8 motive pentru care bărbații nu merg la terapie – și de ce ar trebui să o facă

februarie 1, 2026 mihaicopaceanuLasă un comentariu

Dr. Stephen Blumenthal, psiholog clinician și psihanalist, explică de ce bărbații încă nu caută ajutor pentru sănătatea lor mintală (The Guardian, 30 ian 2026)

Când Jake, un om de afaceri în jur de 50 de ani, a venit prima dată la cabinetul meu, s-a vazut că avea rețineri. Căsătoria lui cu Louise nu mergea bine, iar ea a insistat să vină la terapie. „Dacă nu era Louise, nu ați fi venit aici, nu-i așa?” îl întreb eu timid. La început pare jenat; apoi, mai sigur pe el, răspunde hotărât: „Nu.” Ca aproape întotdeauna, soția lui a observat o problemă pe care el nici nu o vedea și asta l-a adus la cabinet.

În săptămânile care urmează, trecem împreună printr-un labirint de obstacole, iar la final Jake se deschide complet: „Mă simt singur în lume, toată lumea se sprijină pe mine, dar eu nu am pe nimeni. Nu am la cine să apelez.”

Este un tipar des întâlnit, pe care l-am văzut în cei 35 de ani de experiență ca psiholog specializat în sănătatea mintală a bărbaților. Bărbații reprezintă doar o treime dintre cei care merg la terapie prin NHS. Nu vin ușor, iar atunci când cer ajutor într-o criză, uneori dispar la fel de brusc cum au venit. Totuși, vulnerabilitatea lor este evidentă – bărbații raportează niveluri mai scăzute de satisfacție în viață decât femeile și reprezintă trei sferturi din cazurile de suicid și probleme cu dependențele.

Chiar dacă se vorbește mai mult despre sănătatea mintală a bărbaților, mulți încă simt că există un stigmat legat de a vorbi cu un specialist, chiar dacă majoritatea celor care au încercat terapia au avut experiențe pozitive.

Așadar, de ce le este atât de greu bărbaților să vorbească? Iată problemele pe care le întâlnesc mereu.

Bărbații sunt mai orientați spre acțiune decât spre vorbe

Istoric, rolurile bărbaților s-au concentrat pe muncă și întreținerea familiei, în timp ce femeile s-au ocupat mai mult de îngrijirea casei și creșterea copiilor. Chiar și astăzi, bărbații tind să fie mai orientați spre acțiune și să se concentreze pe sarcini. Partea aceasta este și înnăscută – băieții, în medie, ajung mai greu la dezvoltarea abilităților verbale și emoționale; femeile rostesc mai multe cuvinte într-o zi obișnuită.

Acțiunea vine înaintea limbajului; este limba noastră maternă, iar bărbații tind să rămână fideli acestei forme timpurii de comunicare, modelată atât de biologie, cât și de contextul social. Când vine vorba de exprimarea suferinței, bărbații găsesc mai greu cuvintele potrivite. Ei sunt mult mai puțin predispuși să spună că sunt deprimați sau anxioși; în schimb, tind să acționeze atunci când au probleme. Fără să-și dea seama de ce, pot ajunge să conducă prea repede, să se certe, să bea sau să folosească pornografia atunci când se confruntă cu dificultăți emoționale.

2.Terapia este „feminizată”

Femeile au fost mai predispuse să caute ajutor profesional prin terapii prin discuție, iar terapia s-a dezvoltat astfel prin prisma experienței feminine. Serviciile sunt adesea „feminizate”, punând accent pe vorbitul direct despre sentimente, ceea ce poate fi incomod pentru bărbați, care răspund mai bine la discuții „umăr lângă umăr” decât la conversații față în față.

Bărbații preferă adesea terapia de grup pentru sentimentul de camaraderie și experiența împărtășită, care le permite să se conecteze fără a fi în centrul atenției. Coaching-ul și mentoratul se dovedesc abordări potrivite pentru bărbați. Observ acest lucru adesea la pacienții mei: începem vorbind despre locul lor de muncă – un domeniu în care se simt confortabil – și ajungem treptat să discutăm despre probleme personale mai intime, pentru că a intra direct în zona personală este prea amenințător.

3.A arăta vulnerabilitate este riscant într-o ierarhie

Mă impresionează câți bărbați vin la terapie pe măsură ce se apropie aniversări importante – la 39 sau 49 de ani. Reflectând la o reuniune cu prieteni vechi, un pacient de vârstă mijlocie mi-a spus: „Ce ușurare – nu mai era competiția care făcea atât de greu să ne conectăm când eram tineri. Acum ne putem relaxa; am ajuns unde am ajuns în viață.” Mi-a spus că nu și-ar fi permis niciodată să caute terapie mai devreme.

Dorinta de a reuși este profund înrădăcinată la bărbați și ne poate opri să cerem ajutor atunci când suntem jos. A arăta slăbiciune pare periculos când poziția ta în ierarhie contează, iar totuși, a o ascunde duce în final la o fragilitate mai mare. Bărbații simt rușine intensă când vine vorba de vulnerabilitate, temându-se că le va scădea statutul în ochii celorlalți.

Știința ne ajută să înțelegem acest lucru. Copiii de sex masculin sunt mai reacțivi emoțional decât fetele, mai puțin capabili să se liniștească singuri și mai dependenți de reglarea emoțională oferită de îngrijitori. Totuși, continuăm să ne așteptăm ca băieții să fie mai rezilienți și să arate mai puține emoții. Fix acei copii pe care îi încurajăm să fie „puternici” sunt cei mai afectați negativ când sunt privați de confort.

Terapia, care încurajează exprimarea emoțiilor, poate părea amenințătoare atunci când ai fost crescut să crezi că a-ți arăta sentimentele e rușinos. Am întâlnit mulți bărbați care se confruntă cu disfuncții sexuale, dar care simt că nu pot vorbi despre asta – unii chiar evitând relațiile, în loc să caute ajutor.

Și totuși, nu-mi amintesc niciun tânăr care să fi regretat că a început terapia. Un mediu terapeutic sigur le permite bărbaților să privească tiparele de comportament care îi limitează – și să înceapă să le lase în urmă.

4.MENTALITATEA VECHE DE A TE DESCURCA SINGUR

De la romanele din secolul XIX despre pirați care trăiesc singuri, până la cultul modern al „bărbatului sigma” (glorificarea online a bărbaților care nu au nevoie de nimeni), moștenirea ideii că „bărbații trebuie să se descurce singuri” are o influență puternică și de durată. Terapia, prin definiție, începe cu recunoașterea faptului că nu poți face totul de unul singur.

Cel mai important lucru pentru o viață bună sunt relațiile puternice și semnificative; acestea sunt la fel de importante pentru longevitate precum a nu fuma. Totuși, bărbaților le este greu să renunțe la ideea puternică și dăunătoare că există siguranță în a fi singur și autosuficient.

Ce se întâmplă în cabinetul de terapie? Treptat, bărbații încep să testeze posibilitatea ca apropierea de ceilalți să nu fie o slăbiciune, ci o sursă de hrană emoțională. Dezvoltarea unei relații autentice și conectate cu terapeutul lor le confirmă acest lucru.

5.CLAUSTROFOBIA EMOȚIONALĂ

„Nu cred că mai pot continua,” spune Marcus, referindu-se la dorința logodnicei sale de a vorbi despre relația lor. „Pot să fac asta o vreme, dar apoi continuăm și continuăm și mă simt complet copleșit.” Mai târziu, el recunoaște că îl face să se simtă inadecvat.

La bărbați, exprimarea emoțiilor puternice poate fi tolerată doar în doze mici. Ei sunt adesea crescuți să abordeze dificultățile mecanic: identifică, acționează, rezolvă. Aceasta e util atunci când problema este practică, dar când este emoțională, se pot bloca. Terapia, care cere răbdare și acceptarea incertitudinii, nu se potrivește acestui tipar. Uneori, este necesar să li se ofere un cadru practic, cum ar fi tehnici specifice pentru gestionarea simptomelor de depresie, atacuri de panică sau alte probleme de anxietate (cartea „Why Has Nobody Told Me This Before?” de Julie Smith este foarte utilă pentru asta).

6.AȘTEAPTĂ PÂNĂ AJUNG LA PUNCTUL DE CRIZĂ

Michael era într-o căsnicie între persoane de același sex de aproape 30 de ani când a venit la mine. Relația lor sexuală fusese bună la început, dar în ultimele două decenii nu mai avusese intimitate. Nu le trecuse prin minte să caute ajutor, iar Michael s-a retras tot mai mult în pornografia online și conversații cu străini. Se simțea singur și vinovat, profund deprimat și disperat să scape din „închisoarea” pe care și-o construise singur. Soțul lui Michael a descoperit că el căuta metode de a-și lua viața, ceea ce l-a adus în cabinetul meu.

În general, bărbații au mai puțină răbdare și vor soluții rapide. Drept urmare, pragul pentru a cere ajutor este mai ridicat, și astfel problemele sunt adesea lăsate să se agraveze până devin copleșitoare. O problemă care ar fi putut fi rezolvată mai devreme devine dificilă și poate provoca suferință inutilă.

7.FRICA DE CEEA CE POT DESCOPERI

Terapia înseamnă confruntarea cu lucrurile pe care am prefera să le evităm. Poate scoate la suprafață durere, vinovăție sau tristețe adânc ascunse. Frica că întreaga structură ar putea să se prăbușească dacă tragi de anumite fire este ceva ce toți trebuie să înfruntăm când căutăm ajutor, dar la bărbați este deosebit de intensă. Ei simt rușine profundă față de suferința lor, ascunzând-o nu doar de alții, ci și de ei înșiși.

Paradoxal, terapia nu îndepărtează puterea – ci o redefinește. Oferă un spațiu în care controlul poate fi relaxat fără consecințe, unde emoțiile pot fi numite, nu doar gestionate. Provocarea reală este culturală: masculinitatea leagă valoarea de reziliență, în timp ce terapia mai semnalează fragilitate.

8.LIPSA MODELELOR

Există excepții – precum Stormzy, Prințul Harry sau fotbalistul Tyrone Mings – dar relatările despre bărbați în terapie apar de obicei când sunt în criză, cum ar fi în timpul reabilitării.

Terapia este adesea prezentată ca o cale de „mântuire” – o soluție rapidă la adversitate. Bărbații vin deseori cu așteptarea unor rezultate imediate și trebuie învățați să renunțe la fantezia remedierii rapide, să învețe să vină la terapie, să stea cu vulnerabilitatea lor și să permită progresul să se desfășoare treptat, pas cu pas, fără gesturi eroice.

Rar vedem bărbați vorbind despre terapie ca despre întreținere de rutină, așa cum am vorbi despre mersul la sală sau despre alimentație. Bărbații sunt de asemenea mult subreprezentați în profesiile psihologice, inclusiv în consiliere și psihoterapie, ceea ce întărește impresia că aceste servicii nu sunt potrivite pentru nevoile bărbaților și băieților.

Dacă vrei să ajuți un bărbat să facă primul pas, oferă-i conexiune și înțelegere „umăr lângă umăr”, fără instrucțiuni, sfaturi sau critici. Iar dacă ești tu bărbatul care ezită, nu trebuie să fii în criză pentru a căuta sprijin. Nu este egoist să vorbești despre tine. Dimpotrivă, te ajută să fii mai puțin centrat pe tine și să te concentrezi pe ceea ce contează cu adevărat, să construiești relații bune cu cei apropiați.

ARTICOLE PSIHOLOGIE

De ce bărbații nu merg la terapie, când ar trebui să meargă și să fie bine!

ianuarie 15, 2026 mihaicopaceanuLasă un comentariu

1. În primul rând, există un stereotip atât de fix și de neclintit, aproape ca o dogmă, conform căruia bărbații nu au nevoie de ajutor, în special în domeniul sănătății mintale, pentru că ei sunt puternici și se pot descurca singuri.
Există un alt stereotip care îl susține pe primul și care sună așa: „dacă ceri ajutor, ești o persoană slabă”, iar bărbații, prin definiție, încă de mici, din copilărie, trebuie să fie puternici. „Fii bărbat” este un îndemn des auzit.
Însă tocmai aici este contrariul: a fi bărbat nu echivalează obligatoriu cu a fi puternic.
De mici, băieților li se spune că nu au voie să plângă: „cum să plângi, doar ești băiat mare”, iar el, săracul, nici nu a împlinit 6 ani.

2. Băieții și bărbații au dificultăți în a-și recunoaște și a-și exprima emoțiile, pentru că mult timp, pe parcursul copilăriei și adolescenței lor, au fost obligați să și le țină în frâu, să nu le exprime, să le țină ascunse și sub tensiune.
În adolescență, când nu mai pot, izbucnesc impulsiv și agresiv, țipă și urlă, devin violenți, pentru că nu au avut șansa să-și exprime anticipat și treptat furia și frustrarea, astfel încât acestea să nu ajungă la cote maxime.
„Bărbatu-miu nu a plâns niciodată, nici când i-a murit tatăl. E foarte puternic.” A plânge nu este un semn de slăbiciune.

3. Această bărbăție toxică face ca băieții, nici în relația cu părinții și nici ulterior, ca soți, să nu discute cu soțiile lor despre sufletul lor și, deci, să nu fie încurajați să solicite ajutor.
Datele arată că mai puțini bărbați solicită ajutor pentru probleme de sănătate mintală în comparație cu femeile, deși unele afecțiuni psihice sau cazurile de tentative de suicid sunt mult mai numeroase în rândul bărbaților.

4.
Un sondaj din 2023, realizat pe 1.600 de tați americani de Verywell Mind and Parents, a constatat că doar 56% se simt confortabili să-și exprime emoțiile.

5. În aceeași logică, bărbații nu cer ajutor nici pentru problemele de sănătate fizică.
Bărbații nu merg la medic pentru evaluări medicale regulate, controale și nici atunci când suferă de unele afecțiuni sau accidentări. De aceea, multe afecțiuni medicale s-ar fi putut rezolva dacă ar fi apelat la medic.
Un sondaj național a constatat că 72% dintre bărbați ar prefera să facă treburi casnice decât să meargă la medic (de exemplu, în cazul migrenelor). Iar atunci când ajung la medic, nu sunt deschiși în legătură cu problemele lor.

6. Depresia este cea mai mare problemă de sănătate mintală care afectează bărbații. Cu toate acestea, cercetările au arătat că bărbații prezintă un risc mai mare ca depresia lor să nu fie tratată și chiar să se agraveze, deoarece sunt mai puțin predispuși să caute ajutor pentru simptomele lor.
Schizofrenia este mai prezentă în rândul bărbaților, iar vârsta debutului este cu 3–5 ani mai devreme decât la femei.
Dependența de alcool și abuzul de substanțe sunt mai frecvente în rândul bărbaților, iar, din păcate, supradozele sunt mai frecvente tot în rândul lor. În final, suicidul este mai frecvent la bărbați, de 4 ori mai mult comparativ cu suicidul în rândul femeilor.

Care sunt soluțiile?

În ciuda terapiilor online, a unor aplicații și a creșterii confidențialității, eforturile noastre — și aici mă refer la mame, tați, partenere, surori — se pot concentra pe diminuarea stigmei și a rușinii legate de bărbații care apelează la psihoterapie.
Încurajarea și dialogul deschis sunt necesare.
În plus, să vedem cât mai mulți bărbați care recunosc și vorbesc deschis despre sănătatea mintală și care dau dovadă de o bună igienă mintală îi poate ajuta pe alți bărbați să se simtă mai puțin singuri în luptele lor și să fie mai predispuși să vorbească despre ceea ce experimentează.
În final, să învățăm să asociem masculinitatea cu capacitatea de a cere și de a primi ajutor, să îi ajutăm pe bărbați să își permită să fie vulnerabili și să ceară ajutor.

articol scris de Barbara Field si publicat de VeryWellMind in dec 2024.

1 iunie, Ziua Copilului. Ce spun copiii despre lumea în care trăiesc, ce visuri au şi ce aşteaptă de la adulţi. Sfaturi de la psihologi pentru părinţi

iunie 1, 2021iunie 1, 2021 mihaicopaceanuLasă un comentariu

Mă uitam acum pe canalul meu de TikTok, din cele 80 de clipuri, cele mai multe vizualizări (peste 100.800) are cel despre DEPRESIE ! Să ne întrebăm de ce?

De Ziua Copilului am răspuns prietenilor de la Mediafax.ro într-un material alături de cuvintele copiilor ! Mersi frumos pentru intrebări. ! Please like and share! Nu vă fie rușine să distribuiți!

”Cred că mulţi copii cresc supăraţi pentru că au părinţi foarte nefericiţi. (…) Pentru profesori am un sfat: credeţi în copii, nu mai ţipaţi la ei şi nu vă mai faceţi „preferaţi”. Iar pentru poliţişti: luaţi în serios, vă rog, când aveţi cazuri de copii bătuţi de părinţi” (Laurențiu, 13)

Îmi place să fiu copilă. Vreau să devin poliţistă pentru că poliţiştii prind oamenii răi, care fură. Vreau ca părinţii şi învăţătorii să ne înţeleagă, să se comporte frumos cu cei mici şi să ne ofere atenţie. Vreau ca părinţii să îi asculte pe copii, să nu îi bată şi să-i facă fericiţi. Pentru politicieni: vreau să ne schimbe „Cornul şi laptele”, că nu gust şi mereu îl aruncăm, să ne dea alt pacheţel (Daniela-Elena, aproape 5 ani).

„Îmi place să pictez. Visez să ajung pictor cândva. Mă bucur că mami şi tati înţeleg pasiunea mea şi mă lasă să fac asta, în loc să mă chinuie cu alte lucruri. (…) Alte lucruri cum ar fi să merg în excursii sau la zile de naştere ale altor copii. (…) Îmi place să stau în curte şi să pictez. Singur, eu cu mine şi cu culorile” (Matei, 10 ani)

.„Ce înseamnă fericirea copilului meu? Cum îl pregătesc pentru viaţă? Ce contează cel mai mult: notele la şcoală sau sănătatea psiho-emoţională? Îmi iubesc cu adevărat necondiţionat copilul? Gesturile mele indică respect şi susţinere pentru copilul meu? Ştiu eu ce face copilul meu în fiecare oră? Cat de bine cunosc sufletul copilului meu? Dacă îl critic, îl cert, îl judec şi îl pedepsesc în fiecare zi, îi arăt că am încredere în el? De ce e trist şi abătut, de ce îmi vorbeşte dur? Îi spun zilnic: te iubesc, sunt mândru de tine, spune, te ascult, am încredere în tine, iartă-mă am fost supărat/obosit, cum pot să te ajut, ce vrei să fac pentru tine?”, recomandă specialistul. „Ca psihologi, cunoaştem că unii dintre cei mai puternici factorii protectivi pentru un copil este relaţia afectivă cu propriul părinte. Din fericire avem o serie de cărţi publicate şi traduse în limba romana şi o serie de psihologi care sunt implicaţi în educaţia părinţilor. Să dăm voie copiilor să se bucure de copilărie”, mai spune Copăceanu.

Cele mai mari probleme actuale sunt pe de o parte consumul de substanţe la adolescenţi şi copii, toate cu efectele pe termen mediu şi lung, mai spune specialistul. „Şi aici mă refer în primul rând la fumat. Suntem atât de ignoranţi, însă totodată suntem pe primele locuri în Europa la fumatul în rândul copiilor, de multe ori cu acordul părinţilor. Un copil care începe să fumeze de la 12 ani, la 18 ani este deja dependent şi 15 ţigări îi se pare puţin. Creierul său va solicita altă substanţă mult mai puternică”, explică psihologul.

„În virtutea unei educaţii democratice, astăzi tânărului îi se oferă dreptul nelimitat la alegeri, la libertate, cele mai dese greşeli sunt acelea care permit copilului să se manifeste ca un adult, să facă lucruri însă el, ca adolescent, este încă incapabil de responsabilitate şi de gândire matură prin care să prevină unele riscuri pentru sănătatea şi chiar viaţa sa. Uităm că ultima parte din creier care se dezvoltă târziu, după adolescenţă, uneori pana la 25 de ani este lobul frontal, cu rol în gestionarea funcţiilor executive de nivel superior.

E vorba de o sumă de abilităţi cognitive, care include capacitatea de a planifica, organiza, iniţia, auto-monitoriza şi controla răspunsurile pentru a atinge un obiectiv specific. Un adolescent nu are această parte dezvoltată, de aceea este influenţabil şi manipulabil. Concomitent cu libertatea copiilor din partea părinţilor constat o lipsă de monitorizarea şi supravegherea gravă. Sunt copii care umblă pe străzi ziua sau noaptea sau îşi petrec timpul cu gaşca fără ca părinţii să cunoască unde şi cu cine sunt.

Cum ajung copiii în detenţie

Absenţa emoţională şi implicarea părinţilor lasă răni emoţionale şi îi „îndeamnă” pe copii şi adolescenţi să caute asta la anturaje. „Majoritatea adolescenţilor şi tinerilor pe care i-am întâlnit în locurile de detenţie erau cei care acuzau anturajul pentru faptele comise, alături de inconştienţa şi teribilismul. În multe cazuri părinţii erau absenţi (nu fizic, ci emoţional) şi lipsea orice urmă de ataşament. Mulţi dintre ei nici au conştientizat riscurile la care se expun, părinţii nu au avut habar de preocupările lor (ziua şi noaptea) şi uşor au ajuns să comită delincvenţe sau infracţiuni”, punctează Copăceanu.

articol integral https://www.mediafax.ro/social/1-iunie-ziua-copilului-ce-spun-copiii-despre-lumea-in-care-traiesc-ce-visuri-au-si-ce-asteapta-de-la-adulti-sfaturi-de-la-psihologi-pentru-parinti-20112503

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Stresul în familie. Cum sunt afectaţi copiii şi părinţii şi ce e de făcut? Ce sfaturi concrete oferă psihologii?

iunie 1, 2021iunie 1, 2021 mihaicopaceanuLasă un comentariu

Stresul şi anxietatea în familiile în România au îmbrăcat diverse forme în pandemie.

Atât copiii, cât şi adulţii sunt afectaţi de perioada lungă de restricţii şi modificări în viaţa de zi cu zi.

Psihologii arată efectele stresului asupra copiiilor, adulţilor şi asupra vieţii de familie, oferind şi soluţii concrete de gestionare a emoţiilor.

Totodată, mai mulţi părinţi împărtăşesc ce forme au îmbrăcat luptele lor în pandemia de COVID.

„Marea dramă pe care o sesizez în cadrul întâlnirilor mele cu copiii este distanţa şi răceala pe care o experimentează în relaţia cu părinţii lor, care duce la o necunoaştere de ambele părţi. Părinţii şi copiii devin străini în propria casă, fiecare în camera lor, nu mai mănâncă împreună, nu mai discută împreună, nu se mai ascultă unii pe alţii.

Fiecare membru al familiei are câte ceva de făcut, de cele mai multe ori butonând telefoanele sau tabletele. Iar când încearcă să-şi comunice nevoile, deseori nu se realizează un dialog ci un schimb de replici rezultând cu supărări, jigniri şi certuri. ”Nu ai voie ”este cel mai des cuvânt auzit de un copil din Romania din partea părinţilor”, explică Mihai Copăceanu, psiholog, Doctor în Psihologie.

„Stresul e mai intens de când cu pandemia. Să trăieşti cu doi copii – unul adolescent, iar altul sugar – într-o cameră, nu e greu, e foarte greu. Când ne enervăm, ieşim să ne plimbăm, discutăm, respirăm. Îi lăsăm pe copii în casă. În starea de urgenţă a fost crunt, pentru că nu aveam cum ieşi din casă. Uneori, ca mamă, ca soţie, ca angajată, ca fiică a unei femei cu demenţă, ai atâtea responsabilităţi încât îţi vine să îţi iei câmpii. Cred că multe femei sunt stresate din cauza lipsurilor, a muncii de la birou şi a celei de acasă”, povesteşte Luiza Martoci (40 de ani).

„Mai ridicăm tonul unul la altul dar ne calmăm repede. Ieşim pe terasă, luăm o ţigară, ne uităm la TV sau ne băgăm la somn”, spune Ana Maria Mihăilescu (35 de ani), mama a trei fetiţe. „Doar nu ţipi la copii, ieşi afară şi fumezi trei ţigări. Depinde de stres şi a fost şi perioada cu pandemia. Eram în stres că nu ştiam dacă să mă duc la muncă, dacă mă primesc, cine mă plăteşte (…) Comunicarea este foarte importantă, noi ne calmăm unul pe celălalt”.

Ce resurse există pentru gestionarea stresului

Din fericire, totul e la un click distanţă, fără să mai fie nevoia de a merge în cabinetul unui psiholog. Totuşi, aici sunt excluşi părinţii din rural, care nu au farmacii sau spitale aproape, darămite servicii de psihologie, dincolo de stigma şi prejudecăţile despre mersul la terapie. „Raportat la informare, am văzut că s-a dezvoltat partea asta de platforme online pentru acces la informaţii şi cred că oamenii ar trebui să caute efectiv informaţii.

Sunt foarte multe sisteme care oferă informaţii gratuit, şi psihologice, şi medicale, şi legate de Covid-19, legate de toată partea asta de soluţii”, arată Ana Predescu, psiholog. Ar fi ideal să accesăm servicii de sănătate mintală la distanţă.

Sunt multe platforme care fac asta, unde oamenii se pot programa cu un singur click şi intra astfel, în legătură cu un specialist, gratuit sau contra cost, conchid psihologii.

articol integral pe mediafax

https://www.mediafax.ro/social/stresul-in-familie-cum-sunt-afectati-copiii-si-parintii-si-ce-e-de-facut-ce-sfaturi-concrete-ofera-psihologii-20103976

Fără categorie

Anxietatea. Totul despre tulburarea care afectează copii şi adulţi deopotrivă. Ce recomandă psihologii

iunie 1, 2021iunie 1, 2021 mihaicopaceanuLasă un comentariu

În etiologia tulburărilor de anxietate, ca de altfel și în cazul altor tulburări psihice, vorbim de o interacțiune de mai mulți factori genetici/biologici, psihologici și sociali (cunoscuți sau prea puțin cunoscuți), unii care predispun, alții care precipită și alții care favorizează dezvoltarea afecțiunii.

Există o vulnerabilitatea genetică care dacă interacționează cu situații stresante sau traumatice pot produce sindroame clinice.

Stresul cronic este fără îndoială un factor important în etiologia anxietății.În mod clar, în ultimul an, în perioada pandemiei, tulburările de anxietate s-au intensificat. Fie că vorbim de anxietate socială, tulburare de panică, de fobii specifice dar mai ales de anxietatea de sănătate (dacă am COVID-19, ce mă fac?). Într-un studiu cu peste 1200 de tineri publicat la Editura Polirom am subliniat că una din trei persoane a experimentat stări de anxietate (fetele mult mai anxioase decât băieții). Și am demonstrat statistice ceva esențial și de reținut: anxietatea nu a fost influențată de veniturile familiei, de numărul persoanelor dintr-o familie, de implicarea sau neimplicarea într-o relație emoțională sau de nivelul de studii. Anxietatea pur și simplu te afectează.

Imaginea articolului Anxietatea. Totul despre tulburarea care afectează copii şi adulţi deopotrivă. Ce recomandă psihologii

Diferențiem însă între un anumit tip de frică, de o nesiguranță sau chiar de o anxietate experimentată la un moment în viața noastră, ca o reacție normală la situații sau factori care ne amenință. Reacținăm emoțional uneori disproporțional. Însă, în cazul persoanelor cu tulburări de anxietate vorbim de îngrijorări frecvente, de frici intense, excesive și persistente, de ganduri care parcă nu ne mai ies din minte, care revin și revin, de raționamente greșite. Pentru unele persoane aceste stări se întind pe cea mai mare parte a zilei, pe mai multe zile/săptămâni astfel încât funcționarea normală personală, familială, socială este împiedicată.

Oamenii în general încercă să le controleze, să-și preocupe timpul cu alte activități, însă o stare bruscă de frică intensă poate duce la un atac de panică, când simți că nu mai poți respira, când transpiri, tremuri, simți cum bătăile inimii sunt accelerate și ai sentimentul că ceva rău se poate întâmpla (”dacă nu mai pot respira, dacă mor, dacă sunt singur și nu vine nimeni în ajutor”). Stările repetate de panică pot să afecteze calitatea somnului, iar a doua zi să nu te mai poți concentra la activitățile curente.

Cea mai mare greșeală pe care o facem este că încercăm să căutăm și să adoptăm diverse atitudini și false soluții care nu doar că nu ne ajută să ne tratăm anxietatea, dar ne-o agravează. Ba mai mult ne interesăm pe toate tipurile de forumuri online, citim și dăm crezare unor remedii deloc științifice.

Pentru reducerea unei anxietăți de intensitate mică există atât linii telefonice gratuite cat și aplicații și serviciile mobile care vizitează anxietatea. Ultima oară am identificat peste 15.000 (unele gratuite), regăsite în App Store sau Google Play însă trebuie să reținem că acestea nu înlocuiesc psihoterapia. Ele pot fi folosite de multe ori ca ajutor pentru a crește motivația celor care se află deja într-un program de psihoterapie a anxietății. În cazul persoanelor diagnosticate cu tulburări de anxietate care afectează grav funcționarea biopsihosocială recomand examen psihiatric și medicație anxiolitică.

O anxietate netratată este corelată cu abuz de substanțe și depresie dar și cu risc pentru evenimente cardiace.

Alteori primim sfaturi contraproductive de la familia sau prieteni:

Ce să nu spui unei persoane cu anxietate:

1. Of, iar începi cu nebuniile tale

2. Calmează-te, nu ai nimic, nu vezi că exagerezi

3. E doar în capul tău

4. Hai bea ceva (alcool), o să te simți mai bine

5. Bă, nu e chiar așa o mare scofală, alții au probleme și mai grave

6. Nu depui suficient efort ca să scapi de gândurile tale obsesive. Tu ești de vină

7. Nu te mai gândi, mergi înainte

8. Ești un ciudat

9. Nu ai niciun motiv să te îngrijorezi

10. De ce nu poți sa fii mai pozitiv !

Persoanele care suferă de anxietate se pot simți singure, se pot simți neînțelese și pot simți că nimeni nu îi încredere. Nu le judeca, nu critica. În schimb, poți să arăți că îți pasă, că ești lângă el, că îl încurajezi să programeze o ședință de evaluarea psihologică. Și poți să îi spui următoarele cuvinte:

1. Respiră încet și adânc

2. Știu că nu e vina ta și că nu-ti poți controla senzațiile

3. Această stare va trece și tu știi asta

4. Sunt aici lângă tine te poți baza pe mine

5. Te ajută dacă stau lângă tine?

6. Spune-mi ce simți acum?

7. Spune-mi ce vrei să fac pentru tine

8. Haide să mergem undeva unde e liniște, haide să ne plimbăm.

articol integral

https://www.mediafax.ro/social/anxietatea-totul-despre-tulburarea-care-afecteaza-copii-si-adulti-deopotriva-ce-recomanda-psihologii-20111054

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

Nu depresia a ucis la Munchen. Ar fi putut fi oprit Ali David Sonboly?

iulie 27, 2016iulie 27, 2016 mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol publicat pe Blogurile Adevarul la 26 iulie 2016

photo abcnews.go.com

Din declaraţiile poliţiei şi procuraturii care au venit imediat după atac şi din declaraţiile apropiaţilor autorului se desprind cateva trăsături ale acestuia. Desigur informaţiile sunt insuficiente pentru a crea un profil, dar nu pot fi nici interpretate greşit.

1.Nepopular

O vecină de bloc, adolescentă, de 14 ani, îl caracteriza ca nefiind foarte popular. Oare toţi adolescenţii sunt populari? Există printre adolescenţi persoane care nu sunt populare, care au puţin prieteni. Caţi nu stau închişi în casă ori au doar unul-doi prieteni?

2. Jocuri video

S-a spus în repetate randuri că Ali David Sonboly era obsedat de jocurile video inclusiv de Counter Strike sau Call of Duty şi se juca ore în şir. Nici asta nu e ceva neobişnuit. Personal, cunosc cel puţin 100 de adolescenţi care au jucat şi joacă acest joc. În intreaga lume sunt milioane de copii care se joacă jocuri violente şi nu comit crime. Deci nu poate fi o legătură directă, fără să ne uităm şi la alţi factori.

Da, Call of Duty e un joc de tragere, violent, palpitant şi înfricoşător, ca de altfel şi alte 20-30 de jocuri pe care adolescenţii romani le joacă. Ce-i drept nu este recomandat copiilor sub 12 ani. În Romania se pare că nu se aplică. Joacă cine vrea. Despre teoriile legate de violenţă şi jocurile video avem multe opinii, unele contradictorii. Unii specialişti susţin că jocurile video violente creează violenţă (adică, copii nonviolenţi – în urma jocului – devin violenţi), alţii spun că adolescenţii devin violenţi doar în timpul jocului, ca o formă de manifestare, de eliberare a violenţei, altfel nesesizând nicio diferenţă comportamentală şi alţii susţin că, de fapt, jocurile violente nu fac altceva decât să exacerbeze ceea ce există deja, adică violenţa copiilor (sau cu trăsături de risc).

3. Legătura cu atacul din Oslo

Şeful poliţiei din Munchen declara că Ali Sonboly era fascinat de Anders Behring Breivik. În acest sens a găsit în locuinţă decupaje de ziare cu crimele acestuia, o carte cu titlul „De ce ucid copiii“ de Peter Langman şi atacatorul avea inclusiv o fotografie cu Breivik la profilul său de pe aplicaţia socială WhatsApp. Coincidenţă sau nu, atacul a avut loc fix la 5 ani de la masacrul din Oslo. Să fie acestea explicaţii suficiente? Nu încă.

4. Arma şi victimele

Un pistol model Glock 17 de 9mm, cumpărat ilegal de pe internet, găsit uşor la vreo 400-500 euro şi 300 de gloanţe. Tot un Glock (34) avea şi Breivik. Ce-i drept numărul de gloanţe şochează. Şi numărul de gloanţe trase este enorm. 58 de cartuşe au fost găsite. Categoric intenţia este criminală şi acţiunea este plină de cruzime. Categoric, judecând după numărul de gloanţe regăsite, intenţia a fost de a ucide în masă.

În mod clar e o legătură cu vârsta victimelor. Şapte erau adolescenţi: doi germani, doi turci, un ungur, un grec şi un kosovar. Doi aveau 14 ani, doi aveau 15 ani, unul 17, altul 19 iar ultimele două victime aveau 20 şi respectiv 45 de ani. Dintre ceilalţi 35 de răniţi doar patru au răni cauzate de gloanţe. Niciunul dintre cei ucişi nu era coleg de clasă cu autorul. Deci erau necunoscuţi, ceea ce înseamnă că nu i-a selectat. A tras fără milă.

5. Alte preocupări

În 2015 autorul a vizitat şi a făcut fotografii în oraşul Winnenden, locul în care în 2009 a avut loc un atac la o şcoală când un tănăr de 17 ani a ucis 15 persoane. Tim, autorul, era absolvent al acelei şcoli. E un indiciu extrem de interesant, şi şeful poliţiei din Bavaria, Robert Heimberger, a declarat că şi din această pricină, atacul a fost plănuit încă cu un an în urmă. Şi, de fapt, aceasta este concluzia care ne şochează. A plănuit şi nimeni nu l-a putut opri?

6. Stare mintală

Cu privire la diagnostic, procurorul cazului ne anunţă că Sonboly a fost tratat de anxietate socială şi depresie în 2015, a fost internat două luni şi pe urmă a continuat tratamentul de acasă. Nici aceste indicii nu ne sunt suficiente şi nici foarte relevante. Depresia atinge una din patru persoane cel puţin o dată în viaţă. Frica de situaţii sociale este iarăşi frecventă la adolescenţi. În America, în 2014, trei milioane de adolescenţi (11%) cu vârsta cuprinsă între 11-17 ani au cel puţin un episod de depresiv.

Ce mă intristează în presa din Romania este să citesc titluri care nu fac altceva decât să incrimineze şi să stigmatizeze şi mai multe persoanele în suferinţă psihică şi cu un diagnostic psihiatric atât de des întâlnit precum depresia. Într-un ziar naţional titlul era „Cum a reuşit un tanar depresiv….“

Nu are nicio importanţă, dimpotrivă, persoanele cu depresie nu comit acte criminale. În acest sens am ca argument studiul recent al psihiatrului S. Fazel de la Oxford care a măsurat depresia şi comportamentul violent pe un lot de 47.158 de pacienţi diagnosticaţi cu depresie, comparativ cu 898.454 fără un diagnostic. Diferenţele nu erau semnificative. Din păcate pentru ei, persoanele cu depresie au un risc crescut de a-şi face rău propriei persoane, nu altora. Dar a declara acest diagnostic nu face decât să accentueze şi mai mult imaginea negativă şi prejudecăţile pe care le avem faţă de persoanele care au avut o dată în viaţă un diagnostic.

7. Victimă a bullying-ului

Dintr-o declaraţie a unui coleg de clasă aflăm că Ali Sonboly era agresat, hărţuit şi mereu, ca răspuns la suferinţele sale, îşi ameninţa colegii că într-o zi îi va ucide. Declaraţiile colegilor sunt susţinute de însăşi afirmaţia autorului din înregistrarea video „am fost chinuit vreme de 7 ani“. Poliţia nu îl avea în baza de date ca infractor, dar au fost găsite două înregistrări ca victimă. Prima, în 2010, când a fost agresat de trei persoane şi a doua în 2012 când a fost jefuit. În 2010, David Sonboly avea 12 ani. Se confirmă, deci, ceea ce studiile demostrează clar: „children who had been bullied at age 13 were more than twice as likely to have depression at age 18“ (Copiii care au fost hărţuiţi la vârsta de 13 ani riscă de două ori mai mult să sufere de depresie la 18 ani).

Conform analizei dr. Langman, autorul cărţii găsite în apartamentul criminalului („De ce ucid copiii“, 2010), există trei tipuri de atacatori: psihopaţi, psihotici şi traumatizaţi. Majoritatea dintre cele 10 cazuri descrise în cartea psihologului american, aşa cum autorul susţinea recent într-un interviu, au suferit evenimente traumatice. Nu există suficiente informaţii despre această persoană, dar Langman nu crede că ar fi vorba de un psihopat, deoarece aceştia sunt narcisisti şi au abilităţi sociale foarte bune, uneori fiind chiar carismatici. Dimpotrivă, Ali Sonboly era timid, introvertit, retras, nesigur şi anxios.

Ţinând cont de toate informaţiile pe care le avem până în prezent despre profilul şi activităţile autorului oferite de poliţie, tare mă întreb dacă nu cumva, în acest caz, putem vorbim despre tipul traumatizat.

Interviul psihologului se încheie cu câteva sugestii pentru prevenire.

Întâi, trebuie să cunoaştem şi să recunoaştem semnele care ne pot alarma. Şi în alte cazuri, şi în acest caz, autorul a ameninţat cu ceva timp în urmă despre crimele pe care le va comite. Oamenii de rând sau apropiaţii pot fi mai vigilenţi şi mai responsabili social. Ajunge nepăsarea umană care creeeză victime. Criminalii uneori îşi avertizează apropiaţii tocmai pentru a sta departe şi a nu fi răniţi. Alteori îşi pot găsi complici şi pot invita prietenii să îi ajute (vedem aici prietenul autorului arestat a doua zi). Pot ameninţa pe cei pe care vor să îi ucidă. Gândiţi-vă în România câte cazuri de violenţă şi crime au fost dus la împlinire şi în câte situaţii victima era mereu ameninţată de agresor că va fi ucisă. Şi replica este mereu aceeaşi: „nu credeam că o va face“.

Din păcate, spune expertul, semnele sunt atât de evidente, însă oamenii refuză să le trateze cu seriozitate. Sau le este frică să le denunţe. Ajunge!

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Programul de lucru ar putea fi redus de la opt la şase ore

octombrie 20, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

publicat de Alexandra Dragut in Tribuna la 20 octombrie 2015

Angajaţii ar putea să stea la muncă doar şase ore, în loc de opt. Senatorul UNPR Ioan Iovescu a discutat cu mai mulţi parlamentari, inclusiv cu vicepremierul UNPR Gabriel Oprea, şi doreşte ca ideea suedezilor de a reduce programul de lucru, să fie implementată şi la noi. Parlamentarul susţine că această măsura le-ar permite românilor să câştige mai mult şi va elabora un proiect de lege în acest sens, pentru a putea fi supus la vot.

Principalul avantaj al scăderii orelor de lucru de la opt la şase ar fi creşterea eficienţei angajaţilor, dar şi faptul că şi-ar mai putea găsi un al doilea job, part-time, care îi va face să câştige mai mult, potrivit senatorului UNPR. „Una este un randament la şase ore şi alta e un randament la opt ore. Cei care lucrează în fabrici pe bandă, nu este uşor ca opt ore să tragi”. Anul trecut, angajaţii cu normă întreagă din România au lucrat cel mai mult din Uniunea Europeană, 41 de ore pe parcursul unei săptămâni, potrivit unui raport al Fundaţiei Europene pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Muncă şi Viaţă. Orele lucrate se referă doar la locul de muncă principal, excluzând o a doua slujbă sau activităţi part-time.
Angajaţii recunosc că le-ar plăcea să stea mai puţin la serviciu, dar nu văd eficientă o astfel de schimbare. „Nu cred că este cineva care să spună că nu i-ar plăcea să muncească mai puţin. Dar trebuie să privim lucrurile în mod realist şi să ne dăm seama că dacă stăm acasă, nici patronului nu îi merge bine şi nici angajatul nu mai câştigă. Cred că 8 ore pe zi, cinci zile pe săptămână este un program corect. În mai toate ţările civilizate este la fel. Unii lucrează şi mai mult de atât, bineînţeles fiindu-le plătite orele suplimentare”, spune Cristina, o angajată.

„Nu cred că va avea sprijin parlamentar”

Psihologul Mihai Copăceanu o vede ca pe o măsură bună pentru angajaţi, dar nu crede că propunerea va fi acceptată de parlament.

„Teoretic pare o idee bună şi salutară printre angajaţi. Nu cred că va avea sprijin parlamentar. Cunoscând faptul că românii oricum muncesc multe ore depăşind programul şi în acest caz cele şase ore vor fi depăşite. Pentru un angajat, un timp mai scurt va fi în favoarea lui şi asta ar prezenta un avantaj pentru angajator dacă eficienţa muncii va creşte. Oricum, după cinci sau şase ore, randamentul scade. Dar angajatorii pot profita şi vor afirma, de exemplu, că dacă se munceşte mai puţin se va plăti mai puţin. Două ore pe zi înseamnă 10 pe săptămână şi 40 pe lună, ceea ce face o diferenţă considerabilă”, ne-a precizat psihologul sibian.

Programul de lucru ar putea fi redus de la opt la şase ore
Senatorul Ioan Iovescu crede că România ar trebui să fie a doua ţară din Uniunea Europeană, după Suedia, care să opteze pentru mai puţine ore de muncă pe zi. Proiectul de lege ar urma să se concretizeze cel târziu anul viitor, după cum a spus politicianul.

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

De ce unii sinucigaşi îşi ucid şi copiii. Studiu: În România trăiesc 210.000 de persoane cu probleme de sănătate mintală

octombrie 12, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol publicat de Ioana Nicolescu pe Adevarul.Ro la 11 oct 2015

Răzbunarea pe fond de depresie pare să fie motivul principal pentru care avocata care s-a aruncat joi seara de la etajul 8 dintr-un bloc din cartierul Crângaşi şi-a luat cu ea şi copilul de 5 ani. Pe biletul pe care l-a lăsat în urmă a scris „numai Gabi e de vină”, Gabi fiind iubitul femeii şi tatăl copilului. Avea probleme mintale, spun psihologii. De altfel, un studiu arată că 210.000 de români suferă de probleme mintale.

Psihologii spun că actul de sinucidere este un efect al unei stări grave de depresie, care este o boală mintală, iar potrivit unui studiu, peste 210.000 de români au probleme mintale. Studiul, lansat de Fundaţia Estuar, de Ziua Mondială a Sănătăţii Mintale, arată că în România, la sfârşitul lunii iunie, trăiau peste 210.000 de persoane cu probleme de sănătate mintală, iar 22.000 dintre acestea sunt copii.

„În România, numărul persoanelor cu probleme de sănătate mintală este în creştere de la an la an. Doar în ultimele 12 luni numărul acestor persoane a crescut cu aproape 3.000. (…)

Desigur că numărul real al acestora este mult mai mare, în principal din două mari motive, pe de o parte mersul la psiholog sau la un specialist în sănătate mintală este încă ruşinos şi privit ca ceva tabu şi pe de altă parte faptul că există în continuare o lipsă de informare sau de educare la nivelului publicului larg cu privire la existenţa unor astfel de servicii”, a explicat preşedintele Estuar, Cristian Andrei, citat de Mediafax. Reţinerea românilor de a apela la ajutor profesionist duce la ignorarea unor cazuri foarte grave de depresie, care pot avea rezultate tragice, cum a fost cazul femeii care s-a sinucis joi seara luând cu ea şi copilul ei de 5 ani. Cazul acesta este deosebit de şocant tocmai fiindcă o mamă a sfârşit şi viaţa copilului ei.

Psihologul şi bloggerul adevarul.ro Mihai Copăceanu spune că motivele sinuciderii diferă de la caz la caz, dar că în cele mai multe cazuri actul sinuciderii este un simptom, un efect al unei depresii. „De ce îşi iau unii sinucigaşi copiii lor cu ei? Pot fi câteva explicaţii şi întotdeauna este vorba de o gândire iraţională: «Dacă eu mor, ce face el singur?» sau «Eu nu mai am cale de scăpare din această stare decât moartea, dar copilul va suferi dacă este orfan, e mai bine să-l iau cu mine». Dar mai există şi un al treilea scenariu, răzbunarea: «M-ai făcut să sufăr, atunci te fac şi eu pe tine să suferi, îţi iau copilul tău cu mine». Este o deformare severă a realităţii din cauza depresiei şi, în general, nu este un gest premeditat, sinuciderea e un gest impulsiv„, a explicat Copăceanu.

Şi criminalistul Dan Antonescu, blogger adevarul.ro, este de părere că răzbunarea pare să fie motivul pentru care femeia s-a aruncat de la etaj luând-o şi pe fata ei. „Se pare că este vorba de o posibilă depresie cauzată de conflictele pe care le avea cu iubitul ei, Gabi.

În cazuri de depresie, trebuie să se apeleze la ajutor profesionist de la un psiholog sau de la un psihiatru. Părerea mea poliţienească, am întâlnit multe cazuri de sinucidere, este că sunt situaţii când victima consideră că nu mai are cale de ieşire, nu mai are argumente, fiind în prag de sinucidere, vrea să se răzbune şi ia şi viaţa copilului persoanei pe care vrea să se răzbune.

Mesajul este clar, dar gestul presupune un egoism dus la extrem. Există situaţii în care victima se inspiră de la un alt caz. Gesturile acestea nu au nicio noimă şi nimeni nu va şti ce a fost în mintea sinucigaşului când a făcut gestul”, a explica Antonescu. De asemenea, criminalistul mai spune că semnele de depresie pe care prietenii, colegii şi rudele le pot observa la o persoană sunt apatia, irascibilitatea, delăsarea, dezorientarea sau indolenţa.

Şi psihologul Diana Ioaneş spune că în acest caz se pare că este vorba de răzbunare. „Este o disperare extremă, o vorba de răzbunare maximă faţă de partener ceea ce denotă patologie şi egoism maxim. În cazul unei mame, este clar că e afectat instinctul matern. Probabil că victima nu credea că gestul l-ar afecta pe cel pe care vroia să se răzbune dacă îl făcea singură. Depresia întunecă judecata, în astfel de cazuri este posibil ca persoana să facă gestul acesta fiindcă nu mai speranţă nici măcar pentru copil.

Trebuie să înţelegem că depresia este o boală mintală şi că actul de sinucidere lasă urme adânci, cei dragi ajung să se învinovăţească în situaţiile astea”, a explicat Ioaneş. Cum s-a întâmplat tragedia Femeia în vârstă de 35 de ani, de profesie avocat, şi-a aruncat joi seară, în jurul orei 23.00, copilul de 5 ani de la etajul opt al unui bloc din Crângaşi, iar apoi s-a sinucis aruncându-se şi ea în gol. Se pare că aceasta ar fi fost în stare de depresie, după o ceartă cu iubitul ei. Ea a lăsat un bilet de adio în care îi spunea mamei sale că „numai Gabi e de vină”.

Cercetările au stabilit că Gabi era iubitul femeii.â şi tatăl fetiţei.

Dosarul a fost preluat de Serviciul Omoruri, care a deschis o anchetă coordonată de procurorii Parchetului Tribunalului Bucureşti, în condiţiile în care încadrarea faptei este crimă, urmată de sinucidere. La Poliţia Capitalei urmează să fie audiate persoane care pot da detalii privind împrejurările în care s-a produs incidentul.

Citeste mai mult: adev.ro/nw2mwu

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

Copiii români, cei mai fericiţi din Europa! Cum explică specialiştii acest clasament surprinzător

august 19, 2015august 19, 2015 mihaicopaceanu1 comentariu

articol publicat de Claudia Spridon la 19.08.2015 pe Adevarul aici

Copiii români sunt cei mai fericiţi din Europa, potrivit unui studiu de amploare făcut de o asociaţie britanică, la care au participat elevi cu vârste cuprinse între 10 şi 12 ani din 15 ţări. Copiii români ocupă locul doi în lume, în topul fericirii, după cei din Columbia, în timp ce la coada clasamentului s-au situat ţări precum Marea Britanie şi Germania.
Specialiştii atrag însă atenţia că acest clasament este discutabil, întrucât fiecare copil percepe altfel fericirea.

Totuşi, potrivit studiului, copiii români au o stimă de sine ridicată, sunt mulţumiţi de aspectul lor fizic şi sunt încântaţi de ceea ce fac la şcoală. De cealaltă parte, britanicii de 10-12 ani sunt nemulţumiţi de viaţa lor în ansamblu şi au probleme atunci când vine vorba de încrederea în propriul aspect fizic.

„Ce face copilul român de 12 ani şi ce face un copil britanic la 12 ani? La 12 ani copilul este deja integrat într-un colectiv şcolar, are prieteni, socializează, îl preocupă deja timpul liber, sporturile şi probabil micile pasiuni încep să devină importante. Evident că nu mai este copil speriat şi nesigur abia intrat în şcoala şi nici nu este copil aflat la pubertate spre adolescentă când apar alte neplăceri. Teoretic e o perioadă prielnică copilăriei sale”, explică psihologul Mihai Copăceanu.

În opinia acestuia, copiii defavorizaţi social pot raporta un grad ridicat de fericire dacă universul lor de manifestare se limitează la viaţa la ţară, creşterea animalelelor şi legătura cu natura.

„Ce poate fi mai fericit pentru un copil dintr-un sat de munte decât să se joace zilnic, după câte ore de şcoală, pe întinsa pădure din jurul casei sale ? chiar dacă nu are curent electric. El este mulţumit. Are prieteni cu care să se joace. De fapt el raportează fericirea sa la condiţiile sale. Nici n-ar şti cum să utilizeze o tabletă şi probabil l-ar pliciti acest fapt”, a punctat specialistul.

Copiii, mulţumiţi de ce învaţă la şcoală Mai departe, studiul arată că elevii de 10 ani de la noi au acordat nota 9,3 sistemului de învăţământ, declarându-se încântaţi de materiile pe care le studiază şi de modul în care li se predă la şcoală. Însă, copiii cu doi ani mai mariau scăzut nota dată sistemului de învăţământ la 8,9. O explicaţie pentru nota mare obţinută de sistem, care este deseori criticat pentru carenţele sale, ar fi lipsa de alternative a copiilor.

„O familie de români, acolo unde este cazul, chiar se implică într-o educaţie de succes, cu rezultate şcolare ridicate, tocmai pentru mândria părinţilor. Părinţii îşi hrănesc propria stimă de sine prin rezultatele educaţionale ale copiiilor”, susţine Mihai Copăceanu.

Agresivitatea în şcoli, un fenomen de amploare

Acelaşi studiu arată, însă, că elevii sunt conştienţi de gradul ridicat al violenţei în şcoli, fenomen ce a luat amploare în ultimii ani. Concret, 19% din respondenţi susţin că au fost implicaţi în cel puţin trei incidente violente în sala de clasă în decursul unei luni, în timp ce 11% spun că au avut altercaţii cu colegii o singură dată. Ţara noastră se clasează, astfel, pe primul loc din punct de vedere al violenţelor în instituţiile de învăţământ.

„Din fericire în România fenomenul de buling nu este atât de ridicat precum în alte ţări deşi mai ales în ultimii doi ani bulingul în şcoli a crescut. În raportarea gradului de fericire, relaţia cu şcoala are un loc esenţial”, completează Mihai Copăceanu.

Cercetarea a încercat să scoată la iveală şi măsura în care copiii din categoria 10 – 12 ani îşi cunosc, încă de mici, drepturile. Astfel, 77% din copiii norvegieni au explicat că îşi cunosc drepturile, pe locul doi situându-se micuţii din Columbia, iar pe trei cei din Polonia. România ocupă locul 6 în clasament, codaşi fiind englezii şi sud coreenii, şi ei nefericiţi conform studiului amintit.

„Dacă au răspuns afirmativ nu înseamnă că îşi cunosc drepturile. Întrebarea imediat următoarea de verificare ar trebui să sune « care sunt drepturile tale. Enumeră-mi te rog 5 dintre acestea”. Copiii de 10 ani din România încă nu beneficiază de totalitatea drepturilor lor, fie că vorbim de mediul familial sau de cel şcolar”, a precizat psihologul.

Copiii români nu sunt independenţi de familie Acesta este ferm convins că răspunsurile date de copiii români ar fi fost complet diferite dacă aceştia ar fi responsabilizaţi de mici şi independenţi parţial de familie, aşa cum se întâmplă în alte ţări eurpene precum Finlanda, Danemarca sau Marea Britanie.

„Răspunsurile au fost influenţate în mare măsură de faptul că la noi părinţii se implică activ în viaţa copilului cel puţin până la clasa a XII-a”, a adăugat Copăceanu.

Studiul arată de asemenea că fetele din Marea Britanie sunt pe penultimul loc în ceea ce priveşte încrederea în propriul aspect fizic, acordându-şi nota medie 7,3, în condiţiile în care cea maximă este 10. Fetele românce s-au clasat pe primul loc, acordându-şi nota 9,4.

„Fetele de 12 ani au o imagine de sine ridicată pentru că se simt bine cum arată. Dar treptat apare o schimbare. Fetele din România încă de la 12 ani devin din ce în ce mai mult interesate de aspectul fizic, de modul în care se îmbracă, de machiaj, tunsoare şi de imaginea corporală,de masa corporală”, conchide psihologul.

Topul tărilor cu copii fericiţi

1 Columbia

2 România

3 Israel

4 Turcia

5 Africa de Sud

6 Algeria

7 Ethiopia/Nepal

8 Spania

9 Polonia

10 Norvegia

11 Estonia

12 Germania

13 Anglia

14 Coreea de Sud

Citeste mai mult: adev.ro/ntcbgv

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Pensionarii, cei mai dispuşi la depresie

ianuarie 23, 2015ianuarie 27, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

Articol publicat in Tribuna, 22.01.2015

Dacă stai prea mult, ajungi depresiv. Asta este concluzia unor cercetători chinezi, care au luat în considerare studiile precedente. Printre formele de sedentarism care pot creşte riscul de a suferi o depresie se numără timpul excesiv petrecut în faţa televizorului şi al calculatorului. Faptul a fost confirmat şi de psihologul sibian Mihai Copăceanu, care aduce ca prim exemplu oamenii care se plafonează şi duc o viaţă pasivă. De pildă, pensionarii. „O dată pensionaţi, oamenii duc o viaţă extrem de pasivă şi stările deprimante devin tot mai accentuate. Un om activ îşi preocupă timpul şi programul zilnic, îşi preocupă mintea. şi asta este esenţial”, a spus psihologul.

Cercetătorii de la Colegiul Medical din Universitatea „Qingdau” din Shangong au demonstrat că un stil de viaţă sedentar creşte cu 25% riscul de a suferi o depresie, în comparaţie cu oamenii care sunt activi şi duc o viaţă solicitantă. Potrivit Mediafax, analiza, publicată în British Journal of Sports Medicine, a adus în faţă rezultatele obţinute în urma monitorizării a 193.166 de participanţi la alte 24 de studii publicate anterior, care au avut în centru nivelurile de comportament sedentar şi riscul de depresie. Explicaţii în legătură cu acest studiu ne-a oferit şi psihologul sibian Mihai Copăceanu, care spune că factorii depresiei sunt, înainte de toate, în funcţie de vârstă. „Factori de risc pentru tulburarea depresivă sunt şi suferinţa unei boli somatice îndelungate, abuzul de alcool şi droguri, evenimente din viaţă stresante (pierderea job-ului, a unei persoane, divorţul, pierderdea iubitei), munca în exces, nemulţumirile şi insatisfacţiile profesionale precum stima de sine scăzută, pesimismul, autocritica”, a mai explicat Mihai Copăceanu. Potrivit sibianului, studiile arată că una din patru persoane poate dezvolta un episod depresiv pe parcursul vieţii.
Secretul? O viaţă echilibrată
Ce se recomandă? În funcţie de tipul şi severitatea simptomelor, depresia poate fi tratată prin psihoterapie. „Mi-aş dori ca sibienii să aibă încredere în psihologi şi să acceseze serviciile de terapie. Psihologul clinician este de mare ajutor şi reprezintă o necesitate, pentru că el intervine cu metode şi tehnici specializate. Psihologul nu dă sfaturi, nici nu este o persoană ca oricare alta, care doar te ascultă. Prietenii nu pot fi psihologi. Apoi, în cazurile severe, depresia trebuie numaidecât tratată prin medicamente, pe care doar un psihiatru, în urma unui consult de specialitate, poate recomanda”, a spus Mihai Copăceanu. Pe lângă medicamente, un remediu bun este viaţa echilibrată. „Trebuie să avem şi momente de odihnă, de dialogare cu sinele şi de socializare. Dar, câteodată, uităm să socializăm complet. Ne închidem în noi sau – mai nou – în tehnologie, în Internet şi calculator. Văd deseori familii, unde tatăl este cu treaba lui, mama cu a ei, iar copiii pe calculator”.
De asemenea, pentru un stil de viaţă moderat se recomandă şi o activitate fizică mai bună.