Etichetă: mihai copaceanu
Cazul poliţistului pedofil – testare psihologica
g
SHOW MORE
Unii copii ascund în spatele agresivității o suferință, o confuzie, o revoltă
interviu oferit dnei Alina Boghiceanu pentru Jurnaliștii.ro publicat la 6 decembrie
Psihologul Mihai Cop
ăceanu a acordat un interviu siteului Jurnalistii.ro în care a explicat ce înseamnă să crești un copil într-o manieră pozitivă atunci când toți din jurul tău se consideră experți în parenting. În acest sens, el pledează pentru un stil democratic de a crește copilul. „Există reguli clar stabilite și reguli care se negociază, iar îndeplinirea și neîndeplinirea lor devin un proces de învățare. Există și consecințe, care nu sunt însă pedepse“, ne-a explicat psihologul.
De asemenea, Mihai Copăceanu este de părere că un copil trebuie să-și formeze o gândire logică și critică, întrucât îl va ajuta întreaga viață să rezolve probleme, să identifice soluții, să adreseze întrebări, să gândească în profunzime și să nu ia totul de-a gata. „Lectura este importantă pentru gândirea analitică ceea ce astăzi nu se mai regăsește în obligațiile unui elev“, ne-a mai declarat psihologul.
Despre modul în care ar trebui să ne raportăm la conflictele dintre copii, despre cât de eficiente sunt pedepsele pe care le aplicăm, dar și recompensele atunci când copiii iau o notă bună, dar și multe alte informații interesante puteți citi în interviul de mai jos.
Jurnalistii.ro: Nu agreați stilul parental permisiv și nici pe cel agresiv, dar pledați pentru cel democratic. Ce înseamnă mai exact?
Mihai Copăceanu: Înseamnă să crești un copil într-o manieră pozitivă. Ceea ce nu e ușor de realizat cunoscandu-ne pe noi ca părinți (suntem doi deja, fiecare diferiți cu istorii și experiențe personale), cu trecutul nostru educațional (patru bunici), cu relațiile noastre și cu propria noastră creștere și viziune despre educația copiilor. Ca părinți pentru prima dată suntem asaltați cu sfaturi din partea tuturor despre cum să ne creștem copiii mai bine, unele contradictorii, ca părinți pentru a doua sau a treia oară dorim să evităm unele greșeli făcute cu primul copil și iar situația devine complexă. Stilul parentar democrativ nu este o opinie proprie în care cred ci reprezintă eficiență susținută prin studii științifice în psihologia educațională.
În stilul parental autoritar părintele este șeful, el impune reguli și pedepse în consecință pentru încălcarea lor. El are întotdeauna dreptate și copilul trebuie să i se supusă fără a avea nicio opinie. Sunt multe restricții și inclusiv pedepse. Pedepsele, inclusiv cele fizice, i se par obligatorii adultului, crezând că au valoare educațională pentru că, în logica acestui părinte autoritar, pedepsele disciplinează. Sentimental este mai puțin prezent la acest părinte, sentimentele exprimate direct sunt considerate inutile și chiar o slăbiciune din partea adultului. Cum să plângi? În Romania acest stil este prezent, din păcate, într-o proporție exagerat de mare. Îl regăsesc atât de des!
Stilul permisiv este iarăși o formă a extremei frecvent întâlnit în ultimii ani. El prevede o libertate maximă și o formă de iubire necondiționată, copilul face orice își dorește și uneori își dorește lucruri și activități ale adultului. Pe premiza că trebuie să cunoască, să se dezvolte și să învețe din experiență, adultul este extrem de disponibil și, de fapt, în defavoarea copilului. Copilul nu poate alege întotdeauna responsabil și rămane în sarcina adultului să fie responsabil. Copilul are nevoie de reguli și de înțelegerea și rostul acestor reguli, are nevoie de îndrumare și sprijin. Consecințele sunt acelea că își va dezvolta un comportament lipsit de orientare și disciplină ceea ce îi va crea probleme de adaptare și relaționare în mediul social de la grădiniță și școală.
Ori a dezvolta un stil democratic înseamnă că fiecare persoană din casă este egală. Da, copilul are drepturi dar nu poate obține orice și oricând își dorește. Există reguli clar stabilite și reguli care se negociază, iar îndeplinirea lor devine un proces de învățare precum și neîndeplinirea lor. Există și consecințe. Altfel, ar fi un stil permisiv. Dar consecințele nu sunt pedepse.
Copilul este încurajat să facă alegeri în fiecare zi în cât mai multe domenii posibile. Întărirea pozitivă, cum o numesc psihologii, joacă un rol central. Schimbarea comportamentală se obține dacă fiecare copil este apreciat, încurajat și recompensat (chiar verbal) pentru ceea ce a făcut dezirabil, oricât de mic ar părea acel lucru.
Și schimbarea comportamentală este mult mai consistentă decât în cazul stilului autoritar. Pentru un copil care obține cu greu un 8 la fizică merită să fie apreciat în loc să i se spună dar nu puteai să iei 10? Și copiii simt foarte bine când nu sunt apreciați pentru efortul lor.
Copilul știe ce va obține, copilul este apreciat și valorizat. Sunt prezente valori pe care odată adoptate copilul le va dezvolta pe viitor, precum autonomia, respectul și acceptarea ceilorlați.
Atât premierul, cât și președintele sunt nemulțumiți de sistemul de educație. Mi-a atras atenția ce a spus președintele în deschiderea anului școlar: „Viața nu se clădeste pe o diplomă, ci pe abilități și pe ceea ce înveți să faci“. Într-o țară cu un grad de promovabilitate a bacalaureatului foarte mic, cum vor percepe elevii acest mesaj?
Mesajele politicienilor într-o școală nu ar trebuie să conțină vreo referire la politică. Strict educaționale. Amândoi au consilieri pe domeniul educațional care ar putea să le redacteze discursurile. Administrația Prezidențială are un proiect de impact numit România Educată. Am participat ca invitat la o sesiune de lucru pe tema educației în învățământul preuniversitar și am constatat seriozitatea acestui demers.
De obicei, copiii, dacă sunt mici, nu prea sunt atenți la mesajele politicienilor mai ales în prima zi de școală. Dar viața se clădește și pe o diplomă pentru că diploma adeverește abilitățile și ceea ce ai învățat să faci. Dacă nu ai avea o diplomă într-un anumit domeniu cum poți practica? De exemplu psihologia? Pentru un adolescent contează în definitiv mediile obținute și diploma de BAC pentru că de fapt aceasta este valoarea măsurabilă a eforturilor sale educaționale. Și își impun foarte clar standardele pe care vor să le atingă. În sutimi.
Regretatul academician Solomon Marcus spunea că „îi învăţăm pe copii să butoneze la calculator, dar nu îi învăţăm să gândească analitic“. În ce cheie trebuie înțeleasă această vorbă?
Am avut bucuria să îl întâlnesc și să schimb idei cu academicianul Marcus și îmi este tare drag. Cred că se referea la faptul că sărim pași. Este adevărat că trăim într-o eră a tehnologiei și românul este fălos când îi cumpără copilului său, oricât de mic ar fi, tablete sau alte tipuri de device-uri ale tehnologiei moderne. Gândirea analitică se dezvoltă în școală, iar folosirea chiar avansată a tehnologiei, deprinderea unor abilități concrete nu suplinește gândirea analitică. Copiii au nevoie să gândească logic și rațional, de acest instrument cognitiv, pe care îl vor putea utiliza întreaga viață indiferent de domeniul spre care se vor orienta. Ea este utilă în vizualizarea și rezolvarea de probleme, în identificarea de soluții proprii și susținerea prin argumentare a acestora. Să adreseze întrebări, să cunoască ceea ce nu știu, să gandească în profunzime și să nu ia totul de-a gata, să transforme informația în cunoștiințe sunt doar căteva abilități ale unui elev cu gândire analitică și critică. Ea se îmbunătățește exersând-o. Văd elevi că au învățat și știu foarte bine lecția dar de fapt ei doar au memorat-o fără să o înțeleagă sau să cunoască semnificația unor expresii. Lectura este importantă pentru gândirea analitică ceea ce astăzi nu se mai regăsește în obligațiile unui elev.
Consider că bătaie este ruptă din iad, dar, inevitabil, pe fondul stresului, mai țipăm la copii, mai ales dacă sunt foarte mici și aproape imposibil de stăpânit. Acești copii pot rămâne cu sechele emoționale?
Da.
Ce facem cu dascălii care aplică corecția fizică copiilor și am să dau exemplu cazul educatoarei pe care tatăl unei fetițe a acuzat-o că a tras-o de urechi până i-a dat sângele?
Îi reclamăm la școală, comisia de disciplină. Și eventual la Poliție.
Cum tratăm conflictele dintre copii? Ce ar trebui să-i învățăm ca să evite o bătaie, un conflict cu un alt copil?
Depinde de vârsta la care au loc. La 5 ani sau la 15 ani? Conflictele verbale și cele fizice sunt dese între copiii mici fie la grădiniță, fie la învățământul primar. Copiii mici se împacă repede după un conflict. Deseori părinții sunt cei care exagerează rămânând supărați sau exacerbând conflictele.
Un conflict nu înseamnă o bătaie între copii. Conflictele fizice pot fi evitate și reduse ca frecvență. La școală avem un managment al clasei, acasă altul. Fiecare caz reprezintă o individualitate și se analizează separat. Dacă acel copil este mereu victimă sau agresor sau dacă rolurile alternează? Dacă este cel care lovește, primul pas este să înțelegem, analizând situația în detaliu, care sunt motivele pentru care copilul acționează în acest sens. Ce îl face pe el să lovească? Când, unde și pe cine? Ce simte? Copilul știe prea bine că a fi violent nu este un fapt acceptabil și dezirabil și uneori caută ajutor din partea adulților. Cu cât înțelegem mai bine contextul, situațiile, factorii determinanți, factorii situaționali și persoanele implicate, cu atât putem identifica soluții de managment eficient al agresivității. Sunt copii care își gestionează cu greu furia și acționează impulsiv. Și sunt părinți care încurajează răspunsul cu violență (să nu te lași). Și în aceste cazuri este necesară consilierea psihologică. Sunt copii care în spatele agresivității lor ascund o suferință, o confuzie, o revoltă. Agresivitatea lor fiind doar o mască. Sau un simptom a ceea ce se întamplă acasă. Discutând liber și deschis ce a simțit înainte și după ce a acționat violent, identificând împreună cu el alternative eficiente la comportamentul său violent.
Ce facem când greșesc, ce fel de pedepse aplicăm ca să nu apărem în fața lor niște capcăuni, dar să le dăm de înțeles că este spre binele lor să ne asculte?
Nu aplicăm pedepse. Nu pot oferi sugestii generale pentru consecințele erorilor unor copii. Copilul învață din greșeli. Și uneori învață mai bine din greșeli decât din teoriile adulților. Și noi facem greșeli. În unele cazuri iertarea are rol mai puternic educativ decât o altă consecință. Și copilul va apreacia reacția neașteptată a noastră. Îmi doresc să văd părinți care se comportă și contrar așteptărilor copiiilor. Pentru copiii noștri, până la o vărstă, le suntem modele. Să devenim modele pozitive pentru ei.
Este corectă recompensa dacă un copil face ceva bun, de exemplu, dacă ia note bune?
Pentru un copil cu note mici la învătătură, dacă a luat o notă bună în urma unui efort, desigur că este corectă recompensa.
Profesorul Florin Colceag spunea într-un interviu că inventivitatea şi creativitatea se dezvoltă exploziv până la vârsta de 12 ani, dar nefiind încurajată, mai târziu nu se mai dezvoltă. Mediul pentru a se dezvolta în această direcția trebuie cutivat și acasă, și la școală?
Nu cred în sentințe ultime la o anumită varstă. E ca și cum ai spune că dacă nu ai luat permisul auto la 18 ani nu o sa-l mai iei vreodată. Fiecare copil are propiul său ritm de dezvoltare și propriul grad nedeterminat de creativitate. Există desigur perioade mai favorabile. Copilul are nevoie de a simți că este stimulat permanent, că îi este insuflată o emoție de a cunoaște. Din fericire, nu știm cum și ce vor deveni copiii. Dar tot din fericire viața noastră contemporană și societatea în care trăim, în Romania, ne oferă o multitudine de oportunități de a dezvolva creativitatea individual și colectiv, în privat și în public. Că este joc, știință, tehnică, artă, muzică, dans, sport, literatură sau tehnologie modernă. Constat cu bucurie că generația de astăzi este mult mai avansată, mult mai abilitată și mai conștientă de realități decât generația de acum 20 de ani. Ceea ce reprezintă un avantaj.
Cum ne putem da seama dacă într-un copil zace un mic geniu? Un mic geniu are, obligatoriu, și un caracter puternic care poate fi modelat de mic?
Depinde de domeniu și de ce înțelegem prin „mic geniu“. Dacă e vorba de inteligență superioară ea se face simțită încă din primii ani. Altfel, genialitatea poate fi dată și de un copil cu inteligență peste medie, dar care muncește foarte mult. Mi-aș dori în școală să existe programe speciale petru copii cu capacități peste medie. Pot fi genii puternice și genii introvertiți, genii fericiți și nefericiți. Important să simtă iubire părinților.
Cum au ajuns românii insensibili la suferinţa celor din jur: compasiunea scăzută, pusă pe seama luptei pentru putere şi bani
articol publicat de Lizeta Oprea pe Adevarul.ro la 9 noiembrie 2016
Primul studiu cu privire la nivelul de empatie al cetăţenilor din 63 de ţări plasează România pe un loc codaş, fapt pe care specialiştii îl pun pe seama instabilităţii economice, a corupţiei ridicate şi nepotismului.
Un grup de cercetători din Statele Unite au realizat primul studiu privind nivelul compasiunii şi puterii de empatie a oamenilor. La acesta au participat 104.000 de persoane din 63 de ţări, rezultatele reprezentând o adevărată surpriză chiar şi pentru oamenii de ştiinţă, care au constatat că ţările din topul clasamentului sunt cele marcate de agresiuni şi războaie.
Cei mai empatici oameni din lume sunt în Ecuador, Arabia Saudită şi Peru. Danemarca a fost clasată pe locul al patrulea, urmată de Emiratele Arabe Unite, Coreea şi Taiwan. La polul opus, cei mai puţin empatici s-au dovedit a fi cetăţenii din Estonia, Venezuela şi Lituania. Ţara noastră se află la coada clasamentului, românii ocupând locul 54 din 63.
Interesant este şi faptul că şapte din ultimele zece ţări ale clasamentului se regăsesc în Europa de Est. Psihologul Mihai Copăceanu (foto jos) a declarat pentru „Adevărul“ că nu consideră că de vină ar putea fi regimurile politice experimentate de aceste state. „Bulgaria, Estonia, Polonia şi Venezuela sunt tot printre ultimele. Alţii ar putea crede că în aceste ţări a existat comunismul, dar nici acesta nu este un răspuns ultim. E greu de caracterizat ce se întâmplă în Venezuela. În România sunt tineri de 26 de ani născuţi şi crescuţi în postcomunism şi mă îndoiesc că la nivel empatic sunt diferiţi faţă de părinţii şi bunicii lor“, este de părere Copăceanul.
Psihologul subliniază şi faptul că ţările de pe primele locuri sunt extrem de diferite, de la cultură, societate, civilizaţie, economie, populaţie până la nivel de trai şi situaţie politică.
Războiul creează empatie
Dr. William Chopik de la Michigan State University, coordonatorul studiului, s-a declarat surprins de rezultate, având în vedere că Orientul Mijlociu se identifică adesea cu războiul. Echipa de cercetători sugerează că o explicaţie ar putea fi că cetăţenii empatici se identifică cel mai mult din punct de vedere afectiv cu cetăţenii altor ţări care trec prin situaţii dificile.
Pe de altă parte, Copăceanu susţine că empatia este legată de afectivitate şi tinde să creadă că societăţile care trec prin război vor fi mai empatice, precizând totuşi că, din păcate, nu toţi oamenii reacţionează similar în situaţii de război.
„Empatia este doar un aspect al comportamentului prosocial. Nu este suficient să fii empatic, dar este necesar să fii empatic pentru a sări în ajutor. În ţările cu empatie ridicată s-au descoperit şi niveluri ridicate de agreabilitate, conştiinciozitate, stimă de sine, afectivitate, bunăstarea subiectivă şi comportament prosocial. Ceea ce înseamnă că empatia este situată într-o reţea mai largă de caracteristici psihologice, de experienţe emoţionale şi comportamente sociale“, a adăugat Copăceanu.
Românii nu sunt dispuşi să-şi ajute dezinteresat aproapele
Despre poziţionarea României la coada clasamentului empatiei, psihologul Mihai Copăceanu tinde să nu dea crezare vorbelor din popor, precum cea cu „să moară şi capra vecinului“, însă subliniază că aceste expresii au un grad de relevanţă pentru că se nasc şi sunt valabile într-un anumit popor şi nu în altul.
„Empatia are multe sensuri şi diferenţe la nivel individual, colectiv şi naţional. Nu mă uimeşte deloc faptul că România este pe acest loc, pentru că realitatea cotidiană din ultimii ani susţine această poziţie. Studiile de psihologie socială şi micile experimente sociale din România pentru a evalua modul în care oamenii reacţionează empatic şi solidar nu au avut rezultate diferite. Românii nu sunt persoane dispuse să-şi ajute într-un mod dezinteresat aproapele. Unii ar putea justifica de pildă că sărăcia îi face pe români reci şi indiferenţi, însă totuşi avem pe scala empatiei şi ţări mai puţin bogate decât România, precum Serbia sau Filipine. Dimpotrivă, oamenii săraci par a fi mai empatici şi se ajută reciproc. Indienii, ungurii şi croaţii sunt mai empatici decât noi“, a declarat Copăceanu.
Reacţia colectivă, aproape nulă
Printre posibilele cauze ale gradului scăzut al empatiei românilor, psihologul a amintit şi instabilitatea economică, lupta pentru putere şi bani, corupţia ridicată, nepotismul: „Categoric aceste aspecte au o influenţă în existenţa unor comportamente sociale de tip individualist ceea ce contravine empatiei şi prosocialului. Faptul că la nivel social campaniile umanitare, acţiunile de voluntariat şi rolul societăţii civile sunt extrem de scăzute în România devine iarăşi relevant.“
El se declară dezamăgit şi de pasivitatea românilor faţă de semenii din imediata lor apropiere: „Şi pe stradă, în situaţiile de violenţe fizice sau furt sau tulburarea liniştii publice, reacţia colectivă este aproape nulă. Nu ne interesează, nu e treaba noastră. Cred că empatia se învaţă. Că învăţăm de mici să ajuţăm, să devenim prosociali, să respectăm emoţiile şi trăirile semenilor noştri, mai ales cele negative.“
Modelul cultural românesc este un model de supravieţuire
Alfred Bulai (foto dreapta) consideră că empatia şi tot ce presupune ea este foarte greu de definit, iar interpretarea din timpul studiului nu este atât de simplă. „Poţi să spui că oamenii sunt diferiţi, dar să faci o ierarhie este mai mult decât periculos. Criteriile sunt construite în funcţie de un model cultural. Este evident că sunt populaţii mai empatice decât altele, pentru că ţine de modelul de familie. În general oamenii care seamănă între ei sunt mai empatici. De exemplu, într-o comunitate din Africa toţi cei din jur sunt exact la fel, nu au cunoştinţe despre alte comunităţi din lume. Într-o comunitate subdezvoltată, ariile de cunoştinţe sunt în jurul tău. Este discutabil pentru că definiţia empatiei poate fi făcută în multe modalităţi. Nu se poate merge pe logica unui singur tip de abordare“, a spus sociologul.
Conform studiului, există diferenţe majore în întreaga lume cu privire la modul în care oamenii resimt compasiunea şi empatia, aspect evidenţiat şi de sociologul Alfred Bulai. „Că există diferenţe între grupuri etnice, între grupuri rasiale, este evident. Sunt date în primul rând de mediul de viaţă. Din acest punct de vedere sigur că ne diferenţiem faţă de alţii, toată lumea se diferenţiază faţă de ceilalţi, mai mult sau mai puţin. Sunt studii în acest sens vizavi de alt tip de comportament pe care îl avem. Modelul cultural românesc este un model de supravieţuire, ne propune să supravieţuim şi facem asta de câteva secole. Noi nu avem un model de dezvoltare, noi mereu începem, dar nu terminăm nimic“, a declarat Bulai pentru „Adevărul“.
Conform sociologului, „în strategiile de supravieţuire, individualismul are locul central, pentru că supravieţuirea o faci mai repede pe cont propriu decât prin colaborarea cu ceilalţi“. Bulai aminteşte de faptul că România are minimum două milioane de români care lucrează în străinătate şi, în condiţiile crizei severe din vestul Europei, nu au fost primii daţi afară, ca dovadă a faptului că românii se adaptează mult mai repede decât cei care au o cultură dezvoltată.
Hărţuirea psihologică. Care sunt situaţiile în care poţi fi acuzat de hărţuire
articol publicat de Radu Eremia în Adevărul la 25 sept 2015.
photo: triesteprima.it
Modificările aduse noii legi a Egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi introduc, printre altele, termenul de „hărţuire psihologică“. Definiţia acestui termen şi transpunerea sa în legislaţie lasă loc la interpretări care pot reprezenta adevărate probleme în ceea ce priveşte limita discuţiilor între două persoane.
Proiectul, iniţiat de PSD, a fost adoptat cu o majoritate covârşitoare. Dintre cei 286 de parlamentari prezenţi, 282 au votat pentru, trei s-au abţinut, iar unul singur nu a votat. Una dintre marile noutăţi ale actului normativ este introducerea termenului de „hărţuire psihologică“, definit în lege în felul următor:
„Orice comportament necorespunzător care are loc într-o perioadă, este repetitiv sau sistematic şi implică un comportament fizic, limbaj oral sau scris, gesturi sau alte acte intenţionate şi care ar putea afecta personalitatea, demnitatea sau integritatea fizică sau psihologică a unei persoane“. Termenul nou introdus de lege poate pune probleme din punct de vedere al limitei discuţiilor între două persoane, putându-se ajunge relativ uşor la situaţia unei hărţuiri psihologice.
„Ca psiholog nu sunt de acord cu definiţia hărţuirii psihologice aşa cum apare în textul Legii din 202/2002. În termeni occidentali, hărţuirea psihologică se referă la comportament ostil, ameninţări verbale, gesturi agresive sau acţiuni de intimidare. De obicei se referă la situaţiile locului de muncă. Şi se deosebeşte de hărţuirea sexuală care sunt acţiuni cu conţinut explicit sexual şi care îî oferă victimei un sentiment de ruşine, frică şi neputinţă cauzând în timp suferinţă emoţională sau chiar depresie“, a explicat psihologul Mihai Copăceanu, blogger „Adevărul“.
Tot Copăceanu punctează faptul că termenul poate fi considerat „unul lax deoarece nu ar poate cuprinde toate tipurile de hărţuire psihologică. Tot legea ar trebui să precizeze, pentru înţelegere câteva subcategorii“.
De la complimente la hărţuire şi afectarea demnităţii Dincolo de situaţiile condamnabile, apariţia acestei noi definiţii, ar putea apărea şi situaţii anapoda. Spre exemplu, dacă insişti în complimente curate, fără intenţii ascunse, la adresa unei femei, te-ai putea trezi cu o plângere pentru hărţuite. „Dacă un compliment, este repetativ şi se încadrează în caracteristicile definiţie se poate considera ca fiind hărţuire psihologică“, a explicat, vag, deputatul PSD Ana Birchall (blogger Adevărul), principalul iniţiator al proiectului de lege. Ce se întâmplă însă când, de exemplu, o persoană de sex masculin îi face un compliment uneia dintre colegele de la locul de muncă. Colega nu-l agreează şi i se pare deplasat complimentul. Poate să-l acuze de „hărţuire psihologică“?
„Situaţiile de acest gen sunt foarte delicate şi cer a fi tratate cu responsabilitate. O persoană care se simte hărţuită, hărţuită sexual sau hărţuită psihologic, are dreptul să depună o plângere, iar instituţiile abilitate au obligaţia să facă cercetări“, explică tot Ana Birchall o asemenea situaţie. Aceast tip de situaţie este explicat şi de psihologul Mihai Copăceanu.
„Complimentul este cu totul diferit (n.r.-de o posibilă hărţuire) deoarece este un semn de respect şi preţuire dacă ne referim la o persoană de sex opus. Iar reacţia nu poate fi decât pozitivă. Ori, în cazul, hărţuirii reacţia este de frică sau dispreţ. De asemenea un compliment poate reprezenta o simplă expresie apreciativă pe când hărţuirea implică o repetiţie de gesturi şi acţiuni. Există o capcană atunci când un bărbat, hărţuind o femeie, se ascunde şi-şi găseşte un fals alibi sub forma unor « complimente »“, spune Copăceanu.
Potrivit legii, în cazul demarării unei acţiuni în instanţă, persoana acuzată de hărţuire sexuală sau psihologică este cea care trebuie să-şi demonstreze nevinovăţia, potrivit principiului „inversării sarcinii probei”, nu ca în alte cazuri în care partea care acuză are acest rol. Au rebotezat o instituţie O altă mare miză în ceea ce priveşte modificărilor apărute în legea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi este reînfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Egalitate de Şanse între Femei şi Bărbaţi (ANES). Necesitatea creării unei instituţii autonome a fost explicată astfel în expunerea de motive: „Practica europeană demonstrează că în statele unde funcţionează instituţii autonome şi independente în domeniul egalităţii de şanse şi bărbaţi, progresele sunt mai accentuate şi vizibile“.
Practic, iniţiatorii nu au oferit niciun argument plauzibil pentru reînfiinţarea unei nou structuri bugetare. ANES-ul fusese iniţial înfiinţată în 2002, iar funcţionarea sa a început trei ani mai târziu la 1 aprilie 2005. Ulterior, agenţia a fost „supusă, în mod sistematic, reorganizării, restructurării, reducerii de personal, la nivel naţional şi în profil teritorial.
Finalmente, ANES a fost desfiinţată, atribuţiile şi funcţiile acesteia fiind preluate de la data de 1 iulie 2010 de către Direcţia pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi din cadrul Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice“. Această decizia s-a luat în perioada guvernului Emil Boc, pe când România era lovită din plin de criza financiară. Din acest motiv, noua lege a fost susţinută mai ales de grupul parlamentar PSD. În noua lege, ANES-ul reapare după ce Direcţia pentru Egalitate de Şanse între Femei şi Bărbaţi din Ministerul Muncii devine Agenţie Naţională.
Deputatul Ana Birchall a explicat pentru „Adevărul“ miza creeării noi structuri şi a explicat nu vor exista cheltuieli suplimentare. „Reprezentarea legală şi instituţională este identică (n.r. – cu a Departamentului pentru Egalitate de Şanse între Femei şi Bărbaţi), autoritate subordonată Ministerului Muncii, condusă tot de un Secretar de Stat, ca până acum, suplimentarea atribuţiilor nu aduce costuri suplimentare. Singurul amănunt important se referă la faptul că Agenţia se va bucura de o autoritate mai mare, de o independenţă crescută şi va putea atrage, având personalitate juridică, fonduri europene“, a afirmat Birchall. Bugetarea de gen, o realitate? O altă noutate apărută în urma modificărilor este apariţia bugetării de 
gen. Un proiect îndrăzneţ dacă avem în vedere ceea ce urmăreşte acest demers.. „Presupune ca tot bugetul naţional să fie elaborat şi distribuit în funcţie de nevoile specifice ale femeilor şi bărbaţilor, către acele sectoare care au impact direct asupra acestor nevoi specifice“, a explicat deputatul Ana Birchall.
Însă, tot aceasta, recunoaşte că „va fi nevoie de timp pentru implementarea unui asemenea instrument prin se urmăreşte şi reducerea diferenţelor salariale”, a conchis Ana Birchall. Alocarea de resurse financiare prin care să se respecte principiul egalităţii de şanse va mai dura ani buni, dat fiind că până acum, cu toate că au fost investite sume mari de bani pentru aceast tip de demers. (de exemplu pe programele POSDRU din exerciţiul bugetar 2007-2013).
Citeste mai mult: adev.ro/nv8ebt
Sistemul educaţional românesc îşi îngroapă elevii. Dacă aveţi şansa, studiaţi în străinătate!
articol scris pe Blogurile Adevărul publicat la 24 iunie 2015
Cei câţiva profesori şi învăţători din comisie citeau regulamente, verificau şi afişau listele cu elevii pe uşile claselor de examinare. „Oooo, ce bine că ai venit! Chiar aveam nevoie de tine! Du-te te rog vezi cum sunt elevii”, îmi zice o dirigintă. Alta profesoară zâmbitoare exclamă „ce faci, Mihai, nu ai somn de dimineaţă?! E vacanţă, ce naiba!” Am urcat la etaj fiind convins că trebuia să-i regăsesc repede pe cei din clasa a VIII-a şi să-i încurajez, acum, cu doar câteva minute înainte de primul lor mare examen din viaţă. Copilaşii aceştia, ştiţi că au doar 14 ani?
Le-am repetat mereu în întâlnirile noastre anterioare „dragii mei, cele mai mari examene în viaţă nu se dau la şcoală, dar asta nu ne scuteşte de note mari şi performanţă” (şi ei au înţeles asta), i-am motivat oferindu-le întâi încrederea mea to tală în capacităţile lor şi i-am învăţat tehnici de managment al timpului, de lecturare eficientă şi de gestionare a emoţiilor distructive. Le-am răspuns la zeci de întrebări şi i-am primit la cabinet fără ezitare. La sugestia mea, unii elevi şi-au închis contul de facebook tocmai pentru a învăţa „fără stres”. Cu câteva luni în urmă m-au rugat să-i ajut să-şi descopere interesele şi aptitudinile. Acum ştiau deja ce-şi doresc şi se visau la licee. E atât de confortabil psihic să ştii ce vrei în viaţă şi atât de confuz şi stresant când nu ştii încotro… Am deschis prima uşă şi reacţia lor a fost de fapt un strigăt de bucurie. Am vorbit cu fiecare încercând să le evaluez starea emoţională. O elevă mi-a întins mâna dreaptă. Îi tremura parcă cu tot corpul. Mi-a răspuns scuzându-se „aşa îmi tremură mie, nu e prima oară, nu e de la examen”. Ei, da…Ca o ultimă reevaluare m-au întrebat despre poeţii contemporani români (Cărtărescu n-a lipsit, nici Dinescu pe care îl întâlnisem cu o zi înainte) şi în discuţia noastră mai în glumă, o elevă (ştiind că am publicat două cărţi) m-a asigurat că îmi va scrie numele pe foaia de răspuns. Altă elevă mi-a zis că va insera o poză: „o poză e cât o mie de cuvinte domnu’ psiholog” şi în final au vrut să-şi dea un check in pe facebook. Evident că am diferenţiat cele serioase şi urgente de cele glumeţe şi nepotrivite. Evident că răspunsuri mulţumitoare nu au primit la întrebări de genul „ce mă ajută în viaţă să ştiu diferenţa dintre o cauzală şi o completivă directă? Şi asta mă stresează pe mine acum!”. Am intrat pe urmă şi în cealaltă clasă şi i-am încurajat mergând pe holuri până când o profesoară justiţiară (culmea, profă de religie) a strigat din toţi rărunchii să părăsesc şcoala că începe examenul şi sunt camere video şi nu avem nevoie de probleme… (Eram sigur că Ceauşescu avea să intre în urma mea).
Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Ce m-a impresionat în această scenă sunt câteva aspecte. Întâi trăirile acestor copii.
La 14 ani eşti încă copil: te joci, cânţi, dansezi, te distrezi şi probabil te îndrăgosteşti. Nu ai gânduri concrete de viitor pentru că viitorul nu e în lumea ta. Lumea ta e alta. Ori, aceşti elevi se îmbrăţişau unii cu alţii şi îşi făceau cruci creştineşti ca în faţa unei mari despărţiri sau a unei iminente catastrofe, un pericol de neconceput. Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Am observat emoţiile profesorilor din şcoală; şi ei erau rugaţi să fie îmbrăţişaţi şi apoi am urmărit reacţiile emoţionale ale părinţilor din timpul şi în urma examenului. A doua zi, alt examen la limba maternă şi a treia zi binecunoscuta şi neiubita matematică. E primul examen al unor copii, primul dintr-o serie de 100, 200 sau câteva vor mai urma la liceu şi în facultate sau master. Şi e primul tratat cu un maximum de importanţă încât pentru unii copii poate fi catastrofal. Cum să nu fii alături de ei? Nu e doar emoţia lor proprie, să ne fie lămurit. Este emoţia lor covârşită de emoţia părinţilor, bunicilor, mătuşilor şi a întregului neam, este soarta lor şi viitorul lor, este mândria lor şi a familiei în joc. „Nu ne poţi face de râs”.
Cum?? Exigenţele părinţilor şi obsesia lor de a fi admişi doar la unele licee în contradicţie cu dorinţa sinceră a elevului care militează în zadar pentru alt liceu şi eşecul admiterii cauzează adevărate traume şi constante reproşuri: „Nu eşti bun de nimic, m-ai dezamăgit, aveam speranţă în tine, acum ce mă fac cu tine. Soră-ta e mai deşteaptă şi muncitoare, tu – un prăpădit. Şi am băgat atâtea meditaţii şi atâţia bani. Nu se va alege nimic de tine în viaţă” – sunt doar câteva „uşoare” sentinţe din cele pe care urechile mele le-au auzit. Viaţa parcă începe sau se sfârşeşte cu acest examen de evaluare naţională. Stresul din aceste zile şi din ultimele luni, interdicţiile, supărările, certurile, epuizarea fizică şi psihică, miile de ore de meditaţii, toate vin în contrast cu viaţa reală. Viaţa reală chiar nu se termină cu un examen, nici cu un eşec, oricare ar fi. Urmaţi-vă şansa, tineri! Pe de altă parte, societatea românească le arată o altă viziune asupra vieţii. De fapt în întâlnirile mele cu elevii de multe ori mi-au contraargumentat că în România nu trebuie să ai şcoală ca să ai bani şi baftă în viaţă, că trebuie să ştii să te descurci, să fii băiat deştept, că hoţii sunt mai fericiţi decât tocilarii şi nu fac închisoare, că medicii care salvează vieţi sunt la limita supravieţuirii şi că profesorii lor care le predau zi de zi trăiesc din împrumuturi financiare şi se îmbracă cu aceleaşi haine sărăcăcioase. Societatea românescă le arată contramodele. Şi mai grav este că statul român nu dă doi bani pe şcoală.
Guvernul României nu face o prioritate de grad zero din învăţământ.
De fapt, nici nu-i pasă. A schimbat vreo 20 de miniştri după 1990 şi a modificat zeci de legi ale educaţiei bătându-şi joc şi experimentând fantezii personele pe spinarea elevilor. Şi, de fapt, mari schimbări nu sunt. Am răsfoit programele disciplinelor şi caietele elevilor şi am testat atitudinea profesorilor. Comunistă. M-am aşezat la ore în bănci. Am asistat la evaluări. Mă pot jura că la fel m-am simţit şi în urmă cu 20 de ani când eu însumi eram pe băncile şcolii. Niciun progres. Am constatat învechitul şi retincenţa făţă de orice nou şi util (metodă, tehnică, mentalitate, abordare, disciplină) mai ales educaţia sanitară, sau sexuală. Recent, cu greu şi cu multe voturi împotrivă, s-a decis mărirea alocaţiei la: atenţie 84 de lei (nu euro). Bani pe care un elev din Occident îi lasă într-o zi la un fast-food.
Reacţia prim-ministrului a fost la fel de jalnică ca propriul său mandat: că nu ştie dacă la anul vor mai fi bani pentru alocaţii. Evident că pe aleşi nu-i interesează învăţământul de stat când proprile odrasle studiază în instituţii private extrem de scumpe din ţară sau străinătate. Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Şi atunci mă întreb cu ce drept aş putea eu să încurajez tinerii care îmi cer sfatul în alegerea carierei în România versus Occident? Cum aş putea eu să-i influenţez sau să le transmit iluzii, când ştiu preabine cum se face şcoală în ţară? Am întâlnit tineri geniali în cabinet cu scoruri de inteligenţă superioară care erau deja curtaţi de universităţi de top din lume. Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Sentimentalisme ieftine şi dăunătoare. NU, îi îndemn pe toţi cei care îşi doresc mult să studieze în Occident, să facă acest pas, să nu rateze nicio şansă, să aibă parte de educaţie la cel mai înalt nivel, îî îndemn să se formeze intelectual şi moral în instituţii de prestigiu din Marea Britanie şi din America şi în societăţi civilizate, oneste şi meritocrate cu profesionişti şi specialişti în demoniile lor, pentru ca mai apoi, dacă-şi doresc, să se întoarcă în România.
România are nevoie mai mult ca oricând de tinere talente, de minţi luminate, dar pentru ca orice sămânţă bună să aducă roadă trebuie să cadă pe pământ bun, nu în buruieni şi nici să fie călcată în picioare, şi din păcate, o repet, România încă nu este un pământ rodnic la capacităţi maxime şi încă eşti călcat în picioare.
Urmaţi-vă şansa, tineri!
PS Pe 20 iunie, Elena Kuji (foto) a primit titlul de Valedictorian, adică şefă de promoţie la Universitatea Internaţională din Monaco, şi a fost felicitată de însuşi Prinţul Albert II de Monaco. Bistriţeanca Elena Kuji a fluturat apoi cu mândrie steagul României. In Romania cum ar fi fost ?
Pensionarii, cei mai dispuşi la depresie
Articol publicat in Tribuna, 22.01.2015
Dacă stai prea mult, ajungi depresiv. Asta este concluzia unor cercetători chinezi, care au luat în considerare studiile precedente. Printre formele de sedentarism care pot creşte riscul de a suferi o depresie se numără timpul excesiv petrecut în faţa televizorului şi al calculatorului. Faptul a fost confirmat şi de psihologul sibian Mihai Copăceanu, care aduce ca prim exemplu oamenii care se plafonează şi duc o viaţă pasivă. De pildă, pensionarii. „O dată pensionaţi, oamenii duc o viaţă extrem de pasivă şi stările deprimante devin tot mai accentuate. Un om activ îşi preocupă timpul şi programul zilnic, îşi preocupă mintea. şi asta este esenţial”, a spus psihologul.
Cercetătorii de la Colegiul Medical din Universitatea „Qingdau” din Shangong au demonstrat că un stil de viaţă sedentar creşte cu 25% riscul de a suferi o depresie, în comparaţie cu oamenii care sunt activi şi duc o viaţă solicitantă. Potrivit Mediafax, analiza, publicată în British Journal of Sports Medicine, a adus în faţă rezultatele obţinute în urma monitorizării a 193.166 de participanţi la alte 24 de studii publicate anterior, care au avut în centru nivelurile de comportament sedentar şi riscul de depresie. Explicaţii în legătură cu acest studiu ne-a oferit şi psihologul sibian Mihai Copăceanu, care spune că factorii depresiei sunt, înainte de toate, în funcţie de vârstă. „Factori de risc pentru tulburarea depresivă sunt şi suferinţa unei boli somatice îndelungate, abuzul de alcool şi droguri, evenimente din viaţă stresante (pierderea job-ului, a unei persoane, divorţul, pierderdea iubitei), munca în exces, nemulţumirile şi insatisfacţiile profesionale precum stima de sine scăzută, pesimismul, autocritica”, a mai explicat Mihai Copăceanu. Potrivit sibianului, studiile arată că una din patru persoane poate dezvolta un episod depresiv pe parcursul vieţii.
Secretul? O viaţă echilibrată
Ce se recomandă? În funcţie de tipul şi severitatea simptomelor, depresia poate fi tratată prin psihoterapie. „Mi-aş dori ca sibienii să aibă încredere în psihologi şi să acceseze serviciile de terapie. Psihologul clinician este de mare ajutor şi reprezintă o necesitate, pentru că el intervine cu metode şi tehnici specializate. Psihologul nu dă sfaturi, nici nu este o persoană ca oricare alta, care doar te ascultă. Prietenii nu pot fi psihologi. Apoi, în cazurile severe, depresia trebuie numaidecât tratată prin medicamente, pe care doar un psihiatru, în urma unui consult de specialitate, poate recomanda”, a spus Mihai Copăceanu. Pe lângă medicamente, un remediu bun este viaţa echilibrată. „Trebuie să avem şi momente de odihnă, de dialogare cu sinele şi de socializare. Dar, câteodată, uităm să socializăm complet. Ne închidem în noi sau – mai nou – în tehnologie, în Internet şi calculator. Văd deseori familii, unde tatăl este cu treaba lui, mama cu a ei, iar copiii pe calculator”.
De asemenea, pentru un stil de viaţă moderat se recomandă şi o activitate fizică mai bună.
Sinuciderea în România. Noi ce facem?
articol publicat pe Bloguri Adevarul la 28 sept 2013
Sinuciderea în rândul adolescenţilor este un fenomen grav. Statisticile arată că sinuciderea este a treia cauză de moarte în rândul tinerilor între 15 şi 24 de ani. Desigur, în ţările normale, precum SUA s-a elaborat deja încă de vreo 12 ani o Strategie Naţională de Prevenire a Suicidului, iar în Anglia una în 2012.
Corina, eleva din Botoşani, la 15 ani, s-a sinucis. Reacţia obişnuită a şcolii şi a cunoscuţilor este „nu ne-am dat seama, era un copil vioi, nu ne vine să credem”. FALS! Tinerii care se gândesc la sinucidere prezintă semne de avertizare ale stării lor însă din păcate ele nu sunt luate în seamă. Şi mai gravă este replica directorului „nu a cerut niciodată sprijinul şcolii pentru rezolvarea vreunei probleme”. Păi, domnule director, un copil nu va cere ajutor, adulţii, maturi fiind, sunt datori să vină în întâmpinarea lor, să-i observe, să-i întrebe şi să-i sprijine.
În ultimul mesaj făcut public, Corina, începe chiar cu accentuarea stării ei „sunt foarte stresată, supărată şi tot ce cuprinde rău. Mi s-au întâmplat o grămadă de răutăţi”. Deci starea ei nu era una de două zile. Aflăm că nu se înţelegea cu părinţii, că era ţinta ironiilor unora dintre colegi. Şi mai ştiim că anul trecut s-a transferat la o altă şcoală. Pentru un adolescent micile supărări devin mari supărări astfel încât nu rămâne decât un pas mic până la un gest nefericit. Iar în aceste crize, pentru ei, soluţia fatală devine unică şi eliberatoare. Ori aici este punctul cheie de intervenţie. În criză. Necesitatea identificării de alternative la situaţia dată. Inclusiv transferul de la o şcoală la alta şi în majoritatea cazurilor directorii aprobă transferul la o şcoală mai puţin prestigioasă, acomodarea cu alţi colegi şi profesori, ridică un semn de îngrijorare ce ar necesita discuţii repetate, atenţie din partea dirigintelui şi chiar intervenţia consilierului şcolar. Un consilier şcolar atent la detalii prin întrebări ţintite şi determinate poate cu uşurinţă descoperi ceea ce reprezintă un risc pentru elevi.
Sinuciderea în rândul adolescenţilor este un fenomen grav. Statisticile arată că sinuciderea este a treia cauză de moarte în rândul tinerilor între 15 şi 24 de ani. Desigur, în ţările normale, precum SUA s-a elaborat deja încă de vreo 12 ani o Strategie Naţională de Prevenire a Suicidului iar în Anglia, una în 2012. Personal nu ştiu vreuna în România şi nici de vreo preocupare a statului în acest sens. Ce se ignoră este faptul că sinuciderea nu înseamnă o problemă individuală sau a familiei, ea este un fenomen social şi atunci necesită cu urgenţă implicarea instituţiilor statului, de la Guvern şi Parlament până la Poliţie, Ministerul Sănătăţii, Colegiul Psihologilor, Inspectoratele Şcolare, ONG-uri etc.
O altă problemă este cum tratezi corect oamenii care au avut o primă tentativă de suicid? Cui se adresează? Ce faci pentru ei? Chemi poliţia şi îi duci la psihiatrie, de unde sunt externaţi după 2,3 zile. Greşit. Îmi amintesc de un alt caz cunoscut al unui student care la câteva zile de la prima tentativă, revenind din spital, a doua tentativă a avut efectul tragic. Riscul sinuciderii este foarte mare crescând până la 90% în primele două săptămâni de la prima tentativă. Ori aici interveţia multidisciplinară este urgentă şi esenţială. Supravegherea familiei necesară. În foarte multe cazuri ineficienţa serviciilor medicale este vădită. Ce putem face noi, cei apropiaţi?
Există câteva semne vizibile de îngrijorare când ar trebui să acţionăm fără ezitare: discuţii despre dorinţa de a muri, schimbări în comportament şi trăiri, izolarea de prieteni şi familie, insomniile sau somnul prelungit, sentimentul lipsei de speranţă, „nu am niciun motiv de a trăi”, sentimentul că „nimeni nu mă iubeşte”, sentimentul inutilităţii, sau că ceilalţi îmi fac rău sau că eu sunt o povară pentru alţii. Aceste semne ar trebui să ne alerteze şi să luăm măsuri. Uneori le vedem şi păstrăm tăcerea. Din păcate, nu avem o cultură a mersului la psiholog în România, e de înţeles că persoana în cauză refuză tocmai din cauza stării depresive. Condamnarea şi blamarea sunt interzise. Înţelegerea şi sprijinul constant sunt importante. Iar dacă elevul nu are un suport familial necesar este şi mai mult datoria apropiaţilor şi a serviciilor publice să intervină.
În şcoli, un psiholog la minim 800 de elevi
În ţara noastră dragă, funcţia de consilier şcolar este de dată recentă. Cu eforturi şi insistenţe repetate s-a reuşit înfiinţarea a câte un post de consilier ici-colo în şcoli. Şi cu toate acestea astăzi încă avem sute de şcoli fără psiholog. Prevederile legale vechi dar încă nerevizuite şi respectate impun înfiinţarea postului de consilier şcolar pentru un minim de 800 de elevi. În realitate, psihologii au în norma lor peste 1.000-1.500 de elevi, unii ocupându-se de licee, şcoli şi grădiniţe în acelaşi timp. De pildă, în Neamţ sunt 28 de psihologi la 60.000 de elevi, adică o medie de 2.140 de elevi per psiholog. Psihologul se află din start în incapacitatea de a intra în contact, de a cunoaşte, de a interacţiona cu 2.000 de elevi şi mai apoi de a consilia pe cei ce au nevoie de consiliere. Violenţa, rezultatele şcolare slabe, absenteismul, consumul de alcool, comportamentele deviante şi delincvente, orientarea şcolară şi profesională, evaluările psihologice periodice, predatul la clasă sunt doar câteva dintre zecile de sarcini ale psihologului în şcoală.
Ce zice Ministrul Educaţiei ?
Când sute de şcoli şi-au început activitatea fără autorizaţie sanitară, fără apă, igienă sau toaletă (ca în lumea a III-a), vestea grozavă de la minister şi cu încurajarea prim-ministrului era că elevii de clasa I vor avea manuale digitale. Ce frumos! Ori marea problemă în educaţie nu sunt tabletele, internetul, nici camerele video ci orientarea pe elev şi pe cadrul didactic.
În 17 septembrie a.c. I-am adresat personal această întrebare la Adevărul Live domnului Ministru Pricopie despre numărul psihologilor în şcoli. Şi răspuns a fost ceva de tipul: Întrebarea este corectă şi merge la o problemă serioasă şi sensibilă. Sindicatele mi-au ridicat această problemă încă din ianuarie. E un normativ vechi (1 psiholog la 800 de elevi). Ştiţi că avem unele restricţii, un indicator ce se discută cu FMI, ca număr total de angajaţi la stat. Răspunsuri care personal nu m-au mulţumit şi nu mi-au explicat care este soluţia concretă. A se lua aminte că delincvenţa şcolară duce la infracţiunea şi răul social de mai tărziu, iar prevenirea este mai puţin costisitoare decât eforturile ulterioare.
Ce au făcut deja alte ţări
1. “Stop a Suicide, Today!” sau „The Teen Screen”, sunt programe de screening care identifică adolescenţii cu risc de suicid!
2. O linie telefonică gratuită (hopeline) pentru persoanele în crizele suicidare
3. Instruirea consilierului şcolar şi a celorlaţi profesori din şcoală pentru depistarea riscului suicidar
4. Programe la nivel local (oraşe şi comunităţi), colaborări instituţionale şi programe care au dovedit a avea o eficienţă în reducerea sinuciderilor. Nicio sănătate fără sănătatea mentală este un program ce include măsuri de creştere a rezilienţei individuale de la naştere până pe tot parcursul vieţii.
DAR NOI ???
Interviu Autentici.Ro stil autentic românesc
Interviu pentru www.Autentici.ro stil autentic românesc publicat la 3 sept 2013
Saitul Autentici.Ro este un proiect al unei echipe de tineri ce prezintă poveţe, creaţii, locuri, poezie, evenimente, cărţi, artă şi oameni, „o varietate de creaţii autentice” care să inspire şi să facă o zi mai frumoasă. Multumesc Simona pentru interviul de mai jos.
Azi va prezentam un interviu cu Mihai Copăceanu, ce studiaza in afara tarii, despre diferentele de cultura constatate si despre alte lucruri interesante pe care le puteti citi in continuare.
1. Spune-ne mai multe despre tine, pasiunile si activitatile tale in timpul liber?
– Partea frumoasă că deşi timpul trece atât de repede pe lângă mine, deşi trecut de adolescenţă eu mă consider încâ tânăr. Cât despre pasiuni ele, odată cu interesul pentru muncă şi alte responsabilităţi încep să nu mai fie o prioritate. Pot spune totuşi că sunt pasionat de psihologie şi cultură, de ştiinţă şi educaţie, de discuţii frumoase cu prietenii dragi sau cu necunoscuţi. Imi place marea şi muntele, vinul şi muzica sacră. Preocupat de prezentul şi viitorul României mi-am descoperit o nouă pasiune în urmă cu vreo trei ani şi anume presa. Din ianuarie scriu periodic pe blogurile Adevărul, după ce am scris pe blogul personal (mihaicopaceanu.wordpress.com), am colaborat cu presa scrisă locală şi am realizat săptămânal emisiuni tv în Sibiu. Am călătorit un timp prin Europa şi am decis să studiez tot în Europa.
2. Care este traseul profesional si cum ai decis sa studiezi la Oxford-Anglia?
– În 2008 după ce am absolvit psihologia la Sibiu am primit o bursă de la Universitatea din Oxford pentru a studia un an psihologia religiei, iar după aceea am urmat un program de master în adicţii la Institutul de Psihiatrie (Kings College London), m-am reîntors în Sibiu şi după doi ani de lucru ca psiholog am decis să-mi finalizez studiile post universitare cu un doctorat la Oxford Brookes University.
3. Ce diferente ai constatat ca sunt la nivel educational intre Romania si alte tari, in urma experientei tale.
– Acesta este un subiect de carte groasă. Am putea elabora cercetări care să considere fiecare aspect diferenţial şi ar fi mult de scris, mulţi ani. Ministerele ar putea elabora strategii pe această temă. Cred că ceea ce ne diferenţiază în mod esenţial este seriozitatea şi profesionalismul, valori ce se respectă fără ezitare. Studentul alege să studieze şi aceasta este sarcina lui şi profesorul îşi face treaba cum poate el mai bine fiind la dispoziţia lui. Se învaţă pe rupte, se munceşte pe brânci şi rezultatele sunt pe măsură. Mai târziu în cadrul specializărilor şi a programelor de cercetare la doctorat există o diferenţă uriaşă căci în Anglia cercetarea înseamnă mii şi milioane de lire investiţie, centre, resurse, laboratoare, ceea ce nu regăsim încă în România.
4. Ce sfat ai da unui tanar care ar vrea sa studieze in afara tarii. Care sunt greutatile intampinate la nivel de schimbare culturala si cum ar putea sa le surmonteze?
-Unui astfel de tânăr i-aş sugera întâi să se dumirească asupra deciziei de carieră, ce motivaţie are pentru alegerea sa şi ce doreşte să facă după absolvire. Din păcate, constat frecvent că tinerii din România urmează o facultate cu prea mare lejeritate, uneori dintr-o simplă întâmplare alteori neavând alte opţiuni şi fără un obiectiv bine stabilit şi desigur, eşecul este aproape. Un tânăr sigur pe sine şi încrezător nu cred că va avea dificultăţi în adaptarea culturală dacă vorbim de Europa. O bună parte din tinerii noştri au călătorit déjà fie în vacanţe fie în vizite de studiu, nu e atât de greu.
5. Scrii in Adevarul articole foarte realiste referitoare la mediul politic si social din Romania. Cum te informezi in acest sens si care este motivatia de a scrie in presa romana, tu practic locuind la Oxford.
-Informaţia curge zilnic în mediul online. E foarte simplu să ştii ce se întâmplă în ţară cu atâtea ziare şi televiziuni. Citesc zilnic presa. Majoritatea articolelor de pe blogurile Adevărul au un conţinut critic şi sunt scrise dintr-o dorinţă de a se îmbunătăţi lucrurile din ţara mea la care ţin şi de care aparţin. Scriu din necesitate şi din dragoste pentru ţară. Nu din ură sau răutate. Scriu pentru că îmi pasă şi nu pot fi nepăsător. Scriu pentru că vreau binele ţării mele şi a celor ce locuiesc în ea.
6. Ce iubesti la Romania si ce ai mentiona despre noi ca natiune atunci cand esti intrebat de un strain de propria tara?
-I-aş putea povesti unui străin ore întregi despre unicitatea şi frumuseţea ţării mele de la locurile din natură, munţi, dealuri, deltă şi Marea Neagră, la Maramureş, Transilvania şi Bucovina, i-aş povesti de castelul Peleş şi muzeele din Bucureşti. I-aş povesti de istoria noastră şi a unor oameni de onoare şi mai ales i-aş povesti de calitatea umană a românilor, de dragostea oamenilor, de viaţa la ţară, de simplitatea, sinceritatea, bunătatea şi într-ajutorul dintre ţărani, de modul în care mergi pe stradă şi primeşti bineţe sau eşti ajutat la greu de prieteni. I-aş povesti de tradiţii, cântece din folclor, ritualuri şi rugăciuni, de sacralitatea familiei şi de iubirea dintre mamă şi copii, dintre bunici şi nepoţi, pe care ei, din păcate le-au pierdut.
7. Care sunt romanii cu care ai intrat in contact pana in prezent, ce te-au inspirat in mod pozitiv?
-Sunt o persoană care în mare parte şi-a urmat paşii cu o anume independenţă şi autodeterminare fără a fi influenţat decisiv de mentori sau lideri. În timpul facultăţii am avut modele intelectuale, adică doi, trei profesori ce mi-au oferit înţelegere, timp şi sfaturi utile însă mai apoi am încercat să fac ceea ce este potrivit şi util pentru mine. Lor le sunt recunoscător.
8. Cum privesti autenticitatea? Ce definitie ai da autenticitatii?
-Fiecare om trebuie să fie aşa cum este el. Autentic nu este uşor de definit pentru că pe de o parte până la o anumită vârstă nu suntem definiţi şi nici nu ne cunoştem, şi dacă nu ne cunoştem nici nu ne putem defini iar apoi, să zicem după 25 de ani, suntem într-o continuă schimbare. Există trăsături de personalitate ce ar putea defini autenticul cât şi proprile noastre credinţe şi idealuri sau mai nou profesia noastră. Sunt medic şi român. Dar sunt şi european. Dar şi profesia este supusă transformărilor, mai ales în Occident.
9. Unde te pot gasi cei interesati?
-Pe blogul meu mihaicopaceanu.wordpress.com, pe facebook, skype, email, youtube, google, în Oxford, în Sibiu,etc 
.
Multumim pentru deschidere Mihai, iti uram mult succes in studii si in viata!
În apărarea Regelui Mihai şi a Familiei Regale!
Puţin după 6 dimineţa în avionul spre Bucureşti mi-a fost dat să aud povestirile de vacanţă interminabile şi auto-laudative ale unui ministru arogant. De-ar fi fost un scaun liber mai în spate m-aş fi mutat repede. La Bucureşti, după aterizare, îl văd pe acelaşi ministru cum îşi grăbeşte paşii şi privirile în căutarea şoferului slugarnic care-i sări să-l ajute cu bagajul.
articol scris şi publicat pe Blogurile Adevărul la 21August 2013
Indignat de cele văzute şi auzite, urc în avionul spre Londra luând la repezeală vreo patru ziare româneşti, când o altă îndignare mă cuprinde pe măsură ce răsfoiesc gazetele. Găsesc un prim articol publicat în Evenimentul Zilei semnat de Florian Bichir cu titlul „Găinarii Majestăţii Sale”.
Deja titlul îmi deconspirase continuţul şi stilul autorului. Corect. Citesc un editorial plin de inepţii, atac şi maliţiozitate. Doctor în teologie la o universitate celebră din România, apud Ovidius din Constanţa, Bichir declara în urmă cu câteva zile: „ca să arat că nu sunt prost m-am înscris la al doilea doctorat la SNSPA”. Nu ştiam că facultatea de teologie de la malul mării, cu o existenţă de nici 9 ani, are dreptul de a oferi doctorate, dar fiind condusă de controversatul episcop filopesedist Teodosie Şpagoveanu m-am cam lămurit.
Cu toate acestea, jurnalistul nu ezită să scrie urât despre Regele Mihai, principele Radu şi principesa Irina. De fapt, preotul stilist îşi arogă pe nedrept titlul de teolog, folosind în scris şi verbal un limbaj de cartier, flegmatic şi de joasă speţă. Fostul editorialist de la minunata publicaţie pornografică „Libertatea” nu face apel la istoria bisericească şi la sacralitatea regalităţii în editorialele sale. Uită de pildă că în Vechiul Testament trei mari personalităţi au fost regi: Saul, David şi Solomon şi că Regii sunt „Unşii lui Dumnezeu”. Uită – sau poate nici nu ştie – că însuşi Regele Mihai a fost uns de patriarhul Nicodim în catedrala Bucureştilor la 6 septembrie 1940. Ori unsul lui Dumnezeu, Regele Mihai, şi urmaşii Majestăţii Sale nu pot fi judecaţi de orice scrib.
Încă una gravă
Spre surprinderea mea, bag de seamă că răspopitul Bichir este membru în Colegiul CNSAS votat de plenul Parlamentului în martie 2012 pentru un mandat de 6 ani. Cum aşa? Pe baza căror merite? Măi, să fie, unde am ajuns. Adică un secretar de stat, cercetător al istoriei, continuă gafa preşedintelui României şi îşi dă cu părerea despre monarhie, 23 august, abdicare şi demnitatea urmaşilor Regelui. Cum e permis? Cum permite instituţia statutului asemenea jigniri faţă de un Rege şi şef de stat? S-a sesizat oare? Nu aduce un prejudiciu însăşi instituţiei CNSAS?
Psihanalistul
O altă obrăznicie din acelaşi editorial este cu referire la psihanaliză: „Nu cumva, psihanalitic, aceasta este vreo frustare din tinereţe a Principesei Irina?”. Cum îşi permite oare acest gazetar de mâna a doua să facă astfel de afirmaţii apelând la psihanaliză, el neavând nicio competenţă în această disciplină? Dar în România oricine îşi permite orice. Păi află dumneata că nu este tolerabil.
În acelaşi avion într-un alt ziar subţirel, livrat gratuit, „Curentul”, Vasile Surcel semnează „Monarhia şi găinăria: Alteţa sa Irina, principesa cocoşilor smardoi”, un articol la prima vedere cu greşeli de scriere şi la fel de jignitor. Menţionez doar că evenimentul cu pricina nu este un „dezastru penal” şi nici nu poate „afecta grav imaginea publică” a Majestăţii Sale.
Totuşi, nu pot reda, nici comenta celelalte injurii din continuţul articolelor, sunt prea multe şi nu merită, însă e uimitor cum aceşti gazetari de joasă speţă (şi alţii alături de ei) care nu prezintă respect pentru adevărurile eterne şi valorile reale ale unui stat, prind o ştire din America şi o comentează cu răutate.
Este condamnabil domnilor.
Cât despre luptele de cocoşi şi justiţia americană, tot fără comentarii. Despre Monarhie şi Rege putem consulta alte surse demne de încredere, nu oamenii din presa de azi, precum cei amintiţi mai sus, care, pe zi ce trece, tot mai mult se autodiscreditează şi aduc prejudicii însăşi presei naţionale.
Iată câteva mărturii ale unor autori de seamă care merită a fi citiţi şi citaţi. Priviţi şi comparaţi calitatea scrisului:
„Monarhul este deţinătoturul unei puteri care vine de la Dumnezeu, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, două surse de legitimitate ale acestei instutuţii” (Alexandru Zub, academician)
„Tragedia de la 23 august a fost necesară. Eu îmi scot pălăria în faţa Regelui Mihai” (Neagu Djuvara, istoric)
„Unica legitimitate în România o deţine cel care a fost forţat să părăsească această ţară, Regele Mihai” (Alexandru Paleologu, diplomat)
„Mereu am admirat calităţile lui de om de stat, răbdarea şi înţelegerea lui faţă de oameni, rezistenţa şi tăria sa, dacă de gândim prin ce a trecut” (prinţul Charles al Marii Britanii)
Credinţa mea sinceră pe care o am de când eram mic şi cu care voi trece pe lumea cealaltă este că democraţia şi normalizarea în Ţara Românescă se va face numai odată cu restaurarea monarhiei (Corneliu Coposu, politician)
„România are nevoie de un regim nou care este cel mai vechi şi cel mai stabil şi mai convingător din toate timpurile. Trăiască Regele!” (Eugen Ionesco, academician francez)
„Regele Mihai a fost ca un idol, majoritatea tinerilor erau gata să moară pentru el. Monarhia este forma de stat care se potriveşte cel mai bine României.” (Doina Cornea, disidentă anticomunistă)
„Îl considerăm unul dintre cei mai mari Regi ai tuturor timpurilor. E un om cinstit, de mare caracter şi care a făcut mari sacrificii enorme pentru ţara Sa şi a suferit. A salvat viaţa a 100 de mii de evrei. Gestul este comemorat la Ierusalim. (Sir Arthur Gavin, Lordul Primar al Londrei)
Psiholog Copăceanu: mihai.copaceanu8@gmail.com 