ARTICOLE PSIHOLOGIE

8 motive pentru care bărbații nu merg la terapie – și de ce ar trebui să o facă


Dr. Stephen Blumenthal, psiholog clinician și psihanalist, explică de ce bărbații încă nu caută ajutor pentru sănătatea lor mintală (The Guardian, 30 ian 2026)

Când Jake, un om de afaceri în jur de 50 de ani, a venit prima dată la cabinetul meu, s-a vazut că avea rețineri. Căsătoria lui cu Louise nu mergea bine, iar ea a insistat să vină la terapie. „Dacă nu era Louise, nu ați fi venit aici, nu-i așa?” îl întreb eu timid. La început pare jenat; apoi, mai sigur pe el, răspunde hotărât: „Nu.” Ca aproape întotdeauna, soția lui a observat o problemă pe care el nici nu o vedea și asta l-a adus la cabinet.

În săptămânile care urmează, trecem împreună printr-un labirint de obstacole, iar la final Jake se deschide complet: „Mă simt singur în lume, toată lumea se sprijină pe mine, dar eu nu am pe nimeni. Nu am la cine să apelez.”

Este un tipar des întâlnit, pe care l-am văzut în cei 35 de ani de experiență ca psiholog specializat în sănătatea mintală a bărbaților. Bărbații reprezintă doar o treime dintre cei care merg la terapie prin NHS. Nu vin ușor, iar atunci când cer ajutor într-o criză, uneori dispar la fel de brusc cum au venit. Totuși, vulnerabilitatea lor este evidentă – bărbații raportează niveluri mai scăzute de satisfacție în viață decât femeile și reprezintă trei sferturi din cazurile de suicid și probleme cu dependențele.

Chiar dacă se vorbește mai mult despre sănătatea mintală a bărbaților, mulți încă simt că există un stigmat legat de a vorbi cu un specialist, chiar dacă majoritatea celor care au încercat terapia au avut experiențe pozitive.

Așadar, de ce le este atât de greu bărbaților să vorbească? Iată problemele pe care le întâlnesc mereu.

  1. Bărbații sunt mai orientați spre acțiune decât spre vorbe

Istoric, rolurile bărbaților s-au concentrat pe muncă și întreținerea familiei, în timp ce femeile s-au ocupat mai mult de îngrijirea casei și creșterea copiilor. Chiar și astăzi, bărbații tind să fie mai orientați spre acțiune și să se concentreze pe sarcini. Partea aceasta este și înnăscută – băieții, în medie, ajung mai greu la dezvoltarea abilităților verbale și emoționale; femeile rostesc mai multe cuvinte într-o zi obișnuită.

Acțiunea vine înaintea limbajului; este limba noastră maternă, iar bărbații tind să rămână fideli acestei forme timpurii de comunicare, modelată atât de biologie, cât și de contextul social. Când vine vorba de exprimarea suferinței, bărbații găsesc mai greu cuvintele potrivite. Ei sunt mult mai puțin predispuși să spună că sunt deprimați sau anxioși; în schimb, tind să acționeze atunci când au probleme. Fără să-și dea seama de ce, pot ajunge să conducă prea repede, să se certe, să bea sau să folosească pornografia atunci când se confruntă cu dificultăți emoționale.

2.Terapia este „feminizată”

Femeile au fost mai predispuse să caute ajutor profesional prin terapii prin discuție, iar terapia s-a dezvoltat astfel prin prisma experienței feminine. Serviciile sunt adesea „feminizate”, punând accent pe vorbitul direct despre sentimente, ceea ce poate fi incomod pentru bărbați, care răspund mai bine la discuții „umăr lângă umăr” decât la conversații față în față.

Bărbații preferă adesea terapia de grup pentru sentimentul de camaraderie și experiența împărtășită, care le permite să se conecteze fără a fi în centrul atenției. Coaching-ul și mentoratul se dovedesc abordări potrivite pentru bărbați. Observ acest lucru adesea la pacienții mei: începem vorbind despre locul lor de muncă – un domeniu în care se simt confortabil – și ajungem treptat să discutăm despre probleme personale mai intime, pentru că a intra direct în zona personală este prea amenințător.

3.A arăta vulnerabilitate este riscant într-o ierarhie


Mă impresionează câți bărbați vin la terapie pe măsură ce se apropie aniversări importante – la 39 sau 49 de ani. Reflectând la o reuniune cu prieteni vechi, un pacient de vârstă mijlocie mi-a spus: „Ce ușurare – nu mai era competiția care făcea atât de greu să ne conectăm când eram tineri. Acum ne putem relaxa; am ajuns unde am ajuns în viață.” Mi-a spus că nu și-ar fi permis niciodată să caute terapie mai devreme.

Dorinta de a reuși este profund înrădăcinată la bărbați și ne poate opri să cerem ajutor atunci când suntem jos. A arăta slăbiciune pare periculos când poziția ta în ierarhie contează, iar totuși, a o ascunde duce în final la o fragilitate mai mare. Bărbații simt rușine intensă când vine vorba de vulnerabilitate, temându-se că le va scădea statutul în ochii celorlalți.

Știința ne ajută să înțelegem acest lucru. Copiii de sex masculin sunt mai reacțivi emoțional decât fetele, mai puțin capabili să se liniștească singuri și mai dependenți de reglarea emoțională oferită de îngrijitori. Totuși, continuăm să ne așteptăm ca băieții să fie mai rezilienți și să arate mai puține emoții. Fix acei copii pe care îi încurajăm să fie „puternici” sunt cei mai afectați negativ când sunt privați de confort.

Terapia, care încurajează exprimarea emoțiilor, poate părea amenințătoare atunci când ai fost crescut să crezi că a-ți arăta sentimentele e rușinos. Am întâlnit mulți bărbați care se confruntă cu disfuncții sexuale, dar care simt că nu pot vorbi despre asta – unii chiar evitând relațiile, în loc să caute ajutor.

Și totuși, nu-mi amintesc niciun tânăr care să fi regretat că a început terapia. Un mediu terapeutic sigur le permite bărbaților să privească tiparele de comportament care îi limitează – și să înceapă să le lase în urmă.

4.MENTALITATEA VECHE DE A TE DESCURCA SINGUR

De la romanele din secolul XIX despre pirați care trăiesc singuri, până la cultul modern al „bărbatului sigma” (glorificarea online a bărbaților care nu au nevoie de nimeni), moștenirea ideii că „bărbații trebuie să se descurce singuri” are o influență puternică și de durată. Terapia, prin definiție, începe cu recunoașterea faptului că nu poți face totul de unul singur.

Cel mai important lucru pentru o viață bună sunt relațiile puternice și semnificative; acestea sunt la fel de importante pentru longevitate precum a nu fuma. Totuși, bărbaților le este greu să renunțe la ideea puternică și dăunătoare că există siguranță în a fi singur și autosuficient.

Ce se întâmplă în cabinetul de terapie? Treptat, bărbații încep să testeze posibilitatea ca apropierea de ceilalți să nu fie o slăbiciune, ci o sursă de hrană emoțională. Dezvoltarea unei relații autentice și conectate cu terapeutul lor le confirmă acest lucru.

5.CLAUSTROFOBIA EMOȚIONALĂ

„Nu cred că mai pot continua,” spune Marcus, referindu-se la dorința logodnicei sale de a vorbi despre relația lor. „Pot să fac asta o vreme, dar apoi continuăm și continuăm și mă simt complet copleșit.” Mai târziu, el recunoaște că îl face să se simtă inadecvat.

La bărbați, exprimarea emoțiilor puternice poate fi tolerată doar în doze mici. Ei sunt adesea crescuți să abordeze dificultățile mecanic: identifică, acționează, rezolvă. Aceasta e util atunci când problema este practică, dar când este emoțională, se pot bloca. Terapia, care cere răbdare și acceptarea incertitudinii, nu se potrivește acestui tipar. Uneori, este necesar să li se ofere un cadru practic, cum ar fi tehnici specifice pentru gestionarea simptomelor de depresie, atacuri de panică sau alte probleme de anxietate (cartea „Why Has Nobody Told Me This Before?” de Julie Smith este foarte utilă pentru asta).

6.AȘTEAPTĂ PÂNĂ AJUNG LA PUNCTUL DE CRIZĂ

Michael era într-o căsnicie între persoane de același sex de aproape 30 de ani când a venit la mine. Relația lor sexuală fusese bună la început, dar în ultimele două decenii nu mai avusese intimitate. Nu le trecuse prin minte să caute ajutor, iar Michael s-a retras tot mai mult în pornografia online și conversații cu străini. Se simțea singur și vinovat, profund deprimat și disperat să scape din „închisoarea” pe care și-o construise singur. Soțul lui Michael a descoperit că el căuta metode de a-și lua viața, ceea ce l-a adus în cabinetul meu.

În general, bărbații au mai puțină răbdare și vor soluții rapide. Drept urmare, pragul pentru a cere ajutor este mai ridicat, și astfel problemele sunt adesea lăsate să se agraveze până devin copleșitoare. O problemă care ar fi putut fi rezolvată mai devreme devine dificilă și poate provoca suferință inutilă.

7.FRICA DE CEEA CE POT DESCOPERI

Terapia înseamnă confruntarea cu lucrurile pe care am prefera să le evităm. Poate scoate la suprafață durere, vinovăție sau tristețe adânc ascunse. Frica că întreaga structură ar putea să se prăbușească dacă tragi de anumite fire este ceva ce toți trebuie să înfruntăm când căutăm ajutor, dar la bărbați este deosebit de intensă. Ei simt rușine profundă față de suferința lor, ascunzând-o nu doar de alții, ci și de ei înșiși.

Paradoxal, terapia nu îndepărtează puterea – ci o redefinește. Oferă un spațiu în care controlul poate fi relaxat fără consecințe, unde emoțiile pot fi numite, nu doar gestionate. Provocarea reală este culturală: masculinitatea leagă valoarea de reziliență, în timp ce terapia mai semnalează fragilitate.

8.LIPSA MODELELOR

Există excepții – precum Stormzy, Prințul Harry sau fotbalistul Tyrone Mings – dar relatările despre bărbați în terapie apar de obicei când sunt în criză, cum ar fi în timpul reabilitării.

Terapia este adesea prezentată ca o cale de „mântuire” – o soluție rapidă la adversitate. Bărbații vin deseori cu așteptarea unor rezultate imediate și trebuie învățați să renunțe la fantezia remedierii rapide, să învețe să vină la terapie, să stea cu vulnerabilitatea lor și să permită progresul să se desfășoare treptat, pas cu pas, fără gesturi eroice.

Rar vedem bărbați vorbind despre terapie ca despre întreținere de rutină, așa cum am vorbi despre mersul la sală sau despre alimentație. Bărbații sunt de asemenea mult subreprezentați în profesiile psihologice, inclusiv în consiliere și psihoterapie, ceea ce întărește impresia că aceste servicii nu sunt potrivite pentru nevoile bărbaților și băieților.

Dacă vrei să ajuți un bărbat să facă primul pas, oferă-i conexiune și înțelegere „umăr lângă umăr”, fără instrucțiuni, sfaturi sau critici. Iar dacă ești tu bărbatul care ezită, nu trebuie să fii în criză pentru a căuta sprijin. Nu este egoist să vorbești despre tine. Dimpotrivă, te ajută să fii mai puțin centrat pe tine și să te concentrezi pe ceea ce contează cu adevărat, să construiești relații bune cu cei apropiați.

ARTICOLE PSIHOLOGIE

De ce bărbații nu merg la terapie, când ar trebui să meargă și să fie bine!

1. În primul rând, există un stereotip atât de fix și de neclintit, aproape ca o dogmă, conform căruia bărbații nu au nevoie de ajutor, în special în domeniul sănătății mintale, pentru că ei sunt puternici și se pot descurca singuri.
Există un alt stereotip care îl susține pe primul și care sună așa: „dacă ceri ajutor, ești o persoană slabă”, iar bărbații, prin definiție, încă de mici, din copilărie, trebuie să fie puternici. „Fii bărbat” este un îndemn des auzit.
Însă tocmai aici este contrariul: a fi bărbat nu echivalează obligatoriu cu a fi puternic.
De mici, băieților li se spune că nu au voie să plângă: „cum să plângi, doar ești băiat mare”, iar el, săracul, nici nu a împlinit 6 ani.

2. Băieții și bărbații au dificultăți în a-și recunoaște și a-și exprima emoțiile, pentru că mult timp, pe parcursul copilăriei și adolescenței lor, au fost obligați să și le țină în frâu, să nu le exprime, să le țină ascunse și sub tensiune.
În adolescență, când nu mai pot, izbucnesc impulsiv și agresiv, țipă și urlă, devin violenți, pentru că nu au avut șansa să-și exprime anticipat și treptat furia și frustrarea, astfel încât acestea să nu ajungă la cote maxime.
„Bărbatu-miu nu a plâns niciodată, nici când i-a murit tatăl. E foarte puternic.” A plânge nu este un semn de slăbiciune.

3. Această bărbăție toxică face ca băieții, nici în relația cu părinții și nici ulterior, ca soți, să nu discute cu soțiile lor despre sufletul lor și, deci, să nu fie încurajați să solicite ajutor.
Datele arată că mai puțini bărbați solicită ajutor pentru probleme de sănătate mintală în comparație cu femeile, deși unele afecțiuni psihice sau cazurile de tentative de suicid sunt mult mai numeroase în rândul bărbaților.

4.
Un sondaj din 2023, realizat pe 1.600 de tați americani de Verywell Mind and Parents, a constatat că doar 56% se simt confortabili să-și exprime emoțiile.

5. În aceeași logică, bărbații nu cer ajutor nici pentru problemele de sănătate fizică.
Bărbații nu merg la medic pentru evaluări medicale regulate, controale și nici atunci când suferă de unele afecțiuni sau accidentări. De aceea, multe afecțiuni medicale s-ar fi putut rezolva dacă ar fi apelat la medic.
Un sondaj național a constatat că 72% dintre bărbați ar prefera să facă treburi casnice decât să meargă la medic (de exemplu, în cazul migrenelor). Iar atunci când ajung la medic, nu sunt deschiși în legătură cu problemele lor.

6. Depresia este cea mai mare problemă de sănătate mintală care afectează bărbații. Cu toate acestea, cercetările au arătat că bărbații prezintă un risc mai mare ca depresia lor să nu fie tratată și chiar să se agraveze, deoarece sunt mai puțin predispuși să caute ajutor pentru simptomele lor.
Schizofrenia este mai prezentă în rândul bărbaților, iar vârsta debutului este cu 3–5 ani mai devreme decât la femei.
Dependența de alcool și abuzul de substanțe sunt mai frecvente în rândul bărbaților, iar, din păcate, supradozele sunt mai frecvente tot în rândul lor. În final, suicidul este mai frecvent la bărbați, de 4 ori mai mult comparativ cu suicidul în rândul femeilor.

Care sunt soluțiile?


În ciuda terapiilor online, a unor aplicații și a creșterii confidențialității, eforturile noastre — și aici mă refer la mame, tați, partenere, surori — se pot concentra pe diminuarea stigmei și a rușinii legate de bărbații care apelează la psihoterapie.
Încurajarea și dialogul deschis sunt necesare.
În plus, să vedem cât mai mulți bărbați care recunosc și vorbesc deschis despre sănătatea mintală și care dau dovadă de o bună igienă mintală îi poate ajuta pe alți bărbați să se simtă mai puțin singuri în luptele lor și să fie mai predispuși să vorbească despre ceea ce experimentează.
În final, să învățăm să asociem masculinitatea cu capacitatea de a cere și de a primi ajutor, să îi ajutăm pe bărbați să își permită să fie vulnerabili și să ceară ajutor.

articol scris de Barbara Field si publicat de VeryWellMind in dec 2024.

ARTICOLE PSIHOLOGIE

 Cum poate un singur episod de consum excesiv de alcool declanșa rapid inflamația intestinală

Medical Xpress, 2 ianuarie 2026

Cercetările arată că un singur episod de consum excesiv de alcool — aproximativ patru băuturi pentru femei și cinci pentru bărbați (echivalent cu aproximativ 4–5 pahare de vin (600-700ml), 4–5 halbe de bere (1.7 L) sau 4–5 pahar de tărie ( 200 ml) consumate într-un interval de două ore — poate afecta rapid intestinul. Chiar și la adulții sănătoși, o cantitate mare de alcool poate slăbi mucoasa intestinală, făcând intestinul mai permeabil și permițând bacteriilor și toxinelor să pătrundă în sânge. Acest fenomen este cunoscut drept „intestin permeabil” (leaky gut).

Ce se întâmplă în intestin după un episod de consum excesiv de alcool

Cercetătorii de la Beth Israel Deaconess Medical Center (BIDMC) au descoperit că alcoolul consumat în exces afectează diferite zone ale intestinului:

  • Chiar și un singur episod de consum intens poate provoca leziuni ale intestinului.
  • Aceste leziuni atrag celule imune numite neutrofile, care se adună în mucoasa intestinală.
  • Neutrofilele eliberează structuri numite NETs (neutrophil extracellular traps), care dăunează intestinului subțire și slăbesc bariera intestinală.
  • Când bariera este slăbită, toxinele bacteriene pot pătrunde în sânge, declanșând inflamație în organism.

Descoperiri importante

  • Chiar și un singur episod de consum excesiv de alcool poate provoca inflamații semnificative în intestin.
  • Blocarea NETs printr-o enzimă specială reduce prezența celulelor imune în intestin și limitează scurgerea bacteriilor, prevenind astfel o parte din daunele produse.

Concluzia cercetătorilor

„Știm că alcoolul în exces afectează intestinul și poate expune ficatul la substanțe bacteriene dăunătoare, însă nu cunoșteam exact cum reacționează intestinul în etapele timpurii,” a explicat autorul principal al studiului. Studiul arată că chiar și un singur episod de consum excesiv de alcool poate declanșa inflamație și poate slăbi bariera intestinală, ceea ce poate fi primul pas spre afectarea sănătății intestinale și hepatice legate de alcool.

Gyongyi Szabo, MD, Ph.D., Chief Academic Officer at BIDMC and Beth Israel Lahey Health.

Articolul integral este acesta Scott B. Minchenberg et al, Unraveling the gastrointestinal tract’s response to alcohol binges: Neutrophil recruitment, neutrophil extracellular traps, and intestinal injury, Alcohol, Clinical and Experimental Research (2025). DOI: 10.1111/acer.70196

articolul tradus este aici

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

Portretul pariorului român. Ce spun psihologii despre faptul că românii sparg anual un miliard de euro la păcănele, pariuri şi jocuri de noroc

646x404.jpgClinic, dependenţa dată de păcănele este la fel ca aceea dată de alcool sau droguri, spune psihologul Mihai Copăceanu. Desen de Vali Ivan

articol publicat pe Adevarul la 3 iulie 2016: adev.ro/o9qukw

Anual, românii lasă la păcănele şi pe jocurile de noroc un miliard de euro, suma medie lunară jucată fiind între 50 şi 100 de lei. Psihologii avertizează asupra problemelor generate de jocurile de noroc.

Românii amatori de pariuri şi jocuri de noroc cheltuiesc în medie pe lună între 50 şi 100 de lei pentru această „distracţie“, iar anual lasă în sălile de joc un miliard de euro, potrivit Rombet – asociaţia organizatorilor de jocuri de noroc.   În România sunt aproape 70.000 de aparate de tip slot machine şi circa 30.000 de agenţii de pariuri, spun ultimele statistici. Numărul jucătorilor – fie că merg în cazinouri, fie că preferă pariurile sportive sau aparatele slot-machine, cunoscute sub numele de „păcănele“ – creşte de la an la an, la fel şi miza, şi, evident, volumul total al încasărilor.   Venitul mediu lunar al jucătorului de sloturi, de exemplu, este de 1.500 lei, iar suma medie lunară cheltuită de el pentru acest gen de „distracţie“ este de 100 de lei, potrivit ultimelor date disponibile, respectiv un studiu realziat de către GfK România. Aceleaşi statistici arată că 3% din români participă la jocurile de sloturi.

Conform statisticilor internaţionale, numărul jucătorilor la „păcănele“ din alte ţări europene este de peste patru ori mai mare. Spre exemplu, în Marea Britanie, 13% din populaţie a participat la jocurile de sloturi în 2010, în timp ce 59% din britanici au jucat la Loto. În România, la Loto joacă 20% din populaţie, la pariuri sportive – 6%, la bingo – 4%, la jocuri online – 3%, în vreme ce tot 3% din români participă la jocuri de cărţi precum poker şi black jack.   EURO 2016, principalul motor

„Încasările au crescut anul acesta comparativ cu aceeaşi perioadă a anului trecut, şi considerăm că principalul «motor» este EURO 2016. Importanţa acestui eveniment sportiv şi miza meciurilor îndeamnă şi mai mult pariorii să-şi încerce norocul“, a declarat Dan Ghiţă, preşedintele Rombet, citat de News.ro. Jocurile de noroc din ţară reprezintă o piaţă de aproximativ un miliard de euro, potrivit acestuia, în vreme ce valoarea premiilor acordate este „la un minim de 85% din miză“. Ceea ce înseamnă că minimum 550 de milioane de euro se întorc la jucători. Dar câţi bani pierd ei? „Greu de stabilit“, spune Dan Iliovici, directorul executiv al asociaţiei, explicând că „jocurile de noroc se desfăşoară sub forma unui perpetuum-mobile“. Altfel spus, „pierderea“ unui jucător, reprezintă de fapt „câştigul“ altui jucător, iar organizatorului îi rămâne de fapt doar un anumit procent din sumele pariate.

  Avertismentele psihologilor

Psihologul Mihai Copăceanu spune că jucatul la „păcănele“ a luat avânt puternic în ultimii ani şi că este deosebit de periculos, iar românii joacă atraşi de mirajul câştigului facil.   „Începe pas cu pas şi ajunge să distrugă familii. Păcănelele creează dependenţă în foarte scurt timp. Clinic, dependenţa de păcănele e la fel ca cea dată de substanţe, respectiv de alcool sau droguri. Jocul la păcănele este o tulburare de control al impulsului. Sumele sunt din ce în ce mai mari pe măsură ce joci, apare minciuna, apoi apare regretul după ce jucătorul pierde. Oamenii intră în datorii, este o problemă de sănătate publică. Jocurile de noroc înseamnă că nu mai ai control. Am avut pacienţi care erau elevi de liceu şi ajunseseră să fure din casă, alţii ajunseseră la 4-5.000 de euro datorii“, spune Mihai Copăceanu, care este şi blogger „Adevărul“.

El avertizează asupra efectelor pe care păcănelele şi jocurile de noroc le au asupra tinerilor. „Cu cât începe mai devreme să joace, cu atât dependenţa se instalează mai repede. Iar pe urmă mecanismele pe care le foloseşti mai des cu atât le întăreşti. Şi atunci dependenţa devine mai puternică. La fel, mecanismele nefolosite le pierdem: nu mai au mecanismul de conştientizare a riscului. Totu-i deformat în psihicul lor, nu mai au mecanismul de frână“, punctează psihologul.

Citeste mai mult: adev.ro/o9qukw

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Dependenţa de smartphone şi tabletă, boala care face ravagii printre elevi

articol publicat pe Tribuna de Ana Maria Mătuşoiu la 16 septembrie 2015

Ştie să se joace la telefon ca un om mare, deşi are puţin peste 4 ani. S-a prins destul de repede cum se deblochează smartphone-ul, iar acum navighează pe internet, vrea să hrănească animalele din fermă, joc pe care mama lui obişnuieşte să îl joace pe Facebook. Nu vorbim de un caz aparte, ci de tânăra generaţie de preşcolari şi elevi, pentru care jocurile clasice din curtea şcolii, fotbal, handbal şi multe altele sunt istorie. Astăzi, elevii preferă să se joace pe smartphone, tabletă sau calculator şi, potrivit specialiştilor, vorbim de primii paşi spre dependenţă. Izolându-se de prieteni, colegi sau părinţi, mulţi dintre elevi devin un fel de sclavi ai tehnologiei. Din păcate, părinţii încep să lupte cu „boala” abia după ce îşi văd copiii ajunşi în pragul ori chiar în mijlocul dependenţei. În Sibiu, au existat şi există multe cazuri în care părinţii au apelat la ajutorul psihologilor pentru a le ajuta copiii să scape de dependenţa de internet. Prin consiliere psihologică, unii au reuşit să revină la o viaţă normală. Alţii s-au dat bătuţi după doar câteva şedinţe.
Note mici, absenteism, aban­don şcolar, compor­ta­ment agresiv. Sunt princi­palele efecte ale dependenţei de internet, de jocuri, care nu pare să se deosebească cu nimic de o dependenţă de anumite substanţe. „În ultimii 10 ani, dependenţa de internet a intrat în categoria depen­denţelor fără substanţe care prezintă aceleaşi criterii pre­cum dependenţa de sub­stanţă”, avertizează psihologul Mihai Copăceanu. Iar depen­denţa de internet nu ţine cont de vârstă – explică psihologul – afectând elevi de la clasa pregătitoare şi până la ultimul an de liceu, deci de la 6 la 19 ani. Reţelele sociale, Face­book-ul în special, şi jocurile online îi fac pe elevi să piardă ore în şir în faţa smartphone-urilor ori a calculatoarelor. Astfel, riscă să dezvolte o dependenţă de internet chiar fără voia lor, crede psihologul, ajungând să folosească telefonul şi aplicaţiile în fiecare pauză, uneori chiar şi în timpul orelor, în drum spre casă, în timpul mesei şi alte câteva ore acasă. Dependenţa poate duce până la 6 – 7 ore pe zi în faţa display-ului/monitorului, uneori şi mai mult, tinerii ajungând să îşi petreacă nopţile în faţa calculatorului, fără să doarmă deloc şi fără ca părinţii să-şi dea seama.

Între joacă şi dependenţă, un singur pas
De la uz la abuz, se poate trece în doar câteva zile. „Dependenţa se poate instala destul de repede pentru că vorbim de un mecanism neu­ro­fiziologic care suferă modificări în timpul utilizării tehnologiei şi eliberează neurotransmiţători în creier. Deci se activează ceea ce noi numim sistemul de recom­pensă”, explică psihologul Copăceanu. Astfel, pe lângă senzaţia de plăcere, profilul unui consumator de ţigări, alcool sau alte droguri este identic în simptome cu profilul unui elev dependent de internet şi tehnologie. Din păcate, dependenţa ucide încet, dar sigur, interesul elevilor pentru orice activităţi sociale şi inclusiv pentru şcoa­lă. „Scade în mod cert performanţa şcolară pentru că scade puterea de concen­trare şi apar inclusiv tulburări de atenţie şi memoria este afec­tată. Apare iluzia învăţării. Copiilor li se pare că au reţinut, însă la teste eşuează”, spune Mihai Copăceanu. Riscurile utilizării internetului se extind şi la cazuri de şantaj, de contactare şi interacţiune cu unii indivizi periculoşi cu profile false, crede el.

tribuna
Copii dependenţi de internet. Vinovaţii?
În familie

O mare parte din vină le aparţine părinţilor, care de multe ori scapă din vedere semnele dependenţei ori pur şi simplu ignoră compor­ta­mentul copiilor, fiind preocu­paţi de alte lucruri. De exem­plu, când realizează ce se întâmplă cu copiii lor, unii pă­rinţi nu fac decât să ameninţe, să certe şi să provoace scan­daluri .  „Dacă părinţii ar înţe­lege gradul de dependenţă al internetului, jocurilor online şi al Facebook-ului, ar evita să mai judece şi să condamne copiii, încercând să îi înţe­lea­gă şi, desigur, să solicite aju­tor specializat”, spune Copă­ceanu, care e convins că solu­ţia pentru tratarea depen­den­ţei o reprezintă psihoterapia.

Până unde poate să ajungă dependenţa

Psihologul ne-a vorbit des­pre un caz al unui pacient, elev sibian, în vârstă de 13 ani, dependent de jocurile online. Un caz fără rezolvare, din păcate, pentru că, după câteva şedinţe de consiliere psiho­logică, elevul a recidivat. În luna mai, o sibiancă îi bătea la uşa cabinetului. „Domnule psiholog, nu pot să mă mai înţeleg cu el!”, a fost mărtu­risirea unei mame ajunse în pragul disperării. Băiatul avea note mici la şcoală, nu mai avea contact cu prietenii ori cu colegii, ajunsese să se certe cu părinţii, să ameninţe că pleacă de acasă, ba chiar să ridice mâna la mama lui. „Toate manifestările lui de violenţă au legătură cu dependenţa de internet. Era într-un sevraj foarte puternic. Era instabil, nesigur pe el, toată existenţa lui se învârtea în jurul jocurilor video”,  măr­turiseşte Copăceanu. După insistenţele mamei, tânărul a mers la consiliere psiholo­gică, însă gândul că ar fi scă­pat de dependenţă n-a fost nimic mai mult decât o simplă iluzie. Elevul a renunţat la consilierea psihologică, iar după trei luni s-a reapucat de jocuri.

Dependenţa de internet se tratează doar dacă există motive întemeiate

Surprinzătoare sunt reacţiile părinţilor, care diferă de la o persoană la alta.

Redactorii Tribuna au vorbit cu câţiva părinţi ai elevilor de la şcolile din Sibiu şi dacă unii au spus cu nonşalanţă, fără pic de remuşcări, că: „aşa e în ziua de azi. Vede şi la celălalt copil, trebuie să aibă şi el un telefon”, doar câţiva ne-au mărturisit că nu le permit copiilor să îşi ia telefoanele la şcoală. Printre ei, Tatiana, o mamă care anul trecut trecea printr-o adevărată dramă, după ce băiatul ei, de 14 ani, se schimbase com­plet, din cauza jocurilor online.  „Acest copil nu mai avea viaţă. Se juca întruna. Nu mai vor­bea cu noi, iar atunci când o făcea, se răstea. Nici când îl chemam la masă nu venea. Dacă îl lăsam, s-ar fi jucat toată ziua”, spune mama, care, din fericire, cu ajutor din partea unui specialist, şi-a scăpat copilul de dependenţa de internet. Acesta este unul dintre cazurile de succes. Cazuri care  există acolo unde dependenţa n-a fost atât de puternică, iar elevii au avut un motiv întemeiat pentru a renunţa la internet.
În momentul de faţă, în Si­biu există învăţători şi diriginţi care, cu acordul părinţilor,
le-au interzis copiilor deţinerea de smartphone-uri la şcoală.

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

Dependenta de retele de socializare

dependenta de smartphone parinte copil 2articol scris de Ioana Nicolescu publicat pe Adevarul 

Dependenţa de reţelele sociale a ajuns în atenţia experţilor, care au observat cât de mult s-a schimbat comportamentul copiilor faţă de comportamentul social de acum 20-30 de ani. Schimbarea constă în faptul că tinerii socializează tot mai mult în mediul virtual, în loc să socializeze în lumea reală.

Sociologii şi psihologii de la Universitatea din Amsterdam realizează un studiu despre fenomenul social media şi modul în care schimbă relaţionarea între tineri, ale cărui rezultate preliminare le-au publicat deja în revista Horizon a Comisiei Europene. Cercetătorii spun că reţelele de socializare creează dependenţă, care poate fi observată atunci când le tai copiilor accesul la tehnologie (tablete, telefoane), iar comportamentul lor se schimbă brusc, devenind mai irascibili, nervoşi, incapabili să se concentreze asupra unui lucru şi tot timpul căutând un mod de a se reconecta la mediul virtual.

Lucrul acesta a fost iniţial observat de cercetători în rândul tinerilor pasionaţi de jocurile video, primii care au dezvoltat un astfel de comportament antisocial. Fenomenul îi îngrijorează pe părinţi, care de cele mai multe ori nu înţeleg ce se întâmplă cu copiii lor. Părerile specialiştilor sunt împărţite, însă. Pe de o parte unii sunt de acord că ceea ce se petrece contribuie la denaturarea comportamentului social uman sănătos, alţii spun că fenomenul la care asistăm este, de fapt, ceva mai complex decât atât şi arată o schimbare la nivelul întregii societăţi asupra modului în care comunicăm într-o lume care devine din ce în ce mai tehnologizată.

Psihologul clinician Yolanda Creţescu de la Centrul Vocaţional Happy Minds spune că avem de a face cu o paradigmă. Ea a explicat pentru „Adevărul” că nevoia de socializare este o nevoie de bază, iar copiii adaptează practic nevoia aceasta la tehnologia de azi, care aduce un comportament nou, reducând socializarea din plan real în plan virtual. Astfel, nevoia de a socializa faţă în faţă cu cineva se echivalează cu nevoia de a socializa virtual. „Nu este un lucru rău, dar e importantă cantitatea, cât de mult timp petreci în lumea virtuală. Pe reţelele de socializare, copiii îşi exersează abilităţile sociale în mediul virtual, care este un mediu mai securizat decât cel real.

Practic, imaginea de sine este protejată, dar este important ca tinerii să-şi exerseze abilităţile sociale şi în mediul real”, a spus psihologul. Ea a mai explicat că atunci când ajung la vârsta adolescenţei, în mintea copiilor se produc schimbări majore, iar nevoia de socializare devine mult mai mare decât în perioada copilăriei şi copiii se îndreaptă spre mediul de socializare care le este cel mai la îndemână, adică spre mediul virtual.

Psiholog: Mediul virtual creează o imagine de sine falsă

Psihologul Mihai Copăceanu, în schimb, spune că reţelele de socializare creează o dependenţă care afectează negativ în mod vizibil comportamentul copiilor. „Sunt persoane care au tot timpul deschisă legătura la Facebook, postează tot timpul (poze, selfie-uri, check in). Practic, acestea persoane postează pentru a-şi crea o imagine de sine, iar pentru susţinerea acestei imagini (identităţi virtuale), au nevoie de like-uri şi de comentarii. Lucrul acesta alimentează stima de sine, însă nu o stimă de sine reală. Practic, cu cât stima de sine este formată în funcţie de părerile altora, cu atât mai mult reprezintă o imagine falsă.

Peste 70% din stima de sine trebuie să vină din propriile tale experienţe, nu din părerile celorlalţi despre tine, altfel nu este o reprezentare reală. Practic, prin trăirea în mediul virtual, se face o disociere între persoana reală şi persoana virtuală, iar pericolul dependenţei, pe lângă faptul că îţi neglijezi viaţa reală, este că ajungi să ai o imagine de sine falsă şi în momentul în care vei conştientiza asta, riscul că cazi în depresie este mare.

Cred că dependenţa de mediul social virtual este mult mai gravă decât ne dăm seama„, este părerea psihologului Copăceanu, blogger adevarul.ro.

STUDIU: Cel puţin 5% din tinerii de astăzi sunt dependenţi de reţelele sociale Sociologii au început să aibă din ce în ce mai mult interes în fenomenul social media, având în vedere amploarea sa şi modul în care schimbă relaţiile interumane. Rezultatele preliminare ale unui studiu despre deprinderile pe care le au tinerii vizavi de social media, realizat de cercetătorii de la Universitatea din Amsterdam, arată că în jur de 5% din adolescenţi pot fi numiţi pe drept, dependenţi de reţelele sociale. Aceştia tind să mintă în legătură cu timpul pe care îl petrec pe reţelele de socializare, folosind aceste site-uri drept o modalitate de a fugi de realitate. De asemenea, ei îşi pierd în timp interesul de a se mai întâlni faţă în faţă cu prietenii şi sunt deseori iritaţi şi antisociali, potrivit cercetării.

Profesorul Patti Valkenburg de la Universitatea din Amsterdam analizează date legate de utilizarea obsesivă a reţelelor de socializare, bazându-se pe datele pe care comunitatea ştiinţifică le are deja cu privire la sindromul dependenţei de jocuri video.

212

Cele nouă simptome pe care cercetătorii le-au descoperit în aceste cazuri sunt:

1) Petrecerea unei durate semnificative de timp gândindu-se la ce se petrece pe reţelele de socializare

2) Nevoia de a petrece şi mai mult timp socalizând pe net pentru a simţi efectele aşteptate

3) Sentimente de nelinişte, furie, frustrare, anxietate sau tristeţe atunci când nu pot utiliza social media

4) Tentative nereuşite de a opri, controla sau reduce utilizarea social media

5) Utilizarea reţelelor de socializare pentru a ameliora stările negative de spirit

6) Continuarea utilizarii, în ciuda consecinţelor negative observate

7) Minţirea celorlalti în privina duratei de timp petrecute online

8) Diminuarea activităţilor recreative

9) Pierderea unor oportunităţi importante de a relaţiona cu oamenii în lumea reală Aceste criterii sunt folosite de psihoterapeuţii americani pentru a stabilidacă o persoană este sau nu dependentă de gaming.

Olanda a fost una dintre primele ţări europene care a beneficiat de internet, motiv pentru care, spune Valkenburg, este posibil ca olandezii să fie un pic mai avansaţi în ceea ce priveşte dezvoltarea acestor comportamente. Momentan atât fenomenul cât şi studiul acestuia este abia la început, însă Valkenburg spune că până acum, cercetările arată că fetele sunt mai suscepibile la dependenţa de social media decât băieţii. De asemenea, ea mai spune că dezvoltarea dependenţei are loc adesea pe un fond sentimental negativ, depresiv, fiind vorba în general de persoane care suferă de singurătate. „Ştim că adolescenţii singuratici sunt în risc mai mare de a ajunge să utilizeze social media şi gaming în mod obsesiv, dar folosirea obsesivă a acestora va genera şi mai multă singurătate”, a explicat Valkenburg.
photo credit : dose.com
dependenta de smartphone parinte copil 3

ARTICOLE PSIHOLOGIE

DROGURI. RĂSPUNS LA ÎNTREBAREA UNUI CITITOR.

Ieri seară (duminică), citeam că Blum, un cititor, după ce a privit articolul despre droguri mă întreba:

Really? Dar de Olanda si Portugalia in care consumul a scazut dupa ce au legalizat drogurile usoare stiai?

Îi mulţumesc lui Blum (pe care nu,l/o cunosc personal) pentru accesarea articolului şi pentru întrebare căci m-a determinat să-i răspund şi o să încerc să fiu corect în descrierea situaţiei din aceste două ţări menţionate dar şi ceea ce se înţelege prin “legalizare” chiar dacă o contrazic.

“Uite ce au făcut ăia!!! La ei merge. Să legalizăm şi noi. E pizdos!”

Cam aşa ar putea fi tradusă afirmaţia (nu argumentul) de legalizare a drogurilor făcând apel la exemplul altor ţări care au recurs la “legalizare” (nu e vorba de legalizare, voi explica mai jos), uitând că nu e pentru prima oară când drogurile trec de la o formă de legalitate la ilegalitate şi invers. În trecutul îndepărtat popoare multe consumau droguri sub diferite forme, nu? Să nu uităm că interdicţia consumului de droguri s-a impus ca o necesitate de ordin practic datorită nenorocirilor cauzate de consum, aşa cum am scris şi în articolul din “Idei în Dialog” (decembrie 2009). De exemplu, în 1378, emirul Soudon Sheikhouni al Arabiei de ce o fi încercat să pună capăt abuzului de cânepă indiană în rândul sărăcimii, distrugând toată cânepa, închizându-i pe toţi consumatorii de cânepă şi poruncind să li se scoată dinţii celor condamnaţi? (Edwards, 2006, p.175). Au trecut anii şi drogurile au devenit ilegale abia la începutul secolului 20 (Legea Harrison a fost adoptată în 1914 iar convenţiile internaţionale au apărut şi mai târziu în 1961, apoi 1971 şi 1988). Ăia or fi fost tâmpiţi ? Au greşit ? “Hai să legalizăm, acum. Doar suntem în 2010 !!! “

Nu ne dăm seama că istoria se repetă, că e o păcăleală periculoasă????

Pentru a nu scrie păreri personale o să redau câteva date oficiale oferite de EMCDDA, adică European Monitoring Centre for Drugs and Drug Addiction- www.emcdda.eu şi de Instituto da Droga e da Toxicodependência (Portugal) www.idt.pt

Tot droguri şi tot legale sunt ţigările şi alcoolul care creează numeroase daune personale, psihosomatice, familiale, sociale, economice, cancer şi moarte. Astăzi, peste 1 miliard de oameni fumează. “Şi ce dacă? Treaba lor.” Da, dar se anticipează că până în anul 2030 la nivel mondial vor muri anual 10 (zece) milioane de oameni datorită afecţiunilor induse de consumul de tutun (Edward, p.51). Şi totuşi tutunul e legal. De parcă nicotina nu e drog şi n-ar crea dependenţă. Alcoolul? Da: 2 milioane de oameni mor anual datorită alcoolului…legalizat.

În Europa drogurile ilegale cauzează în mod direct: aproximativ 8.500 de decese anual (în cele mai multe cazuri-supradoză) şi 2.100 de decese din cauza infecţiilor cu HIV. 25% din totalitatea actelor infracţionale, accidente, crime sunt cauzate în mod direct de droguri. Suicidul are o rată de 14 ori mai mare în rândul drogaţilor decât în populaţia generală. Nu sunt probleme, aşa-i?

Portugalia şi Olanda

Să revim la întrebarea lui Blum. La Portugalia şi Olanda. Situaţia celor două ţări trebuie numaidecât explicată şi nuanţată.

1. LEGALIZARE

Este adevărat că Portugalia (în iulie 2001) şi Olanda şi-au schimbat legislaţia vis-a-vie de droguri. În ce sens. Le-au legalizat? NU. SĂ FIM ONEŞTI! Hai să vedem cum zice legea.

Drogurile în Olanda nu au fost legalizate ci decriminalizate. Adică ai voie să te bucuri liniştit pentru „uzul personal” cu o cantitate micuţă de drog dar nu să o comercializezi. Desigur dacă treci pe la o cafenea din Olanda ai voie să comanzi liber un cannabis. Nimeni nu te bagă la bulău. Dar în mod explicit, repet, legea îţi permite să posezi o cantitate de drog, mai mică de 0.5 grame dacă e drog tare (cum ar fi cocaina, clasa I) şi mai mică de 5g de cannabis (droguri uşoare, clasa II). Dacă eşti pasionat de comercializarea drogurilor rişti o pedeapsă cu închisoarea de la o lună până la 8 ani, depinde de cantitatea şi tipul de drog. Iar dacă nu eşti la prima abatere pedeapsa depăşeşte 8 ani.

Asta înseamnă pentru dumneavoastră legalizare în Olanda?

2. CONSUM

Ai dreptate dragă Blum- în Portugalia, conform cercetărilor pe perioada 2001-2006, consumul de droguri a scăzut. Nu te contrazic. Aşa arată hârtiile. Dar cauza unică nu poate fi legalizarea. Căci orice absolutizare e o tâmpenie. Nu există nicio cercetare care să evidenţieze o relaţie strict cauzală între legalizare şi consum. Scăderea consumului de droguri într-o populaţie de-a lungul timpului ca de altfel şi creşterea consumului nu se datorează doar unui singur factor, cum ar fi legalizarea sau ieftinirea drogurilor. Există numeroşi factori cauzali uneori imposibil de evaluat individual (de la campaniile şi măsurile de prevenţie, educaţie, intervenţie şi tratament- investiţiile de milioane de euro, economia ţării, preţul drogului, tipul de drog, condiţiile sociale şi până la tipul consumatorului, etc. Toate acestea şi altele influenţează oscilaţia consumului de droguri).

Dar hai să fim cinstiţi şi să privim întrega problematică a Portugaliei şi a Olandei. Să nu aruncăm doar pastile false. Per ansamblu, o astfel de măsură are mult mai multe efecte dezastroase. De exemplu moartea datorită supradozei şi creşterea infracţiunilor. Numai în Amsterdam 80% dintre infracţiuni sunt provocate de drugs users.

Portugalia, în Europa, este ţara cu cel mai mare număr de persoane infectate cu HIV datorită injectării drogurilor. Frumos, nu? În 2007 numărul infecţiilor HIV a crescut de la 9.1 % la 19.9%. Hepatita C a crescut de la 39% la 52%, iar hepatita B de la 3 % la 10%. Am amintit moartea cauzată de supradoză ( în special heroină). Păi tot în 2007 Portugalia a înregistrat o creştere cu 45 % a deceselor în comparaţie cu anul 2006, adică 314 decese. Această cifră este cea mai mare cifră înregistrată de la schimbarea legii drogurilor de care aminteai, legea din 2001.

Tot în Portugalia, raportul anual EMCDDA zice că a scăzut vârsta la care tinerii încep să consume droguri. Şi mai mult, Portugalia, are unul dintre cele mai ridicate nivele de consum de droguri în închisori şi cea mai mare rată de injectare intraveanoasă din Europa !!!; ştiim ce repercursiuni are injectarea în comparaţie cu fumatul drogului. Tot Portugalia are cel mai mare număr de arestări; aproximativ 75 % dintre puşcăriaşi au fost arestaţi fiind în mod direct sau indirect “preocupaţi” de drog.

În ceea ce priveşte Olanda, o ţară în care numărul acţiunilor criminale este în top, statisticile oficiale arată că a crescut numărul de consumatori (cei între 15 şi 64 de ani). În 2005, 22.6 % dintre respondenţii cercetărilor au mărturisit că trag cannabis în comparaţie cu 19.5 % în 2001 şi 15.6 % în 1997. Te înşeli, Blum! 9.7 % dintre tinerii cu vârsta între 15 şi 24 de ani consumă droguri uşoare, ceea ce depăşeşte cifrele din Grecia, Suedia şi Finlanda, ţări care au alte legislaţii. Iarăşi dacă eşti olandez şi te intesează importul/exportul drogurilor, legea te binecuvântează cu o pedeapsă mai mare decât în Portugalia, de la 12 la 16 ani de stat la răcoare. Condusul sub influenţa drogurilor se pedepseşte, iar dacă cauzezi accidente rişti până la 9 ani de închisoare. Dacă sunt legale de ce guvernul olandez risipeşte pe politici cu droguri peste 130 de milioane de euro anual? De ce oraşe ca Rotterdam, Roosendaal şi Bergen op Zoom au anunţat în octombrie 2008 că vor închide toate coffee shops-urile în care se vinde cannabis?

Mă întreb din nou de ce ai zis că drogurile sunt “legale” în Portugalia şi Olanda?

Închei făcând apel tot la profesorul Edwards, expertul internaţional, acum bătrân şi bolnav, pe care cu bucurie îl ascult în fiecare vineri după-amiază la seminar. Domnia sa zicea că “din perspectivă istorică, legalizarea completă a tuturor drogurilor în prezent ilegale nu constituie o invitaţie la un nou început glorios, ci un salt neînfricat în trecut, ignorând istoria. Prohibiţia drogurilor a fost adoptată deoarece oamenii au considerat intolerabile prejudiciul şi ameninţarea accesului neîngrădit.”

Să-mi fie cu iertare! (…)

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Consumul de DROGURI. O abordare psiho-socială.

Drogurile şi dependenţa de droguri sunt o problemă mult mai veche decât ne imaginăm. În 1378, emirul Soudon Sheikhouni al Arabiei a încercat să pună capăt abuzului de cânepă indiană în rândul sărăcimii, distrugând toată cânepa, închizându-i pe toţi consumatorii de cânepă şi poruncind să li se scoată dinţii celor condamnaţi [1]. Balzac era dependent de cafea, iar Freud de ţigări, ceea ce le-a cauzat moartea. Îmi propun prin acest articol [2] să arăt câteva dintre implicaţiile individuale şi colective posibile ale legalizării drogurilor. Pentru o înţelegere clară a fenomenului voi prezenta efectele dependenţei de droguri nu pe baza unor prejudecăţi, mituri sau teorii false ci, luând ca suport cercetările ştiinţifice recente, adică evidenţe.

Dacă definiţia dependenţei de droguri este încă sub semnul întrebării (dependenţă fizică vs dependenţă psihică, adicţie, sistem motivaţional bulversat, alegere conştientă vs mecanism învăţat ce operează mânat de un impuls inconştient, brain disease, boală), totuşi clinicienii au căzut de acord că cel puţin trei dintre următoarele simptome trebuie să persiste timp de şase luni pentru stabilirea diagnosticului: dorinţă continuă, pierderea controlului, preocupare frecventă, continuare în ciuda consecinţelor negative, creşterea intensităţii şi frecvenţei comportamentului, renunţare la activităţile sociale şi iritabilitate în lipsa comportamentului.

În multe cazuri persoana dependentă îşi exprimă dorinţa sinceră de a nu mai lua drogul, însă de fiecare dată eşuează în menţinerea abstinenţei [3]. Dependenţa este progresivă. Drogurile au efecte diferite. Un Ecstasy îţi provoacă o stare de euforie, pe când o doză de heroină te face să te simţi somnolent şi apatic: „mă trezeam dimineaţa cu crampe stomacale şi dureri musculare şi o senzaţie groaznică“ [4]. Drogurile îţi pot oferi senzaţia eliberării de anxietate („când consumi heroină dispare senzaţia de singurătate. E ca şi cum ai avea un iubit“), o controlare a impulsurilor agresive sau o eliminare a simptomelor psihotice [5]. Tehnologia modernă permite astăzi descoperirea acţiunii fiecărui tip de drog asupra neuronilor şi receptorilor cerebrali şi mai ales asupra secreţiei de dopamină, care funcţionează ca o întărire pozitivă (cocaina) [6]. Modificările la nivelul acestui neurotransmiţător pot duce la atrofierea celulelor cerebrale sau la anormalităţi în circulaţia sângelui şi în metabolismul glucozei cerebrale din cortexul prefrontal sau în alte arii limbice care oferă substratul efectelor neurobiologice în cazul depresiei, comportamentelor compulsive sau deficitelor cognitive [7]. În funcţie de modul de administrare, drogurile au o acţiune rapidă, de la o oră (ingestie) până la câteva minute sau secunde (injectare intravenoasă). Comportamentul este greu de stăpânit. Începem întâi cu o ţigară, apoi încă una, continuăm cu o doză mică inhalată, apoi injectată, şi în final o supradoză şi ne prăpădim. Unele droguri produc adaptări fiziologice, astfel încât corpul nu funcţionează într-un mod obişnuit în absenţa lor [8].

În anul 2005, United Nations Office on Drugs and Crime oferea publicităţii o listă ce aproxima numărul consumatorilor de droguri: 200 de milioane consumau droguri ilegale, 76 de milioane sufereau din cauza alcoolului, iar 1.000 de milioane din cauza fumatului, dintre care majoritatea erau dependenţi [9]. În ceea ce priveşte situaţia din Europa, EMCDDA oferea următoarele date: 74 milioane de europeni au consumat cannabis măcar o dată, 13 milioane cocaină şi 12 milioane amfetamine [10]. În România, deşi studiile serioase au început să apară doar din 2004, numărul consumatorilor s-a estimat a fi sub 2% din întreaga populaţie (în 2007). În Bucureşti, din cei 31.625 de consumatori doar 1.891 au beneficiat de tratament [11]. Drogurile, asemenea cafelei şi ţigărilor, demonstrează într-un mod excepţional capacitatea de a se înrădăcina. Oamenii consumă din nou un drog deoarece ultima dată când l-au consumat efectul a fost plăcut, iar ultima experienţă o propune pe următoarea şi pe următoarea după aceasta, astfel că obiceiul se formează treptat, iar urma deprinderii devine întipărită [12]. Plăcerea este imediată, iar durerea se amână. Un adevăr psihologic fundamental este că plăcerea imediată va avea o influenţă mult mai puternică asupra comportamentului decât durerea ulterioară şi incertă [13]. Se declanşează epidemia consumului.

Efectele consumului de droguri

La nivel individual: Primul care suferă este consumatorul însuşi, cel care crede că dacă trage un fum se va simţi mai bine. Dimpotrivă, dependenţa are ca rezultat multiple afecţiuni medicale: cardiovasculare, respiratorii, digestive, hepatita B, C, HIV, tulburări psihice: afectarea memoriei, atenţiei, funcţiilor executive, depresie, anxietate etc. Dar cea mai bună mărturie despre schimbarea propriei vieţi o pot da persoanele dependente. Ele pot mărturisi cum buna-dispoziţie şi eficienţa la muncă au dispărut şi în schimb drogul le-a oferit probleme psihice şi de relaţionare socială. Dacă întâi fumezi o ţigară vei sfârşi tragic, căci ţigara te va fuma pre tine. În cele mai triste situaţii, datorită supradozelor apare decesul („a băut pân’ a murit“, adică a murit pentru că a băut, poate fi înlocuit azi cu „s-a drogat“). Un studiu longitudinal recent a scos la iveală că 28% dintre dependenţii de heroină au decedat în timp ce erau în tratament [14]. Calculele pe plan mondial indică un număr de 200.000 de decese anual cauzate de consumul de droguri. Numărul se crede a fi subestimat [15].

Comorbiditate:

Drogurile nu vin singure, ci aduc cu ele şi alte necazuri. În 2003, Treatment Episodic Data Set (TEDS) descoperă că 21% dintre adolescenţii dependenţi de droguri prezentau o tulburare psihică [16]. Cercetările arată că persoanele cu dublu diagnostic (tulburări mentale şi dependenţă) prezintă o rezistenţă mai mare la tratamentul medical decât persoanele cu o singură tulburare [17]. Alte cercetări recente indică o legătură strânsă între consumul de marijuana şi schizofrenie [18]. În cazul unor intervenţii chirurgicale de urgenţă acestea vor fi imposibile, deoarece corpul trebuie întâi dezintoxicat.

Influenţa socială:

Prima tentaţie a drogului am simţit-o în urmă cu câţiva ani pe străzile unui orăşel din nordul Italiei, când aproape zilnic pe via Zamboni mă întâmpinau doi-trei punkeri rugându-mă să iau un „fumo“. În week-end, la fiecare petrecere din campusul universitar simţeam un miros straniu. Luca, colegul italian, îmi explica: se droghează şi carabinierilor nu le pasă. Multiple cercetări au subliniat că unul din cei mai puternici factori de influenţă în rândul tinerilor este „prietenul“ sau „semenul“ [19]. Sociologii numesc influenţă socială normativă comportamentul prin care membrul unui grup de prieteni va acţiona în conformitate cu cerinţele grupului doar pentru a fi acceptat de grup („nu tragi cu noi un fum, nu eşti de-al nostru“). Iar acest aspect joacă un rol semnificativ în perioada adolescenţei, când deseori grupul devine superior familiei. Tot aici, psihologul Bandura adaugă termenul de cogniţie socială, prin care explică modul în care tinerii procesează informaţia socială – cu alte cuvinte, importanţa acelor role models, care acţionează ca nişte „învăţători“ pentru când, cât de mult, unde şi cum este consumat un drog [20]. Comportamentul tânărului este în cea mai mare parte reglat pe procese cognitive de acest tip. De exemplu, un adolescent va învăţa că e acceptabil, ba chiar indicat să consume droguri în weekend sau la petreceri. Şi va adopta acest comportament. În sfârşit, psihologia cognitivă ne mai învaţă că în aceste condiţii gândirea intuitivă, care este rapidă şi influenţată de emoţiile noastre, primează în defavoarea gândirii analitice. Riscurile ce vor surveni în viitor nu sunt profunde pentru gândurile noastre, iar experienţa imediată are un mai mare impact asupra acţiunilor noastre decât reprezentările mentale ale factorilor din viitor [21].

Probleme de familie:

Dependenţa creează probleme atât suferindului cât şi celor din preajma sa. Familia este prima vizată. Probleme financiare (banii se duc pentru procurarea drogurilor, nici măcar pentru alimente), certuri, divorţ, abuzuri, violenţă, depresie şi sinucidere sunt doar câteva variante. Un alt risc ar fi expunerea copiilor. Fiind o substanţă legală şi ieftină (în cazul legalizării, după cum voi argumenta mai jos), drogul se va afla la îndemână în casă, iar copiii nesupravegheaţi, imitând gesturile părinţilor ori din curiozitate, foarte uşor vor consuma, punându-şi viaţa în pericol. Ceea ce se întâmplă cu ţigările şi alcoolul. Primul fum de ţigară l-am tras (de fapt am suflat) la vârsta de patru ani, observând gestul şarmant al părintelui şi având Kent-ul în dormitor. Isprava n-a rămas nepedepsită.

Probleme antisociale: violenţă, jafuri, vandalisme, violuri şi altele. Un procent semnificativ din accidentele rutiere se datorează conducerii sub influenţa alcoolului. Dacă oamenii consumă alcool la volan, de ce n-ar consuma şi droguri? Numărul crimelor e alarmant (5.000 în Mexic) [22].

Probleme la locul de muncă:

40% dintre cei ce se droghează înregistrează absenteism la locul de muncă, 30% fac greşeli, 25% au probleme cu şeful şi tot 25% au probleme în îndeplinirea sarcinilor [23]. Închisoarea: În 2005, The Arreste Drug Abuse Monitoring Program a identificat 64% dintre bărbaţii şi 63% din femeile încarcerate ca fiind testate pozitiv. Un procent de 25% dintre deţinuţi au comis crime pentru obţinerea drogurilor [24]. Tot în Statele Unite, în 2005 au fost închise peste 500.000 de persoane în urma delincvenţelor cauzate de consumul de droguri [25].

Legalizarea. Posibile consecinţe

Drogurile, cu toate că au o istorie destul de lungă, au fost interzise foarte târziu. În Anglia cocaina a fost interzisă abia în 1916 (legea 40b) [26]. În SUA, şase ani mai târziu, din cauza efectelor ucigătoare asupra societăţii, Curtea Supremă a interzis farmaciştilor să mai prescrie droguri [27]. Astăzi, Afganistanul a devenit cel mai mare producător de opium (90% din piaţa mondială), iar cocaina e livrată în cantităţi uriaşe din Columbia, Mexic, Peru şi Bolivia [28]. Însă ceea ce este bun pentru populaţie nu este bun şi pentru guvern. Dacă guvernul păstrează legea interzicerii drogurilor, aceasta cu siguranţă nu va duce la dispariţia totală a consumului şi a traficului. Dar odată legalizate vor avea mult mai multe efecte negative decât în prezent. Dr. Edwards, expert mondial în problema dependenţei de droguri, explică posibilele efecte ale legalizării drogurilor. În rândurile ce urmează o să fac deseori referire la cercetările domniei sale.

Legalizarea drogurilor aduce cu sine ieftinirea şi accesibilitatea lor [29]

Drogurile vor deveni ieftine tocmai pentru a elimina concurenţa pieţei negre. În sens invers, creşterea preţurilor nu va determina o reducere bruscă a consumului de droguri, pentru că există şi o altă variantă: aceea a reorientării spre alte droguri. De exemplu, creşterea preţului la heroină duce la o centrare pe consumul de cocaină [30]. Cu alte cuvinte, e nevoie de un substitut. Şi se vor găsi alţi şi alţi substituţi. Însă cert este că drogurile vor deveni mai accesibile. Este o păcăleală ideea guvernanţilor români că odată legalizat consumul, va exista un control total asupra drogurilor. Legal nu înseamnă siguranţă şi ilegal nu înseamnă anarhie [31]. Dimpotrivă, ele vor deveni mult mai accesibile şi consumul va creşte. În urmă cu douăzeci de ani, în România telefoanele mobile erau un vis, apoi un lux, iar astăzi aproape fiecare român are telefon, de la copilaşul de grădiniţă până la ciobanul de la stână, însă pentru mulţi dintre utilizatori telefonul s-a transformat în obsesie, e de nelipsit – şi, evident, şi datorită preţurilor joase. Unul dintre beneficiile ilegalităţii drogurilor este faptul că nu permite achiziţionarea lor de către majoritatea populaţiei şi astfel numărul celor dependenţi nu este ridicat [32].Un argument pentru sprijinirea acestei afirmaţii este interzicerea heroinei în 1970 în Harlem (New York), fapt care a redus numărul consumatorilor de heroină şi al deceselor datorate supradozelor [33].

Simbol cultural

Treptat, drogul, în continuarea modelului ţigărilor şi alcoolului, va căpăta o valoare culturală. La români, un cartuş de Kent, un trabuc fin sau o sticlă de whisky reprezintă astăzi un semn al consideraţiunii faţă de o persoană onorabilă sau faţă de un bun prieten. Probabil că marijuana sau cocaina vor avea aceeaşi soartă: un simbol al preţuirii, un cadou distins la ocazii speciale. Drogurile vor deveni o marcă sau vor intra sub incidenţa unor mărci, vor fi comercializate în mod agresiv, iar companiile multinaţionale vor căpăta dreptul de a minţi în privinţa lor şi de a le construi imagini populare favorabile [34]. Drogurile nu vor fi asociate cu personaje celebre ce au suferit în urma dependenţei (John Lennon sau Bob Dylan), dar vor fi asociate cu actori, fotbalişti sau vedete adorate de marele public. Răspândirea va fi de nestăpânit. Să ne gândim doar la epidemia cafelei. Cafeaua se consuma odată doar în câteva regiuni din Arabia, astăzi, după ţiţei, din perspectivă economică este cea mai tranzacţionată marfă din lume [35]. În aceeaşi logică a veniturilor, şi instituţia statului va deveni interesată de taxele percepute de la companiile multinaţionale, va deveni dependentă de veniturile percepute din accize, iar consecinţele vor fi într-o măsură mai mare negative decât pozitive [36]. Statul va trebui să aleagă între venit şi sănătate publică.

Sănătatea publică ar fi deosebit de afectată. Câteva dintre efectele consumului de droguri, adică boli psihice şi somatice, le-am prezentat mai sus. O fabrică de ţigări poate introduce 600 de aditivi dăunători cu scopul de a optimiza funcţia ţigării ca furnizor de nicotină [37]; tot aşa, şi în droguri pot fi introduse aditivi pentru a creşte efectul psihoactiv (de exemplu, prin permiterea unei absorbţii mult mai rapide) [38].

Costurile sociale sunt enorme.

În SUA, în 2004 tratamentul direct pentru dependenţii de tutun a costat peste 81,9 miliarde de dolari [39]. În Australia, costurile totale pentru tratamentul dependenţei de droguri (aici incluzând toate tipurile de droguri) au fost de 34,4 miliarde de dolari [40]. La acestea se adaugă şi costurile pentru prevenţie şi pentru deficitele de la locul de muncă. Şi să nu uităm că o bună parte din nefericiţi nu au asigurări de sănătate. Din perspectivă istorică, legalizarea completă a tuturor drogurilor în prezent ilegale nu constituie o invitaţie la un nou început glorios, ci un salt neînfricat în trecut, ignorând istoria. Prohibiţia drogurilor a fost adoptată deoarece oamenii au considerat intolerabile prejudiciul şi ameninţarea accesului neîngrădit. Una dintre raţiunile legalizării invocată deseori este dreptul la libertate. Or, aci decidenţii se înşală. O persoană dependentă de droguri nu mai este o persoană liberă. Ea va fi constrânsă să-şi satisfacă cerinţele organice indiferent de consecinţe sau de principiile raţiunii.

Slăbiciunile prevenţiei şi ale tratamentului

Două pachete/zi, patruzeci de ţigări, fiecare ţigaretă câte douăsprezece fumuri, în total 480 de gesturi repetitive/zi. Iar buzele sunt zone cu încărcătură erogenă. Senzaţia de plăcere determină repetarea comportamentului deseori involuntar; nici nu-ţi dai seama că ai mai aprins o ţigară. Iată cum se instaurează dependenţa. Şi de aici consecinţele nefaste. Tratamentul presupune motivaţie puternică, răbdare, suport, cheltuieli financiare şi timp îndelungat. Uneori chiar ani de zile. Indiferent de abordările terapeutice sau de substanţele farmacologice recomandate, o cercetare efectuată la nivel european pe o perioadă de 10 ani a ajuns la concluzia că nici tratamentul şi nici măsurile de prevenţie în toţi aceşti ani nu au avut un efect substanţial asupra consumului de droguri [41]. Multe dintre încercările de dezintoxicare de heroină sfârşesc prin dependenţă de metadonă [42]. Mai mult, nu toţi dependenţii beneficiază de tratament. În SUA, persoanele dependente nu-şi pot primi tratamentul deoarece se regăsesc pe liste lungi de aşteptare [43]. În majoritatea cazurilor apare reinstalarea comportamentului chiar şi după ani de zile de abstinenţă şi totul începe de la capăt. Din păcate, multe persoane au probleme şi nu cer ajutor. Întâi pentru că nu pot crede că au o boală sau le e ruşine şi teamă de propria percepţie şi de opinia celorlalţi. Stigmatizarea influenţează stima de sine. Însă rădăcinile dependenţei se înfiripă pe locuri nebănuite. După cum spuneam, de ruşine, nu vor cere ajutor. Iată că în Elveţia doar 5 % dintre dependenţi se regăsesc în terapia asistată cu heroină [44].

În contrast cu problema legalizării drogurilor ce a apărut recent în România, alte state se ocupă cu onestitate de prevenţia, tratamentul şi stoparea acestei maladii. Organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale, asociaţii ale foştilor dependenţi de droguri, fundaţii, asociaţii umanitare derulează programe de informare şi educare a publicului (de eliminare a mitului ce vesteşte inocenţa drogurilor uşoare), traininguri pentru cei interesaţi, servicii de voluntariat, strângerea de fonduri, proiecte activiste, programe umanitare şi sociale. Şi totuşi unii oameni consumă. De ce? Există numeroşi factori de risc care-i determină, precum cei genetici, psihologici, tulburările psihice, abuzurile sexuale sau deprivarea socială. Însă pe lângă aceştia se mai doreşte adăugarea unuia: legalizarea.

Care sunt soluţiile?

Întâi, soluţii universale nu există. Însă se poate face ceva. A) se poate face o educaţie timpurie a sănătăţii cu efect asupra copiilor. Însă nu o simplă informare plicticoasă, pliante şi broşuri prin coşuri de gunoi, ci formare, sensibilizare şi, de ce nu?, şoc, astfel încât nici silit un tânăr să nu se gândească la drog. B) restricţiile, întărirea legislaţiei. Limitarea accesului are un rol pozitiv pentru că oamenii nu ştiu să utilizeze inteligent sau cu moderaţie. Ei doar consumă. Dacă un medic îi va spune simplu unui dependent că dacă nu va înceta va muri nu rezolvă problema. Chiar dacă este conştient de acest fapt, pacientul nu se va opri, pentru că este dependent. C) responsabilitate socială. Cuvânt prea puţin cunoscut românilor. Responsabilitatea cade în seama tuturor (a soţului, prietenului, vecinului sau oricărui cetăţean), dar şi a statului, care facilitează oferta şi consumul de droguri. Statul se transformă în promotor al bolilor şi suferinţelor, al incidentelor şi morţii. Statul, care prin Constituţie este obligat să ia măsuri pentru sănătatea publică (art. 34. alin. 1), devine un complice al criminalităţii, un Pilat spălat pe mâini, care aruncă vina doar pe individ, adică pe pacient, şi pe slăbiciunile sale. Vedem nenorocirea altuia şi nu facem nimic. Preoţii se rezumă la o singură acuză: păcat. Însă fără a oferi un sprijin real. Cu toţii suntem codependenţi. Credem că nouă nu ni se poate întâmpla niciodată. Şi ar mai fi o recomandare. În comisiile parlamentare, din moment ce parlamentarii cunosc prea puţin realitatea suferinzilor, nici nu au formare clinică şi nici experienţa tragică a dependenţei, ar trebui invitaţi nu ca audienţi, ci ca membri atât dintre clinicienii cu experienţă îndelungată în problematica dependenţei cât şi victimele, dependenţii înşişi. Ştiţi de ce? Pentru că, potrivit unui argument, poate cel mai puternic, tot din cercetările americanilor, nici măcar ei, dependenţii, nu sunt de acord cu legalizarea drogurilor [45].

1 Griffith, Edwards, Drogurile – o tentaţie ucigaşă, trad. de Octav Ciucă, Paralela 45, 2006, p. 175. 2 Acknowledgements: îmi exprim recunoştinţa Fundaţiei Dinu Patriciu, care mi-a oferit o bursă pentru a studia problema adicţiei la Kings College London. 3 Robert West, The Theory of Addiction, Blackwell Publishing Addiction Press, Oxford, 2006, p. 10. 4 Griffith, op. cit., p. 170. 5 West, op. cit., p. 37. 6 Ibidem, p. 97. 7 Ari Kalechstein, Wilfred G. van Gorp, Neuropsychology and Substance use, Taylor & Francis, London, 2007, p. 113. 8 West, op. cit., p. 23. 9 Ibidem, p. 23. 10 http://www.emcdda.europa.eu/stats09/gps, site-ul European Monitoring Centre for Drugs and Drugs Addiction. 11 http://www.emcdda.europa.eu/publications/country-overviews/ro 12 Griffith, p. 262. 13 Idem. 14 Susan A. Sussman, Drug Abuse. Conception. Prevention. Cesation, Cambridge University Press, 2008, p. 53. 15 Darke Shane, Lousa Degenhardt, Richard Mattick, Mortality amongst illicit drug user. Epidemy, causes and intervention, Cambridge University Press, 2007, p. 136. 16 Ibidem, p. 27. 17 Idem. 18 Peter Reuter, „Ten years after the United Nations General Assembly Special Session (UNGASS): assessing drug problems, policies and reform proposals“, in Addiction, Vol. 104, Issue 4, 2009, p. 511. 19 Sussman, op. cit., p. 99. 20 Ibidem, p. 209. 21 West, op. cit., pp. 54–55. 22 Reuter, op. cit., p. 512. 23 Sussman, p. 264. 24 Ibidem, p. 266. 25 Reuter, op. cit., p. 511. 26 Sussman, op. cit., p. 116. 27 Ibidem, p. 48. 28 Reuter, op. cit., p. 511. 29 Griffith, p. 285. 30 Robert Holman Commbs, Handbook of Addictive Disorder. A practical Guide to Diagnosis and Treatment, 2004, John Wylie & Sons, Inc, New Jersey, p. 508. 31 Bancroft, Angus (2009), Drugs intoxication & Society, Polity Press, Cambridge, p. 114. 32 Ibidem, p. 124. 33 Idem. 34 Idem. 35 Griffith, op. cit., p. 89. 36 Ibidem, p. 284. 37 Ibidem, p. 114. 38 Ibidem, p. 115. 39 Ibidem, p. 52. 40 Ibidem. 41 Reuter, Peter, pp. 510–517. 42 Robert Schwartz şi col., „Attitudes toward buprenorphine and methadone among opioid-dependent individuals“, The American Journal of Addiction, 17, 2008, p. 396. 43 Sussman, op. cit., p. 262. 44 Peter, op. cit., p. 513. 45 Roberto A. Trevino, Alan J. Richard (2002), „Attitudes towards drug legalization among drug users“, in The American Journal of Drug and Alcohol Abuse, Volume 28, Issue 1, pages 91–108.

(IDEI IN DIALOG, ANUL V, nr 12 (63) DECEMBRIE 2009)