Copiii români, cei mai fericiţi din Europa! Cum explică specialiştii acest clasament surprinzător

august 19, 2015august 19, 2015 mihaicopaceanu1 comentariu

articol publicat de Claudia Spridon la 19.08.2015 pe Adevarul aici

Copiii români sunt cei mai fericiţi din Europa, potrivit unui studiu de amploare făcut de o asociaţie britanică, la care au participat elevi cu vârste cuprinse între 10 şi 12 ani din 15 ţări. Copiii români ocupă locul doi în lume, în topul fericirii, după cei din Columbia, în timp ce la coada clasamentului s-au situat ţări precum Marea Britanie şi Germania.
Specialiştii atrag însă atenţia că acest clasament este discutabil, întrucât fiecare copil percepe altfel fericirea.

Totuşi, potrivit studiului, copiii români au o stimă de sine ridicată, sunt mulţumiţi de aspectul lor fizic şi sunt încântaţi de ceea ce fac la şcoală. De cealaltă parte, britanicii de 10-12 ani sunt nemulţumiţi de viaţa lor în ansamblu şi au probleme atunci când vine vorba de încrederea în propriul aspect fizic.

„Ce face copilul român de 12 ani şi ce face un copil britanic la 12 ani? La 12 ani copilul este deja integrat într-un colectiv şcolar, are prieteni, socializează, îl preocupă deja timpul liber, sporturile şi probabil micile pasiuni încep să devină importante. Evident că nu mai este copil speriat şi nesigur abia intrat în şcoala şi nici nu este copil aflat la pubertate spre adolescentă când apar alte neplăceri. Teoretic e o perioadă prielnică copilăriei sale”, explică psihologul Mihai Copăceanu.

În opinia acestuia, copiii defavorizaţi social pot raporta un grad ridicat de fericire dacă universul lor de manifestare se limitează la viaţa la ţară, creşterea animalelelor şi legătura cu natura.

„Ce poate fi mai fericit pentru un copil dintr-un sat de munte decât să se joace zilnic, după câte ore de şcoală, pe întinsa pădure din jurul casei sale ? chiar dacă nu are curent electric. El este mulţumit. Are prieteni cu care să se joace. De fapt el raportează fericirea sa la condiţiile sale. Nici n-ar şti cum să utilizeze o tabletă şi probabil l-ar pliciti acest fapt”, a punctat specialistul.

Copiii, mulţumiţi de ce învaţă la şcoală Mai departe, studiul arată că elevii de 10 ani de la noi au acordat nota 9,3 sistemului de învăţământ, declarându-se încântaţi de materiile pe care le studiază şi de modul în care li se predă la şcoală. Însă, copiii cu doi ani mai mariau scăzut nota dată sistemului de învăţământ la 8,9. O explicaţie pentru nota mare obţinută de sistem, care este deseori criticat pentru carenţele sale, ar fi lipsa de alternative a copiilor.

„O familie de români, acolo unde este cazul, chiar se implică într-o educaţie de succes, cu rezultate şcolare ridicate, tocmai pentru mândria părinţilor. Părinţii îşi hrănesc propria stimă de sine prin rezultatele educaţionale ale copiiilor”, susţine Mihai Copăceanu.

Agresivitatea în şcoli, un fenomen de amploare

Acelaşi studiu arată, însă, că elevii sunt conştienţi de gradul ridicat al violenţei în şcoli, fenomen ce a luat amploare în ultimii ani. Concret, 19% din respondenţi susţin că au fost implicaţi în cel puţin trei incidente violente în sala de clasă în decursul unei luni, în timp ce 11% spun că au avut altercaţii cu colegii o singură dată. Ţara noastră se clasează, astfel, pe primul loc din punct de vedere al violenţelor în instituţiile de învăţământ.

„Din fericire în România fenomenul de buling nu este atât de ridicat precum în alte ţări deşi mai ales în ultimii doi ani bulingul în şcoli a crescut. În raportarea gradului de fericire, relaţia cu şcoala are un loc esenţial”, completează Mihai Copăceanu.

Cercetarea a încercat să scoată la iveală şi măsura în care copiii din categoria 10 – 12 ani îşi cunosc, încă de mici, drepturile. Astfel, 77% din copiii norvegieni au explicat că îşi cunosc drepturile, pe locul doi situându-se micuţii din Columbia, iar pe trei cei din Polonia. România ocupă locul 6 în clasament, codaşi fiind englezii şi sud coreenii, şi ei nefericiţi conform studiului amintit.

„Dacă au răspuns afirmativ nu înseamnă că îşi cunosc drepturile. Întrebarea imediat următoarea de verificare ar trebui să sune « care sunt drepturile tale. Enumeră-mi te rog 5 dintre acestea”. Copiii de 10 ani din România încă nu beneficiază de totalitatea drepturilor lor, fie că vorbim de mediul familial sau de cel şcolar”, a precizat psihologul.

Copiii români nu sunt independenţi de familie Acesta este ferm convins că răspunsurile date de copiii români ar fi fost complet diferite dacă aceştia ar fi responsabilizaţi de mici şi independenţi parţial de familie, aşa cum se întâmplă în alte ţări eurpene precum Finlanda, Danemarca sau Marea Britanie.

„Răspunsurile au fost influenţate în mare măsură de faptul că la noi părinţii se implică activ în viaţa copilului cel puţin până la clasa a XII-a”, a adăugat Copăceanu.

Studiul arată de asemenea că fetele din Marea Britanie sunt pe penultimul loc în ceea ce priveşte încrederea în propriul aspect fizic, acordându-şi nota medie 7,3, în condiţiile în care cea maximă este 10. Fetele românce s-au clasat pe primul loc, acordându-şi nota 9,4.

„Fetele de 12 ani au o imagine de sine ridicată pentru că se simt bine cum arată. Dar treptat apare o schimbare. Fetele din România încă de la 12 ani devin din ce în ce mai mult interesate de aspectul fizic, de modul în care se îmbracă, de machiaj, tunsoare şi de imaginea corporală,de masa corporală”, conchide psihologul.

Topul tărilor cu copii fericiţi

1 Columbia

2 România

3 Israel

4 Turcia

5 Africa de Sud

6 Algeria

7 Ethiopia/Nepal

8 Spania

9 Polonia

10 Norvegia

11 Estonia

12 Germania

13 Anglia

14 Coreea de Sud

Citeste mai mult: adev.ro/ntcbgv

Dependenta de retele de socializare

august 8, 2015august 8, 2015 mihaicopaceanu1 comentariu

articol scris de Ioana Nicolescu publicat pe Adevarul

Dependenţa de reţelele sociale a ajuns în atenţia experţilor, care au observat cât de mult s-a schimbat comportamentul copiilor faţă de comportamentul social de acum 20-30 de ani. Schimbarea constă în faptul că tinerii socializează tot mai mult în mediul virtual, în loc să socializeze în lumea reală.

Sociologii şi psihologii de la Universitatea din Amsterdam realizează un studiu despre fenomenul social media şi modul în care schimbă relaţionarea între tineri, ale cărui rezultate preliminare le-au publicat deja în revista Horizon a Comisiei Europene. Cercetătorii spun că reţelele de socializare creează dependenţă, care poate fi observată atunci când le tai copiilor accesul la tehnologie (tablete, telefoane), iar comportamentul lor se schimbă brusc, devenind mai irascibili, nervoşi, incapabili să se concentreze asupra unui lucru şi tot timpul căutând un mod de a se reconecta la mediul virtual.

Lucrul acesta a fost iniţial observat de cercetători în rândul tinerilor pasionaţi de jocurile video, primii care au dezvoltat un astfel de comportament antisocial. Fenomenul îi îngrijorează pe părinţi, care de cele mai multe ori nu înţeleg ce se întâmplă cu copiii lor. Părerile specialiştilor sunt împărţite, însă. Pe de o parte unii sunt de acord că ceea ce se petrece contribuie la denaturarea comportamentului social uman sănătos, alţii spun că fenomenul la care asistăm este, de fapt, ceva mai complex decât atât şi arată o schimbare la nivelul întregii societăţi asupra modului în care comunicăm într-o lume care devine din ce în ce mai tehnologizată.

Psihologul clinician Yolanda Creţescu de la Centrul Vocaţional Happy Minds spune că avem de a face cu o paradigmă. Ea a explicat pentru „Adevărul” că nevoia de socializare este o nevoie de bază, iar copiii adaptează practic nevoia aceasta la tehnologia de azi, care aduce un comportament nou, reducând socializarea din plan real în plan virtual. Astfel, nevoia de a socializa faţă în faţă cu cineva se echivalează cu nevoia de a socializa virtual. „Nu este un lucru rău, dar e importantă cantitatea, cât de mult timp petreci în lumea virtuală. Pe reţelele de socializare, copiii îşi exersează abilităţile sociale în mediul virtual, care este un mediu mai securizat decât cel real.

Practic, imaginea de sine este protejată, dar este important ca tinerii să-şi exerseze abilităţile sociale şi în mediul real”, a spus psihologul. Ea a mai explicat că atunci când ajung la vârsta adolescenţei, în mintea copiilor se produc schimbări majore, iar nevoia de socializare devine mult mai mare decât în perioada copilăriei şi copiii se îndreaptă spre mediul de socializare care le este cel mai la îndemână, adică spre mediul virtual.

Psiholog: Mediul virtual creează o imagine de sine falsă

Psihologul Mihai Copăceanu, în schimb, spune că reţelele de socializare creează o dependenţă care afectează negativ în mod vizibil comportamentul copiilor. „Sunt persoane care au tot timpul deschisă legătura la Facebook, postează tot timpul (poze, selfie-uri, check in). Practic, acestea persoane postează pentru a-şi crea o imagine de sine, iar pentru susţinerea acestei imagini (identităţi virtuale), au nevoie de like-uri şi de comentarii. Lucrul acesta alimentează stima de sine, însă nu o stimă de sine reală. Practic, cu cât stima de sine este formată în funcţie de părerile altora, cu atât mai mult reprezintă o imagine falsă.

Peste 70% din stima de sine trebuie să vină din propriile tale experienţe, nu din părerile celorlalţi despre tine, altfel nu este o reprezentare reală. Practic, prin trăirea în mediul virtual, se face o disociere între persoana reală şi persoana virtuală, iar pericolul dependenţei, pe lângă faptul că îţi neglijezi viaţa reală, este că ajungi să ai o imagine de sine falsă şi în momentul în care vei conştientiza asta, riscul că cazi în depresie este mare.

Cred că dependenţa de mediul social virtual este mult mai gravă decât ne dăm seama„, este părerea psihologului Copăceanu, blogger adevarul.ro.

STUDIU: Cel puţin 5% din tinerii de astăzi sunt dependenţi de reţelele sociale Sociologii au început să aibă din ce în ce mai mult interes în fenomenul social media, având în vedere amploarea sa şi modul în care schimbă relaţiile interumane. Rezultatele preliminare ale unui studiu despre deprinderile pe care le au tinerii vizavi de social media, realizat de cercetătorii de la Universitatea din Amsterdam, arată că în jur de 5% din adolescenţi pot fi numiţi pe drept, dependenţi de reţelele sociale. Aceştia tind să mintă în legătură cu timpul pe care îl petrec pe reţelele de socializare, folosind aceste site-uri drept o modalitate de a fugi de realitate. De asemenea, ei îşi pierd în timp interesul de a se mai întâlni faţă în faţă cu prietenii şi sunt deseori iritaţi şi antisociali, potrivit cercetării.

Profesorul Patti Valkenburg de la Universitatea din Amsterdam analizează date legate de utilizarea obsesivă a reţelelor de socializare, bazându-se pe datele pe care comunitatea ştiinţifică le are deja cu privire la sindromul dependenţei de jocuri video.

Cele nouă simptome pe care cercetătorii le-au descoperit în aceste cazuri sunt:

1) Petrecerea unei durate semnificative de timp gândindu-se la ce se petrece pe reţelele de socializare

2) Nevoia de a petrece şi mai mult timp socalizând pe net pentru a simţi efectele aşteptate

3) Sentimente de nelinişte, furie, frustrare, anxietate sau tristeţe atunci când nu pot utiliza social media

4) Tentative nereuşite de a opri, controla sau reduce utilizarea social media

5) Utilizarea reţelelor de socializare pentru a ameliora stările negative de spirit

6) Continuarea utilizarii, în ciuda consecinţelor negative observate

7) Minţirea celorlalti în privina duratei de timp petrecute online

8) Diminuarea activităţilor recreative

9) Pierderea unor oportunităţi importante de a relaţiona cu oamenii în lumea reală Aceste criterii sunt folosite de psihoterapeuţii americani pentru a stabilidacă o persoană este sau nu dependentă de gaming.

Olanda a fost una dintre primele ţări europene care a beneficiat de internet, motiv pentru care, spune Valkenburg, este posibil ca olandezii să fie un pic mai avansaţi în ceea ce priveşte dezvoltarea acestor comportamente. Momentan atât fenomenul cât şi studiul acestuia este abia la început, însă Valkenburg spune că până acum, cercetările arată că fetele sunt mai suscepibile la dependenţa de social media decât băieţii. De asemenea, ea mai spune că dezvoltarea dependenţei are loc adesea pe un fond sentimental negativ, depresiv, fiind vorba în general de persoane care suferă de singurătate. „Ştim că adolescenţii singuratici sunt în risc mai mare de a ajunge să utilizeze social media şi gaming în mod obsesiv, dar folosirea obsesivă a acestora va genera şi mai multă singurătate”, a explicat Valkenburg.
photo credit : dose.com

GANDURI DE LA OXFORD...

De ce m-aş întoarce în România (I)?

ianuarie 30, 2013februarie 5, 2013 mihaicopaceanu5 comentarii

Articol scris pe Blogurile Adevarul aici 29 ian 2013

Sunt în cel de-al treilea an al plecării mele din România în Marea Britanie pentru a-mi continua studiile. Tocmai am început un program doctoral în psihologie (mai rar!). Dar plecarea mea nu a fost îndemnată numai de acest simplu motiv: „Hai să studiez”.

Am avut parte de studii post-universitare în străinătate întâi doi ani: un prim an la Oxford şi încă unul la Londra. Am obţinut un masterat la Institutul de Psihiatrie şi Kings College London şi m-am întors în toamna anului 2010 cu gânduri limpezi, idei, cu o puternică motivaţie şi cu o determinare de a îmbunătăţi acel mic loc de lume românescă unde voi avea să muncesc şi să schimb puţin din România mea.

M-am întors în Europa Occidentală deoarece trecuseră doi ani de subzistenţă în Sibiu şi în urma unor eforturi şi auto-încurajări repetate mi-am dat seama că oricât de mult aş munci, oricât de entuziasmat şi oricâte joburi, proiecte sau iniţative civice aş avea „schimbarea” este de-a dreptul nesemnificativă. M-am luptat nu de puţine ori de unul singur cu morile de vânt. Am apelat cu curaj la presă, am lucrat pro bono în presa scrisă şi televiziune, am scris articole şi am realizat emisiuni săptămânale la tv în toată această perioadă cu scopul de a „Regândi România”. În toamna anului 2012 m-am reîntors având un gust amar şi o adâncă tristeţe în suflet.

Alături şi de-o seamă cu mine sunt milioane de adulţi şi alţi zeci de mii de studenţi ce au luat drumul aspru al străinătăţii pentru devenirea lor personală şi profesională. Nu au fugit din ţară, nu au fost laşi şi nici nu şi-au părăsit propria patrie. Repet, dacă pleci din România nu e un semn că nu-ţi preţuieşti ţara şi nici dacă trăieşti în România nu înseamnă că o respecţi şi avem exemple o grămadă. Ba mai mult, credeţi-mă, odată ajunşi aici, printre străini, confruntându-ne cu alte naţionalităţi, mentalităţi, culturi, etnii şi religii ne-am redescoperit pe noi înşine, ne-am întors la originea noastră şi am început să ne preţuim şi să ne iubim mult mai mult ţara.

Depărtarea geografică mi-a stârnit apropierea sufletească. Am început să credem în ţara noastră şi în oamenii dragi nouă şi de aici prin mijloacele noastre (discuţii, colaborări, vizite, parteneriate, proiecte pe plan local, evenimente, etc) continuăm să ne ajutăm comunitatea din care am plecat. Estimăm că peste 40.000 de studenţi să regăsesc în întreaga lume la mari universităţi. Cei mai mulţi dintre aceştia conform statisticilor studiază economia, managmentul, ingineria, informatica, dreptul sau medicina. O treime din cei plecaţi ar dori să se întoarcă fără mari pretenţii şi fără multe condiţiuni, de exemplu chiar pe un salariu lunar de 400 de euro. Alţii sunt îndoielnici şi indecişi şi alţii nu văd cum şi-ar putea regăsi locul din pricina faptului că profesiunea lor implică muncă la cel mai înalt nivel în instituţii de specialitate şi laboratoare extrem de performante care lipsesc din România.

În urmă cu 4 ani câţiva tineri s-au gândit cu dragă inimă la studenţii români şi au format o Ligă a Studenţilor Români din Străinătate (LSRS. www.lsrs.ro ). După patru ani această asociaţie apolitică şi echidistantă numără acum peste 7.500 de membri în întreaga lume, 200 de voluntari, 30 de filiale în 50 de ţări, din America până în Japonia şi a elaborat sute de proiecte pentru peste 10.000 de beneficiari. (mai detalii aici GALA si aici)

România şi românii au devenit cunoscuţi prin exemplele lor pozitive ce pot contrabalansa ocara celor răi. Nouă ne pasă de viitorul României, suntem tineri, competenţi şi motivaţi şi credem în potenţialul nostru de a transforma România. Şi ne dorim să muncim pentru România nu să ne lamentăm.

ARTICOLE PSIHOLOGIE

DROGURI. RĂSPUNS LA ÎNTREBAREA UNUI CITITOR.

februarie 1, 2010februarie 1, 2010 mihaicopaceanu43 comentarii

Ieri seară (duminică), citeam că Blum, un cititor, după ce a privit articolul despre droguri mă întreba:

Really? Dar de Olanda si Portugalia in care consumul a scazut dupa ce au legalizat drogurile usoare stiai?

Îi mulţumesc lui Blum (pe care nu,l/o cunosc personal) pentru accesarea articolului şi pentru întrebare căci m-a determinat să-i răspund şi o să încerc să fiu corect în descrierea situaţiei din aceste două ţări menţionate dar şi ceea ce se înţelege prin “legalizare” chiar dacă o contrazic.

“Uite ce au făcut ăia!!! La ei merge. Să legalizăm şi noi. E pizdos!”

Cam aşa ar putea fi tradusă afirmaţia (nu argumentul) de legalizare a drogurilor făcând apel la exemplul altor ţări care au recurs la “legalizare” (nu e vorba de legalizare, voi explica mai jos), uitând că nu e pentru prima oară când drogurile trec de la o formă de legalitate la ilegalitate şi invers. În trecutul îndepărtat popoare multe consumau droguri sub diferite forme, nu? Să nu uităm că interdicţia consumului de droguri s-a impus ca o necesitate de ordin practic datorită nenorocirilor cauzate de consum, aşa cum am scris şi în articolul din “Idei în Dialog” (decembrie 2009). De exemplu, în 1378, emirul Soudon Sheikhouni al Arabiei de ce o fi încercat să pună capăt abuzului de cânepă indiană în rândul sărăcimii, distrugând toată cânepa, închizându-i pe toţi consumatorii de cânepă şi poruncind să li se scoată dinţii celor condamnaţi? (Edwards, 2006, p.175). Au trecut anii şi drogurile au devenit ilegale abia la începutul secolului 20 (Legea Harrison a fost adoptată în 1914 iar convenţiile internaţionale au apărut şi mai târziu în 1961, apoi 1971 şi 1988). Ăia or fi fost tâmpiţi ? Au greşit ? “Hai să legalizăm, acum. Doar suntem în 2010 !!! “

Nu ne dăm seama că istoria se repetă, că e o păcăleală periculoasă????

Pentru a nu scrie păreri personale o să redau câteva date oficiale oferite de EMCDDA, adică European Monitoring Centre for Drugs and Drug Addiction- www.emcdda.eu– şi de Instituto da Droga e da Toxicodependência (Portugal) www.idt.pt

Tot droguri şi tot legale sunt ţigările şi alcoolul care creează numeroase daune personale, psihosomatice, familiale, sociale, economice, cancer şi moarte. Astăzi, peste 1 miliard de oameni fumează. “Şi ce dacă? Treaba lor.” Da, dar se anticipează că până în anul 2030 la nivel mondial vor muri anual 10 (zece) milioane de oameni datorită afecţiunilor induse de consumul de tutun (Edward, p.51). Şi totuşi tutunul e legal. De parcă nicotina nu e drog şi n-ar crea dependenţă. Alcoolul? Da: 2 milioane de oameni mor anual datorită alcoolului…legalizat.

În Europa drogurile ilegale cauzează în mod direct: aproximativ 8.500 de decese anual (în cele mai multe cazuri-supradoză) şi 2.100 de decese din cauza infecţiilor cu HIV. 25% din totalitatea actelor infracţionale, accidente, crime sunt cauzate în mod direct de droguri. Suicidul are o rată de 14 ori mai mare în rândul drogaţilor decât în populaţia generală. Nu sunt probleme, aşa-i?

Portugalia şi Olanda

Să revim la întrebarea lui Blum. La Portugalia şi Olanda. Situaţia celor două ţări trebuie numaidecât explicată şi nuanţată.

1. LEGALIZARE

Este adevărat că Portugalia (în iulie 2001) şi Olanda şi-au schimbat legislaţia vis-a-vie de droguri. În ce sens. Le-au legalizat? NU. SĂ FIM ONEŞTI! Hai să vedem cum zice legea.

Drogurile în Olanda nu au fost legalizate ci decriminalizate. Adică ai voie să te bucuri liniştit pentru „uzul personal” cu o cantitate micuţă de drog dar nu să o comercializezi. Desigur dacă treci pe la o cafenea din Olanda ai voie să comanzi liber un cannabis. Nimeni nu te bagă la bulău. Dar în mod explicit, repet, legea îţi permite să posezi o cantitate de drog, mai mică de 0.5 grame dacă e drog tare (cum ar fi cocaina, clasa I) şi mai mică de 5g de cannabis (droguri uşoare, clasa II). Dacă eşti pasionat de comercializarea drogurilor rişti o pedeapsă cu închisoarea de la o lună până la 8 ani, depinde de cantitatea şi tipul de drog. Iar dacă nu eşti la prima abatere pedeapsa depăşeşte 8 ani.

Asta înseamnă pentru dumneavoastră legalizare în Olanda?

2. CONSUM

Ai dreptate dragă Blum- în Portugalia, conform cercetărilor pe perioada 2001-2006, consumul de droguri a scăzut. Nu te contrazic. Aşa arată hârtiile. Dar cauza unică nu poate fi legalizarea. Căci orice absolutizare e o tâmpenie. Nu există nicio cercetare care să evidenţieze o relaţie strict cauzală între legalizare şi consum. Scăderea consumului de droguri într-o populaţie de-a lungul timpului ca de altfel şi creşterea consumului nu se datorează doar unui singur factor, cum ar fi legalizarea sau ieftinirea drogurilor. Există numeroşi factori cauzali uneori imposibil de evaluat individual (de la campaniile şi măsurile de prevenţie, educaţie, intervenţie şi tratament- investiţiile de milioane de euro, economia ţării, preţul drogului, tipul de drog, condiţiile sociale şi până la tipul consumatorului, etc. Toate acestea şi altele influenţează oscilaţia consumului de droguri).

Dar hai să fim cinstiţi şi să privim întrega problematică a Portugaliei şi a Olandei. Să nu aruncăm doar pastile false. Per ansamblu, o astfel de măsură are mult mai multe efecte dezastroase. De exemplu moartea datorită supradozei şi creşterea infracţiunilor. Numai în Amsterdam 80% dintre infracţiuni sunt provocate de drugs users.

Portugalia, în Europa, este ţara cu cel mai mare număr de persoane infectate cu HIV datorită injectării drogurilor. Frumos, nu? În 2007 numărul infecţiilor HIV a crescut de la 9.1 % la 19.9%. Hepatita C a crescut de la 39% la 52%, iar hepatita B de la 3 % la 10%. Am amintit moartea cauzată de supradoză ( în special heroină). Păi tot în 2007 Portugalia a înregistrat o creştere cu 45 % a deceselor în comparaţie cu anul 2006, adică 314 decese. Această cifră este cea mai mare cifră înregistrată de la schimbarea legii drogurilor de care aminteai, legea din 2001.

Tot în Portugalia, raportul anual EMCDDA zice că a scăzut vârsta la care tinerii încep să consume droguri. Şi mai mult, Portugalia, are unul dintre cele mai ridicate nivele de consum de droguri în închisori şi cea mai mare rată de injectare intraveanoasă din Europa !!!; ştiim ce repercursiuni are injectarea în comparaţie cu fumatul drogului. Tot Portugalia are cel mai mare număr de arestări; aproximativ 75 % dintre puşcăriaşi au fost arestaţi fiind în mod direct sau indirect “preocupaţi” de drog.

În ceea ce priveşte Olanda, o ţară în care numărul acţiunilor criminale este în top, statisticile oficiale arată că a crescut numărul de consumatori (cei între 15 şi 64 de ani). În 2005, 22.6 % dintre respondenţii cercetărilor au mărturisit că trag cannabis în comparaţie cu 19.5 % în 2001 şi 15.6 % în 1997. Te înşeli, Blum! 9.7 % dintre tinerii cu vârsta între 15 şi 24 de ani consumă droguri uşoare, ceea ce depăşeşte cifrele din Grecia, Suedia şi Finlanda, ţări care au alte legislaţii. Iarăşi dacă eşti olandez şi te intesează importul/exportul drogurilor, legea te binecuvântează cu o pedeapsă mai mare decât în Portugalia, de la 12 la 16 ani de stat la răcoare. Condusul sub influenţa drogurilor se pedepseşte, iar dacă cauzezi accidente rişti până la 9 ani de închisoare. Dacă sunt legale de ce guvernul olandez risipeşte pe politici cu droguri peste 130 de milioane de euro anual? De ce oraşe ca Rotterdam, Roosendaal şi Bergen op Zoom au anunţat în octombrie 2008 că vor închide toate coffee shops-urile în care se vinde cannabis?

Mă întreb din nou de ce ai zis că drogurile sunt “legale” în Portugalia şi Olanda?

Închei făcând apel tot la profesorul Edwards, expertul internaţional, acum bătrân şi bolnav, pe care cu bucurie îl ascult în fiecare vineri după-amiază la seminar. Domnia sa zicea că “din perspectivă istorică, legalizarea completă a tuturor drogurilor în prezent ilegale nu constituie o invitaţie la un nou început glorios, ci un salt neînfricat în trecut, ignorând istoria. Prohibiţia drogurilor a fost adoptată deoarece oamenii au considerat intolerabile prejudiciul şi ameninţarea accesului neîngrădit.”

Să-mi fie cu iertare! (…)

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Consumul de DROGURI. O abordare psiho-socială.

decembrie 27, 2009ianuarie 14, 2010 mihaicopaceanu4 comentarii

Drogurile şi dependenţa de droguri sunt o problemă mult mai veche decât ne imaginăm. În 1378, emirul Soudon Sheikhouni al Arabiei a încercat să pună capăt abuzului de cânepă indiană în rândul sărăcimii, distrugând toată cânepa, închizându-i pe toţi consumatorii de cânepă şi poruncind să li se scoată dinţii celor condamnaţi [1]. Balzac era dependent de cafea, iar Freud de ţigări, ceea ce le-a cauzat moartea. Îmi propun prin acest articol [2] să arăt câteva dintre implicaţiile individuale şi colective posibile ale legalizării drogurilor. Pentru o înţelegere clară a fenomenului voi prezenta efectele dependenţei de droguri nu pe baza unor prejudecăţi, mituri sau teorii false ci, luând ca suport cercetările ştiinţifice recente, adică evidenţe.

Dacă definiţia dependenţei de droguri este încă sub semnul întrebării (dependenţă fizică vs dependenţă psihică, adicţie, sistem motivaţional bulversat, alegere conştientă vs mecanism învăţat ce operează mânat de un impuls inconştient, brain disease, boală), totuşi clinicienii au căzut de acord că cel puţin trei dintre următoarele simptome trebuie să persiste timp de şase luni pentru stabilirea diagnosticului: dorinţă continuă, pierderea controlului, preocupare frecventă, continuare în ciuda consecinţelor negative, creşterea intensităţii şi frecvenţei comportamentului, renunţare la activităţile sociale şi iritabilitate în lipsa comportamentului.

În multe cazuri persoana dependentă îşi exprimă dorinţa sinceră de a nu mai lua drogul, însă de fiecare dată eşuează în menţinerea abstinenţei [3]. Dependenţa este progresivă. Drogurile au efecte diferite. Un Ecstasy îţi provoacă o stare de euforie, pe când o doză de heroină te face să te simţi somnolent şi apatic: „mă trezeam dimineaţa cu crampe stomacale şi dureri musculare şi o senzaţie groaznică“ [4]. Drogurile îţi pot oferi senzaţia eliberării de anxietate („când consumi heroină dispare senzaţia de singurătate. E ca şi cum ai avea un iubit“), o controlare a impulsurilor agresive sau o eliminare a simptomelor psihotice [5]. Tehnologia modernă permite astăzi descoperirea acţiunii fiecărui tip de drog asupra neuronilor şi receptorilor cerebrali şi mai ales asupra secreţiei de dopamină, care funcţionează ca o întărire pozitivă (cocaina) [6]. Modificările la nivelul acestui neurotransmiţător pot duce la atrofierea celulelor cerebrale sau la anormalităţi în circulaţia sângelui şi în metabolismul glucozei cerebrale din cortexul prefrontal sau în alte arii limbice care oferă substratul efectelor neurobiologice în cazul depresiei, comportamentelor compulsive sau deficitelor cognitive [7]. În funcţie de modul de administrare, drogurile au o acţiune rapidă, de la o oră (ingestie) până la câteva minute sau secunde (injectare intravenoasă). Comportamentul este greu de stăpânit. Începem întâi cu o ţigară, apoi încă una, continuăm cu o doză mică inhalată, apoi injectată, şi în final o supradoză şi ne prăpădim. Unele droguri produc adaptări fiziologice, astfel încât corpul nu funcţionează într-un mod obişnuit în absenţa lor [8].

În anul 2005, United Nations Office on Drugs and Crime oferea publicităţii o listă ce aproxima numărul consumatorilor de droguri: 200 de milioane consumau droguri ilegale, 76 de milioane sufereau din cauza alcoolului, iar 1.000 de milioane din cauza fumatului, dintre care majoritatea erau dependenţi [9]. În ceea ce priveşte situaţia din Europa, EMCDDA oferea următoarele date: 74 milioane de europeni au consumat cannabis măcar o dată, 13 milioane cocaină şi 12 milioane amfetamine [10]. În România, deşi studiile serioase au început să apară doar din 2004, numărul consumatorilor s-a estimat a fi sub 2% din întreaga populaţie (în 2007). În Bucureşti, din cei 31.625 de consumatori doar 1.891 au beneficiat de tratament [11]. Drogurile, asemenea cafelei şi ţigărilor, demonstrează într-un mod excepţional capacitatea de a se înrădăcina. Oamenii consumă din nou un drog deoarece ultima dată când l-au consumat efectul a fost plăcut, iar ultima experienţă o propune pe următoarea şi pe următoarea după aceasta, astfel că obiceiul se formează treptat, iar urma deprinderii devine întipărită [12]. Plăcerea este imediată, iar durerea se amână. Un adevăr psihologic fundamental este că plăcerea imediată va avea o influenţă mult mai puternică asupra comportamentului decât durerea ulterioară şi incertă [13]. Se declanşează epidemia consumului.

Efectele consumului de droguri

La nivel individual: Primul care suferă este consumatorul însuşi, cel care crede că dacă trage un fum se va simţi mai bine. Dimpotrivă, dependenţa are ca rezultat multiple afecţiuni medicale: cardiovasculare, respiratorii, digestive, hepatita B, C, HIV, tulburări psihice: afectarea memoriei, atenţiei, funcţiilor executive, depresie, anxietate etc. Dar cea mai bună mărturie despre schimbarea propriei vieţi o pot da persoanele dependente. Ele pot mărturisi cum buna-dispoziţie şi eficienţa la muncă au dispărut şi în schimb drogul le-a oferit probleme psihice şi de relaţionare socială. Dacă întâi fumezi o ţigară vei sfârşi tragic, căci ţigara te va fuma pre tine. În cele mai triste situaţii, datorită supradozelor apare decesul („a băut pân’ a murit“, adică a murit pentru că a băut, poate fi înlocuit azi cu „s-a drogat“). Un studiu longitudinal recent a scos la iveală că 28% dintre dependenţii de heroină au decedat în timp ce erau în tratament [14]. Calculele pe plan mondial indică un număr de 200.000 de decese anual cauzate de consumul de droguri. Numărul se crede a fi subestimat [15].

Comorbiditate:

Drogurile nu vin singure, ci aduc cu ele şi alte necazuri. În 2003, Treatment Episodic Data Set (TEDS) descoperă că 21% dintre adolescenţii dependenţi de droguri prezentau o tulburare psihică [16]. Cercetările arată că persoanele cu dublu diagnostic (tulburări mentale şi dependenţă) prezintă o rezistenţă mai mare la tratamentul medical decât persoanele cu o singură tulburare [17]. Alte cercetări recente indică o legătură strânsă între consumul de marijuana şi schizofrenie [18]. În cazul unor intervenţii chirurgicale de urgenţă acestea vor fi imposibile, deoarece corpul trebuie întâi dezintoxicat.

Influenţa socială:

Prima tentaţie a drogului am simţit-o în urmă cu câţiva ani pe străzile unui orăşel din nordul Italiei, când aproape zilnic pe via Zamboni mă întâmpinau doi-trei punkeri rugându-mă să iau un „fumo“. În week-end, la fiecare petrecere din campusul universitar simţeam un miros straniu. Luca, colegul italian, îmi explica: se droghează şi carabinierilor nu le pasă. Multiple cercetări au subliniat că unul din cei mai puternici factori de influenţă în rândul tinerilor este „prietenul“ sau „semenul“ [19]. Sociologii numesc influenţă socială normativă comportamentul prin care membrul unui grup de prieteni va acţiona în conformitate cu cerinţele grupului doar pentru a fi acceptat de grup („nu tragi cu noi un fum, nu eşti de-al nostru“). Iar acest aspect joacă un rol semnificativ în perioada adolescenţei, când deseori grupul devine superior familiei. Tot aici, psihologul Bandura adaugă termenul de cogniţie socială, prin care explică modul în care tinerii procesează informaţia socială – cu alte cuvinte, importanţa acelor role models, care acţionează ca nişte „învăţători“ pentru când, cât de mult, unde şi cum este consumat un drog [20]. Comportamentul tânărului este în cea mai mare parte reglat pe procese cognitive de acest tip. De exemplu, un adolescent va învăţa că e acceptabil, ba chiar indicat să consume droguri în weekend sau la petreceri. Şi va adopta acest comportament. În sfârşit, psihologia cognitivă ne mai învaţă că în aceste condiţii gândirea intuitivă, care este rapidă şi influenţată de emoţiile noastre, primează în defavoarea gândirii analitice. Riscurile ce vor surveni în viitor nu sunt profunde pentru gândurile noastre, iar experienţa imediată are un mai mare impact asupra acţiunilor noastre decât reprezentările mentale ale factorilor din viitor [21].

Probleme de familie:

Dependenţa creează probleme atât suferindului cât şi celor din preajma sa. Familia este prima vizată. Probleme financiare (banii se duc pentru procurarea drogurilor, nici măcar pentru alimente), certuri, divorţ, abuzuri, violenţă, depresie şi sinucidere sunt doar câteva variante. Un alt risc ar fi expunerea copiilor. Fiind o substanţă legală şi ieftină (în cazul legalizării, după cum voi argumenta mai jos), drogul se va afla la îndemână în casă, iar copiii nesupravegheaţi, imitând gesturile părinţilor ori din curiozitate, foarte uşor vor consuma, punându-şi viaţa în pericol. Ceea ce se întâmplă cu ţigările şi alcoolul. Primul fum de ţigară l-am tras (de fapt am suflat) la vârsta de patru ani, observând gestul şarmant al părintelui şi având Kent-ul în dormitor. Isprava n-a rămas nepedepsită.

Probleme antisociale: violenţă, jafuri, vandalisme, violuri şi altele. Un procent semnificativ din accidentele rutiere se datorează conducerii sub influenţa alcoolului. Dacă oamenii consumă alcool la volan, de ce n-ar consuma şi droguri? Numărul crimelor e alarmant (5.000 în Mexic) [22].

Probleme la locul de muncă:

40% dintre cei ce se droghează înregistrează absenteism la locul de muncă, 30% fac greşeli, 25% au probleme cu şeful şi tot 25% au probleme în îndeplinirea sarcinilor [23]. Închisoarea: În 2005, The Arreste Drug Abuse Monitoring Program a identificat 64% dintre bărbaţii şi 63% din femeile încarcerate ca fiind testate pozitiv. Un procent de 25% dintre deţinuţi au comis crime pentru obţinerea drogurilor [24]. Tot în Statele Unite, în 2005 au fost închise peste 500.000 de persoane în urma delincvenţelor cauzate de consumul de droguri [25].

Legalizarea. Posibile consecinţe

Drogurile, cu toate că au o istorie destul de lungă, au fost interzise foarte târziu. În Anglia cocaina a fost interzisă abia în 1916 (legea 40b) [26]. În SUA, şase ani mai târziu, din cauza efectelor ucigătoare asupra societăţii, Curtea Supremă a interzis farmaciştilor să mai prescrie droguri [27]. Astăzi, Afganistanul a devenit cel mai mare producător de opium (90% din piaţa mondială), iar cocaina e livrată în cantităţi uriaşe din Columbia, Mexic, Peru şi Bolivia [28]. Însă ceea ce este bun pentru populaţie nu este bun şi pentru guvern. Dacă guvernul păstrează legea interzicerii drogurilor, aceasta cu siguranţă nu va duce la dispariţia totală a consumului şi a traficului. Dar odată legalizate vor avea mult mai multe efecte negative decât în prezent. Dr. Edwards, expert mondial în problema dependenţei de droguri, explică posibilele efecte ale legalizării drogurilor. În rândurile ce urmează o să fac deseori referire la cercetările domniei sale.

Legalizarea drogurilor aduce cu sine ieftinirea şi accesibilitatea lor [29]

Drogurile vor deveni ieftine tocmai pentru a elimina concurenţa pieţei negre. În sens invers, creşterea preţurilor nu va determina o reducere bruscă a consumului de droguri, pentru că există şi o altă variantă: aceea a reorientării spre alte droguri. De exemplu, creşterea preţului la heroină duce la o centrare pe consumul de cocaină [30]. Cu alte cuvinte, e nevoie de un substitut. Şi se vor găsi alţi şi alţi substituţi. Însă cert este că drogurile vor deveni mai accesibile. Este o păcăleală ideea guvernanţilor români că odată legalizat consumul, va exista un control total asupra drogurilor. Legal nu înseamnă siguranţă şi ilegal nu înseamnă anarhie [31]. Dimpotrivă, ele vor deveni mult mai accesibile şi consumul va creşte. În urmă cu douăzeci de ani, în România telefoanele mobile erau un vis, apoi un lux, iar astăzi aproape fiecare român are telefon, de la copilaşul de grădiniţă până la ciobanul de la stână, însă pentru mulţi dintre utilizatori telefonul s-a transformat în obsesie, e de nelipsit – şi, evident, şi datorită preţurilor joase. Unul dintre beneficiile ilegalităţii drogurilor este faptul că nu permite achiziţionarea lor de către majoritatea populaţiei şi astfel numărul celor dependenţi nu este ridicat [32].Un argument pentru sprijinirea acestei afirmaţii este interzicerea heroinei în 1970 în Harlem (New York), fapt care a redus numărul consumatorilor de heroină şi al deceselor datorate supradozelor [33].

Simbol cultural

Treptat, drogul, în continuarea modelului ţigărilor şi alcoolului, va căpăta o valoare culturală. La români, un cartuş de Kent, un trabuc fin sau o sticlă de whisky reprezintă astăzi un semn al consideraţiunii faţă de o persoană onorabilă sau faţă de un bun prieten. Probabil că marijuana sau cocaina vor avea aceeaşi soartă: un simbol al preţuirii, un cadou distins la ocazii speciale. Drogurile vor deveni o marcă sau vor intra sub incidenţa unor mărci, vor fi comercializate în mod agresiv, iar companiile multinaţionale vor căpăta dreptul de a minţi în privinţa lor şi de a le construi imagini populare favorabile [34]. Drogurile nu vor fi asociate cu personaje celebre ce au suferit în urma dependenţei (John Lennon sau Bob Dylan), dar vor fi asociate cu actori, fotbalişti sau vedete adorate de marele public. Răspândirea va fi de nestăpânit. Să ne gândim doar la epidemia cafelei. Cafeaua se consuma odată doar în câteva regiuni din Arabia, astăzi, după ţiţei, din perspectivă economică este cea mai tranzacţionată marfă din lume [35]. În aceeaşi logică a veniturilor, şi instituţia statului va deveni interesată de taxele percepute de la companiile multinaţionale, va deveni dependentă de veniturile percepute din accize, iar consecinţele vor fi într-o măsură mai mare negative decât pozitive [36]. Statul va trebui să aleagă între venit şi sănătate publică.

Sănătatea publică ar fi deosebit de afectată. Câteva dintre efectele consumului de droguri, adică boli psihice şi somatice, le-am prezentat mai sus. O fabrică de ţigări poate introduce 600 de aditivi dăunători cu scopul de a optimiza funcţia ţigării ca furnizor de nicotină [37]; tot aşa, şi în droguri pot fi introduse aditivi pentru a creşte efectul psihoactiv (de exemplu, prin permiterea unei absorbţii mult mai rapide) [38].

Costurile sociale sunt enorme.

În SUA, în 2004 tratamentul direct pentru dependenţii de tutun a costat peste 81,9 miliarde de dolari [39]. În Australia, costurile totale pentru tratamentul dependenţei de droguri (aici incluzând toate tipurile de droguri) au fost de 34,4 miliarde de dolari [40]. La acestea se adaugă şi costurile pentru prevenţie şi pentru deficitele de la locul de muncă. Şi să nu uităm că o bună parte din nefericiţi nu au asigurări de sănătate. Din perspectivă istorică, legalizarea completă a tuturor drogurilor în prezent ilegale nu constituie o invitaţie la un nou început glorios, ci un salt neînfricat în trecut, ignorând istoria. Prohibiţia drogurilor a fost adoptată deoarece oamenii au considerat intolerabile prejudiciul şi ameninţarea accesului neîngrădit. Una dintre raţiunile legalizării invocată deseori este dreptul la libertate. Or, aci decidenţii se înşală. O persoană dependentă de droguri nu mai este o persoană liberă. Ea va fi constrânsă să-şi satisfacă cerinţele organice indiferent de consecinţe sau de principiile raţiunii.

Slăbiciunile prevenţiei şi ale tratamentului

Două pachete/zi, patruzeci de ţigări, fiecare ţigaretă câte douăsprezece fumuri, în total 480 de gesturi repetitive/zi. Iar buzele sunt zone cu încărcătură erogenă. Senzaţia de plăcere determină repetarea comportamentului deseori involuntar; nici nu-ţi dai seama că ai mai aprins o ţigară. Iată cum se instaurează dependenţa. Şi de aici consecinţele nefaste. Tratamentul presupune motivaţie puternică, răbdare, suport, cheltuieli financiare şi timp îndelungat. Uneori chiar ani de zile. Indiferent de abordările terapeutice sau de substanţele farmacologice recomandate, o cercetare efectuată la nivel european pe o perioadă de 10 ani a ajuns la concluzia că nici tratamentul şi nici măsurile de prevenţie în toţi aceşti ani nu au avut un efect substanţial asupra consumului de droguri [41]. Multe dintre încercările de dezintoxicare de heroină sfârşesc prin dependenţă de metadonă [42]. Mai mult, nu toţi dependenţii beneficiază de tratament. În SUA, persoanele dependente nu-şi pot primi tratamentul deoarece se regăsesc pe liste lungi de aşteptare [43]. În majoritatea cazurilor apare reinstalarea comportamentului chiar şi după ani de zile de abstinenţă şi totul începe de la capăt. Din păcate, multe persoane au probleme şi nu cer ajutor. Întâi pentru că nu pot crede că au o boală sau le e ruşine şi teamă de propria percepţie şi de opinia celorlalţi. Stigmatizarea influenţează stima de sine. Însă rădăcinile dependenţei se înfiripă pe locuri nebănuite. După cum spuneam, de ruşine, nu vor cere ajutor. Iată că în Elveţia doar 5 % dintre dependenţi se regăsesc în terapia asistată cu heroină [44].

În contrast cu problema legalizării drogurilor ce a apărut recent în România, alte state se ocupă cu onestitate de prevenţia, tratamentul şi stoparea acestei maladii. Organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale, asociaţii ale foştilor dependenţi de droguri, fundaţii, asociaţii umanitare derulează programe de informare şi educare a publicului (de eliminare a mitului ce vesteşte inocenţa drogurilor uşoare), traininguri pentru cei interesaţi, servicii de voluntariat, strângerea de fonduri, proiecte activiste, programe umanitare şi sociale. Şi totuşi unii oameni consumă. De ce? Există numeroşi factori de risc care-i determină, precum cei genetici, psihologici, tulburările psihice, abuzurile sexuale sau deprivarea socială. Însă pe lângă aceştia se mai doreşte adăugarea unuia: legalizarea.

Care sunt soluţiile?

Întâi, soluţii universale nu există. Însă se poate face ceva. A) se poate face o educaţie timpurie a sănătăţii cu efect asupra copiilor. Însă nu o simplă informare plicticoasă, pliante şi broşuri prin coşuri de gunoi, ci formare, sensibilizare şi, de ce nu?, şoc, astfel încât nici silit un tânăr să nu se gândească la drog. B) restricţiile, întărirea legislaţiei. Limitarea accesului are un rol pozitiv pentru că oamenii nu ştiu să utilizeze inteligent sau cu moderaţie. Ei doar consumă. Dacă un medic îi va spune simplu unui dependent că dacă nu va înceta va muri nu rezolvă problema. Chiar dacă este conştient de acest fapt, pacientul nu se va opri, pentru că este dependent. C) responsabilitate socială. Cuvânt prea puţin cunoscut românilor. Responsabilitatea cade în seama tuturor (a soţului, prietenului, vecinului sau oricărui cetăţean), dar şi a statului, care facilitează oferta şi consumul de droguri. Statul se transformă în promotor al bolilor şi suferinţelor, al incidentelor şi morţii. Statul, care prin Constituţie este obligat să ia măsuri pentru sănătatea publică (art. 34. alin. 1), devine un complice al criminalităţii, un Pilat spălat pe mâini, care aruncă vina doar pe individ, adică pe pacient, şi pe slăbiciunile sale. Vedem nenorocirea altuia şi nu facem nimic. Preoţii se rezumă la o singură acuză: păcat. Însă fără a oferi un sprijin real. Cu toţii suntem codependenţi. Credem că nouă nu ni se poate întâmpla niciodată. Şi ar mai fi o recomandare. În comisiile parlamentare, din moment ce parlamentarii cunosc prea puţin realitatea suferinzilor, nici nu au formare clinică şi nici experienţa tragică a dependenţei, ar trebui invitaţi nu ca audienţi, ci ca membri atât dintre clinicienii cu experienţă îndelungată în problematica dependenţei cât şi victimele, dependenţii înşişi. Ştiţi de ce? Pentru că, potrivit unui argument, poate cel mai puternic, tot din cercetările americanilor, nici măcar ei, dependenţii, nu sunt de acord cu legalizarea drogurilor [45].

1 Griffith, Edwards, Drogurile – o tentaţie ucigaşă, trad. de Octav Ciucă, Paralela 45, 2006, p. 175. 2 Acknowledgements: îmi exprim recunoştinţa Fundaţiei Dinu Patriciu, care mi-a oferit o bursă pentru a studia problema adicţiei la Kings College London. 3 Robert West, The Theory of Addiction, Blackwell Publishing Addiction Press, Oxford, 2006, p. 10. 4 Griffith, op. cit., p. 170. 5 West, op. cit., p. 37. 6 Ibidem, p. 97. 7 Ari Kalechstein, Wilfred G. van Gorp, Neuropsychology and Substance use, Taylor & Francis, London, 2007, p. 113. 8 West, op. cit., p. 23. 9 Ibidem, p. 23. 10 http://www.emcdda.europa.eu/stats09/gps, site-ul European Monitoring Centre for Drugs and Drugs Addiction. 11 http://www.emcdda.europa.eu/publications/country-overviews/ro 12 Griffith, p. 262. 13 Idem. 14 Susan A. Sussman, Drug Abuse. Conception. Prevention. Cesation, Cambridge University Press, 2008, p. 53. 15 Darke Shane, Lousa Degenhardt, Richard Mattick, Mortality amongst illicit drug user. Epidemy, causes and intervention, Cambridge University Press, 2007, p. 136. 16 Ibidem, p. 27. 17 Idem. 18 Peter Reuter, „Ten years after the United Nations General Assembly Special Session (UNGASS): assessing drug problems, policies and reform proposals“, in Addiction, Vol. 104, Issue 4, 2009, p. 511. 19 Sussman, op. cit., p. 99. 20 Ibidem, p. 209. 21 West, op. cit., pp. 54–55. 22 Reuter, op. cit., p. 512. 23 Sussman, p. 264. 24 Ibidem, p. 266. 25 Reuter, op. cit., p. 511. 26 Sussman, op. cit., p. 116. 27 Ibidem, p. 48. 28 Reuter, op. cit., p. 511. 29 Griffith, p. 285. 30 Robert Holman Commbs, Handbook of Addictive Disorder. A practical Guide to Diagnosis and Treatment, 2004, John Wylie & Sons, Inc, New Jersey, p. 508. 31 Bancroft, Angus (2009), Drugs intoxication & Society, Polity Press, Cambridge, p. 114. 32 Ibidem, p. 124. 33 Idem. 34 Idem. 35 Griffith, op. cit., p. 89. 36 Ibidem, p. 284. 37 Ibidem, p. 114. 38 Ibidem, p. 115. 39 Ibidem, p. 52. 40 Ibidem. 41 Reuter, Peter, pp. 510–517. 42 Robert Schwartz şi col., „Attitudes toward buprenorphine and methadone among opioid-dependent individuals“, The American Journal of Addiction, 17, 2008, p. 396. 43 Sussman, op. cit., p. 262. 44 Peter, op. cit., p. 513. 45 Roberto A. Trevino, Alan J. Richard (2002), „Attitudes towards drug legalization among drug users“, in The American Journal of Drug and Alcohol Abuse, Volume 28, Issue 1, pages 91–108.

(IDEI IN DIALOG, ANUL V, nr 12 (63) DECEMBRIE 2009)