Agresiunile, la ordinea zilei în şcoli. Psiholog: Dacă ar fi toleranţă zero faţă de violenţă nu ar mai exista atâtea cazuri!

decembrie 12, 2014decembrie 12, 2014 mihaicopaceanuLasă un comentariu

Articol publicat în Adevarul. ro de Claudia Spridon la data de 1 decembrie 2014

Aşa arată un studiu recent, derulat de Asociaţia Telefonul Copilului, în care au fost analizate răspunsurile a peste 2.000 de copii şi tineri cu vârste cuprinse între 7 şi 19 ani. Conform studiului, două treimi dintre copii îşi doresc să beneficieze de sprijinul părinţilor în cazuri de agresiuni de acest fel, dar le este ruşine sau frică să o facă. Acelaşi număr de copii, însă, nu ar apela la părinţi pentru a le solicita sprijinul într-o astfel de situaţie, iar un număr similar de victime au declarat că părinţii lor nu cunosc situaţia cu care ei se confruntă. „Unui copil îi este frică să discute cu părinţii despre abuzuri pentru că le este teamă de repercusiuni.

Dacă ar apela la părinţi li s-ar întări convingerea că sunt slabi, iar acest lucru ar accentua ceea ce ei nu vor să accepte. Problema este că şcoala dă violenţă şi bullying. Dacă ar avea toleranţă zero faţă de violenţă nu ar mai exista atât de multe cazuri”, susţine psihologul Mihai Copăceanu. Potrivit acestuia, sunt situaţii în care violenţele verbale şi fizice la care au fost supuşi copiii la şcoală pot afecta dezvoltarea lor ulterioară. „Pentru unii poate fi doar o amintire neplăcută din trecut, însă totul depinde de modul în care a fost gestionată problema la momentul potrivit şi de sprijinul pe care copilul l-a primit de la familie ori de la profesori”, a completat specialistul. Şcoala nu ia fenomenul în serios „Este alarmant faptul că mai mult de jumătate dintre copiii chestionaţi au răspuns că şcoala nu ia fenomenul bullying în serios.

S-a observat şi că elevii nu sunt obişnuiţi cu acţiuni de prevenire ale acestui fenomen, în timp ce din punctul lor de vedere sancţiunile au caracter temporar şi nu rezolvă problemele pe termen lung. În plus, rezultatele studiului arată că rolul consilierului şcolar nu este cunoscut în rândul elevilor sau este diminuat”, a declarat şi Cătălina Florea, director executiv al Asociaţiei Telefonul Copilului. Studiul arată că în 72% din cazuri, copiii şi tinerii s-au confruntat cu comportament de tip bullying indirect, caracterizat prin comentarii neadecvate despre ei, familie, statut social sau etnite. În acelaşi timp, 59% au primit porecle, iar 47% din respondenţi au declarat că au fost lăsaţi în afara grupului. Un procent de 43% din tineri au fost loviţi, îmbrânciţi sau pălmuiţi, iar 32% au primit ameninţări. Unde au loc agresiunile În peste 75% din cazuri au existat şi martori, mai mult de jumătate au încercat să intervină pentru a preveni izbucnirea unui conflict.

Tristeţea, furia, singurătatea şi ruşinea sunt câteva dintre stările negative pe care le-au experimentat victimele acestui fenomen, larg răspândit în şcolile de la noi. Spre exemplu, 57% din tineri au declarat că acţiunea de bullying a avut loc în sala de clasă, 33% au spus că a avut loc pe coridor, iar 32% au spus că s-a întâmplat în apropierea unităţii de învăţământ. Respondenţii au fost agresaţi verbal chiar şi în mediul online, relevă acelaşi studiu, potrivit căruia 14% din tineri au primit mesaje neadecvate prin SMS. Cel mai frecvent, hărţuitorii din mediul online sunt colegii, susţin specialiştii.

Blogul Adevarul

Consilierea la cronometru

decembrie 12, 2014decembrie 12, 2014 mihaicopaceanuLasă un comentariu

Consiliere contra cronometru. Când începe orientarea în carieră: gimnaziu, liceu sau facultate

articol publicat în Adevarul.ro de Ioana Nicolescu la 2 decembrie 2014

Înfiinţarea obligatorie a centrelor de consiliere profesională în cadrul universităţilor, reglementată printr-o metodologie publicată săptămâna trecută în Monitorul Oficial, vine prea târziu pentru tinerii care nu au primit consiliere în liceu şi nu s-au orientat bine în alegerea unui domeniu de studii.

Cel puţin aşa atrag atenţia specialiştii în Educaţie, care arată că în jur de 60% din elevii de liceu nu ştiu ce le-ar plăcea să studieze la facultate. „Aceşti tineri trebuie consiliaţi înainte de admitere, altfel sunt în risc de abandon universitar fiindcă ei nu ştiu, de fapt, ce vor să facă în viaţă”, susţin experţii.

Consilierea profesională la universitate este utilă pentru orientarea în domeniul de studii ales, mai atrag atenţia specialiştii care au analizat pentru „Adevărul” prima metodologie care reglementează consilierea profesională la nivel universitar, publicată săptămâna trecută în Monitorul Oficial. Concluzia este că cel mai bine pentru tineri este să meargă la consiliere în clasa a VIII-a, când îşi aleg profilul liceului, şi în clasele a XI-a şi a XII-a, ca să îşi aleagă domeniul de studii de licenţă. „De obicei, consilierea trebuie să aibă loc înainte de trecerea la un nou ciclu de învăţământ, deci înainte de clasa a V-a şi înainte de admiterea la liceu. Din clasa a XI-a ar trebui să înceapă consilierea profesională pentru alegerea unui domeniu de studii la facultate.

Consilierea din cadrul facultăţii îi ajută să îşi aleagă specializarea din cadrul acelui domeniu, care li se potriveşte cel mai bine”, a explicat psihologul şcolar Diana Ioaneş, de la Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc“.

La rândul său, psihologul şi bloggerul adevarul.ro Mihai Copăceanu susţine că de fapt de consiliere ar avea nevoie în primul rând elevii de liceu, care de multe ori ajung în clasa a XII-a şi nu ştiu la ce facultate vor să dea admitere. „Când ajung în clasa a XII-a, în jur de 10% din ei ştiu exact ce vor să facă mai departe, alţi 15% sunt consiliaţi de părinţi şi urmează o specializare indicată de ei, mai sunt elevi care merg din inerţia profilului la facultate, dar cei mai mulţi, în jur de 60%, sunt indecişi“, a explicat Copăceanu. Tocmai aceşti 60% vor fi mai încolo în risc de abandon universitar, lucru pe care metodologia consilierii profesionale încearcă să-l prevină.

„Problema cea mai mare este că aceşti tineri îşi dau seama abia la facultate că nu vor să urmeze domeniul pe care l-au ales. Am senzaţia că rata abandonului este mare la universităţile tehnice pentru că materia este grea şi elevii vin de la liceu fără cunoştinţe temeinice la materiile de real, iar standardele sunt ridicate la facultate. Ar trebui mai întâi să avem destule centre vocaţionale în licee care să fie funcţionale“, a explicat şi Tincuţa Apăteanu, expert în educaţie şi blogger adevarul.ro. Un consilier la 2.000 de studenţi Viitoarele centre vor avea minimum un consilier la 2.000 de studenţi, potrivit metodologiei.

Expertul în Educaţie şi bloggerul adevarul.ro Marian Staş spune, însă, că raportul ar trebui să fie de un consilier la 100 de studenţi. „Proiectul va genera o mutaţie semnificativă în cultura universităţilor şi liceelor. În primul rând va avea loc o cuplare autentică a instituţiilor la piaţa forţei de muncă şi în al doilea rând le va dezvolta studenţilor şi elevilor obişnuinţa de a folosi consilierea şi orientarea în carieră ca mijloace eficiente de a le spori semnificativ angajabilitatea. Însă, consider că raportul de un consilier la 2.000 de studenţi este mult prea mic, mai ales în perioada de debut a proiectului, când mă aştept la o cerere foarte mare de consiliere, dată fiind nevoia de astfel de servicii. Eu sugerez minimum un consilier la 100 de studenţi, cu posibilitatea calibrării ulterioare. Este un proiect care, dacă va fi pus ca fapt cu fond, cu siguranţă îşi va arăta repede roadele foarte bune, în creşterea ratei de ocupare a forţei de muncă din rândul absolvenţilor elevi şi studenţi”, a spus Marian Staş.

Marian Crăciun, directorul departamentului Servicii Studenţi din cadrul Universităţii din Bucureşti, care a lucrat la elaborarea metodologiei, spune că, acum, media naţională este de un consilier la 10.000 sau chiar 15.000 de studenţi. Preşedintele Alianţei Naţionale a Organizaţiilor Studenţeşti din România (ANOSR), Cristi Popescu, spune că în momentul de faţă, în general, consilierii din universităţi sunt profesori care au vrut să se implice pentru a-i ajuta pe studenţi. „Foarte multe centre îşi desfăşoară acum activitatea graţie unor profesori care au vrut să se implice sau unor voluntari, nu e o consiliere unul la unul cu specialişti. De multe ori studenţii nu ştiu ce opţionale să aleagă, sunt lăsaţi în aer”, a spus acesta. Consilierea profesională în alte ţări Dacă în România consilierea profesională oficial abia ia naştere, în Occident, ea este practicată încă de la clasele primare. „Încep din clasa a IV-a când îi testează şi îi împart pe profile, creează nişte clase adaptate. Un exemplu de bună practică în acest sens ar fi Marea Britanie, unde copiii au puţine teste şi examene la clasă, învaţă prin cooperare, adică muncă în echipă, fac proiecte şi lucrează în echipe”, a explicat psihologul Mihai Copăceanu.

În ceea ce priveşte consilierea la facultate, Copăceanu a explicat că în ţările vestice, universităţile au un birou special de consiliere în carieră, care face legătura cu piaţa muncii. „Le pun la dispoziţie studenţilor materiale pentru informare şi comunică mult cu ei. Universităţile mari au şi un departament de recrutare şi unul de voluntariat“, a mai spus Copăceanu. Şi expertul în educaţie Marian Staş a vorbit despre departamentele de consultanţă în carieră. „În Statele Unite, universităţile au birouri de „career consulting” pe care studenţii le frecventează des”, a spus Staş.

Psihologul Mihai Copăceanu a explicat cum îşi dau seama consilierii ce meserii li se vor potrivi elevilor în viitor. Ei fac teste psihologice speciale, cum sunt chestionarele de interese Holland.

Teoria personalităţii dezvoltată de psihologul american John Holland spune că alegerile vocaţionale exprimă personalitatea omului, că membrii aceluiaşi domeniu de activitate au personalităţi similare şi istorii similare de dezvoltare, iar satisfacţia profesională depinde de congruenţa dintre propria personalitate şi mediul în care individul lucrează. „Sunt mai multe tipuri de personalitate pe care Holland le identifică: tipul realist, care are abilităţi de lucru manual şi căruia i se potrivesc domeniile tehnice, tipul intelectual-investigativ, unde se încadrează cercetătorii, persoanele bune la matematică, fizică, în general olimpicii, apoi mai este tipul artistic, tipul social (medici, profesori), tipul întreprinzător care are iniţiative şi tipul convenţional, care se supune regulilor“, a explicat Copăceanu. Psihologii se folosesc de aceste constatări pentru a realiza un profil profesional al individului.

Blogul Adevarul

La ce pericole îi expun părinţii pe cei mici: postăm sau nu poze cu copiii pe reţelele de socializare?

octombrie 2, 2014august 18, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol publicat de Oana Antonescu pe Adevarul.ro la 02 oct 2014

Fotografiile postate de părinţi cu copiii lor pe reţeaua Instagram sunt furate de alţi utilizatori şi folosite într-un joc de roluri bizar, cu conotaţii sexuale. Peste 80% din copiii sub 2 ani sunt prezenţi online prin postările părinţilor pe reţelele de socializare sau pe bloguri. Specialiştii avertizează că părinţii nu ar trebui să dezvăluie prea multe despre cei mici.

Un fenomen periculos a apărut recent pe reţeaua Instagram: unii utilizatori fură fotografiile postate de părinţi cu bebeluşi sau copii de vârste mici şi le postează apoi în contul lor, unde sunt folosite într-un joc dubios.

„Hoţii virtuali“ le dau bebeluşilor un alt nume şi le creează un profil care include vârsta, preferinţele şi trăsăturile de personalitate. Apoi, ei îşi invită fanii să intre în discuţie cu bebeluşul. „Îţi place să te joci?“, întreabă un utilizator, iar proprietarul contului răspunde cu un limbaj stâlcit, de copil.

Unele descrieri au conotaţii sexuale, iar altele instigă fără perdea la comportamente deviante. De exemplu, în descrierea unei fetiţe de un an se menţionează că ar fi lesbiană şi să îi place să stea dezbărcată, iar un altul, care a fost şters, spunea: „Îmi plac jocurile de roluri abuzive, aşa că dacă nu îţi place, nu-ţi pierde timpul, pentru că am să-l şterg (n.r. – comentariul)“, scrie publicaţia britanică „Daily Mail“. O căutare rapidă după hashtag-ul „babyrp“ scoate la iveală sute de astfel de conturi pe reţeaua de photo-sharing.

FOTO: Daily Mail

În ciuda încercărilor unor utilizatori de a pune capăt acestui fenomen revoltător, conturile de acest fel au continuat să apară, sub diverse denumiri. Elizabeth Harper, o mamă din Georgia, SUA, a descoperit poza fiicei ei pe un astfel de cont, iar în descriere purta un alt nume şi se preciza că poate fi adoptată.

FOTO: Daily Mail

Revoltată, femeia a scris într-un comentariu la fotografie că aceea este fetiţa ei şi nu este de vânzare, iar apoi a formulat o plângere către reprezentanţii reţelei Instagram, dar contul a mai rămas activ o vreme, până când aceştia au luat măsuri. Multe alte asemenea conturi sunt în continuare active, deşi mai multe grupuri de părinţi au încercat să le închidă.

FOTO: Daily Mail

Campanii umanitare false şi răpiri

Jocul de roluri de pe această reţea de socializare nu este singurul fenomen alarmant care implică pozele cu copii postate de părinţi. Au existat situaţii în care fotografiile au fost furate pentru a fi utilizate în campanii umanitare false.

Cazul lui Ionuţ, copilul sfâşiat de maidanezi în Parcul Tei, în toamna lui 2013, este poate cel mai şocant dintre toate. Câteva luni mai târziu, familia a văzut fotografia copilului pe un site, sub un anunţ care spunea că băiatul este bolnav de leucemie şi are nevoie de bani ca să fie operat. Un român care locuieşte în Italia a pus la cale înşelătoria, ca să adune 150.000 de euro. Fotografiile postate de părinţi cu copiii lor au ajuns şi pe site-urile de pornografie infantilă, iar uneori au facilitat răpirea acestora. Din fericire, în România nu s-au înregistrat asemenea cazuri.

Poza lui Ionuţ, copilul ucis de câini, a fost folosită într-o falsă campanie umanitară după moartea acestuia FOTO: Facebook

„Nu am avut până acum astfel de situaţii, dar ştim că în alte ţări au existat şi, de aceea, recomandarea noastră pentru părinţi este să protejeze imaginea copiilor lor în mediul online“, atrage atenţia Liliana Roşu, directorul executiv al Centrului Român pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi Sexual.

Şi copiii au dreptul la intimitate

Potrivit unui studiu realizat de firma de securitate online AVG, 81% din copiii cu vârste de până în 2 ani din întreaga lume sunt prezenţi fără voia lor pe internet, prin postările părinţilor pe bloguri sau pe reţele de socializare. Putem vorbi de un drept la intimitate în cazul minorilor? „Părinţii sunt obligaţi să-şi protejeze copilul până la vârsta la care el însuşi se poate proteja, iar publicarea fotografiilor pe internet implică acestă obligaţie. Dreptul la intimitate, viaţă privată şi securitate al copiilor este garantat de către părinţi şi ei au obligaţia de a asigura protecţia şi siguranţa lor“, potrivit psihologului Mihai Copăceanu.

Imaginile cu bebeluşi în ipostaze inocente, în care bebeluşii fac băiţă, sunt alăptaţi sau se plimbă prin cameră dezbărcaţi pot fi salvate, stocate şi utilizate de persoane cu deviaţii sexuale, pedofili, sau agresori sexuali. „Fanteziile în mediul online nu au limită şi internetul permite există unor utilizatori «prieteni» virtuali, persoane cu profiluri false. Trăim într-o lume mai periculoasă decât în trecut pentru cei mici, inclusiv sub aspectul utilizării reţelelor de socializare şi, în consecinţă, părinţiilor li se solicită o mai mare precauţie“, mai spune psihologul Mihai Copăceanu.

De ce ne fălim cu copiii pe internet

Publicarea online a fotografiilor cu cei mici echivalează astăzi cu poza din portofel pe care părinţii noştri o arătau imediat cum cineva îi întreba despre copii, mai mult sau mai puţin din politeţe. Reţelele de socializare le oferă părinţilor contextul pentru a se mândri cu copiii şi de a-şi confirma astfel reuşitele. Dar etalarea copiilor este un obicei vechi de când lumea şi are legătură cu evoluţia umană, spune psihoterapeutul Nathan Gehlert, din Washington. „Suntem programaţi biologic să ne mâbdrim cu copiii noştri, iar internetul şi reţelele de socializare sunt o modalitate eficientă şi facilă pentru a face asta. Părinţii ar face orice le stă în putinţă pentru a se lăuda cu realizările copiilor“, spune psihoterapeutul, citat de site-ul televiziunii americane PBS.

Venirea pe lume a unui bebeluş, gesturile amuzante şi realizările celor mici sunt momente cu o puternică încărcătură emoţională şi motive de mândrie pentru părinţi. Ei simt nevoia să-şi exprime emoţiile pe care le trăiesc, încântarea şi bucuria fiecărei zile, iar reţelele de socializare fac mai uşoară împărtăşirea acestor momente cu cei din jur.

„Înţelegem dorinţa părinţilor de a capta orice moment, ori achiziţie în dezvoltarea copilului care poate fi unică şi irepetabilă. De la primele ore de la naştere ba chiar fotografii din perioada de dezvoltare a fătului. Asta e una, dar a publica e diferit. Părinţii care publică albume cu sute de poze, una câte una. Consecinţele sunt imediate, dar pot să apară şi pe viitor. Ne iubim foarte mult copiii şi suntem obligaţi să-i protejăm“, spune psihologul Mihai Copăceanu.

Protejaţi-le intimitatea şi identitatea!

Specialistul oferă părinţilor câteva recomandări cu privire la fotografiile şi informaţiile postate pe internet, indiferent că vorbim despre reţele de socializare sau bloguri:

Evitaţi să postaţi fotografii nud cu copiii. Deşi pentru noi sunt situaţii normale de viaţă, imaginile care-i înfăţişează la plajă, la baie sau umblând dezbărcaţi prin casă pot căpăta semnificaţii erotice şi pot întreţine fanteziile sexuale ale pedofililor.

Restricţionaţi vizibilitatea fotografiilor. Pe reţelele de socializare precum Facebook aveţi opţiunea de a permite doar prietenilor din listă accesul la imaginile şi informaţiile dvs. Eliminaţi accesul „Public“ din setările de siguranţă.

Filtraţi lista de prieteni. De multe ori, se întâmplă ca în lista de prieteni să se „strecoare“ şi persoane pe care nu le cunoaştem. Permiteţi accesul la profilul dvs. doar persoanelor cunoscute în mod real, direct sau indirect.

Atenţie la postările prietenilor! Interziceţi prietenilor de familie ori colegilor care v-au fotografiat copiii să posteze imagini cu aceştia pe reţelele de socializare. Nu veţi putea avea control asupra fotografiilor, pentru că nu cunoaşteţi setările de siguranţă ale conturilor prietenilor.

Nu oferiţi detalii despre copii. Nu menţionaţi nicăieri pe internet detalii despre adresa dvs., grădiniţa la care merge copilul, ora la care vine şi pleacă de acasă ori programul extraşcolar. Aceste informaţii pot facilita răpirea copilului.

Blogul Adevarul

VIDEO Adevărul Live Dezbatere despre schimbările aduse Legii Educaţiei, cu ministrul delegat Mihnea Costoiu

iulie 18, 2014iulie 18, 2014 mihaicopaceanuLasă un comentariu

interventie in discutia cu dl ministru Mihnea Costoiu, luni 7 iulie 2014

http://adevarul.ro/educatie/universitar/dezbatere-despre-schimbarile-aduse-legii-educatiei-ministrul-delegat-mihnea-costoiu–8_53ba7ccc0d133766a83679c6/index.html

Ministrul delegat pentru Învăţământ superior, Mihnea Costoiu, a dezbătut astăzi, de la ora 14.00, la Adevărul Live, împreună cu bloggeri adevarul.ro, experţi în educaţie şi rectori, schimbările aduse Legii Educaţiei prin ultima ordonanţă de urgenţă, publicată săptămâna trecută în Monitorul Oficial.
Despre toate acestea am discutat la Adevărul Live de la ora 14:00 împreună cu invitatul din platou, Ministrul delegat pentru Învăţământ Superior, Cercetare Ştiinţifică şi Dezvoltare tehnologică, Mihnea Costoiu, şi cu bloggerii adevărul.ro: psihologul Mihai Copăceanu şi expertul în educaţie Marian Staş.

Universităţile erau obligate să-i angajeze pe doctoranzi, acum nu mai este cazul”, spune Costoiu

. Mihai Copăceanu: „Un doctorat la frecvenţă redusă nu face decât să încurajeze mediocritatea şi afacerile făcute de către universităţi. Câd am intrat la doctorat în 2012 mi-au spus că trebuie să vin în Anglia, nu să stau în România, şi că trebuie să stau minimum opt ore în departament, eu am stat şi 13 ore, alţi colegi de ai mei stăteau până la 1 noaptea. Dacă vrei să faci un doctorat, care înseamnă cercetare, te opreşti din munca pe care o faci, mergi trei ani la universitate şi lucrezi pentru doctorat”

Liviu Avram: „Acum câteva luni publicam un material despre o firmă privată are un soi de exclusivitate în gestionarea şi eliberarea diplomelor preuniversitare, universitare şi postuniveristare. Am înţeles atunci că pregătiţi o hotărâre de guvern care să clarifice aceatsă situaţie cel puţin stranie”

Mihnea Costoiu: „Hotărârea de Guvern este pe circuitul de aprobare, din nefericire nu m-am ocupat eu de acest subiect. Această firmă are exclusivitate din 1960, când era firma Ministerului Educaţiei, nu era firmă privată. În acest an am pregătit o hotărâre de guvern astfel încât una dintre instituţiile statului (Imprimeria Naţională, Imprimeria Băncii Naţionale) să realizeze aceste diplome. Este la avizat şi sper ca săptămâna viitoare să iasă.

Citeste mai mult: adev.ro/n8c4a1

http://adevarul.ro/educatie/universitar/dezbatere-despre-schimbarile-aduse-legii-educatiei-ministrul-delegat-mihnea-costoiu-adevarul-live-1400-1_53ba58710d133766a8357c94/index.html

Blogul Adevarul

Acelaşi examen, alţi elevi!

iulie 15, 2014iulie 18, 2014 mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol publicat pe Blogurile Adevarul la 3 iulie 2014

Auzind că s-au afişat rezultatele la Evaluarea Naţională dau să intru în holul şcolii şi deodată aud strigătele a doi băieţi cunoscuţi: „Domnu’ psiholog, am luat 10 la mate!”. S-au apropiat în grabă şi i-am felicitat cu bucurie, apoi o altă elevă mai ruşinoasă, din aceeaşi clasă, a adăugat: „Şi eu am luat 10 la mate!”.

Îl întreb pe cel de-al treilea băiat din grup, inteligent şi el, Alex, şi-mi răspunde că dintr-o mică şi banală scăpare, a luat doar 9.90 (tot) la mate! Am citit listele avizierului şi, printre rândurile cu caractere mici, am mai observat un 10 la mate: Antonia. Numele acestor elevi adunaţi în jurul meu le-am auzit repetându-se în urmă cu câteva zile de şcoală urmate de cuvintele „premiu la naţională la fizică, la naţională la matematică, diploma de excelenţă” şi altele. Unul dintre ei, Vlad, publicase în iarnă primul său volum de proză.

A doua zi aştept prânzul pe o terasă din Centrul Vechi şi cer ziarul local. Răbdător, îl deschid şi ochii mi se opresc asupra unei alte pagini pe care scria îngroşat: „Victor Bucuţă, micul mare fizician”. Victor are 13 ani şi a absolvit clasa a VII-a cu media 10. Mai mult, băieţelul acesta este de două ori olimpic pe ţară la fizică şi a primit premiul special pentru cea mai bună lucrare experimentală dintr-un total de 600 de lucrări prezentate la olimpiadă. Victor se mândreşte pe drept cuvânt şi cu alte premii la lingvistică, gândire analitică, germană, poezie şi matematică. De aceşti tineri şi de prea puţini alţii ca ei se aminteşte doar în treacăt. Sunt elevii care nu critică sistemul şi nu se lamentează, dar înţeleg că şcoala este preocuparea esenţială pentru vârsta lor şi fac tot posibilul să-şi împlinească aceste roluri şi obligaţii.

Contrar opiniilor răutăcioase ale românilor de rând ori a forumiştilor, nu, ei nu sunt băieţi de bani gata, de fiţe şi nici părinţii nu bagă cu de-a sila meditaţii în ei. Sunt copii care ştiu cum să-şi împartă timpul de învăţat cu timpul liber, ştiu să-şi selecteze prietenii şi care nu au deprins obiceiul fumatului, al înjurăturilor sau al vieţii de noapte prin cluburi.

Unii duc o viaţă mai grea, cu diverse nevoi, dar când îi întâlneşti observi din primele semne nonverbale că au o conduită exemplară şi vorbesc respectuos. Părinţii lor nu blesteamă sistemul de educaţie, nici nu se ceartă cu profesorii şi directorii de şcoală, nu depun contestaţii peste contestaţii pentru că singura lor datorie este să-şi îngrijească şi să-şi sprijine cum pot ei mai bine proprile odrasle. Că există astfel de elevi buni la învăţătură şi mare parte dintre ei, îndrăznesc să zic, buni la suflet e o dovadă clară şi directă că dacă eşti motivat să înveţi şi dacă chiar înveţi şi nu-ţi umblă gândul la fapte iresponsabile şi pierzătoare de timp, poţi avea rezultate frumoase la învăţătură. La aceeaşi terasă citesc în „Weekend Adevărul” despre Alexandra care, deşi poartă un diagnostic de tetrapareză spastică şi se deplasează într-un cărucior cu rotile, a reuşit prin eforturi supraomeneşti să înveţe, să-şi facă temele şi să termine clasa a VIII-a cu media 9.80. Tastează la laptop cu un singur deget de la mâna stângă şi este sprijinită în permanenţă de familia ei adoptivă.

Atenţie, nu scriu despre o categorie de excepţie, nu sunt olimpicii pe care nu-i cunoaştem, nu scriu despre elevii care potrivit unor mituri nu ştiu decât şcoală şi stau închişi în casă, acei tocilari, consideraţi ciudaţi de colegi şi neînţeleşi nici măcar de profesori. NU! Scriu despre elevii obişnuiţi care sunt conştienţi de atribuţiile şcolare şi le împlinesc cum se cuvine astfel că se bucură de rezultatul eforturilor lor, elevi care ştiu să îmbine învăţătura cu hobiurile, ştiu să facă un sport, să se plimbe în parcuri sau să meargă la film. Când citesc ştirile despre declaraţiile elevilor la ieşirea din examen „dacă iau 5 e bine” sau despre reacţia părinţilor „facem contestaţie, a fost nedrept” mi se pare că România încă nu e într-o schimbare pozitivă. Când văd că tendinţa preponderentă în şcoli este de a copia cu orice preţ prin orice metodă năstruşnică, că elevii nu mai poartă respect profesorilor şi părinţii îşi apără copii în mod nedrept, mâ gândesc la realitatea din alte ţări pe care am trăit-o.

Am susţinut zeci de examene orale şi scrise pe când studiam la Bologna, Oxford sau Londra şi sincer niciunul dintre noi nu a avut vreo idee de copiat. Discuţia aceasta nu se putea ivi în niciun gând al nostru, niciodată. Nu au fost camere de supraveghere în sali, căci propria conştiinţă ne era supraveghetor. La un examen de final de an, extrem de dur, în sală a venit doar bibliotecarul ce se plimba lejer, iar noi am scris preţ de 3 ore fără oprire. Când am ridicat privirea de pe hârtie am constatat că ceilalţi colegi plecaseră deja din sală. Respectul şi preţuirea pe care o purtam profesorilor din acele instituţii de top nu am găsit-o nici măcar în reprezentările vreunui elev din România.

Noi ne facem că învăţăm, ei se fac că ne onorează cu diplome. Şi avem saci întregi de diplome şi atât. La ce folos?

Blogul Adevarul

Simona o nouă minune a României !

iunie 21, 2014 mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol publicat pe Blogurile Adevarul.ro la 8 iunie 2014

Dacă România se mândreşte cu minunile ei, una dintre minunile României este Simona Halep. Simona a atins o performanţă demnă de întreaga noastră preţuire în prezent şi în viitor. Este numărul 3 în lume!

Presa românească şi cea din străinătate au elogiat ascensiunea rapidă şi prestaţia de ieri: New York Times, The Telegraph („niciodată nu a jucat la un asemenea nivel”), The Guardian („o atletă foarte bine pregătită). Halep a eliminat 34 de ani de nonperfomanţă românescă atinsă de Virgina Ruzici, actualul manager al Simonei.

Am urmărit cu mare atenţie de două ori meciul de la Roland Garros pana noaptea tarziu, un eveniment aşteptat cu mari emoţii şi susţinut de milioane de oameni, un meci în care am recunoscut vocea domnului Cristian Ţopescu, un meci care ne-a făcut să tresărim la fiecare lovitură puternică a Simonei. Psihologia campionului Psihologia sportivului de performanţă, psihologia campionului nu este aceeaşi cu psihologia sportivului obişnuit. Simona nu este un sportiv obisnuit. Dincolo de pregătirea fizică excepţională condiţie necesară oricărui sportiv de top şi exerciţiul şi munca enormă depusă ani şi ani, pentru a lupta set cu set, Simona a dovedit că prezintă o pregătire psihologică deosebită şi că psihicul ei are resurse necunoscute dar atât de esenţiale şi extrem de utile.

Capacitatea ei de a face faţă stresului devine remarcabilă. În meciul de ei şi-a gestionat foarte bine emoţiile şi a jucat excelent cu tărie şi pricepere. O urmăream cum aleargă rapid în ambele laturi ale terenului. Simona, a evoluat uimitor gândindu-ne doar la meciul cu Cibulkova din ianuarie când a recunoscut că înfrângerea s-a datorat emoţiilor foarte mari pe care nu le-a putut stăpâni „am fost foarte nervoasă şi înainte de meci si nu am putut sa simt mingea aproape deloc”. Psihicul Simonei supus la solicitări şi eforturi repetate ne-a arătat potenţialul acestei tinere. A avut o puternică şi experimentată adversară. Cu alte înzestrări fizice (înălţimea, mai mare cu 20 de cm), vârsta (mai mare cu 5 ani) Maria Sharapova s-a impus şi prin experienţa ei din ultimii ani. Nu e de ignorat. Şi totuşi Simona a cucerit inimile celor din tribune deopotrivă români şi străini. Turneele Simonei şi inclusiv meciul de trei ore şi două minute la acest nivel impune o solicitare incredibilă. Motivaţia interioară constantă, puterea maximă de concentrare, gestionarea proprilor emoţii şi cunoaşterea emoţiilor adversarului este încă un argument de susţinere a importanţei inteligenţei emoţionale în cadrul sportivilor. Să te cunoşti atât de bine, să-ţi cunoşti calităţile şi defectele, punctele tari pe care să le dezvolţi şi să le maximizezi şi să–ţi cunoşti aspectele care te dezavantajează (emotivitatea, agresivitatea, frica,etc), pe care să le lucrezi, să le reduci influenţa sau să scapi de ele nu reprezintă o activitate uşoară şi de scurtă durată. Să ai încredere în tine în ciuda unor rezultate slabe repetate, să ai încredere că poţi ajunge cât mai sus şi să ajungi sus, fără să ratezi nicio oportunitate sunt calităţi necesare campionilor. Pregătirea înainte de competiţie, cunoaşterea tuturor aspectelor legate de competiţie (de la tehnica proprie la cunoaşterea personalităţii şi tehnicii adversarului) este una dar eficientizarea jocului şi aplicarea a ceea ce ai deprins în pregătire este adevărata provocare.

În orice carieră nu există doar succese, dar înţelegerea şi gestionarea înfrângerilor e un pas important pentru succes. Model pentru tineri Prin succesul româncei nostre, Simona, devine model tinerilor din România şi cred că şi tinerilor din întreaga lume, model nu doar pentru jucătorii de tenis sau pentru alte categorii de sportivi, ci consider că Simona este un model pentru orice tânăr, adolescent sau copil care îşi creează propriul vis şi munceşte pentru îndeplinirea lui. Şi chiar un model pentru orice adult. Fie că este un tânăr matematician, fizician, un tânăr cu abilităţi artistice, sau un antreprenor la nivel local, un tanar dintr-un sat de munte, fiecare ar putea fi inspirat de parcursul, perseverenţa şi puterea psihică a Simonei Halep. Simona însăşi mărturiseşte că ea a avut un model, pe Gheorghe Hagi, care nu este un jucător de tenis. Tăria încrederii şi determinarea personală ia forme care duc la depăşirea limitelor noastre şi odată cu această depăşire ne stabilim alte şi alte ţinte. Pentru orice tânăr profesionist valorile pe care Simona le dovedeşte pot deveni valorile fiecăruia. La doar 22 de ani ea face pentru România ceea ce, din păcate, nu a făcut până acum nicio strategie de promovare a sportului în România. Cred astăzi în misiunea şi obiectivele Ministerului Sportului tocmai pentru că eu cred în calităţile, viziunea şi demnitatea Gabrielei Szabo, ea însăşi o minune a României, olimpică la nivel mondial. Domnia sa, a susţinut-o pe Simona Halep, a fost prezentă la Paris şi a recunoscut că ne este „un exemplu de tenacitate şi voinţă, dând dovadă de cele mai nobile virtuţi ale unui sportiv, ea fiind învingătoarea noastră”.

Aşa cum bine cunoaştem, tenisul este un sport unde în mare parte meritele sunt ale sportivului însuşi. Dar să nu uităm de costurile ridicate pentru pregătirea personală, de plătirea antrenorilor şi a călătoriilor în străinătate unde Statul român ar putea să ofere o mai mare atenţie şi susţinere financiară. Pentru a avea mai mulţi sportivi de succes, în cât mai multe sporturi, caci orice am zice, EI ne reprezintă ţara, ei pot fi ambasadori ai Romaniei in lume, este imperios necesară o politică a sportului eficientă din toate punctele de vedere. Că ne convine sau nu, Simona, este fiica părinţilor ei, Halep din Constanta,aromana, dar este şi fiica României şi mândria României. Avem nevoie de mai multe Simone pentru Romania! Simona a căştigat Simona, aşa cum Cristian Tudor Popescu, declara după finală, a căştigat. A căştigat la nivel personal pentru că şi-a depăşit performanţa sa anterioară, a urcat, a luptat nu cu orice sportiv şi mai mult a câştigat onoarea şi respectul a milioane de români. „Tactica a fost mai mare decât tehnica”, continuă CTP, ceea ce tehnic ar însemna că mai are de învâţat şi muncit. Şi va munci si va avea succes peste succes, căci cred(em) în ea. Nu mi-a plăcut însă cum unele personaje publice au încercat să se folosească de imaginea unui campion, fotografiindu-se cu ea, altii afirmând cât de mult a costat difuzarea meciului şi că trustul îşi va recupera banii prin publicitate, accentând că Simona a plâns după meci şi altele. A inscripţiona un tricou e un fapt banal care trădează adevăratele motive ale personajelor. Aceeaşi superficialitate şi dorinţa de audienţă. Afirmaţia care m-a şocat, şi a trecut în treacăt la tv a fost următoarea „Simona a avut nevoie de ajutor, iar eu din tribuna oficială, am strigat, am încurajat-o”. Moderatorul ce se crede Mesia….Dar e prea frumoasă reuşita Simonei Halep pentru a continua cele neplăcute. Ce-i drept, Simona Halep, atingând o nouă performanţă primeşte de acum un nou statut social. Şi îl merită. Aştept întoarcerea ei acasă, declaraţia de la Otopeni şi multe alte succese profesionale! Felicitări!

Blogul Adevarul

Un tanar de exceptie: Principele Nicolae

iunie 21, 2014iunie 21, 2014 mihaicopaceanu2 comentarii

articol publicat pe Blogurile Adevarul.ro la 8 mai 2014

În România datorită unor tineri de excepţie au loc schimbări frumoase însă prea puţin sunt apreciate şi luate ca model. Am întâlnit în aceste zile un tânăr distins, care a sosit în România precum Regele Carol I la 27 de ani fără să cunoască prea multe despre ţara noastră, dar care a dat mult României de la Independenţă la instituţii trainice de stat.

„În 1947, un rege tânăr şi brav era alungat din ţara lui. (După 65 de ani), în 2012, un tânăr principe plin de curaj şi de generozitate, nepotul regelui izgnonit revine acasă. Pentru a ne demonstra că niciodată răul nu învinge pentru totdeauna”. Născut în Elveţia, educat în Marea Britanie şi muncind în statele Africii, principele Nicolae, căci despre el doresc să scriu, este nepotul Regelui Mihai şi primul dintre cei doi copii ai principesei Elena şi al lui Robin Medforth-Mills. A răspuns afirmativ dorinţei Regelui Mihai de a sosi acasă pentru a-şi asuma sarcini publice deloc facile. Ca orice acţiune pozitivă şi nouă în România de îndată au apărut şi cârcotaşii de serviciu. Ei nu merită pomeniţi.

România Ajungând în România încă din 2010 a insistat să cunoască fiecare colţ al ţării de la nord la sud şi de la est la vest vizitând peste 80 de oraşe şi sute de sate inclusiv oraşe mici precum Calafat sau Pecica. A străbătut ţara tocmai pentru a cunoşte cât mai bine realitatea cotidiană a românului nedorind să se mulţumească cu ceea ce a citit în cărţi sau a auzit la Palatul Elisabeta. Principele Nicolae este un tânăr de o modestie unică, în ciuda statusului social şi a prestanţei familiei aparţinătoare. Nu are niciu strop de orgoliu ori aroganţă, este deschis şi prietenos. Mi-a fost dat să-l întâlnesc şi să purtăm discuţii în diverse împrejurări şi am simţit puritatea unui om de reală valoare, mai mare cu trei zile decât mine. Luni a participat la dezvelirea primului bust al Regelui Mihai din judeţul Sibiu, din păcate nu în capitala culturală europeană, ci într-o localitate anonimă cu vreo 5.000 de locuitori, Copşa Mică. Nu aţi auzit de ea, dar acolo au fost prezenţi oameni de rând, nu politicieni din capitală cu bărci şi zeci de televiziuni, acolo au sosit ţărani în straiele lor şi veterani de război, iubitori de pace şi adevăr, unii dintre aceştia, la 90 de ani, având bucuria de a-l cunoaşte pe Rege. O mărturie ca undeva acolo în provincie trăiesc oameni cu demnitate, simţ al datoriei şi respect pentru memorie. Uităm prea des că veteranii au luptat pentru România de astăzi nu oportuniştii zilelor noastre. Principele Nicolae (foto dreapta) nu face apel la autoritatea poziţiei, a titlului, nu se impune de la sine şi nici nu tratează cu superioritate precum ne-au învăţat politrucii efemeri, beneficiari ai unor poziţii superioare, propulsaţi de partide sau de sistemul intervenţii-pile-relaţii. Este o persoană cu calităţi personale, interpersonale, sociale şi profesionale. Se adaptează fiecărui cetăţean copil sau bătrân, simplu sau intelectual, este plin de umor şi simpatie. El este tânărul model de care România are mare nevoie. Este o prezenţă optimistă, sinceră, devotată, muncitoare şi iubitoare de ţară. Munceşte nu pentru meritele sale ci pentru binele românului. Având model pe însuşi Regele Mihai şi îndrumători pe mătuşa sa, Principesa Moştenitoare Margareta şi pe Principele Radu şi pasionat de personalitatea Regelui Carol I, Nicolae, şi-a propus să contribuie la dezvoltarea României aşa cum fiecare tânăr român ar trebui să urmeze acest deziderat. Militează pentru recuperarea acelor valori fundamentale ale individului pe care istoria ni le-a răpit. Apropiat de oameni, se cunoaşte că este o persoană sensibilă şi empatică la necazurile altora. Îşi doreşte să contribuie şi mai mult la schimbarea României, să aibe propria fundaţie, să fie în cât mai mult implicat în proiecte de mediu, sociale şi culturale, voluntariat, lucrul cu copiii cu dizabilităţi sau cu tinerii români din străinătate. Motivat de noutate şi sedus de frumos şi adevăr, este dornic să cunoscă şi să se perfecţioneze.

Acum, la cei 29 de ani ai săi are o cultură vastă, a cutreierat şi cunoscând lumea, vizitând 41 de ţări, iar înainte de absolvi Colegiul Royal Holloway la Universitatea din Londra cu o diplomă în managment, a fost interesat de repetate expediţii în Africa de Sud, Namibia, Botswana, Zimbabwe, Madagascar, experienţe ce l-a făcut ascultător la suferinţa umană. Şi-a dedicat timp şi sprijin locuind şi muncind în Kenya. Drumul spre casă Zilele trecute a făcut un adevărat tur de forţă prin România, mergând din oraş în oraş (Bucureşti, Târgu-Mureş, Sibiu, Sebeş, Alba Iulia şi Cluj) conversând cu sute de oameni cu prilejul lansării primei sale cărţi, „Drumul spre casă” (editura Curtea Veche). Deşi a trăit până la 25 de ani în Marea Britanie a învăţat repede limba română şi la fiecare întâlnire a comunicat în limba poporului. Cartea reprezintă „o poveste despre speranţele şi despre victoriile noastre”. Şi începe cu o primă amintire de puternică emoţie despre România, la Paştele din 1992, când a sosit în ţară alături de Rege. De acolo a început povestea principelui, din zilele acelui balcon al hotelului Continental când flutura steagul României şi privea uimit cum 1 milion de români au strâns laolaltă iubire şi respect pentru o mare personalitate care nu putea fi alta decât Regele Mihai. Cartea cuprinde răspunsuri la întrebările istoricului Filip-Lucian Iorga, mărturii ale apropiaţilor principelui Nicolae şi o colecţie frumoasă de fotografii.

Descoperindu-ne pentru prima oară viaţa principelui este încărcată de un mesaj motivaţional şi determinant atât de necesar zilelor nostre. Aş vrea să văd o schimbare la nivelul încrederii şi a moralului populaţiei. (p.140) Regăsim un tânăr energic şi activ cu o experienţă de viaţă importantă pentru vârsta sa. A muncit de la 19 ani, a muncit în Africa, în America la fermă, în Marea Britanie la supermarketul Tesco sau punând mochete prin casele britanicilor. Nu s-a născut şi nici nu a trăit în palate de lux. în România a făcut voluntariat ajutând copiii străzilor, adică a cunoscut atât munca de jos cât şi viaţa oamenil nevoiaşi, ceea ce nu este lucru deloc puţin. Dar tot el a stat la masă şi cu Regina Marii Britanii. Câţi dintre cei din ministere au vreo experienţă personală sau vreo cunoaştere a traiului cetăţeanului simplu? Câţi dintre noi ar munci pentru alţii fără să primească ceva bănesc în schimb? Cei mai mulţi occidentali nu cunosc în detaliu România, iar informaţiile pe care le au sunt mai degrabă clisee şi bârfe. România este o ţară cu un potenţial extraordinar, foarte frumoasă, cu o cultură în plină efervescenţă şi un stil de viaţă din ce în ce mai dinamic, pe măsură ce tinerii devin tot mai deschişi şi mai dornici de a experimenta lucruri noi. (p.65) În carte o să aflăm detalii despre viaţa privată a principelui Nicolae. A practicat ca orice englez sporturi obişnuite precum rugby, crichet, fotbal, hochei însă nu s-a abţinut nici de la sporturile extreme, săritul cu parapanta, căţăratul, rafting sau scufundările în Maldive unele sortite cu răni serioase şi sânge. Tot în carte vom afla de învăţăturile primite de la bunicul său, Regele Mihai şi cum i se aseamănă Regelui inclusiv prin pasiunea pentru maşini. Urcându-se în maşni de la 6 ani a ajuns să conducă vreo 102 vehicule diferite pe lângă bărci şi avioane. Cartea pe care am citit-o repede în câteva ceasuri şi pe care o recomand se încheie aşa: Îmi doresc să duc mai departe munca dificilă pe care au început-o membrii Familiei Regale şi sper ca, alături de tinerii din generaţia mea, să construim ţară mai puternică şi să ne putem găsi cu toţii locul acasă, în Româini. (p.146). Regele Mihai, alături de Principele Nicolae, în noiembrie 2013 FOTO Eduard Enea

7 Seri editia de Sibiu

Remembering Whitney HOUSTON (August 9, 1963 – February 11, 2012)

februarie 11, 2014februarie 11, 2014 mihaicopaceanuLasă un comentariu

În aprilie 28, 2010 pe când încă trăiam la Londra am avut prilejul unic de a participa la unul din concertele lui Whitney din Marea Britanie. Mi-am cumpărat cu trei luni înainte un bilet chiar dacă atunci mi-am permis să plătesc 90 de lire pentru locurile din faţă. Eram convins ca ar fi meritat oricat! Într-o seara de miercuri m-am trezit la 10m de divă. A intrat ca o zeiţă. A cântat cu multă pasiune până la transpiraţie. Cu toate că a făcut multe pauze, a vorbit publicului, a cerut să fie oprit aerul condiţionat (care-i dăuna vocii), nu a reuşit să cânte notele cele mai înalte din superbul „I will always love you” O2 Arena a fost arhiplină. Era o sală uriaşă. Peste 20.000 de oameni au ascultat-o, au fredonat, au strigat şi au aplaudat-o îndelung. A cântat cu multă pasiune „I look to you” şi la final încăodată şi încăodată şi încăodată . A fost cel mai mare şi mai minunat concert la care am participat vreodată. Memoriabil! Mi-a plăcut apropierea ei de public, a fost prietenoasă, şi-a prezentat echipa, fratele, solistul de pe scenă, şi poate cea mai frumoasă remarcă şi gestul ce ne-a înduioşat, ne-a povestit de mama ei, care se afla în sală şi pe care o purta mereu la concertele ei. A fost o dulce şi o sensibilă!

Astăzi mi-am amintit de acea seară unică şi de maximă emoţie. Am urmărit parte din ceremonia religioasă de aproape 4 ore dedicată lui Whitney Houston live pe internet. În primele zece minute peste 160.000 de vizitatori erau înscrişi pe saitul Associated Press asistând din depărtare la ritualul din biserica baptistă New Hope din Newark New Jersey. Alte sute de mii pe alte saituri. Unul dintre vorbitori, primarul oraşului, mărturisea că “deşi astăzi suntem întristaţi de pierderea ei, celebrăm viaţa ei. Dumnezeu este în cer şi cu El este unul din îngerii noştri, Whitney.“ Printre rude şi prieteni s-a aflat Kevin Costner, Stevie Wonder şi Alicia Keys. Lacrimile milioanelor de fani au arătat că Whitney Houston a câştigat nu în zadar şase premii Grammy, 30 Billboard Awards şi 22 American Music Awards, cele mai multe premii din toate timpurile. Le-a merit! S-a bucurat de un succes unic şi a fost apreciată pentru vocea ei puternică de-a lungul carierei sale şi acum în zilele de pe urmă când milioane de oameni şi-au exprimat întristarea.

Şi noi, uităm sau nu ştiim că viaţa unui star, din spatele fotografiilor şi premiilor, necesită enorm de multă muncă, şi devotament, jertfă şi stres. Din incultură nu ne dăm seama, cel mai grav, că dependenţa de droguri, este recunoscută de specialişti, de medici şi psihologi, ca o boală, o boală cronică. Nu consumul ci dependenţa. Dependentul de droguri ca orice bolnav trebuie înţeles, sprijinit şi îndrumat spre recuperare, nu blamat, acuzat şi înjosit. E nedrept! E ca şi cum am arunca hule împotriva unui bolnav suferind de diabet sau de inimă. Nu este vinovat! Dependentul suferă neputincios şi slab, este condus de impulsuri independent de propria-i voinţă. El nu mai este stăpânul propriei fiinţe. Toleranţa instalată, nevoia de un consum şi mai mare şi mai nociv îl duce la pierzare. Greşim enorm când acuzăm dependenţii de lângă noi, prietenii şi cunoscuţii nostri şi nu le întindem o mână de ajutor. Whitney a făcut parte din acei bolnavi, a căzut pradă substanţelor toxice şi plecat nainte de vreme dintre noi.

Dar vei rămâne mereu printre noi, prin muzica ta ce a liniştit şi a înălţat milioane de spirite! RIP, Whitney !

We look to YOU!

Mihai Copăceanu, Sibiu, 19 februarie 2012

publicat pe Ora de Sibiu

Blogul Adevarul

Criza femeii la 40 de ani: bărbaţi mai tineri, decolteuri adânci sau delăsare

februarie 4, 2014iulie 18, 2014 mihaicopaceanu3 comentarii

publicat de Sinziana Boaru pe Adevarul la 03.02.2014

Decolteu adânc, care dezvăluie mai mult ca oricând, tatuaj într-o zonă greu accesibilă, slăbit brusc şi schimbat culoarea părului, haine extrem de mulate şi activităţi sportive extreme – ar fi doar câteva dintre detaliile care anunţă criza de la 40 de ani a unei femei. Exemplele sunt numeroase, printre noi, la televizor şi în reviste. Cum arată criza? Detaliile şi felul în care criza se manifestă sunt diferite, dar motivele rămân aceleaşi, indiferent de sex. Cu cât femeile, dar şi bărbaţii, înaintează în vârstă, cu atât creşte teama că viaţa a fost trăită greşit şi că tinereţea s-a dus. Vârsta se transformă într-o luptă pentru recâştigarea unor calităţi şi detalii care aparţin, de fapt, perioadei de la 20 şi ceva de ani. Termenul de criză a vârstei mijlocii a fost folosit prima dată în 1965, când se susţinea că poate avea loc oricând între 40 şi 60 de ani. Astăzi, criza se manifestă mai devreme de atât şi, potrivit studiilor recente, poate dura între doi şi cinci ani. Simptomele se regăsesc la majoritatea reprezentantelor sexului frumos, indiferent de statut social sau carieră. Dacă la 30 de ani, întrebările şi dilemele existenţiale se concentrează în jurul carierei, un deceniu mai târziu interesul se mută pe scopul vieţii. A fost sau nu viaţa trăită cum s-ar fi dorit sau este momentul unei schimbări radicale? „Femeia crede că riscă să nu mai fie iubită” Psihologul Mihai Copăceanu, blogger adevarul.ro, confirmă existenţa practică şi teoretică a unei crize care se manifestă în jurul vârstei de 37-43 de ani. Specialistul menţionează că nu este vorba de o manifestare clinică, de multe ori intervenţia psihologului nefiind necesară. „Sunt doamne ce traversează schimbări evidente la nivel personal, familial şi social, dar nu îngrijorătoare”, spune acesta. Mihai Copăceanu explică cum femeia, „prin excelenţă fiinţa iubită şi apreciată, respectată şi elogiată”, atinge vârsta de 40 de ani printr-un declin, de cele mai multe ori. Avântul adolescenţei şi al adultului tânăr a trecut, domnişoara a devenit soţie şi imediat mamă. În centrul vieţii de familie au fost pentru câţiva ani copilaşii, iar acum aceştia au crescut şi nu mai au nevoie de o atenţie exclusivă. Atunci, ea doreşte să redevină în prim-plan (pentru soţ, prieteni şi colegi), explică psihologul. Aspectul fizic este primul semn de îngrijorare, menţionează Copăceanu, femeia începe să-şi dea seama de frumuseţea fizică nu mai este aceeaşi ca la 22 de ani, frecventează mai des saloanele de cosmetică şi nu acceptă glume pe seama vârstei, pe care nici nu o recunoşte. Cele mai uşoare schimbări se fac la acest nivel, de aceea sunt şi primele semne care o dau de gol. Alegerile vestimentare au tendinţa să nu fie pe seama vârstei, dimpotrivă, iar accesorii mai mult sau mai puţin radicale sunt luate în calcul. De ce preferă bărbaţii mult mai tineri? „Sentimentul şi convingerea că tinereţea în adevăratul sens al cuvântului a trecut, că de fapt a depăşit jumătatea vieţii la care se pot adăuga oboseala, rutina, serviciul dificil, conflictele, renunţarea la vechiul job, dispariţia celor dragi sau chiar afecţiuni medicale sunt câteva semne de luat în seamă. Apare dorinţa de a face o schimbare, una vizibilă, cu impact. Plictiseala datorată unui stil de viaţă fără satisfacţie şi entuziasm, unei rutini, o confuzie existenţială (ivirea unor întrebări asupra a ceea ce am făcut până acum şi ceea ce voi face cu viaţa mea). Şi în sens negativ iritabilitatea, supărarea, impulsivitatea sau tristeţea repetată şi până la abuz de alcool şi depresie sunt alte semne de îngrijorare”, enumeră Mihai Copăceanu indiciile care anunţă o astfel de criză. „Cariera încă joacă un rol important şi totuşi constatăm o distanţare între soţi caracterizată prin episoade repetate de infidelitate. Divorţurile în jurul vârstei de 40 de ani sunt foarte dese şi în creştere. Ce-i drept, disfuncţiile familiale nu apar de pe o zi pe alta însă doar acum, ajunse la o anume gravitate, sunt sesizabile şi înspăimântătoare. Femeia crede că riscă să nu mai fie iubită”, este de părere acesta. Mihai Copăceanu crede că pentru unele femei poate fi vorba de un regres la stadiul adolescentin, la acele experienţe pe care nu le-au avut sau le-au avut prea puţin, a căror amintire încă le cauzează bucurie.Citeste mai mult: adev.ro/n0er8v

Exemplele sunt numeroase, printre noi, la televizor şi în reviste. Cum arată criza? Detaliile şi felul în care criza se manifestă sunt diferite, dar motivele rămân aceleaşi, indiferent de sex. Cu cât femeile, dar şi bărbaţii, înaintează în vârstă, cu atât creşte teama că viaţa a fost trăită greşit şi că tinereţea s-a dus. Vârsta se transformă într-o luptă pentru recâştigarea unor calităţi şi detalii care aparţin, de fapt, perioadei de la 20 şi ceva de ani.

Termenul de criză a vârstei mijlocii a fost folosit prima dată în 1965, când se susţinea că poate avea loc oricând între 40 şi 60 de ani. Astăzi, criza se manifestă mai devreme de atât şi, potrivit studiilor recente, poate dura între doi şi cinci ani.

Simptomele se regăsesc la majoritatea reprezentantelor sexului frumos, indiferent de statut social sau carieră. Dacă la 30 de ani, întrebările şi dilemele existenţiale se concentrează în jurul carierei, un deceniu mai târziu interesul se mută pe scopul vieţii. A fost sau nu viaţa trăită cum s-ar fi dorit sau este momentul unei schimbări radicale? „Femeia crede că riscă să nu mai fie iubită”

Psihologul Mihai Copăceanu, blogger adevarul.ro, confirmă existenţa practică şi teoretică a unei crize care se manifestă în jurul vârstei de 37-43 de ani. Specialistul menţionează că nu este vorba de o manifestare clinică, de multe ori intervenţia psihologului nefiind necesară. „Sunt doamne ce traversează schimbări evidente la nivel personal, familial şi social, dar nu îngrijorătoare”, spune acesta.

Mihai Copăceanu explică cum femeia, „prin excelenţă fiinţa iubită şi apreciată, respectată şi elogiată”, atinge vârsta de 40 de ani printr-un declin, de cele mai multe ori. Avântul adolescenţei şi al adultului tânăr a trecut, domnişoara a devenit soţie şi imediat mamă. În centrul vieţii de familie au fost pentru câţiva ani copilaşii, iar acum aceştia au crescut şi nu mai au nevoie de o atenţie exclusivă. Atunci, ea doreşte să redevină în prim-plan (pentru soţ, prieteni şi colegi), explică psihologul. Aspectul fizic este primul semn de îngrijorare, menţionează Copăceanu, femeia începe să-şi dea seama de frumuseţea fizică nu mai este aceeaşi ca la 22 de ani, frecventează mai des saloanele de cosmetică şi nu acceptă glume pe seama vârstei, pe care nici nu o recunoşte. Cele mai uşoare schimbări se fac la acest nivel, de aceea sunt şi primele semne care o dau de gol. Alegerile vestimentare au tendinţa să nu fie pe seama vârstei, dimpotrivă, iar accesorii mai mult sau mai puţin radicale sunt luate în calcul.

De ce preferă bărbaţii mult mai tineri? „Sentimentul şi convingerea că tinereţea în adevăratul sens al cuvântului a trecut, că de fapt a depăşit jumătatea vieţii la care se pot adăuga oboseala, rutina, serviciul dificil, conflictele, renunţarea la vechiul job, dispariţia celor dragi sau chiar afecţiuni medicale sunt câteva semne de luat în seamă. Apare dorinţa de a face o schimbare, una vizibilă, cu impact. Plictiseala datorată unui stil de viaţă fără satisfacţie şi entuziasm, unei rutini, o confuzie existenţială (ivirea unor întrebări asupra a ceea ce am făcut până acum şi ceea ce voi face cu viaţa mea). Şi în sens negativ iritabilitatea, supărarea, impulsivitatea sau tristeţea repetată şi până la abuz de alcool şi depresie sunt alte semne de îngrijorare”, enumeră Mihai Copăceanu indiciile care anunţă o astfel de criză. „Cariera încă joacă un rol important şi totuşi constatăm o distanţare între soţi caracterizată prin episoade repetate de infidelitate. Divorţurile în jurul vârstei de 40 de ani sunt foarte dese şi în creştere. Ce-i drept, disfuncţiile familiale nu apar de pe o zi pe alta însă doar acum, ajunse la o anume gravitate, sunt sesizabile şi înspăimântătoare. Femeia crede că riscă să nu mai fie iubită”, este de părere acesta. Mihai Copăceanu crede că pentru unele femei poate fi vorba de un regres la stadiul adolescentin, la acele experienţe pe care nu le-au avut sau le-au avut prea puţin, a căror amintire încă le cauzează bucurie.

De aceea flirtul sau episoadele de infidelitate, a doua căsătorie, au loc cu bărbaţi (sau băieţi) mult mai tineri. Ea 40, el 24. Avem şi exemple celebre: Angela Gheorghiu sau Andreea Marin. Tocmai pentru reconfigurarea unei feminităţi, pentru redobândirea unui status de frumuseţe şi apreciere, spune psihologul Mihai Copăceanu.

Femeile care renunţă la ele Ajută, atunci, schimbarea culorii părului? Sau a întregii garderobe? Sau doar întreţine iluzia unei tinereţi neterminate? „Permite-mi să amintesc o altă categorie de femei din România: cea care se neglijează. Constat că odată ce femeia a ajuns la 40 de ani, a dat naştere la unul sau doi, trei copii, începe să nu se mai îngrijească de propria persoană, de modul în care arată, de îmbrăcămintea sau de preocupările sale personale. Există aceste principii sociale precum «acum nu mai e vremea ta, gata, a trecut tinereţea». Şi da, în acest caz, o schimbare de păr, un mers la sală, o ieşire în oraş cu prietenele, poate crea o nebănuită bucurie. Această categorie de femei care nu au mai primit cadouri sau cuvinte de dragoste de la partenerii lor de ani şi ani”, explică psihologul. Schimbările de ordin fizic oferă un confort temporar, mai ales că modifică modul în care femeile sunt percepute. „Dar nu va rezolva problemele de mâine”, spune Mihai Copăceanu.Citeste mai mult: adev.ro/n0er8v

Angela Gheorgiu (48 de ani), alături de fostul iubit, Cezar Oatu (33 de ani) FOTO FacebookCiteste mai mult: adev.ro/n0er8v

Blogul Adevarul

Cum ne-am ratat destinul ?

ianuarie 25, 2014 mihaicopaceanuLasă un comentariu

Am avut un regret amintindu-mi şi trăind prin Peleş ceea ce am fost noi ca naţiune cândva, nu demult, şi am pierdut. Dar am avut o alinare căci pentru câteva ceasuri România noastră mi se arăta ca un Paradis.

Citeste mai mult: adev.ro/mznnr2

articol publicat pe Blogurile Adevărul la 19 ian 2014

M-am reîntors la Peleş după câţiva ani buni, o absenţă neînţeleasă şi neiertabilă. M-a trecut un fior de sfiiciune şi remuşcare. Privind de departe am urcat dealul deloc grăbindu-mi paşii printre puţinii turişti de sâmbătă şi am aşteptat ora fixă, precum un prunc neastâmpărat, pentru a intra în palatul primului rege al României. Prin faţa Peleşului admirând pădurea şi edificiul fără seamăn m-am crezut într-un alt secol, altă lume, o lume civilizată, europeană, modernă, elegantă şi onorabilă care nu semăna deloc cu Bucureştiul postcomunist ori cu ţara lu’ Băsescu şi Ponta. Aici parcă şi oamenii aveau o altă calitate, bine îmbrăcaţi, zâmbeau, erau politicoşi, amabili, răbdători şi generoşi. Nu am auzit o înjurătură. Ce-i drept mulţi erau turişti din Republica Moldova. Când grupul s-a format, ne-am luat încălţările protectoare şi am înaintat tiptil spre holul central. De pe scări ne-a izbit impozanţa şi graţia barocului şi ca atunci când urci treptele unui templu gestul minţii şi al trupului se transformă în plecăciune. Peleşul ni se înfăţişa ca un templu sacru. Mi-a fost dat să intru în sute de biserici creştine şi temple necreştine din întreaga Europă şi până în India, în unele, nu toate, Zeii îşi facuseră simţită prezenţa. Dacă la Peleş, Carol a făurit istorie prin domnia sa de 48 de ani, „totul pentru ţară, nimic pentru sine”, cu adevărat a însemnat o domnie sub pronia Cerului, iar Peleşul e azi un loc sacru. Acolo a şi murit, acolo trupul a fost depus. Mă aflam în reşedinţa unui om excepţional de bine pregătit, onorabil, disciplinat, bun politician, distins militar, un adevărat conducător, cu o cultură aleasă, cunoştea patru limbi şi totodată un om cu valori, principii şi virtuţi morale. În bibliotecă erau 700 de cărţi. Alte mii au ajuns la Bucureşti. M-am întrebat ironic dacă conducătorii actuali au o bibliotecă şi se cultivă măcar săptămânal?!

Am văzut cabinetul de lucru, sala consiliilor de coroană din Primul Război Mondial, apartamentul prim- ministrului, sala de spectacole, teatrul, adică locuri atinse de personalităţi istorice ale României. Am vizualizat mental întreaga istorie a ţării noastre sub ocârmuirea monarhiei, fiind atent la indicaţiile ghidului. În Sala Armelor am văzut copia coroanei regelui făcută din oţelul unui tun otoman capturat la Plevna în 1877. Tânărul neamţ ce devenise principe la 27 de ani, ne-a dezrobit de turci şi ne-a adus Independenţa, ne-a creat o primă Constituţie, un stat modern, o economie prosperă, căi ferate, poduri, bănci, universităţi, licee, spitale şi altele.

Fără Carol şi cei 48 de ani de domnie ai săi poate şi acum intrigile boierilor corupţi nu ar fi luat sfârşit şi n-am fi scăpat de paşalâc. „România, constituită în Regat, completează şi încoronează opera regenerării sale. Ea îşi dă un nume, care este în acord cu poziţiunea ce a dobândit ca stat independent”. Azi care este numele României? Dar regenerarea ei? A urmat Ferdinand, germanul care a luptat contra Germaniei, contra propriei familii regale ceea ce a adus la excluderea din Casa Regală de Hohenzolern. N-a contat, pentru el voinţa şi interesele poporului erau mai presus decât propria-i origine. Neamuţul a iubit România mai mult decât românii de astăzi. Şi tot el ne-a întregit, realizând România Mare.Tot lângă Peleş la Foişor se naşte şi nepotul său, Mihai care la 19 ani, în 1940, a fost nevoit să preia „destinele unei Românii ciuntite de provinciile istorice, Transilvania, Bucovina şi Basarabia. Reginele noastre Toate reginele ţării noastre s-au remarcat pe lângă regi. Elisabeta cu o educaţie imperială, studiază filosofia, învaţă 8 limbi străine (inclusiv latina şi greaca veche), îşi dedică viaţa artelor şi scrisului şi în alt plan sprijină tinerelor talente (în mod special pe Enescu), dar se impune şi printr-o filantropie generoasă, prin îngrijirea răniţilor în război, înfiinţarea de spitale, ocrotirea orfanilor, orbilor şi văduvelor. Dorinţa ei de alinare a durerilor ce le vedea în jur împingea sufletul ei nobil să nu cunoască nici hotare, nici măsură. Era în stare să dea tot ce avea şi ce nu avea.

Spre deosebire de Elisabeta, Regina Maria, a făcut politică la înalt nivel şi cu impact şi a militat constant pentru interesele României pe plan internaţional mai ales prin vizitele şi turneele diplomatice culminând cu succesul celui în America din 1925. A fost primită ca o adevărată Regină. A fost supraumită Mama Răniţilor: ,,multe zile am ramas in mijlocul soldatilor mei si Dumnezeu mi-a ingaduit sa pot fi de vreun ajutor; zile de strasnica truda, zile de intuneric, cand ce vedeam erau lucruri pe care niciodata nu voi mai putea sa le uit”. /(Memorii)

Regina Elena, „o fire adorabilă, prezentabilă, cu un farmec discret şi cu spirit critic pe măsură” a avut un destin tragic alături de Regele Mihai, dar prin curajul ei s-a opus persecuţiei evreilor din România, salvând sute sau poate mii de evrei chiar în palatul regal din Bucureşti fapt ce i-a adus în 1993 recunoaşterea statului Israel pentru aceste fapte prin distincţia « drept între popoare » Când turul de aproape o oră s-a încheiat nu am ieşit din Peleş şi am cerut să mi se permită să mai râmân în Palat şi să ascult alte poveşti de la ceilalţi ghizi. Şi aşa a fost. Fiecare avea o altă poveste cu alte detalii şi era păcat să părăsesc minunea după doar o oră de vizitare. Peleşul, din 1990 până astăzi a fost vizitat de peste 7 milioane de persoane dar oare câţi s-au gândit la istoria şi destinul României? Am avut un regret amintindu-mi şi trăind prin Peleş ceea ce am fost noi ca naţiune cândva, nu demult, şi am pierdut…. un regret că ţara nu mai este condusă de oameni patrioţi, culţi, cu un adânc simţ al datoriei, oneşti şi morali. Dar am avut o alinare căci pentru câteva ceasuri România noastră mi se arăta ca un Paradis.

Citeste mai mult: adev.ro/mznnr2

Oricine zăboveşte câteva zile prin Valea Prahovei, acum sau în vară, de s-ar îndrepta spre Sinaia şi-ar pricinui o aleasă armonie sufletească. Sunt cel puţin două obiective obligatorii pentru orice român şi străin: Casa Enescu şi Castelul Peleş. M-am reîntors la Peleş după câţiva ani buni, o absenţă neînţeleasă şi neiertabilă. M-a trecut un fior de sfiiciune şi remuşcare. Privind de departe am urcat dealul deloc grăbindu-mi paşii printre puţinii turişti de sâmbătă şi am aşteptat ora fixă, precum un prunc neastâmpărat, pentru a intra în palatul primului rege al României. Prin faţa Peleşului admirând pădurea şi edificiul fără seamăn m-am crezut într-un alt secol, altă lume, o lume civilizată, europeană, modernă, elegantă şi onorabilă care nu semăna deloc cu Bucureştiul postcomunist ori cu ţara lu’ Băsescu şi Ponta. Aici parcă şi oamenii aveau o altă calitate, bine îmbrăcaţi, zâmbeau, erau politicoşi, amabili, răbdători şi generoşi. Nu am auzit o înjurătură. Ce-i drept mulţi erau turişti din Republica Moldova. Când grupul s-a format, ne-am luat încălţările protectoare şi am înaintat tiptil spre holul central. De pe scări ne-a izbit impozanţa şi graţia barocului şi ca atunci când urci treptele unui templu gestul minţii şi al trupului se transformă în plecăciune. Peleşul ni se înfăţişa ca un templu sacru. Mi-a fost dat să intru în sute de biserici creştine şi temple necreştine din întreaga Europă şi până în India, în unele, nu toate, Zeii îşi facuseră simţită prezenţa. Dacă la Peleş, Carol a făurit istorie prin domnia sa de 48 de ani, „totul pentru ţară, nimic pentru sine”, cu adevărat a însemnat o domnie sub pronia Cerului, iar Peleşul e azi un loc sacru. Acolo a şi murit, acolo trupul a fost depus. Mă aflam în reşedinţa unui om excepţional de bine pregătit, onorabil, disciplinat, bun politician, distins militar, un adevărat conducător, cu o cultură aleasă, cunoştea patru limbi şi totodată un om cu valori, principii şi virtuţi morale. În bibliotecă erau 700 de cărţi. Alte mii au ajuns la Bucureşti. M-am întrebat ironic dacă conducătorii actuali au o bibliotecă şi se cultivă măcar săptămânal?! Am văzut cabinetul de lucru, sala consiliilor de coroană din Primul Război Mondial, apartamentul prim- ministrului, sala de spectacole, teatrul, adică locuri atinse de personalităţi istorice ale României. Am vizualizat mental întreaga istorie a ţării noastre sub ocârmuirea monarhiei, fiind atent la indicaţiile ghidului. În Sala Armelor am văzut copia coroanei regelui făcută din oţelul unui tun otoman capturat la Plevna în 1877. Tânărul neamţ ce devenise principe la 27 de ani, ne-a dezrobit de turci şi ne-a adus Independenţa, ne-a creat o primă Constituţie, un stat modern, o economie prosperă, căi ferate, poduri, bănci, universităţi, licee, spitale şi altele.

Citeste mai mult: adev.ro/mznnr2