Copiii români, cei mai fericiţi din Europa! Cum explică specialiştii acest clasament surprinzător

august 19, 2015august 19, 2015 mihaicopaceanu1 comentariu

articol publicat de Claudia Spridon la 19.08.2015 pe Adevarul aici

Copiii români sunt cei mai fericiţi din Europa, potrivit unui studiu de amploare făcut de o asociaţie britanică, la care au participat elevi cu vârste cuprinse între 10 şi 12 ani din 15 ţări. Copiii români ocupă locul doi în lume, în topul fericirii, după cei din Columbia, în timp ce la coada clasamentului s-au situat ţări precum Marea Britanie şi Germania.
Specialiştii atrag însă atenţia că acest clasament este discutabil, întrucât fiecare copil percepe altfel fericirea.

Totuşi, potrivit studiului, copiii români au o stimă de sine ridicată, sunt mulţumiţi de aspectul lor fizic şi sunt încântaţi de ceea ce fac la şcoală. De cealaltă parte, britanicii de 10-12 ani sunt nemulţumiţi de viaţa lor în ansamblu şi au probleme atunci când vine vorba de încrederea în propriul aspect fizic.

„Ce face copilul român de 12 ani şi ce face un copil britanic la 12 ani? La 12 ani copilul este deja integrat într-un colectiv şcolar, are prieteni, socializează, îl preocupă deja timpul liber, sporturile şi probabil micile pasiuni încep să devină importante. Evident că nu mai este copil speriat şi nesigur abia intrat în şcoala şi nici nu este copil aflat la pubertate spre adolescentă când apar alte neplăceri. Teoretic e o perioadă prielnică copilăriei sale”, explică psihologul Mihai Copăceanu.

În opinia acestuia, copiii defavorizaţi social pot raporta un grad ridicat de fericire dacă universul lor de manifestare se limitează la viaţa la ţară, creşterea animalelelor şi legătura cu natura.

„Ce poate fi mai fericit pentru un copil dintr-un sat de munte decât să se joace zilnic, după câte ore de şcoală, pe întinsa pădure din jurul casei sale ? chiar dacă nu are curent electric. El este mulţumit. Are prieteni cu care să se joace. De fapt el raportează fericirea sa la condiţiile sale. Nici n-ar şti cum să utilizeze o tabletă şi probabil l-ar pliciti acest fapt”, a punctat specialistul.

Copiii, mulţumiţi de ce învaţă la şcoală Mai departe, studiul arată că elevii de 10 ani de la noi au acordat nota 9,3 sistemului de învăţământ, declarându-se încântaţi de materiile pe care le studiază şi de modul în care li se predă la şcoală. Însă, copiii cu doi ani mai mariau scăzut nota dată sistemului de învăţământ la 8,9. O explicaţie pentru nota mare obţinută de sistem, care este deseori criticat pentru carenţele sale, ar fi lipsa de alternative a copiilor.

„O familie de români, acolo unde este cazul, chiar se implică într-o educaţie de succes, cu rezultate şcolare ridicate, tocmai pentru mândria părinţilor. Părinţii îşi hrănesc propria stimă de sine prin rezultatele educaţionale ale copiiilor”, susţine Mihai Copăceanu.

Agresivitatea în şcoli, un fenomen de amploare

Acelaşi studiu arată, însă, că elevii sunt conştienţi de gradul ridicat al violenţei în şcoli, fenomen ce a luat amploare în ultimii ani. Concret, 19% din respondenţi susţin că au fost implicaţi în cel puţin trei incidente violente în sala de clasă în decursul unei luni, în timp ce 11% spun că au avut altercaţii cu colegii o singură dată. Ţara noastră se clasează, astfel, pe primul loc din punct de vedere al violenţelor în instituţiile de învăţământ.

„Din fericire în România fenomenul de buling nu este atât de ridicat precum în alte ţări deşi mai ales în ultimii doi ani bulingul în şcoli a crescut. În raportarea gradului de fericire, relaţia cu şcoala are un loc esenţial”, completează Mihai Copăceanu.

Cercetarea a încercat să scoată la iveală şi măsura în care copiii din categoria 10 – 12 ani îşi cunosc, încă de mici, drepturile. Astfel, 77% din copiii norvegieni au explicat că îşi cunosc drepturile, pe locul doi situându-se micuţii din Columbia, iar pe trei cei din Polonia. România ocupă locul 6 în clasament, codaşi fiind englezii şi sud coreenii, şi ei nefericiţi conform studiului amintit.

„Dacă au răspuns afirmativ nu înseamnă că îşi cunosc drepturile. Întrebarea imediat următoarea de verificare ar trebui să sune « care sunt drepturile tale. Enumeră-mi te rog 5 dintre acestea”. Copiii de 10 ani din România încă nu beneficiază de totalitatea drepturilor lor, fie că vorbim de mediul familial sau de cel şcolar”, a precizat psihologul.

Copiii români nu sunt independenţi de familie Acesta este ferm convins că răspunsurile date de copiii români ar fi fost complet diferite dacă aceştia ar fi responsabilizaţi de mici şi independenţi parţial de familie, aşa cum se întâmplă în alte ţări eurpene precum Finlanda, Danemarca sau Marea Britanie.

„Răspunsurile au fost influenţate în mare măsură de faptul că la noi părinţii se implică activ în viaţa copilului cel puţin până la clasa a XII-a”, a adăugat Copăceanu.

Studiul arată de asemenea că fetele din Marea Britanie sunt pe penultimul loc în ceea ce priveşte încrederea în propriul aspect fizic, acordându-şi nota medie 7,3, în condiţiile în care cea maximă este 10. Fetele românce s-au clasat pe primul loc, acordându-şi nota 9,4.

„Fetele de 12 ani au o imagine de sine ridicată pentru că se simt bine cum arată. Dar treptat apare o schimbare. Fetele din România încă de la 12 ani devin din ce în ce mai mult interesate de aspectul fizic, de modul în care se îmbracă, de machiaj, tunsoare şi de imaginea corporală,de masa corporală”, conchide psihologul.

Topul tărilor cu copii fericiţi

1 Columbia

2 România

3 Israel

4 Turcia

5 Africa de Sud

6 Algeria

7 Ethiopia/Nepal

8 Spania

9 Polonia

10 Norvegia

11 Estonia

12 Germania

13 Anglia

14 Coreea de Sud

Citeste mai mult: adev.ro/ntcbgv

Blogul Adevarul

Sistemul educaţional românesc îşi îngroapă elevii. Dacă aveţi şansa, studiaţi în străinătate!

iulie 14, 2015iulie 14, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol publicat pe Blogurile Adevărul in prag de examene nationale şi BAC

Mai rămăseseră puţine minute până la ora 8. Mă îndreptam cu paşi apăsaţi spre şcoala din colţul străzii când deja zăream părinţii agitaţi ce îşi însoţiseră copiii până la intrare. Murmurau neliniştiţi de ce va fi şi se încurajau reciproc cu expresia specifică românului „lasă, că va fi bine“. Pe holuri era încă tăcere. Directorul aştepta ora potrivită pentru a ridica subiectele.
Cei câţiva profesori şi învăţători din comisie citeau regulamente, verificau şi afişau listele cu elevii pe uşile claselor de examinare. „Oooo, ce bine că ai venit! Chiar aveam nevoie de tine! Du-te te rog vezi cum sunt elevii”, îmi zice o dirigintă. Alta profesoară zâmbitoare exclamă „ce faci, Mihai, nu ai somn de dimineaţă?! E vacanţă, ce naiba!”

Am urcat la etaj fiind convins că trebuia să-i regăsesc repede pe cei din clasa a VIII-a şi să-i încurajez, acum, cu doar câteva minute înainte de primul lor mare examen din viaţă. Copilaşii aceştia, ştiţi că au doar 14 ani? Le-am repetat mereu în întâlnirile noastre anterioare „dragii mei, cele mai mari examene în viaţă nu se dau la şcoală, dar asta nu ne scuteşte de note mari şi performanţă” (şi ei au înţeles asta), i-am motivat oferindu-le întâi încrederea mea to tală în capacităţile lor şi i-am învăţat tehnici de managment al timpului, de lecturare eficientă şi de gestionare a emoţiilor distructive. Le-am răspuns la zeci de întrebări şi i-am primit la cabinet fără ezitare. La sugestia mea, unii elevi şi-au închis contul de facebook tocmai pentru a învăţa „fără stres”. Cu câteva luni în urmă m-au rugat să-i ajut să-şi descopere interesele şi aptitudinile. Acum ştiau deja ce-şi doresc şi se visau la licee.

E atât de confortabil psihic să ştii ce vrei în viaţă şi atât de confuz şi stresant când nu ştii încotro… Am deschis prima uşă şi reacţia lor a fost de fapt un strigăt de bucurie. Am vorbit cu fiecare încercând să le evaluez starea emoţională. O elevă mi-a întins mâna dreaptă. Îi tremura parcă cu tot corpul. Mi-a răspuns scuzându-se „aşa îmi tremură mie, nu e prima oară, nu e de la examen”. Ei, da…Ca o ultimă reevaluare m-au întrebat despre poeţii contemporani români (Cărtărescu n-a lipsit, nici Dinescu pe care îl întâlnisem cu o zi înainte) şi în discuţia noastră mai în glumă, o elevă (ştiind că am publicat două cărţi) m-a asigurat că îmi va scrie numele pe foaia de răspuns. Altă elevă mi-a zis că va insera o poză: „o poză e cât o mie de cuvinte domnu’ psiholog” şi în final au vrut să-şi dea un check in pe facebook.

Evident că am diferenţiat cele serioase şi urgente de cele glumeţe şi nepotrivite. Evident că răspunsuri mulţumitoare nu au primit la întrebări de genul „ce mă ajută în viaţă să ştiu diferenţa dintre o cauzală şi o completivă directă? Şi asta mă stresează pe mine acum!”. Am intrat pe urmă şi în cealaltă clasă şi i-am încurajat mergând pe holuri până când o profesoară justiţiară (culmea, profă de religie) a strigat din toţi rărunchii să părăsesc şcoala că începe examenul şi sunt camere video şi nu avem nevoie de probleme… (Eram sigur că Ceauşescu avea să intre în urma mea). Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Ce m-a impresionat în această scenă sunt câteva aspecte. Întâi trăirile acestor copii. La 14 ani eşti încă copil: te joci, cânţi, dansezi, te distrezi şi probabil te îndrăgosteşti. Nu ai gânduri concrete de viitor pentru că viitorul nu e în lumea ta. Lumea ta e alta. Ori, aceşti elevi se îmbrăţişau unii cu alţii şi îşi făceau cruci creştineşti ca în faţa unei mari despărţiri sau a unei iminente catastrofe, un pericol de neconceput.

Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Am observat emoţiile profesorilor din şcoală; şi ei erau rugaţi să fie îmbrăţişaţi şi apoi am urmărit reacţiile emoţionale ale părinţilor din timpul şi în urma examenului. A doua zi, alt examen la limba maternă şi a treia zi binecunoscuta şi neiubita matematică.

E primul examen al unor copii, primul dintr-o serie de 100, 200 sau câteva vor mai urma la liceu şi în facultate sau master. Şi e primul tratat cu un maximum de importanţă încât pentru unii copii poate fi catastrofal. Cum să nu fii alături de ei? Nu e doar emoţia lor proprie, să ne fie lămurit. Este emoţia lor covârşită de emoţia părinţilor, bunicilor, mătuşilor şi a întregului neam, este soarta lor şi viitorul lor, este mândria lor şi a familiei în joc. „Nu ne poţi face de râs”. Cum??

Exigenţele părinţilor şi obsesia lor de a fi admişi doar la unele licee în contradicţie cu dorinţa sinceră a elevului care militează în zadar pentru alt liceu şi eşecul admiterii cauzează adevărate traume şi constante reproşuri: „Nu eşti bun de nimic, m-ai dezamăgit, aveam speranţă în tine, acum ce mă fac cu tine. Soră-ta e mai deşteaptă şi muncitoare, tu – un prăpădit. Şi am băgat atâtea meditaţii şi atâţia bani. Nu se va alege nimic de tine în viaţă” – sunt doar câteva „uşoare” sentinţe din cele pe care urechile mele le-au auzit. Viaţa parcă începe sau se sfârşeşte cu acest examen de evaluare naţională.

Stresul din aceste zile şi din ultimele luni, interdicţiile, supărările, certurile, epuizarea fizică şi psihică, miile de ore de meditaţii, toate vin în contrast cu viaţa reală. Viaţa reală chiar nu se termină cu un examen, nici cu un eşec, oricare ar fi. Urmaţi-vă şansa, tineri! Pe de altă parte, societatea românească le arată o altă viziune asupra vieţii. De fapt în întâlnirile mele cu elevii de multe ori mi-au contraargumentat că în România nu trebuie să ai şcoală ca să ai bani şi baftă în viaţă, că trebuie să ştii să te descurci, să fii băiat deştept, că hoţii sunt mai fericiţi decât tocilarii şi nu fac închisoare, că medicii care salvează vieţi sunt la limita supravieţuirii şi că profesorii lor care le predau zi de zi trăiesc din împrumuturi financiare şi se îmbracă cu aceleaşi haine sărăcăcioase. Societatea românescă le arată contramodele. Şi mai grav este că statul român nu dă doi bani pe şcoală. Guvernul României nu face o prioritate de grad zero din învăţământ. De fapt, nici nu-i pasă. A schimbat vreo 20 de miniştri după 1990 şi a modificat zeci de legi ale educaţiei bătându-şi joc şi experimentând fantezii personele pe spinarea elevilor.

Şi, de fapt, mari schimbări nu sunt. Am răsfoit programele disciplinelor şi caietele elevilor şi am testat atitudinea profesorilor. Comunistă. M-am aşezat la ore în bănci. Am asistat la evaluări. Mă pot jura că la fel m-am simţit şi în urmă cu 20 de ani când eu însumi eram pe băncile şcolii. Niciun progres. Am constatat învechitul şi retincenţa făţă de orice nou şi util (metodă, tehnică, mentalitate, abordare, disciplină) mai ales educaţia sanitară, sau sexuală. Recent, cu greu şi cu multe voturi împotrivă, s-a decis mărirea alocaţiei la: atenţie 84 de lei (nu euro). Bani pe care un elev din Occident îi lasă într-o zi la un fast-food. Reacţia prim-ministrului a fost la fel de jalnică ca propriul său mandat: că nu ştie dacă la anul vor mai fi bani pentru alocaţii. Evident că pe aleşi nu-i interesează învăţământul de stat când proprile odrasle studiază în instituţii private extrem de scumpe din ţară sau străinătate. Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Şi atunci mă întreb cu ce drept aş putea eu să încurajez tinerii care îmi cer sfatul în alegerea carierei în România versus Occident? Cum aş putea eu să-i influenţez sau să le transmit iluzii, când ştiu preabine cum se face şcoală în ţară? Am întâlnit tineri geniali în cabinet cu scoruri de inteligenţă superioară care erau deja curtaţi de universităţi de top din lume. Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Sentimentalisme ieftine şi dăunătoare.

NU, îi îndemn pe toţi cei care îşi doresc mult să studieze în Occident, să facă acest pas, să nu rateze nicio şansă, să aibă parte de educaţie la cel mai înalt nivel, îî îndemn să se formeze intelectual şi moral în instituţii de prestigiu din Marea Britanie şi din America şi în societăţi civilizate, oneste şi meritocrate cu profesionişti şi specialişti în demoniile lor, pentru ca mai apoi, dacă-şi doresc, să se întoarcă în România. România are nevoie mai mult ca oricând de tinere talente, de minţi luminate, dar pentru ca orice sămânţă bună să aducă roadă trebuie să cadă pe pământ bun, nu în buruieni şi nici să fie călcată în picioare, şi din păcate, o repet, România încă nu este un pământ rodnic la capacităţi maxime şi încă eşti călcat în picioare. Urmaţi-vă şansa, tineri! PS Pe 20 iunie, Elena Kuji (foto) a primit titlul de Valedictorian, adică şefă de promoţie la Universitatea Internaţională din Monaco, şi a fost felicitată de însuşi Prinţul Albert II de Monaco. Bistriţeanca Elena Kuji a fluturat apoi cu mândrie steagul României. In Romania cum ar fi fost ?

Citeste mai mult: adev.ro/nqg2tg

Blogul Adevarul

Acelaşi examen, alţi elevi!

iulie 15, 2014iulie 18, 2014 mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol publicat pe Blogurile Adevarul la 3 iulie 2014

Auzind că s-au afişat rezultatele la Evaluarea Naţională dau să intru în holul şcolii şi deodată aud strigătele a doi băieţi cunoscuţi: „Domnu’ psiholog, am luat 10 la mate!”. S-au apropiat în grabă şi i-am felicitat cu bucurie, apoi o altă elevă mai ruşinoasă, din aceeaşi clasă, a adăugat: „Şi eu am luat 10 la mate!”.

Îl întreb pe cel de-al treilea băiat din grup, inteligent şi el, Alex, şi-mi răspunde că dintr-o mică şi banală scăpare, a luat doar 9.90 (tot) la mate! Am citit listele avizierului şi, printre rândurile cu caractere mici, am mai observat un 10 la mate: Antonia. Numele acestor elevi adunaţi în jurul meu le-am auzit repetându-se în urmă cu câteva zile de şcoală urmate de cuvintele „premiu la naţională la fizică, la naţională la matematică, diploma de excelenţă” şi altele. Unul dintre ei, Vlad, publicase în iarnă primul său volum de proză.

A doua zi aştept prânzul pe o terasă din Centrul Vechi şi cer ziarul local. Răbdător, îl deschid şi ochii mi se opresc asupra unei alte pagini pe care scria îngroşat: „Victor Bucuţă, micul mare fizician”. Victor are 13 ani şi a absolvit clasa a VII-a cu media 10. Mai mult, băieţelul acesta este de două ori olimpic pe ţară la fizică şi a primit premiul special pentru cea mai bună lucrare experimentală dintr-un total de 600 de lucrări prezentate la olimpiadă. Victor se mândreşte pe drept cuvânt şi cu alte premii la lingvistică, gândire analitică, germană, poezie şi matematică. De aceşti tineri şi de prea puţini alţii ca ei se aminteşte doar în treacăt. Sunt elevii care nu critică sistemul şi nu se lamentează, dar înţeleg că şcoala este preocuparea esenţială pentru vârsta lor şi fac tot posibilul să-şi împlinească aceste roluri şi obligaţii.

Contrar opiniilor răutăcioase ale românilor de rând ori a forumiştilor, nu, ei nu sunt băieţi de bani gata, de fiţe şi nici părinţii nu bagă cu de-a sila meditaţii în ei. Sunt copii care ştiu cum să-şi împartă timpul de învăţat cu timpul liber, ştiu să-şi selecteze prietenii şi care nu au deprins obiceiul fumatului, al înjurăturilor sau al vieţii de noapte prin cluburi.

Unii duc o viaţă mai grea, cu diverse nevoi, dar când îi întâlneşti observi din primele semne nonverbale că au o conduită exemplară şi vorbesc respectuos. Părinţii lor nu blesteamă sistemul de educaţie, nici nu se ceartă cu profesorii şi directorii de şcoală, nu depun contestaţii peste contestaţii pentru că singura lor datorie este să-şi îngrijească şi să-şi sprijine cum pot ei mai bine proprile odrasle. Că există astfel de elevi buni la învăţătură şi mare parte dintre ei, îndrăznesc să zic, buni la suflet e o dovadă clară şi directă că dacă eşti motivat să înveţi şi dacă chiar înveţi şi nu-ţi umblă gândul la fapte iresponsabile şi pierzătoare de timp, poţi avea rezultate frumoase la învăţătură. La aceeaşi terasă citesc în „Weekend Adevărul” despre Alexandra care, deşi poartă un diagnostic de tetrapareză spastică şi se deplasează într-un cărucior cu rotile, a reuşit prin eforturi supraomeneşti să înveţe, să-şi facă temele şi să termine clasa a VIII-a cu media 9.80. Tastează la laptop cu un singur deget de la mâna stângă şi este sprijinită în permanenţă de familia ei adoptivă.

Atenţie, nu scriu despre o categorie de excepţie, nu sunt olimpicii pe care nu-i cunoaştem, nu scriu despre elevii care potrivit unor mituri nu ştiu decât şcoală şi stau închişi în casă, acei tocilari, consideraţi ciudaţi de colegi şi neînţeleşi nici măcar de profesori. NU! Scriu despre elevii obişnuiţi care sunt conştienţi de atribuţiile şcolare şi le împlinesc cum se cuvine astfel că se bucură de rezultatul eforturilor lor, elevi care ştiu să îmbine învăţătura cu hobiurile, ştiu să facă un sport, să se plimbe în parcuri sau să meargă la film. Când citesc ştirile despre declaraţiile elevilor la ieşirea din examen „dacă iau 5 e bine” sau despre reacţia părinţilor „facem contestaţie, a fost nedrept” mi se pare că România încă nu e într-o schimbare pozitivă. Când văd că tendinţa preponderentă în şcoli este de a copia cu orice preţ prin orice metodă năstruşnică, că elevii nu mai poartă respect profesorilor şi părinţii îşi apără copii în mod nedrept, mâ gândesc la realitatea din alte ţări pe care am trăit-o.

Am susţinut zeci de examene orale şi scrise pe când studiam la Bologna, Oxford sau Londra şi sincer niciunul dintre noi nu a avut vreo idee de copiat. Discuţia aceasta nu se putea ivi în niciun gând al nostru, niciodată. Nu au fost camere de supraveghere în sali, căci propria conştiinţă ne era supraveghetor. La un examen de final de an, extrem de dur, în sală a venit doar bibliotecarul ce se plimba lejer, iar noi am scris preţ de 3 ore fără oprire. Când am ridicat privirea de pe hârtie am constatat că ceilalţi colegi plecaseră deja din sală. Respectul şi preţuirea pe care o purtam profesorilor din acele instituţii de top nu am găsit-o nici măcar în reprezentările vreunui elev din România.

Noi ne facem că învăţăm, ei se fac că ne onorează cu diplome. Şi avem saci întregi de diplome şi atât. La ce folos?

ARTICOLE PSIHOLOGIE · GANDURI DE LA OXFORD...

Femeia, mama, pudoarea şi sexualitatea în România 2013!

aprilie 8, 2013iulie 18, 2014 mihaicopaceanu7 comentarii

articol publicat pentru Blogurile Adevarul la 8 Aprilie 2013

Cum e să fii mamă în România şi să fii nevoită să-ţi hrăneşti propriul prunc ce a început să plângă dar parcă ţi-e jenă de privirile celor din jur. Ce să faci? Unde să te ascunzi?

Săptămâna trecută Alexandra Nicolae de la Adevărul a publicat un material inteligent cu titlul „Alăptarea în public pro sau contra?” în care a adăugat opinia sociologului Alfred Bulai, a Carminei Micheş (inspector de asigurări ) şi a mea.

Ce-i drept m-a uimit cel mai tare răspunsul domnişoarei Micheş care a susţinut sus şi tare că „alăptarea în public încalcă normele morale”. Care norme? Care moralitate? Ca dumneai şi alţii au o astfel de opinie. Şi bărbaţi şi femei! Opiniile sunt libere dar hai să detaliem puţin pentru că această provocare are referinţă pentru România anilor noştri şi nu e în zadar. Discuţia nu este întâmplătoare!

În urmă cu 9 ani, într-o sâmbătă seara, stăteam la masa lungă dintr-un Cămin Cultural al unui sat de munte cu prilejul unei nunţi alături de vreo 250 de nuntaşi (ca la ţară). Pe când savuram cuminte supa de tăiţei în faţa mea o tânără de nici 20 de ani îşi dezveleşte degrabă sânul mare şi sănătos şi începe fără nicio jenă faţă de zecile de persoane din jur a-şi hrăni pruncul de câteva luni ce făcea un scandal acustic în întreaga sală. Era o scenă parcă desprinsă din Moromeţii lui Marin Preda. Prima reacţie a fost să mă opresc, să nu mai servesc supa dar răspunsul mi-a venit imediat în gând: în faţa mea, la aceeaşi masă, era portretul unei mame care îşi hrăneşte copilul, pentru că el avea nevoie de hrană. În mintea mea de adolescent nu era un act indecent şi imoral şi nici o tânără ce-şi etala trupul într-o manieră erotică. Sânul acelei femei era sânul unei mame ce-şi hrăneşte în mod firesc pruncul. Pruncul a tăcut. Şi în acestă manieră naturală şi obiectivă cred că ar trebui să privim actul de alăptare în public. Pentru un om indecent actul este unul indecent, pentru un om obişnuit actul este unul obişnuit, pentru un om moral actul devine moral. Nu actul în sine este problema ci mintea celui care priveşte acest act.

Redau mai jos răspunsurile mele la întrebările jurnalistei Alexandra Nicolae:

1.Ce părere ai despre alăptarea în public? Este ea o ofensă adusă comunităţii în care trăim?

Este cel mai natural mod de tratare a unui bebeluş. Este o necesitate. Nu este niciun argument împotriva hrănirii unei fiinţe mici orice ar fi şi oriunde ar fi. Bebeluşul are nevoie de o alăptare frecventă, constantă apoi variabilă, la un interval foarte scurt de timp, uneori chiar în fiecare oră, iar astăzi mamele sunt foarte active şi nevoite să-şi poarte în braţe bebeluşul prin oraş cu diferite activităţi şi aceasta implică alăptarea. În România încă predomină prejudecata şi imaginea învechită a femeii. Principiul pudorii nu se poate aplica aici deoarece pentru bebeluş acesta este modul său de hrănire, nu altul şi nu suferă amânare. Nu poţi lipsi un prunc de la hrană doar pentru că eşti în oraş cu treabă şi de multe ori treaba nu are cine să o facă şi nici pruncul nu ai cui sa-l laşi. Deci, sunt raţiuni practice. Am putea compara cu interzicerea de a hrăni un copil de 6,7,8 ani în public. Comunitatea se poate adapta la acest comportament matern tocmai văzând din ce în ce mai multe mame alăptând.

2. Femeile percep maternitatea şi, implicit, alăptarea altfel decât în trecut?

Percepţia rolului femeii, a maternităţii în acest caz, în Romania se schimbă ce-i drept foarte încet. Astăzi femeia îşi apreciază mai mult statusul de mamă şi implicit cele ce ţin de maternitate inclusiv alăptatul. În trecut, la ţară de exemplu, nu era deloc „ruşine” ca o mamă să-şi hrănească pruncul în public, pe câmp la munci sau cf exemplului de mai sus. La oraş era altfel, o pudoare, mai ales în sec al 19-lea. Azi, mamele devin bucuroase că sunt mame. Şi ele sunt cele care pot schimba percepţia maternităţii alături de soţii lor şi familia .

3.De ce unele persoane privesc ca ceva ruşinos un gest, în fond, natural?

Cred ca pudoarea vine întâi din partea mamei, din motivul că ea trebuie să-şi ridice îmbrăcămintea şi să-şi dezvelească o parte intimă a corpului, sănii, în public. Sunt însă taţi care nu ar accepta nicidecum aceasta conduită publică „cum să te dezbraci în public !”.

Gestul este natural şi nu unul cu conţinut ruşinos sau erotic-senzual însă şi celor din jur, cetăţenilor, le-ar părea o forma de exhibiţionism sau un gest chiar agresiv, cum zic romanii „fara ruşine”. Era mai dificil în trecut când forma îmbrăcămintelor femeii (de ex. rochii lungi până la pământ) crea o dificultate în hrănirea bebeluşului. Astăzi, slavă Domnului, mamele pot purta diferite haine de la tricouri largi la cămăşi ce pot facilita o alăptare cu uşurinţă. Mai mult, în Marea Britanie am observat o practică foarte eficientă: mama poartă o pătură mică cu care îşi acoperă pruncul în momentul alăptării, nu atât pentru a-şi ascunde sânii, cât mai ales pentru a proteja bebele de factori perturbatori externi. Îi oferă o siguranţă şi un confort. Şi acest gest este unul foarte potrivit. Elimină orice fel de disconfort posibil de ambele părţi.

4.Cum e considerat alăptatul în public, în România? Dar în alte ţări?

În România, din păcate, alăptatul, ca şi alte practici complet fireşti şi necesare, încă sunt în proces de emancipare. În ultimii ani, viitoarele mămici încep să primească sfaturi esenţiale prin frecventarea aşa numitelor cursuri ale „şcolilor de mame”, unde specialiştii le vorbesc, le pregătesc, unde întâlnesc alte mămici şi chiar medicii de familie le oferă sfaturi corecte, apar cărţi scrise şi traduse, emisiuni radio tv, iată articole în presă precum acesta, ceea ce înseamnă un progres, că ele învaţă să se comporte ca o mamă. În Marea Britanie, unde legal nu mai există nicio discriminare între genuri, mamele se comportă cu naturaleţe şi în spaţiul public. Statul şi comunitatea locală sprijină maternitatea în diverse moduri prin facilităţi regăsite de ex în autobuz (un loc special pentru mame), în aeroport, locuri special amenajate pentru schimbarea bebeluşului şi în interaţiunea cotidiană. Nimeni nu se mai minunează nici nu se jenează dacă o mamă alaptează la restaurant.

5. Ce primează? Pudoarea sau starea de bine a copilului?

Argumentul cel mai important pentru alăptarea copilului în public este argumentul sănătăţii. Cunoaştem, din zeci de studii, că alaptatul la sân este mult mai sănătos decât cel la sticluţă (biberon): laptele mamei prin conţinutul de proteine, minerale, vitame, enzime, creşte sistemul imunitar al bebeluşului, evită constipaţia (laptele e mult mai digestibil). Bebeluşii sunt astfel expuşi la diferite tipuri de gusturi. Mai mult şi mai important se creează o relaţie de ataşament şi siguranţă între mamă şi copil, relaţine hotărătoare pentru dezvoltarea sa ulterioară. Psihanaliza acordă mare credit acestei relaţii din primul an. Este benefic şi pentru mamă de ex prin reducerea stresului sau arderea de calorii. Desigur este mult mai economic, este curat şi oricând disponibil. Iarăşi important: mamele din punct de vedere psihologic simt o satisfactie şi o împlinire atunci când îşi hrănesc propriul copil la sân.

În sens contrar, alăptatul cu biberon indică un risc crescut pentru obezitate. Folosirea acestuia din pudoare ştiind că nu este sănătos nu este un argument. Medicii de familie şi asistentele încurajează tocmai din acest motiv. Şi este mult mai simplu şi practic, nu trebuie să porţi mereu cu tine laptele fabricat in sticluţă, să te asiguri de o anumită temperatură sau calitate a laptelui. Iar dacă este mult mai indicat şi mai sănătos femeile în UK fac acest lucru şi nu văd cine s-ar opune. Sănătatea este mai de preţ decât falsa pudoare. Vrem să avem copii sănătoşi păi haideţi să-i hrănim sănătos!

6.Poate să fie alăptarea în public o formă de curaj din partea femeilor?

În Romania da, în socieţăţile punitive precum cele din Orient, nu poţi avea acest curaj pentru că îşi rişti propria viaţă. În unele ţări din Occident este firesc. Mai subliniez un aspect. Dacă la noi concediul maternal se întinde până la 2 ani în Occident este de câteva luni şi aceasta necesită ca mama să lucreze, să fie activă, să meargă la serviciu, în public şi implicit să-şi poarte copilul cu ea oriunde merge şi să-l alăpteze. Mamele au astăzi acces la o serie de facilităţi şi accesorii. Mergi într–un magazin şi găseşti orice doreşti. Cred că în susţinerea alăptatului în public un rol important îl au şi taţii şi familia şi prietenii.

GANDURI DE LA OXFORD...

Încă un elev a fost ucis! Ce facem noi, oamenii, ce faceţi voi, instituţiile? Cum prevenim?

februarie 18, 2013 mihaicopaceanu4 comentarii

a

Articol scris pentru Blog Adevarul la 18 februarie 2013 ca urmare a cazului elevului ucis in drum spre şcoală la Târgoviste in aceeaşi zi (photo:www.bebelu.ro)

Astfel de ştiri tragice apar foarte des în presa din ţara noastră, semn că fenomenul criminalităţii în şcoli este unul de maximă importanţă ce necesită măsuri urgente. Azi la Târgovişte un elev a fost ucis!

Violenţa în şcoli nu este datorată unor factori individuali, personali, situaţionali, ea are cauze complexe şi deci implică actori şi acţiuni multiple (familia, şcoală, poliţia, comunitatea, Guvernul etc). Cercetările ne arată că în mare parte din cazuri există nişte semne de avertizare ale acestor acţiuni grave.

Ce măsuri pot fi luate? S-au elaborat studii, cercetări şi s-au gândit programe naţionale (unele eficiente) susţinute de guverne cu costuri de milioane de dolari pentru a preveni violenţa în şcoli (din păcate nu în România) pentru reducerea fenomenului. Şi evidenţele sunt grăitoare!

FAMILIA: Deseori familia tratează cu iresponsabilitate, indiferenţă şi erori aceste situaţii. Îmi amintesc de un caz al unui elev violent în şcoală la care lucram că psiholog. După o bătaie cu sânge în şcoală au fost anunţaţi părinţii şi s-au prezentat (cu greu) la şcoală. Am avut întâlniri repetate individuale şi de grup la care au participat şi dirigintele, direcţiunea, elevii în cauză, psihologul şi prima reacţie a tatălui a fost: ”A! Da, eu i-am spus să îl bată pe ăla”. În repetate cazuri, părinţii acestor mici infractori sunt lipsiţi de orice grijă şi acţiune şi nu adoptă nicio măsură, ba chiar încurajează şi ameninţă. Câte sancţiuni sunt aplicate în România părinţiilor iresponsabili ?

Programe de prevenire din timp care să adreseze pe de o parte comportamentul violent, dar şi problemele emoţionale, sociale şi comportamentale. Însă cine le creează, derulează şi susţine? Sunt ele o prioritate a şcolii, Inspectoratului Şcolar, Poliţiei, Primăriei, Guvernului? Mă tem că nu.

Monitorizarea elevilor cu risc crescut, a elevilor agresivi, impulsivi, instabili, cei care au în antecedent acte cu scop şi conţinut agresiv, cei ce frecventează sau aparţin unor găşti de delincvenţi, cei cu multe absenţe şi cu note slabe. Şi deseori ei sunt binecunoscuţi de către elevi şi şcoală.

Psihologii. Numărul de psihologi în şcoli este foarte mic. Psihologul se ocupă de la elevii de grădiniţă până la cei de clasă a 12-a, fiecare cu solicitări multiple, diferite. Ce poate face un psiholog la 600 sau 800 de elevi? Ba, am mai întâlnit printre colegii mei psihologi ce aveau două şcoli plus o grădiniţă în responsabilitatea locului de muncă.

Măsuri de securitate crescută. Paznici, gardieni şi poliţişti. Întâlneşti în România situaţii când gardianul şcolii este prieten bun cu elevii delincvenţi. Unii dintre aceştia firavi prin statură şi temperament nu sunt pregătiţi şi nici abili pentru funcţia şi rolul lor important.

Măsuri pentru elevii agresivi. Ce păţeşte un elev? Care sunt procedurile de intervenţie? Care sunt soluţiile? Este pedepsit cu o mustrare scrisă sau cu o notă scăzută la purtare? Când acestuia chiar nu-i păsa. Ce alte măsuri are şcoală, nu de pedepsire, ci de prevenire, de tratare a delincvenţei, de reabilitate a elevului în cauză, a îmbunătăţirii situaţiei lui în şcoală şi societate?

ŞCOALA: climatul de la scoala, educatia, suportul si intervenţiile concrete sunt esenţiale. Se impun ore şi programe de prevenire eficiente constante, repetate, pe termen lung (unele cu începere chiar din clasele mici sau gradiniţă) a violenţei în şcoli, consumului de alcool şi altor droguri, nu simple prezentări sau proiecte sporadice. Poliţia se justifică că susţine programe în şcoli când de fapt sunt doar nişte prezentări plicticoase la care participă un agent cu siguranţa în şcoli, plictisit şi el repetând acelaşi instrucţiuni şi ameninţări pe la n şcoli şi licee, prezentări făcute la grămadă, în sala de sport, care realmente NU au niciun efect in prevenirea violentei. Nici afişele, nici pliantele sau alte campanii în presă se pare că nu îşi ating scopul. Directorii de şcoli trebuie să prezinte o poziţie fermă şi intransigentă.

COMUNITATEA: Aici stam foarte prost. Prost de tot! Colegii elevilor sunt cei care ştiu prea bine relaţiile şi conflictele între tineri şi sunt pasivi şi indiferenţi (nu reacţionează, nu anunţă, nu se bagă, sau le e frică sau le e ruşine,etc), paznicii şcolii, profesorii, diriginţii, trecătorii, părinţii şi familia. Nu poţi asista cu indiferenţă sau chiar cu umor sau nu poţi trece pe stradă nepăsător la scene groaznice de violenţă!

Multiple Instituţii

Colaborare eficientă, repet eficientă tovarăşi şi tovarăşe, nu doar parteneriate pe hârtii ”bifate” între Inspectoratele Şcolare, Poliţie, Protecţia Copilului, Agenţiile Antidrog şi, de ce nu, ONG-uri şi instituţii religioase (e.g Biserici).

Modificarea legislaţiei nu rezolvă criminalitatea din şcoli. Dar Guvernul? Guvernul ce face? Poate oferi 450.000 de euro precum în alte ţări europene pentru un program de câţiva ani de prevenire nu doar a violenţei, dar şi a abuzurilor sexuale, agresivităţii, rasismului, etc?

Până când !!!