copiii trebuie să înveţe despre pubertate înainte de a ajunge la pubertate. Astăzi, nimeni nu îi învaţă pe copii în şcoală despre pubertate şi caracteristicile acesteia. La toate acestea aş avea să mai adaug un argument personal.

În activitatea mea profesională, ca psiholog fie la cabinet, fie prin discuţiile publice, mai ales în şcoli, licee şi facultăţi, la sute, sau chiar mii de elevi, am întâlnit cazuri clare de necunoaştere a unor noţiuni minime de sănătate sexuală inclusiv la vârste mai mari sau chiar la adulţi. Ruşinos pentru naţia noastră. Unul dintre cele mai puternice mituri, care tot din needucaţie provine, este acela că discutând despre educaţie sexuală, de fapt, se încurajează sexul. În România, slavă Domnului, avem religie de la clasa pregătitoare până în clasa a 12-a, deci 13 ani.

13 ani elevul în şcoala românească învaţă despre istorii biblice, poveşti despre Dumnezeu şi altele, reale sau imaginare, unele pot fi de folos, altele nu. Dar în aceeaşi Românie, în care învăţământul este obligatoriu, viitorul cetăţean român nu află nimic despre corpul său, dezvoltarea psihosexuală, pubertate, viaţa sexuală, riscuri. Că există mituri e adevărat, că suntem needucaţi la fel adevărat. Unul dintre cele mai puternice mituri, care tot din needucaţie provine, este acela că discutând despre educaţie sexuală, de fapt, se încurajează sexul. În conceptul de educaţie sexuală, accentul cade pe educaţie nu pe sex. Şi dimpotrivă, cum arătam mai sus, relaţia este inversă, persoane fără educaţie sexuală îşi încep viaţa sexuală timpuriu. În fine, cum e posibil deci să studiezi 13 ani religie şi doar 1 an psihologie, şi aceasta mult mai târziu, doar în clasa a 10-a, adică la 16 ani, când totul în viaţa umană şi viaţa şcolară este psihologie – de la emoţii până la motivaţie, gândire, comportament şi performanţă şcolară?

Citeste mai mult: adev.ro/nvj9up

Blogul Adevarul

Hărţuirea psihologică. Care sunt situaţiile în care poţi fi acuzat de hărţuire

septembrie 26, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol publicat de Radu Eremia în Adevărul la 25 sept 2015.

photo: triesteprima.it

Modificările aduse noii legi a Egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi introduc, printre altele, termenul de „hărţuire psihologică“. Definiţia acestui termen şi transpunerea sa în legislaţie lasă loc la interpretări care pot reprezenta adevărate probleme în ceea ce priveşte limita discuţiilor între două persoane.

Proiectul, iniţiat de PSD, a fost adoptat cu o majoritate covârşitoare. Dintre cei 286 de parlamentari prezenţi, 282 au votat pentru, trei s-au abţinut, iar unul singur nu a votat. Una dintre marile noutăţi ale actului normativ este introducerea termenului de „hărţuire psihologică“, definit în lege în felul următor:

„Orice comportament necorespunzător care are loc într-o perioadă, este repetitiv sau sistematic şi implică un comportament fizic, limbaj oral sau scris, gesturi sau alte acte intenţionate şi care ar putea afecta personalitatea, demnitatea sau integritatea fizică sau psihologică a unei persoane“. Termenul nou introdus de lege poate pune probleme din punct de vedere al limitei discuţiilor între două persoane, putându-se ajunge relativ uşor la situaţia unei hărţuiri psihologice.

„Ca psiholog nu sunt de acord cu definiţia hărţuirii psihologice aşa cum apare în textul Legii din 202/2002. În termeni occidentali, hărţuirea psihologică se referă la comportament ostil, ameninţări verbale, gesturi agresive sau acţiuni de intimidare. De obicei se referă la situaţiile locului de muncă. Şi se deosebeşte de hărţuirea sexuală care sunt acţiuni cu conţinut explicit sexual şi care îî oferă victimei un sentiment de ruşine, frică şi neputinţă cauzând în timp suferinţă emoţională sau chiar depresie“, a explicat psihologul Mihai Copăceanu, blogger „Adevărul“.

Tot Copăceanu punctează faptul că termenul poate fi considerat „unul lax deoarece nu ar poate cuprinde toate tipurile de hărţuire psihologică. Tot legea ar trebui să precizeze, pentru înţelegere câteva subcategorii“.

De la complimente la hărţuire şi afectarea demnităţii Dincolo de situaţiile condamnabile, apariţia acestei noi definiţii, ar putea apărea şi situaţii anapoda. Spre exemplu, dacă insişti în complimente curate, fără intenţii ascunse, la adresa unei femei, te-ai putea trezi cu o plângere pentru hărţuite. „Dacă un compliment, este repetativ şi se încadrează în caracteristicile definiţie se poate considera ca fiind hărţuire psihologică“, a explicat, vag, deputatul PSD Ana Birchall (blogger Adevărul), principalul iniţiator al proiectului de lege. Ce se întâmplă însă când, de exemplu, o persoană de sex masculin îi face un compliment uneia dintre colegele de la locul de muncă. Colega nu-l agreează şi i se pare deplasat complimentul. Poate să-l acuze de „hărţuire psihologică“?

„Situaţiile de acest gen sunt foarte delicate şi cer a fi tratate cu responsabilitate. O persoană care se simte hărţuită, hărţuită sexual sau hărţuită psihologic, are dreptul să depună o plângere, iar instituţiile abilitate au obligaţia să facă cercetări“, explică tot Ana Birchall o asemenea situaţie. Aceast tip de situaţie este explicat şi de psihologul Mihai Copăceanu.

„Complimentul este cu totul diferit (n.r.-de o posibilă hărţuire) deoarece este un semn de respect şi preţuire dacă ne referim la o persoană de sex opus. Iar reacţia nu poate fi decât pozitivă. Ori, în cazul, hărţuirii reacţia este de frică sau dispreţ. De asemenea un compliment poate reprezenta o simplă expresie apreciativă pe când hărţuirea implică o repetiţie de gesturi şi acţiuni. Există o capcană atunci când un bărbat, hărţuind o femeie, se ascunde şi-şi găseşte un fals alibi sub forma unor « complimente »“, spune Copăceanu.

Potrivit legii, în cazul demarării unei acţiuni în instanţă, persoana acuzată de hărţuire sexuală sau psihologică este cea care trebuie să-şi demonstreze nevinovăţia, potrivit principiului „inversării sarcinii probei”, nu ca în alte cazuri în care partea care acuză are acest rol. Au rebotezat o instituţie O altă mare miză în ceea ce priveşte modificărilor apărute în legea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi este reînfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Egalitate de Şanse între Femei şi Bărbaţi (ANES). Necesitatea creării unei instituţii autonome a fost explicată astfel în expunerea de motive: „Practica europeană demonstrează că în statele unde funcţionează instituţii autonome şi independente în domeniul egalităţii de şanse şi bărbaţi, progresele sunt mai accentuate şi vizibile“.

Practic, iniţiatorii nu au oferit niciun argument plauzibil pentru reînfiinţarea unei nou structuri bugetare. ANES-ul fusese iniţial înfiinţată în 2002, iar funcţionarea sa a început trei ani mai târziu la 1 aprilie 2005. Ulterior, agenţia a fost „supusă, în mod sistematic, reorganizării, restructurării, reducerii de personal, la nivel naţional şi în profil teritorial.

Finalmente, ANES a fost desfiinţată, atribuţiile şi funcţiile acesteia fiind preluate de la data de 1 iulie 2010 de către Direcţia pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi din cadrul Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice“. Această decizia s-a luat în perioada guvernului Emil Boc, pe când România era lovită din plin de criza financiară. Din acest motiv, noua lege a fost susţinută mai ales de grupul parlamentar PSD. În noua lege, ANES-ul reapare după ce Direcţia pentru Egalitate de Şanse între Femei şi Bărbaţi din Ministerul Muncii devine Agenţie Naţională.

Deputatul Ana Birchall a explicat pentru „Adevărul“ miza creeării noi structuri şi a explicat nu vor exista cheltuieli suplimentare. „Reprezentarea legală şi instituţională este identică (n.r. – cu a Departamentului pentru Egalitate de Şanse între Femei şi Bărbaţi), autoritate subordonată Ministerului Muncii, condusă tot de un Secretar de Stat, ca până acum, suplimentarea atribuţiilor nu aduce costuri suplimentare. Singurul amănunt important se referă la faptul că Agenţia se va bucura de o autoritate mai mare, de o independenţă crescută şi va putea atrage, având personalitate juridică, fonduri europene“, a afirmat Birchall. Bugetarea de gen, o realitate? O altă noutate apărută în urma modificărilor este apariţia bugetării de gen. Un proiect îndrăzneţ dacă avem în vedere ceea ce urmăreşte acest demers.. „Presupune ca tot bugetul naţional să fie elaborat şi distribuit în funcţie de nevoile specifice ale femeilor şi bărbaţilor, către acele sectoare care au impact direct asupra acestor nevoi specifice“, a explicat deputatul Ana Birchall.

Însă, tot aceasta, recunoaşte că „va fi nevoie de timp pentru implementarea unui asemenea instrument prin se urmăreşte şi reducerea diferenţelor salariale”, a conchis Ana Birchall. Alocarea de resurse financiare prin care să se respecte principiul egalităţii de şanse va mai dura ani buni, dat fiind că până acum, cu toate că au fost investite sume mari de bani pentru aceast tip de demers. (de exemplu pe programele POSDRU din exerciţiul bugetar 2007-2013).

Citeste mai mult: adev.ro/nv8ebt

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Dependenţa de smartphone şi tabletă, boala care face ravagii printre elevi

septembrie 16, 2015 mihaicopaceanu2 comentarii

articol publicat pe Tribuna de Ana Maria Mătuşoiu la 16 septembrie 2015

Ştie să se joace la telefon ca un om mare, deşi are puţin peste 4 ani. S-a prins destul de repede cum se deblochează smartphone-ul, iar acum navighează pe internet, vrea să hrănească animalele din fermă, joc pe care mama lui obişnuieşte să îl joace pe Facebook. Nu vorbim de un caz aparte, ci de tânăra generaţie de preşcolari şi elevi, pentru care jocurile clasice din curtea şcolii, fotbal, handbal şi multe altele sunt istorie. Astăzi, elevii preferă să se joace pe smartphone, tabletă sau calculator şi, potrivit specialiştilor, vorbim de primii paşi spre dependenţă. Izolându-se de prieteni, colegi sau părinţi, mulţi dintre elevi devin un fel de sclavi ai tehnologiei. Din păcate, părinţii încep să lupte cu „boala” abia după ce îşi văd copiii ajunşi în pragul ori chiar în mijlocul dependenţei. În Sibiu, au existat şi există multe cazuri în care părinţii au apelat la ajutorul psihologilor pentru a le ajuta copiii să scape de dependenţa de internet. Prin consiliere psihologică, unii au reuşit să revină la o viaţă normală. Alţii s-au dat bătuţi după doar câteva şedinţe.
Note mici, absenteism, abandon şcolar, comportament agresiv. Sunt principalele efecte ale dependenţei de internet, de jocuri, care nu pare să se deosebească cu nimic de o dependenţă de anumite substanţe. „În ultimii 10 ani, dependenţa de internet a intrat în categoria dependenţelor fără substanţe care prezintă aceleaşi criterii precum dependenţa de substanţă”, avertizează psihologul Mihai Copăceanu. Iar dependenţa de internet nu ţine cont de vârstă – explică psihologul – afectând elevi de la clasa pregătitoare şi până la ultimul an de liceu, deci de la 6 la 19 ani. Reţelele sociale, Facebook-ul în special, şi jocurile online îi fac pe elevi să piardă ore în şir în faţa smartphone-urilor ori a calculatoarelor. Astfel, riscă să dezvolte o dependenţă de internet chiar fără voia lor, crede psihologul, ajungând să folosească telefonul şi aplicaţiile în fiecare pauză, uneori chiar şi în timpul orelor, în drum spre casă, în timpul mesei şi alte câteva ore acasă. Dependenţa poate duce până la 6 – 7 ore pe zi în faţa display-ului/monitorului, uneori şi mai mult, tinerii ajungând să îşi petreacă nopţile în faţa calculatorului, fără să doarmă deloc şi fără ca părinţii să-şi dea seama.

Între joacă şi dependenţă, un singur pas
De la uz la abuz, se poate trece în doar câteva zile. „Dependenţa se poate instala destul de repede pentru că vorbim de un mecanism neurofiziologic care suferă modificări în timpul utilizării tehnologiei şi eliberează neurotransmiţători în creier. Deci se activează ceea ce noi numim sistemul de recompensă”, explică psihologul Copăceanu. Astfel, pe lângă senzaţia de plăcere, profilul unui consumator de ţigări, alcool sau alte droguri este identic în simptome cu profilul unui elev dependent de internet şi tehnologie. Din păcate, dependenţa ucide încet, dar sigur, interesul elevilor pentru orice activităţi sociale şi inclusiv pentru şcoală. „Scade în mod cert performanţa şcolară pentru că scade puterea de concentrare şi apar inclusiv tulburări de atenţie şi memoria este afectată. Apare iluzia învăţării. Copiilor li se pare că au reţinut, însă la teste eşuează”, spune Mihai Copăceanu. Riscurile utilizării internetului se extind şi la cazuri de şantaj, de contactare şi interacţiune cu unii indivizi periculoşi cu profile false, crede el.

Copii dependenţi de internet. Vinovaţii?
În familie

O mare parte din vină le aparţine părinţilor, care de multe ori scapă din vedere semnele dependenţei ori pur şi simplu ignoră comportamentul copiilor, fiind preocupaţi de alte lucruri. De exemplu, când realizează ce se întâmplă cu copiii lor, unii părinţi nu fac decât să ameninţe, să certe şi să provoace scandaluri . „Dacă părinţii ar înţelege gradul de dependenţă al internetului, jocurilor online şi al Facebook-ului, ar evita să mai judece şi să condamne copiii, încercând să îi înţeleagă şi, desigur, să solicite ajutor specializat”, spune Copăceanu, care e convins că soluţia pentru tratarea dependenţei o reprezintă psihoterapia.

Până unde poate să ajungă dependenţa

Psihologul ne-a vorbit despre un caz al unui pacient, elev sibian, în vârstă de 13 ani, dependent de jocurile online. Un caz fără rezolvare, din păcate, pentru că, după câteva şedinţe de consiliere psihologică, elevul a recidivat. În luna mai, o sibiancă îi bătea la uşa cabinetului. „Domnule psiholog, nu pot să mă mai înţeleg cu el!”, a fost mărturisirea unei mame ajunse în pragul disperării. Băiatul avea note mici la şcoală, nu mai avea contact cu prietenii ori cu colegii, ajunsese să se certe cu părinţii, să ameninţe că pleacă de acasă, ba chiar să ridice mâna la mama lui. „Toate manifestările lui de violenţă au legătură cu dependenţa de internet. Era într-un sevraj foarte puternic. Era instabil, nesigur pe el, toată existenţa lui se învârtea în jurul jocurilor video”, mărturiseşte Copăceanu. După insistenţele mamei, tânărul a mers la consiliere psihologică, însă gândul că ar fi scăpat de dependenţă n-a fost nimic mai mult decât o simplă iluzie. Elevul a renunţat la consilierea psihologică, iar după trei luni s-a reapucat de jocuri.

Dependenţa de internet se tratează doar dacă există motive întemeiate

Surprinzătoare sunt reacţiile părinţilor, care diferă de la o persoană la alta.

Redactorii Tribuna au vorbit cu câţiva părinţi ai elevilor de la şcolile din Sibiu şi dacă unii au spus cu nonşalanţă, fără pic de remuşcări, că: „aşa e în ziua de azi. Vede şi la celălalt copil, trebuie să aibă şi el un telefon”, doar câţiva ne-au mărturisit că nu le permit copiilor să îşi ia telefoanele la şcoală. Printre ei, Tatiana, o mamă care anul trecut trecea printr-o adevărată dramă, după ce băiatul ei, de 14 ani, se schimbase complet, din cauza jocurilor online. „Acest copil nu mai avea viaţă. Se juca întruna. Nu mai vorbea cu noi, iar atunci când o făcea, se răstea. Nici când îl chemam la masă nu venea. Dacă îl lăsam, s-ar fi jucat toată ziua”, spune mama, care, din fericire, cu ajutor din partea unui specialist, şi-a scăpat copilul de dependenţa de internet. Acesta este unul dintre cazurile de succes. Cazuri care există acolo unde dependenţa n-a fost atât de puternică, iar elevii au avut un motiv întemeiat pentru a renunţa la internet.
În momentul de faţă, în Sibiu există învăţători şi diriginţi care, cu acordul părinţilor,
le-au interzis copiilor deţinerea de smartphone-uri la şcoală.

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

Copiii români, cei mai fericiţi din Europa! Cum explică specialiştii acest clasament surprinzător

august 19, 2015august 19, 2015 mihaicopaceanu1 comentariu

articol publicat de Claudia Spridon la 19.08.2015 pe Adevarul aici

Copiii români sunt cei mai fericiţi din Europa, potrivit unui studiu de amploare făcut de o asociaţie britanică, la care au participat elevi cu vârste cuprinse între 10 şi 12 ani din 15 ţări. Copiii români ocupă locul doi în lume, în topul fericirii, după cei din Columbia, în timp ce la coada clasamentului s-au situat ţări precum Marea Britanie şi Germania.
Specialiştii atrag însă atenţia că acest clasament este discutabil, întrucât fiecare copil percepe altfel fericirea.

Totuşi, potrivit studiului, copiii români au o stimă de sine ridicată, sunt mulţumiţi de aspectul lor fizic şi sunt încântaţi de ceea ce fac la şcoală. De cealaltă parte, britanicii de 10-12 ani sunt nemulţumiţi de viaţa lor în ansamblu şi au probleme atunci când vine vorba de încrederea în propriul aspect fizic.

„Ce face copilul român de 12 ani şi ce face un copil britanic la 12 ani? La 12 ani copilul este deja integrat într-un colectiv şcolar, are prieteni, socializează, îl preocupă deja timpul liber, sporturile şi probabil micile pasiuni încep să devină importante. Evident că nu mai este copil speriat şi nesigur abia intrat în şcoala şi nici nu este copil aflat la pubertate spre adolescentă când apar alte neplăceri. Teoretic e o perioadă prielnică copilăriei sale”, explică psihologul Mihai Copăceanu.

În opinia acestuia, copiii defavorizaţi social pot raporta un grad ridicat de fericire dacă universul lor de manifestare se limitează la viaţa la ţară, creşterea animalelelor şi legătura cu natura.

„Ce poate fi mai fericit pentru un copil dintr-un sat de munte decât să se joace zilnic, după câte ore de şcoală, pe întinsa pădure din jurul casei sale ? chiar dacă nu are curent electric. El este mulţumit. Are prieteni cu care să se joace. De fapt el raportează fericirea sa la condiţiile sale. Nici n-ar şti cum să utilizeze o tabletă şi probabil l-ar pliciti acest fapt”, a punctat specialistul.

Copiii, mulţumiţi de ce învaţă la şcoală Mai departe, studiul arată că elevii de 10 ani de la noi au acordat nota 9,3 sistemului de învăţământ, declarându-se încântaţi de materiile pe care le studiază şi de modul în care li se predă la şcoală. Însă, copiii cu doi ani mai mariau scăzut nota dată sistemului de învăţământ la 8,9. O explicaţie pentru nota mare obţinută de sistem, care este deseori criticat pentru carenţele sale, ar fi lipsa de alternative a copiilor.

„O familie de români, acolo unde este cazul, chiar se implică într-o educaţie de succes, cu rezultate şcolare ridicate, tocmai pentru mândria părinţilor. Părinţii îşi hrănesc propria stimă de sine prin rezultatele educaţionale ale copiiilor”, susţine Mihai Copăceanu.

Agresivitatea în şcoli, un fenomen de amploare

Acelaşi studiu arată, însă, că elevii sunt conştienţi de gradul ridicat al violenţei în şcoli, fenomen ce a luat amploare în ultimii ani. Concret, 19% din respondenţi susţin că au fost implicaţi în cel puţin trei incidente violente în sala de clasă în decursul unei luni, în timp ce 11% spun că au avut altercaţii cu colegii o singură dată. Ţara noastră se clasează, astfel, pe primul loc din punct de vedere al violenţelor în instituţiile de învăţământ.

„Din fericire în România fenomenul de buling nu este atât de ridicat precum în alte ţări deşi mai ales în ultimii doi ani bulingul în şcoli a crescut. În raportarea gradului de fericire, relaţia cu şcoala are un loc esenţial”, completează Mihai Copăceanu.

Cercetarea a încercat să scoată la iveală şi măsura în care copiii din categoria 10 – 12 ani îşi cunosc, încă de mici, drepturile. Astfel, 77% din copiii norvegieni au explicat că îşi cunosc drepturile, pe locul doi situându-se micuţii din Columbia, iar pe trei cei din Polonia. România ocupă locul 6 în clasament, codaşi fiind englezii şi sud coreenii, şi ei nefericiţi conform studiului amintit.

„Dacă au răspuns afirmativ nu înseamnă că îşi cunosc drepturile. Întrebarea imediat următoarea de verificare ar trebui să sune « care sunt drepturile tale. Enumeră-mi te rog 5 dintre acestea”. Copiii de 10 ani din România încă nu beneficiază de totalitatea drepturilor lor, fie că vorbim de mediul familial sau de cel şcolar”, a precizat psihologul.

Copiii români nu sunt independenţi de familie Acesta este ferm convins că răspunsurile date de copiii români ar fi fost complet diferite dacă aceştia ar fi responsabilizaţi de mici şi independenţi parţial de familie, aşa cum se întâmplă în alte ţări eurpene precum Finlanda, Danemarca sau Marea Britanie.

„Răspunsurile au fost influenţate în mare măsură de faptul că la noi părinţii se implică activ în viaţa copilului cel puţin până la clasa a XII-a”, a adăugat Copăceanu.

Studiul arată de asemenea că fetele din Marea Britanie sunt pe penultimul loc în ceea ce priveşte încrederea în propriul aspect fizic, acordându-şi nota medie 7,3, în condiţiile în care cea maximă este 10. Fetele românce s-au clasat pe primul loc, acordându-şi nota 9,4.

„Fetele de 12 ani au o imagine de sine ridicată pentru că se simt bine cum arată. Dar treptat apare o schimbare. Fetele din România încă de la 12 ani devin din ce în ce mai mult interesate de aspectul fizic, de modul în care se îmbracă, de machiaj, tunsoare şi de imaginea corporală,de masa corporală”, conchide psihologul.

Topul tărilor cu copii fericiţi

1 Columbia

2 România

3 Israel

4 Turcia

5 Africa de Sud

6 Algeria

7 Ethiopia/Nepal

8 Spania

9 Polonia

10 Norvegia

11 Estonia

12 Germania

13 Anglia

14 Coreea de Sud

Citeste mai mult: adev.ro/ntcbgv

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

Evaluare: pedepsele violatorilor de la Vaslui, benefice, dar indulgente

august 18, 2015august 18, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol publicat de Sorin Ghica la 17 august 2015 în Adevărul cu referire la condamnarile cazului de viol de la Vaslui

Specialiştii în drept, dar şi psihologii şi sociologii admit că pedepsele primite de cei şapte violatori în primă instanţă, dincolo de cuantumul lor discutabil, au un efect benefic. Nu atât pentru autorii faptei, cât pentru comunitatea care i-a protejat şi le-a încurajat atitudinea ulterioară.

Sociologul Alfred Bulai apreciază viteza cu care s-au mişcat judecătorii, la presiunea opiniei publice, chiar dacă pedepsele nu au fost exemplare. ”E de apreciat celeritatea cu care s-a judecat acest caz. De multă vreme nu am mai văzut pedepse care să se dea atât de repede. Să nu uităm că trăim într-o ţară în care procesele durează ani de zile. Presiunea publică a făcut să urgenteze situaţia uşor aberantă în care violatorii erau liberi.

Noi am văzut doar gesturile cretine al respectivilor, care nu au făcut decât să-şi maximizeze vina în spaţiul public. Comportamentul lor ulterior cu siguranţă a contribuit în mod negativ la calcularea pedepselor. Pe de altă parte, pedepsele nu au fost cele mai mari”, arată sociologul. Acesta pune accent pe rolul preventiv al pedepselor dictate de judecători. „Ce este mai important este efectul public şi social pe care-l au astfel de sancţiuni, chiar dacă par mici la prima vedere. Pedepsele lovesc serios în acest gen de comportament, nu atât al autorilor violului, cât al comunităţii, care nu vedea nimic grav în ceea ce au făcut. Deci, efectul benefic cu adevărat nu va fi cât vor sta ei în închisoare, ci la nivelul comunităţii. Este un şoc pentru comunitate şi aşa şi trebuie”, explică Bulai. Alfred Bulai subliniază însă că deşi violatorii au primit pedepse relativ mici, aceştia nu vor avea viaţă prea uşoară după gratii.

”Nu ştiu în ce penitenciar vor ajunge, dar în general violatorii nu au o viaţă prea uşoară în puşcărie. Deci, sancţiunea ar putea fi mult mai dură decât ne gândim acum. Există un anumit cod în închisori, iar violatorii sau pedofilii nu sunt prea bine văzuţi. S-ar putea să experimenteze senzaţii noi…”, a arătat expertul. Antonescu: S-a făcut parţial dreptate

La rândul lui, specialistul criminolog Dan Antonescu, fost şef al Serviciului Omoruri din Poliţia Capitalei, arată că pedepsele primite de violatori vor avea efect doar parţial, din cauza indulgenţei judecătorilor. ”S-a făcut parţial dreptate. Dacă în privinţa celor trei care au recunoscut de la începutul anchetei comiterea faptei, se explică aplicarea circumstanţelor atenuante, aşa cum prevede legea, pentru ceilalţi patru, care fie au refuzat să dea declaraţii, fie au dat declaraţii mincinoase sau nu au vrut să colaboreze în niciun fel cu anchetatorii, nu înţeleg de ce s-a manifestat indulgenţă”, a declarat expertul. Potrivit acestuia, autorii aveau de partea lor doar circumstanţe agravante, care ar fi trebuit taxate de instanţă. ”Comportamentul autorilor, ulterior comiterii faptei, ar fi trebuit să fie un semnal pentru instanţă că oamenii ăştia nu au înţeles gravitatea faptei lor.

Atitudinea celor şapte tineri pe tot parcursul anchetei, încurajaţi de comunitate, a arătat opiniei publice că ei se mândresc cu ceea ce au făcut. Instanţa avea posibilitatea să dea nişte pedepse mai mari, pentru că a fost vorba de un concurs de infracţiuni – viol în formă agravantă cu lipsire de libertate în mod ilegal. Nu ştiu de ce judecătorul s-a oprit aici. Dar judecătorul este suveran şi noi trebuie să-i respectăm decizia”, a spus Dan Antonescu. Expertul consideră că pedepsele, dincolo de rolul punitiv, trebuie să transmită ”un mesaj”. ”Suntem şocaţi de acest fenomen, în ultima vreme cazurile de viol s-au înmulţit. De aceea, ar fi fost nevoie de un mesaj de descurajare pentru potenţialii infractori. Or, acest mesaj nu a venit. Aceştia oameni care au fost condamnaţi deja calculează că vor fi liberi după ce vor face două treimi din pedeapsă. Lucrul cu adevărat bun este trecerea autorilor în arest preventiv. Este o măsură absolut firească, protectoare pentru populaţie, descurajantă pentru potenţialii violatori”, a mai precizat Antonescu.

Copăceanu: Autorităţile ar trebui să înveţe din acest caz

Psihologul Mihai Copăceanu priveşte pedeapsa primită de violatori din perspectiva victimei. Indiferent de anii primiţi de cei care i-au făcut rău, aceasta va trăi în continuare un coşmar. ”Indiferent de numărul de ani pe care îl primeşte un violator, asta nu schimbă foarte mult starea psihică a victimei. Opinia publică va fi satisfăcută de faptul că violatorii sunt în puşcărie. Victima rămâne însă cu trauma. Trăind într-o comunitate mică, alături de familiile violatorilor, fata va fi considerată vinovată de aceste condamnări. Presiunea ar putea fi chiar mai mare acum. Ce se schimbă este percepţia şi nivelul de emoţie al comunităţii de acolo, dar şi la nivel naţional. Starea victimei nu se va schimba”, a declarat psihologul. Ce se poate face?

Autorităţile ar trebui să înveţe ceva din acest caz, pentru ca astfel de situaţii să nu se mai repete, arată specialistul. ”Pe mine, ca psiholog mă interesează, plecând de la acest caz, ce schimbări vor face autorităţile pentru ca victimele să fie protejate. Cea mai mare eficienţă în astfel de cazuri o au ONG-urile, care compensează neputinţa statului. De multe ori, acestea oferă victimelor asistenţă psihologică sau juridică. Este important ca, plecând de la acest caz, justiţia să ia act de cum trebuie îmbunătăţită procedura de protecţie a victimei şi cum trebuie să fie asigurată asistenţa juridică şi psihologică a acesteia. Aici avem lacune foarte mari. Acest caz a arătat cât suntem de ineficienţi”, a declarat Mihai Copăceanu.

Citeste mai mult: adev.ro/nt8mv6

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Abandonul şcolar România locul 3 în Europa

august 12, 2015august 12, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol publicat de Ana Maria Matusoiu în Tribuna la 12.08.2015

Ne fălim cu statutul nostru de europeni şi avem pretenţia ca lucrurile să decurgă şi la noi la fel ca în marile ţări ale bătrânului continent, dar, din păcate, în numeroase domenii ne lovim de o realitate cruntă, cât de poate de… românească. Câţi elevi abandonează, de exemplu, şcoala în România şi care sunt cauzele care îi determină să o facă? Anul trecut, potrivit unui studiu Eurostat, rata abandonului şcolar a depăşit 18%. Asta înseamnă că cel puţin 18% dintre tinerii României nu au studii, nici măcar pe cele obligatorii, adică avem în faţă o generaţie cu un viitor sumbru. La nivelul judeţului Sibiu, statistica arată că, anual, în jur de 450 de elevi renunţă la şcoală, iar majoritatea o fac pentru că, spune psihologul Mihai Copăceanu, pentru ei şcoala nu mai este o valoare.

Locul trei la rata abandonului în Europa este ocupat de România. Ţară în care, potrivit unei statistici UNICEF, abandonul şcolar este în creştere în ultimii ani şi afectează în special patru categorii de copii: cei de etnie romă, cei care au crescut în familii sărace, cei din mediul rural şi cei cu dizabilităţi. În 2012, rata abandonului şcolar a fost de 17,4%, în scădere faţă de 2011, când a fost de 17,5%, însă mult peste media de 12,8% din Uniunea Europeană, potrivit cifrelor publicate de Eurostat. Cele mai mari probleme se înregistrează la nivelul învăţământului liceal şi profesional, la care, în 2012, aproximativ 13% dintre elevi au renunţat.

Abandonul şcolar este mai scăzut în Sibiu faţă de alte judeţe

Fenomenul de abandon şcolar nu ocoleşte niciun judeţ din România, însă cifrele arată că în unele localităţi din ţară situaţia este mult mai critică decât la noi. În judeţul Sibiu, potrivit datelor centralizate de Inspectoratul Şcolar Judeţean, fenomenul de abandon şcolar a scăzut în anul şcolar 2013-2014 faţă de anul şcolar 2012-2013. Din totalul elevilor înscrişi în învăţământul primar, gimnazial şi liceal din anul şcolar 2013-2014, 428 au renunţat, cei mai mulţi dintre ei fiind liceeni. Cifra a scăzut faţă de anul şcolar 2012-2013, când 467 de elevi au abandonat şcoala. Media aritmetică pentru cei doi ani arată că, anual, circa 450 de copii renunţă la şcoală, în judeţul Sibiu. Cei care din propria voinţă sau din cauza părinţilor abandonează şcoala timpuriu aparţin mai ales unităţilor de învăţământ din mediul rural, în anul şcolar 2013-2014, abandonul şcolar la învăţământul primar şi gimnazial înregistrându-se îndeosebi în şcolile din Blăjel, Jina, Slimnic, Brateiu, Gura Râului şi Vurpăr. „La nivel liceal (în clasele a IX-a şi a X-a – învăţământ obligatoriu), elevii care abandonează şcoala provin cu precădere din mediul rural. Un procent ridicat de abandon se înregistrează la învăţământul special (10 elevi la învăţământul primar, 8 la învăţământul gimnazial şi 45 de elevi la liceu)”, se arată într-un plan de măsuri pentru prevenirea absenteismului la nivelul judeţului Sibiu.

Când simt că şcoala nu mai e o valoare, munca le face cu ochiul elevilor

Statisticile arată că înainte de ’89 rata abandonului şcolar era extrem de scăzută. Vorbim de o nesemnificativă cifră de 2% comparativ cu 18% în prezent. Cum se face că în 25 de ani cu 16% mai mulţi elevi au decis să renunţe la şcoală? Despre asta a vorbit, pentru Tribuna, psihologul Mihai Copăceanu care a explicat că dacă atunci cifra de şcolarizare era mult mai mică şi regulile erau foarte stricte, acum încrederea elevilor faţă de şcoală a scăzut. „În ultimii ani a scăzut calitatea educaţiei şi a scăzut foarte mult încrederea elevilor pentru educaţie. Nu se mai acordă o importanţă considerabilă şcolii. Şcoala nu mai reprezintă o valoare pentru elevi”, a explicat psihologul. În plus, regulamentele şcolare care vin în concordanţă cu conduita şcolară a elevilor sunt slab aplicate astăzi, crede Mihai Copăceanu, iar dacă ar exista sancţiuni, lucrurile ar sta diferit.

De ce renunţă elevii la şcoală?

Absenteismul este, spune Copăceanu, o cauză directă pentru abandonul şcolar, fenomen care ar putea fi însă evitat dacă legea s-ar respecta. Spre exemplu, deşi la începutul acestui an a fost introdus un nou regulament care prevede amenzi pentru părinii care nu îşi trimit copiii la şcoală, marea problemă este că acesta încă nu se aplică. O altă categorie sunt elevii din familiile defavorizate social, în special liceenii, care aleg să renunţe la şcoală pentru a munci. Responsabili de abandonul şcolar al copiilor lor pot fi consideraţi şi părinţii care pleacă să muncească în străinătate. „O nouă rată de abandon e dată de copiii care au părinţi la muncă în străinătate. Cel mai mare dintre copii, chiar dacă e minor, devine capul familiei, el este cel care va trebui să aibă grijă de familie şi nu are de ales”, mai spune Mihai Copăceanu.

O altă cauză a abandonului şcolar o reprezintă delincvenţa juvenilă. Rata abandonului şcolar la nivelul judeţului Sibiu e însă înşelătoare, crede Mihai Copăceanu. Şi asta pentru că în calculul general sunt puse laolaltă liceele de elită, unde rata abandonului şcolar este zero, cu şcolile foarte slabe, unde peste 35% dintre elevi renunţă să mai frecventeze cursurile. „Din punctul meu de vedere, acolo ar trebui să se intervină de urgenţă. În abandonul şcolar trebuie luate cazurile şi situaţiile de risc. Aici avem şcoli, fie că sunt generale, fie că sunt licee în funcţie de zona socio-economică. Dacă noi luăm media asta şi calculăm aşa, riscăm să fim înşelaţi, pentru că punem în aceeaşi oală şcolile foarte bune cu cele slabe”, mai spune Mihai Copăceanu. Nici abandonul universitar nu este de neglijat. Dacă la o facultate de Psihologie, de exemplu, se înscriu în anul I în jur de 120 de tineri, după primele luni şi prima sesiune renunţă 30, iar în anul trei ajung doar jumătate sau chiar mai puţin. „Sunt o grămadă de criterii care duc la abandon, însă cel mai important ar putea fi credinţa tinerilor că şcoala nu asigură un loc de muncă. Şi atunci renunţă”, mai spune Copăceanu.

Ce este de făcut pentru a diminua rata abandonului şcolar?

Prima acţiune trebuie să aparţină dirigintelui. În cazul în care constată
riscul de abandon prin absenteism ridicat, el trebuie să anunţe direcţiunea, care are obligaţia să intervină, spune psihologul. „Fie că e vorba de sprijin social, economic, de intervenţia psihologului sau a instituţiilor esenţiale din comunitate. Constat că şcolile se rezumă la a raporta cifre”, conchide Mihai Copăceanu.

La nivelul Prefecturii judeţului Sibiu există un plan operaţional care include acţiuni comune ale instituţiilor statului contra abandonului şcolar, inclusiv MAI şi DGASPC. O speranţă vine şi de la Guvern, care s-a împrumutat 200 de milioane de euro la Banca Mondială, bani pe care vrea să îi investească într-un proiect de reducere a abandonului şcolar şi creştere a numărului absolvenţilor de învăţământ superior. Este o măsură ale cărei rezultate se vor vedea, poate, în câţiva ani.

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

VIDEO Adevărul Live: Ce este coaching-ul şi care este diferenţa între acesta şi şedinţele la psiholog

august 8, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

interventie video via skype pentru Adevarul live la 25.02.2015 semnat Ioana Nicolescu şi Roxana Garaiman

Miercuri, la Adevărul Live de la ora 14:00, am dezbătut alături de mentor coach-ul Viorel Apetrei şi de psihologul Mihai Copăceanu, o temă de actualitate: ce este coaching-ul şi care este diferenţa dintre şedinţele de coaching şi cele de la psiholog.

rincipalele comentarii: „Coaching modern are o istorie mai recentă, în ultimii 20-25 de ani. Practic este o acompaniere, în care clientul îşi găseşte resurse şi le pune în aplicare. Ajutăm clientul să ia o decizie. Cred că în România a apărut de 10-12 ani, când au apărut primele şcoli. În România sunt 20 acreditaţi, din care 5-6 sunt profesionişti“, a spus Viorel Apetrei. „Există mai multe tipuri de coaching. De business, personal, dar pentru mine există doar coaching. Oamenii intră într-o relaţie cu un coach atunci când nu se descurcă într-o situaţie, sau când vor să rămână motivaţi, dar nu doar când au o problemă“, a mai spus coach-ul Apetrei.

„Consilierea psihologică are scopul de optimizare, autocunoaştere a unei persoane. Trebuie diferenţiat de domeniul clinic, acolo unde vorbim de depresie, anxietate. Psihologul care se apropie de coaching nu are legătură cu domeniul clinic“, explică psihologul Mihai Copăceanu. „Coachingul curat, care respectă standardele profesionale, se preocupă de prezent şi de viitor. Când sesizăm o situaţie mai grea, îl recomand unui psiholog sau chiar psihiatru.

Un coach are dificultăţi de a trimite un client la psihiatru sau psiholog“, susţine Viorel Apetrei. „Noi ne concentrăm pe prezent, dar şi pe trecut. Vorbim de traume ce vin din trecut, care pot fi sursa vulnerabilităţilor.

Noi nu dăm sfaturi sau sugestii. E nevoie de coaching prin prisma stresului de la serviciu sau de acasă, optimizarea la serviciu“, consideră psihologul Copăceanu. „Omul este o sumă de experienţe, fiecare trebuie să-şi cunoască capacităţile, pregătirea, limitele. Un om care foarte reţinut în şedinţe sau în faţa şefului este aceeaşi persoană şi acasă sau cu prietenii. Nu poate fi făcută o diferenţiere. Dacă acasă nu îşi asumă responsabilitatea acasa, este foarte posibil să fie şi la serviciu la fel. Este foarte important să observ clientul în diferite medii: la birou, acasă, la volan“, a explicat coach-ul Apetrei. Viorel Apetrei, mentor coach

Clienţii au un comportament demonstrativ, ne arată ce vrem să vedem „Lucrăm şi în echipe, grupuri, în organizaţii. Important este liderul şi dinamica echipei. Am avut cazuri în care liderul mi-a spus că una dintre probleme este comunicarea directă. Iar echipa a spus că nu există nicio problemă. Nu am judecat oamenii, dar le semnalizez că ceva este în neregulă. Oamenii pot opune rezistenţă coach-ului sau se pot deschide. Cu unii se poate lucra, cu alţii nu“, dezvăluie Viorel Apetrei.

 „De faţă cu noi, clienţii au un comportament demonstrativ, diferit, ne arată ce vrem să vedem. El poate dă răspunsuri pe care crede că eu vreau să le aud“, a spus psihologul Mihai Copăceanu.

„Un coach trebuie ales după faptul că nu promite marea cu sarea. Un coach are nevoie de mulţi ani de pregătire, nu câteva zile de citit nişte cărţi. Ar trebui ales pe principiul onestităţii exprimării, să fie credibil. Coaching-ul se confundă de multe ori cu mentoratul, consultanţa. Lumea începe să cunoască coaching-ul. Dar în Românie încă este la început“, a mai spus Viorel Apetrei

Ce este coaching Potrivit site-ului Societăţii Române de Coaching, „coaching” înseamnă “antrenament” şi este un termen împrumutat din sport. „Coaching-ul se referă la un parteneriat între un coach (antrenor) şi clientul său, client care doreşte să atingă un obiectiv anume, în sensul evoluţiei sau creşterii performanţei sale – în plan profesional sau individual”, scrie Societatea Română de Coaching. A apărut în urma cu mai mult de 25 de ani şi este puternic influenţat de succesul, peste ocean, a programării neuro–lingvistice. Pe scurt, coaching-ul a evoluat ca metodă de dezvoltare personală şi este, actualmente, o ramură de consultanţă cu o viziune eminamente practică şi orientată spre dezvoltarea potenţialului uman.

Există mai multe tipuri sau sisteme de coaching şi fiecare coach are propria sa cale de a-şi conduce clientul către ţelurile pe care acesta şi le-a stabilit. Există coaching eclectic, coaching specific (neuro-semantică, coaching sistemic, „focusing”, analiză tranzacţională) sau coaching informal, de exemplu coaching-ul bazat pe principii spirituale. Tipuri de coaching: 1. Business Coaching – este adresat creşterii performanţei în plan profesional – de la abilităţi de comunicare la cele manageriale, de „branding” personal şi multe altele. 2. Life Coaching – se adresează vieţii personale, acolo unde oamenii vor să dezvolte relaţii mai bune, să comunice eficient, să îşi stabilească scopuri care generează satisfacţie, echilibru, autocunoaştere, autocontrol, sănătate etc.

Diferenţa dintre coaching şi psihologie

„Coachingul are drept principiu de bază convingerea că orice om are în el toate resursele necesare atingerii obiectivelor benefice pe care şi le poate propune. Nu se bazează pe conceptul de personalitate, aşa cum este el formulat de psihologia academică”, potrivit Societăţii Române de Coaching. Genul acesta de antrenament operează atât cu mintea conştientă, cât şi cu subconştientul, în funcţie de tipul şi metoda de coaching. Coaching-ul nu este psihoterapie, care presupune existenţa unei afecţiuni psihice şi a unui psihodiagnostic, precum şi a unor metode de remediere. De asemenea, coaching-ul nu înseamnă consiliere psihologică, nu este training şi nu este nici mentorat. „Dacă schimbarea pe care o iniţiază psihoterapia este una de remediere, schimbarea propusă de coaching este una generativă, care operează cu abilităţi, talente, cunoştiinţe, cu scopul de a crea ceva calitativ superior. Clientul care se adresează unui coach are aspiraţii către ceva mai bun, are vise, dorinţe sau chiar viziuni îndrăzneţe şi este în căutarea unor mijloace de a le duce la îndeplinire”, scrie Societatea Română de Coaching.

fotocredit: bucurestifm.ro şi carrersynergy.com

Citeste mai mult: adev.ro/nkbpfg