Etichetă: mihai copaceanu

GANDURI DE LA OXFORD...

Angela Gheorghiu, Ambasadorul nostru în lume

mihaicopaceanu1 comentariu

articol publicat pe Blogurile Adevarul.ro la 12 mai 2013 

angela Gphoto:Irina Stanescu

Bucuria de a fi român trăind în străinătate nu o ai de foarte multe ori. Simţi cum inima ţi se face mică când auzi sau citeşti aproape zilnic de românii ce nu te onorează. Dar sunt momente magice, unice, de înălţare a sufletului, când eşti realmente fericit că te-ai născut în România şi eşti întru totul entuziasmat de românii speciali pe care îi întâlneşti.

fDupă o săptâmână obositoare (pentru că dragii mei, în Marea Britanie, vrei nu vrei, trebuie să munceşti până noaptea târziu) seara de vineri parcă nu mai sosea: o ultimă întâlnire la Oxford ce ar fi trebuit să se sfârşească la ora 5 pm pentru ca la 5.30 pm să prind trenul spre Londra. Dar l-am prins pe cel de 6 pm şi odată ajuns în gara Paddington am luat repede un buchet frumos de flori. Un taximetrist englez căruia îi promisesem câteva lire în plus m-a transportat în goană pe străzile infernale ale Londrei spre Royal Festivall Hall. La 7.32 pm, când dirijorul era aplaudat pentru că tocmai intrase în sală, eu m-am aşezat pe scaun. Au urmat aproape 3 ore divine. Divine pentru că seara ne-a fost binecuvântată de prezenţa delicată şi de vocea de aur a sopranei Angela Gheorghiu. Un înger de femeie coborât din Paradis. Mozart, Verdi, Puccini, Tchaikovsky, Mascagni au răsunat pe rând.

Nu sunt cuvinte pentru a descrie emoţiile acelei seri.

Alături de superba soprană, pe scenă a urcat tânărul tenor român Teodor Ilincăi, în timp ce Orchestra Filarmonicii Regale a fost dirijată de alt român: Tiberiu Soare. E Iată, trei români minunaţi şi trei motive de onoare. Peste 3.000 de spectatori s-au ridicat de 7 ori în picioare şi au aplaudat puternic. La pauză am auzit vorbe româneşti şi am schimbat impresii cu români pe care nu îi mai văzusem vreodată, dar erau la fel de onoraţi şi bucuroşi ca mine. O doamnă din stânga mea (indiancă, bănuiesc, după accent şi culoare) mi-a şoptit: „Este magnifică, Angela!”. I-am răspuns „Este româncă” „Ştiu, mi-a zis”, „Şi eu sunt român, şi tenorul este român şi dirijorul”. Şi parcă din acel moment vecina mea a devenit mai prietenoasă văzându-mi şi florile pregătite pentru divă şi emoţia inimii. Îmi venea să strig de bucurie pe româneşte, să-mi exprim acea exaltarea puternică pentru ca nu doar cei 3.000 de cetăţeni din sală, ci intreaga Londră şi întreaga Marea Britanie să audă, să cunoască că Angela este româncă. De 20 de ani încântă sufletele miilor de englezi la Londra şi a milioanelor de iubitori de muzică clasică din întreaga lume. Este mai mult preţuită decât în ţara sa. A cântat cu Bocelli, Pavarotti, Domingo, a cântat în faţa lui Obama la Washington, va cânta în iunie la Moscova, apoi la Viena, Frankfurt, Praga, Paris, Barcelona, Amsterdam.

ste un dar fără de preţ a lumii şi o comoară pentru România. Munca ei depăşeşte cu mult planurile şi strategiile tuturor Ministerelor de Externe şi calitatea muzicii ei este un gest de diplomaţie de excelenţă. Şi Angela Gheorghiu îşi iubeşte mult ţara. Am văzut-o în port popular, am văzut-o la Peleş şi de Paşte, la Voroneţ. După concert a mai rămas cu iubitorii ei încă mai bine de un ceas pentru autografe şi discuţii cu căldură. Angela este fiinţă de o graţie unică, caldă, bună la suflet şi atentă cu fiecare. Dacă unele celebrităţi aruncă în grabă o iscălitură pe hârtie fără să te privească, iar paznicii lor te zoresc, Angela Gheorghiu a avut răbdarea şi calmul să asculte pe fiecare, să se fotografieze şi să schimbe impresii cu orice persoană. Şi cei doi români asemenea. Dragă Românie, fii mândră şi demnă şi nu pleca capul! Lumea te preţuieşte!

Angela

ste un dar fără de preţ a lumii şi o comoară pentru România. Munca ei depăşeşte cu mult planurile şi strategiile tuturor Ministerelor de Externe şi calitatea muzicii ei este un gest de diplomaţie de excelenţă. Şi Angela Gheorghiu îşi iubeşte mult ţara. Am văzut-o în port popular, am văzut-o la Peleş şi de Paşte, la Voroneţ. După concert a mai rămas cu iubitorii ei încă mai bine de un ceas pentru autografe şi discuţii cu căldură. Angela este fiinţă de o graţie unică, caldă, bună la suflet şi atentă cu fiecare. Dacă unele celebrităţi aruncă în grabă o iscălitură pe hârtie fără să te privească, iar paznicii lor te zoresc, Angela Gheorghiu a avut răbdarea şi calmul să asculte pe fiecare, să se fotografieze şi să schimbe impresii cu orice persoană. Şi cei doi români asemenea. Dragă Românie, fii mândră şi demnă şi nu pleca capul! Lumea te preţuieşte!Citeste mai mult: adev.ro/mmpjjo

După o săptâmână obositoare (pentru că dragii mei, în Marea Britanie, vrei nu vrei, trebuie să munceşti până noaptea târziu) seara de vineri parcă nu mai sosea: o ultimă întâlnire la Oxford ce ar fi trebuit să se sfârşească la ora 5 pm pentru ca la 5.30 pm să prind trenul spre Londra. Dar l-am prins pe cel de 6 pm şi odată ajuns în gara Paddington am luat repede un buchet frumos de flori. Un taximetrist englez căruia îi promisesem câteva lire în plus m-a transportat în goană pe străzile infernale ale Londrei spre Royal Festivall Hall. La 7.32 pm, când dirijorul era aplaudat pentru că tocmai intrase în sală, eu m-am aşezat pe scaun. Au urmat aproape 3 ore divine. Divine pentru că seara ne-a fost binecuvântată de prezenţa delicată şi de vocea de aur a sopranei Angela Gheorghiu. Un înger de femeie coborât din Paradis. Mozart, Verdi, Puccini, Tchaikovsky, Mascagni au răsunat pe rând. Nu sunt cuvinte pentru a descrie emoţiile acelei seri. Alături de superba soprană, pe scenă a urcat tânărul tenor român Teodor Ilincăi, în timp ce Orchestra Filarmonicii Regale a fost dirijată de alt român: Tiberiu Soare. E Iată, trei români minunaţi şi trei motive de onoare. Peste 3.000 de spectatori s-au ridicat de 7 ori în picioare şi au aplaudat puternic. La pauză am auzit vorbe româneşti şi am schimbat impresii cu români pe care nu îi mai văzusem vreodată, dar erau la fel de onoraţi şi bucuroşi ca mine. O doamnă din stânga mea (indiancă, bănuiesc, după accent şi culoare) mi-a şoptit: „Este magnifică, Angela!”. I-am răspuns „Este româncă” „Ştiu, mi-a zis”, „Şi eu sunt român, şi tenorul este român şi dirijorul”. Şi parcă din acel moment vecina mea a devenit mai prietenoasă văzându-mi şi florile pregătite pentru divă şi emoţia inimii. Îmi venea să strig de bucurie pe româneşte, să-mi exprim acea exaltarea puternică pentru ca nu doar cei 3.000 de cetăţeni din sală, ci intreaga Londră şi întreaga Marea Britanie să audă, să cunoască că Angela este româncă. De 20 de ani încântă sufletele miilor de englezi la Londra şi a milioanelor de iubitori de muzică clasică din întreaga lume. Este mai mult preţuită decât în ţara sa. A cântat cu Bocelli, Pavarotti, Domingo, a cântat în faţa lui Obama la Washington, va cânta în iunie la Moscova, apoi la Viena, Frankfurt, Praga, Paris, Barcelona, Amsterdam.Citeste mai mult: adev.ro/mmpjjo

După o săptâmână obositoare (pentru că dragii mei, în Marea Britanie, vrei nu vrei, trebuie să munceşti până noaptea târziu) seara de vineri parcă nu mai sosea: o ultimă întâlnire la Oxford ce ar fi trebuit să se sfârşească la ora 5 pm pentru ca la 5.30 pm să prind trenul spre Londra. Dar l-am prins pe cel de 6 pm şi odată ajuns în gara Paddington am luat repede un buchet frumos de flori. Un taximetrist englez căruia îi promisesem câteva lire în plus m-a transportat în goană pe străzile infernale ale Londrei spre Royal Festivall Hall. La 7.32 pm, când dirijorul era aplaudat pentru că tocmai intrase în sală, eu m-am aşezat pe scaun. Au urmat aproape 3 ore divine. Divine pentru că seara ne-a fost binecuvântată de prezenţa delicată şi de vocea de aur a sopranei Angela Gheorghiu. Un înger de femeie coborât din Paradis. Mozart, Verdi, Puccini, Tchaikovsky, Mascagni au răsunat pe rând. Nu sunt cuvinte pentru a descrie emoţiile acelei seri. Alături de superba soprană, pe scenă a urcat tânărul tenor român Teodor Ilincăi, în timp ce Orchestra Filarmonicii Regale a fost dirijată de alt român: Tiberiu Soare. E Iată, trei români minunaţi şi trei motive de onoare. Peste 3.000 de spectatori s-au ridicat de 7 ori în picioare şi au aplaudat puternic. La pauză am auzit vorbe româneşti şi am schimbat impresii cu români pe care nu îi mai văzusem vreodată, dar erau la fel de onoraţi şi bucuroşi ca mine. O doamnă din stânga mea (indiancă, bănuiesc, după accent şi culoare) mi-a şoptit: „Este magnifică, Angela!”. I-am răspuns „Este româncă” „Ştiu, mi-a zis”, „Şi eu sunt român, şi tenorul este român şi dirijorul”. Şi parcă din acel moment vecina mea a devenit mai prietenoasă văzându-mi şi florile pregătite pentru divă şi emoţia inimii. Îmi venea să strig de bucurie pe româneşte, să-mi exprim acea exaltarea puternică pentru ca nu doar cei 3.000 de cetăţeni din sală, ci intreaga Londră şi întreaga Marea Britanie să audă, să cunoască că Angela este româncă. De 20 de ani încântă sufletele miilor de englezi la Londra şi a milioanelor de iubitori de muzică clasică din întreaga lume. Este mai mult preţuită decât în ţara sa. A cântat cu Bocelli, Pavarotti, Domingo, a cântat în faţa lui Obama la Washington, va cânta în iunie la Moscova, apoi la Viena, Frankfurt, Praga, Paris, Barcelona, Amsterdam.Citeste mai mult: adev.ro/mmpjjo

ARTICOLE PSIHOLOGIE · GANDURI DE LA OXFORD...

Femeia, mama, pudoarea şi sexualitatea în România 2013!

mihaicopaceanu7 comentarii

articol publicat pentru Blogurile Adevarul la 8 Aprilie 2013

Imagine

Cum e să fii mamă în România şi să fii nevoită să-ţi hrăneşti propriul prunc ce a început să plângă dar parcă ţi-e jenă de privirile celor din jur. Ce să faci? Unde să te ascunzi?

Săptămâna trecută Alexandra Nicolae de la Adevărul a publicat un material inteligent cu titlul „Alăptarea în public pro sau contra?” în care a adăugat opinia sociologului Alfred Bulai, a Carminei Micheş (inspector de asigurări ) şi a mea.

Ce-i drept m-a uimit cel mai tare răspunsul domnişoarei Micheş care a susţinut sus şi tare că „alăptarea în public încalcă normele morale”. Care norme? Care moralitate? Ca dumneai şi alţii au o astfel de opinie. Şi bărbaţi şi femei! Opiniile sunt libere dar hai să detaliem puţin pentru că această provocare are referinţă pentru România anilor noştri şi nu e în zadar. Discuţia nu este întâmplătoare!  

În urmă cu 9 ani, într-o sâmbătă seara, stăteam la masa lungă dintr-un Cămin Cultural al unui sat de munte cu prilejul unei nunţi alături de vreo 250 de nuntaşi (ca la ţară). Pe când savuram cuminte supa de tăiţei în faţa mea o tânără de nici 20 de ani îşi dezveleşte degrabă sânul mare şi sănătos şi începe fără nicio jenă faţă de zecile de persoane din jur a-şi hrăni pruncul de câteva luni ce făcea un scandal acustic în întreaga sală. Era o scenă parcă desprinsă din Moromeţii lui Marin Preda. Prima reacţie a fost să mă opresc, să nu mai servesc supa dar răspunsul mi-a venit imediat în gând: în faţa mea, la aceeaşi masă, era portretul unei mame care îşi hrăneşte copilul, pentru că el avea nevoie de hrană. În mintea mea de adolescent nu era un act indecent şi imoral şi nici o tânără ce-şi etala trupul într-o manieră erotică. Sânul acelei femei era sânul unei mame ce-şi hrăneşte în mod firesc pruncul. Pruncul a tăcut. Şi în acestă manieră naturală şi obiectivă cred că ar trebui să privim actul de alăptare în public. Pentru un om indecent actul este unul indecent, pentru un om obişnuit actul este unul obişnuit, pentru un om moral actul devine moral. Nu actul în sine este problema ci mintea celui care priveşte acest act.

Redau mai jos răspunsurile mele la întrebările jurnalistei Alexandra Nicolae:

     1.Ce părere ai despre alăptarea în public? Este ea o ofensă adusă comunităţii în care trăim?

Este cel mai natural mod de tratare a unui bebeluş. Este o necesitate. Nu este niciun argument împotriva hrănirii unei fiinţe mici orice ar fi şi oriunde ar fi. Bebeluşul are nevoie de o alăptare frecventă, constantă apoi variabilă, la un interval foarte scurt de timp, uneori chiar în fiecare oră, iar astăzi mamele sunt foarte active şi nevoite să-şi poarte în braţe bebeluşul prin oraş cu diferite activităţi şi aceasta implică alăptarea. În România încă predomină prejudecata şi imaginea învechită a femeii. Principiul pudorii nu se poate aplica aici deoarece pentru bebeluş acesta este modul său de hrănire, nu altul şi nu suferă amânare. Nu poţi lipsi un prunc de la hrană doar pentru că eşti în oraş cu treabă şi de multe ori treaba nu are cine să o facă şi nici pruncul nu ai cui sa-l laşi. Deci, sunt raţiuni practice. Am putea compara cu interzicerea de a hrăni un copil de 6,7,8 ani în public. Comunitatea se poate adapta la acest comportament matern tocmai văzând din ce în ce mai multe mame alăptând.

    2. Femeile percep maternitatea şi, implicit, alăptarea altfel decât în trecut?

Percepţia rolului femeii, a maternităţii în acest caz, în Romania se schimbă ce-i drept foarte încet. Astăzi femeia îşi apreciază mai mult statusul de mamă şi implicit cele ce ţin de maternitate inclusiv alăptatul. În trecut, la ţară de exemplu, nu era deloc „ruşine” ca o mamă să-şi hrănească pruncul în public, pe câmp la munci sau cf exemplului de mai sus. La oraş era altfel, o pudoare, mai ales în sec al 19-lea. Azi, mamele devin bucuroase că sunt mame. Şi ele sunt cele care pot schimba percepţia maternităţii alături de soţii lor şi familia .

    3.De ce unele persoane privesc ca ceva ruşinos un gest, în fond, natural?

Cred ca pudoarea vine întâi din partea mamei, din motivul că ea trebuie să-şi ridice îmbrăcămintea şi să-şi dezvelească o parte intimă a corpului, sănii, în public. Sunt însă taţi care nu ar accepta nicidecum aceasta conduită publică „cum să te dezbraci în public !”.

Gestul este natural şi nu unul cu conţinut ruşinos sau erotic-senzual însă şi celor din jur, cetăţenilor, le-ar părea o forma de exhibiţionism sau un gest chiar agresiv, cum zic romanii „fara ruşine”. Era mai dificil în trecut când forma îmbrăcămintelor femeii (de ex. rochii lungi până la pământ) crea o dificultate în hrănirea bebeluşului. Astăzi, slavă Domnului, mamele pot purta diferite haine de la tricouri largi la cămăşi ce pot facilita o alăptare cu uşurinţă. Mai mult, în Marea Britanie am observat o practică foarte eficientă: mama poartă o pătură mică cu care îşi acoperă pruncul în momentul alăptării, nu atât pentru a-şi ascunde sânii, cât mai ales pentru a proteja bebele de factori perturbatori externi. Îi oferă o siguranţă şi un confort. Şi acest gest este unul foarte potrivit. Elimină orice fel de disconfort posibil de ambele părţi.

4.Cum e considerat alăptatul în public, în România? Dar în alte ţări?

În România, din păcate, alăptatul, ca şi alte practici complet fireşti şi necesare, încă sunt în proces de emancipare. În ultimii ani, viitoarele mămici încep să primească sfaturi esenţiale prin frecventarea aşa numitelor cursuri ale „şcolilor de mame”, unde specialiştii le vorbesc, le pregătesc, unde întâlnesc alte mămici şi chiar medicii de familie le oferă sfaturi corecte, apar cărţi scrise şi traduse, emisiuni radio tv, iată articole în presă precum acesta, ceea ce înseamnă un progres, că ele învaţă să se comporte ca o mamă. În Marea Britanie, unde legal nu mai există nicio discriminare între genuri, mamele se comportă cu naturaleţe şi în spaţiul public. Statul şi comunitatea locală sprijină maternitatea în diverse moduri prin facilităţi regăsite de ex în autobuz (un loc special pentru mame), în aeroport, locuri special amenajate pentru schimbarea bebeluşului şi în interaţiunea cotidiană. Nimeni nu se mai minunează nici nu se jenează dacă o mamă alaptează la restaurant.

 5. Ce primează? Pudoarea sau starea de bine a copilului?

Argumentul cel mai important pentru alăptarea copilului în public este argumentul sănătăţii. Cunoaştem, din zeci de studii, că alaptatul la sân este mult mai sănătos decât cel la sticluţă (biberon): laptele mamei prin conţinutul de proteine, minerale, vitame, enzime, creşte sistemul imunitar al bebeluşului, evită constipaţia (laptele e mult mai digestibil). Bebeluşii sunt astfel expuşi la diferite tipuri de gusturi. Mai mult şi mai important se creează o relaţie de ataşament şi siguranţă între mamă şi copil, relaţine hotărătoare pentru dezvoltarea sa ulterioară. Psihanaliza acordă mare credit acestei relaţii din primul an. Este benefic şi pentru mamă de ex prin reducerea stresului sau arderea de calorii. Desigur este mult mai economic, este curat şi oricând disponibil. Iarăşi important: mamele din punct de vedere psihologic simt o satisfactie şi o împlinire atunci când îşi hrănesc propriul copil la sân.

În sens contrar, alăptatul cu biberon indică un risc crescut pentru obezitate. Folosirea acestuia din pudoare ştiind că nu este sănătos nu este un argument. Medicii de familie şi asistentele încurajează tocmai din acest motiv. Şi este mult mai simplu şi practic, nu trebuie să porţi mereu cu tine laptele fabricat in sticluţă, să te asiguri de o anumită temperatură sau calitate a laptelui. Iar dacă este mult mai indicat şi mai sănătos femeile în UK fac acest lucru şi nu văd cine s-ar opune. Sănătatea este mai de preţ decât falsa pudoare. Vrem să avem copii sănătoşi păi haideţi să-i hrănim sănătos!

  6.Poate să fie alăptarea în public o formă de curaj din partea femeilor?

În Romania da, în socieţăţile punitive precum cele din Orient, nu poţi avea acest curaj pentru că îşi rişti propria viaţă. În unele ţări din Occident este firesc. Mai subliniez un aspect. Dacă la  noi concediul maternal se întinde până la 2 ani în Occident este de câteva luni şi aceasta necesită ca mama să lucreze, să fie activă, să meargă la serviciu, în public şi implicit să-şi poarte copilul cu ea oriunde merge şi să-l alăpteze. Mamele au astăzi acces la o serie de facilităţi şi accesorii. Mergi într–un magazin şi găseşti orice doreşti. Cred că în susţinerea alăptatului în public un rol important îl au şi taţii şi familia şi prietenii.

Imagine

ARTICOLE PSIHOLOGIE · GANDURI DE LA OXFORD...

2 Aprilie: Între absenţa legii şi răutatea românilor

mihaicopaceanu8 comentarii

articol publicat pe Blogurile Adevărul la 02 Aprilie 2013 

photo: http://www.sibiu100.ro

4 149

În 1997 Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat rezoluţia nr. 62/139 prin care declara ziua de 2 aprilie: World Autism Awareness Day.

Din acel an în marile oraşe ale lumii au loc acţiuni publice, campanii, flashmob-uri, conferinţe şi noaptea instituţiile importante sunt iluminate în albastru, toate cu scopul de a atrage atenţia asupra acestei tulburări de dezvoltare, a ratei alarmante a autismului, pentru a “sensibiliza” cetăţenii şi instituţiile statului şi de a afirma şi pentru a promova drepturile acestor copii speciali. Orice cuplu, orice familie, oricare dintre viitorii părinţi pot avea un copil cu autism pentru că încă nu cunoaştem cauzele autismului. Ştiim doar cum se manifestă (nu relaţionează social, nu comunică, are mişcări repetitive,etc) şi că poate fi diagnosticat în jurul vârstei de 3 ani. Şi mai ştiim că un diagnostic timpuriu duce la o recuperare de succes.

Ca psiholog la Fundaţia Un Copil O Speranţă din Sibiu am avut prilejul şi bucuria de a fi alături de părinţii acestor copii, părinţi care îşi dedică întreaga viaţă, motivaţie şi dragoste. Părinţi care zi şi noapte îşi îngrijesc copilul cu autism. Ziua, odată diagnosticat, copilul urmează un program intens de terapie şi recuperare începând de dimineaţă în instituţiile de specialitate trecând prin sedinţele de terapie de la psiholog, pedagog de recuperare, kinetoterapeut, ergoterapeut sau logoped şi continuând acasă prin structurarea spaţiului, stabilirea de reguri, organizarea activităţiilor, continuarea sarcinilor, exerciţii sau frecventarea altor centre de interactiune socială. O muncă enormă, constantă, ce necesită multă motivare şi perseverentă. Pentru un singur cuvânt luni întregi de efort. Dar aceşti copii sunt cei mai frumoşi pe care i-am întâlnit, cei mai puri şi sinceri şi părinţii lor îi iubesc enorm. Mulţi dintre ei talenţaţi.

 În România

Din păcate părinţii şi copiii lor cu autism încă sunt de neînţeles şi de neacceptat. Reticenţa, jignirea, prejudecăţile şi miturile sunt frecvente. Cuvântul „autism” este abuzat şi folosind pe nedrept de politicieni în comentariile injurioase unii către alţii.

Pe când trăiam în Sibiu am încercat să arătăm celor din jur, cetăţenilor, acelei comunităţi mult prea lăudată în ţară ca fiind civilizată, europeană şi culturală (aiurea!), că autismul nu este o boală care se molipseşte şi nici nu trebuie să-ţi fie teamă sau să-i jigneşti pe stradă. Am organizat dezbateri publice, emisiuni televizate şi am scris articole în presa locală. Ba chiar am ieşit în repetate rânduri cu copilaşii jucându-ne în Piaţa Mare. Dacă ceilalţi copii din jur ni se alăturau în jocuri, deschişi şi prietenoşi, părinţii copiilor numiţi “tipici” erau reticenţi şi defensivi. Îmi amintesc că nici nu acceptau să primească ori să citească un pliant despre autism.

Zilnic în drumul spre centrul de terapie UCOS, pe autobuze sau pe străzi, când un copil devenea agitat cetăţenii europeni ai Sibiului aruncau cuvinte urâte „dă-i două palme, cum l-ai crescut aşa, să stea în picioare”. Povara părinţilor era povara suferinţei la care se adăuga povara stigmei sociale şi a blamului public. Suntem un popor de needucaţi şi răi.

Privesc aici în Marea Britanie şi întâlnesc zilnic persoane cu dizabilităţi în public, li se oferă o prioritate în autobuz ori la ghişee, o mână întinsă la urcarea unor scări, un ajutor sau un zâmbet. Văd oameni ca noi. Văd oameni utili sociali muncind şi bucurându-se de viaţă. Societatea i-a primit şi serviciile sunt adaptate. Sunt egali în drepturi. Văd la petreceri un tânăr în scaun cu rotile sau văd în restaurant un adult cu Down. Văd un nevăzător mergând pe străzi şi trecătorii oferindu-i atenţia lor. Mai ieri îmi spunea o prietenă sănătoasă din Timişoara că a căzut cu bicicleta iar românii au trecut pe lângă ea fără să o întrebe ceva sau să o ridice de jos. Ba unii aveau o expresie de indignare pentru că au trebuit să evite „obstacolul”. Ce oameni suntem ?

În România încă folosim cu neruşinare termeni precum „handicapat”, „bolnav” ”nebun”, sau „schizofrenic”. Facem haz de o realitate şi luăm în derâdere o dizabilitate. Oamenii de rând sunt intoleranţi, neînţelegători şi nedrepţi. Ceilalţi, cei de prin parlament, îi cunoaşteţi prea bine, n-am niciun cuvânt. Au alte priorităţi.

La doi ani după gestul extrem al lui Adrian Sobaru, tatăl unui copil cu autism, după ce s-a aruncat de la balconul Parlamentului în timp ce primul ministru ţinea un discurs nu s-a schimbat ceva. Recent, se pare că dl Sobaru a decis să părăsească România. Şi ca el mulţi alţi părinţi, unii pe care îi cunosc, luptând prea mult cu „sistemul” au decis să plece din ţară. Atâta nedreptate în Romania încât lui Fabian, tot cu un diagnostic de autism, i s-a tăiat indemnizaţia de câteva sute pe care o primea de la stat. Mama, tatăl şi fratele lui şi-au luat putere şi au plecat în Germania începând de la zero într-o ţară străină dar dreaptă care i-au oferit de îndată servicii de terapie pentru copilul lor.

În acelaşi oraş multicultural, Sibiu, persoanelor cu reale dizabilităţi li s-au tăiat pensiile de la stat numite urât „de handicap” dar au fost găsite peste 500 de certificate ilegale de „handicap” şi niciun vinovat. Doar un scandal şi tipic românesc: autorităţiile au dorit să pună la tăcere acest „scandal care nu dă bine”. Ruşine!

În aceeaşi ţară România nu doar parlamentarii sunt nesimţiti, adică fără simţ civic şi moral, dar părinţii copiilor cu autism au întâlnit medici (de familie sau psihiatrii) fără cultură, respect, răbdare şi abuzivi, educatori de şcoală ce nu doreau în clasa lor un copil „bolnav” cu autism şi alţi părinţi ce discriminau. În aceeaşi ţară legea nu este aplicată şi pentru persoanele cu dizabilităţi în general nu sunt drepturi şi nici prevederi legale.

Cei care luptă sunt tot părinţii, ei afectaţi în mod direct, şi-au format asociaţii cerându-şi nimic altceva decât ceea ce li se cuvinte. Iată mama Andreea Sorescu scrie pe blogul Adevărul. Câteva fundaţii le vin în ajutor. Este cazul Fundaţiei Un Copil O Speranţă din Sibiu ce din 1998 luptă pentru drepturile copiilor şi părinţilor, pentru cei săraci şi defavorizaţi, pentru copiii cu autism şi copiii cu dizabilităţi. Peste 100 de persoane trec pragul zilnic. Resursele insuficiente. Cum poate lucra eficient un psiholog în România plătit de stat şi înjosit cu nici 200 de euro? O altă fundaţie este Romanian Angel Appeal care cu sprijinul unor instituţii de stat şi cu mare dificultate şi-a propus încă din 2012 să deschidă 40 de centre de consiliere şi asistenţă, să formeze peste 500 de specialişti, să elaboreze o Strategie Naţională şi să ofere o şansă persoanelor cu autism.

 Chiar dacă la noapte Guvernul, Parlamentul, Teatrul Naţional sau Arcul de Triumf vor fi iluminate în albastru şi baloanele albastre se vor urca spre ceruri viaţa acestor copilaşi nu se va schimba.

Dacă ne vrem o viaţă mai bună, dacă ne vrem o societate mai bună haideţi să o facem!

p.s. acest (tip de articol) NU va atrage nice like-uri,share-uri, nici comentarii, nici aprecieri, nici critici! De ce? Simplu: pentru că NU NE INTERESEAZĂ…

GANDURI DE LA OXFORD...

Ne naştem buni sau răi?

mihaicopaceanu3 comentarii
 646x404
1.Ne naştem buni sau răi?
Nu ştiim încă. Şi nu cred că ar conta foarte mult. Doresc să clarificăm dintr-un început: în psihologie evităm să discutăm despre “bun” sau “rău”. Nu e treaba noastră. O psihologie ştiinţifică are ca obiect de studiu ceea ce se poate studia şi astăzi putem studia de pildă comportamentul uman, personalitatea umană, creierul uman şi funcţiile sale, tulburările psihice sau relaţia omului în societate. Când ne referim la comportamentul unei persoane nu facem referiri în termeni de valorizare. De aceasta se preocupă religia, morala, etica, filosofia, antropologia, ştiinţele juridice,etc. Dacă doriţi, în psihologie am putem discuta despre comportament dezadaptativ, autodistructiv, antisocial, despre devianţă, delincvenţă, impulsivitate, agresivitate şi în celălalt sens despre concepte precum empatie, altruism, afectivitate sau gândire pozitivă. O altă discuţie aparte, mult mai complexă, este psihopatologia şi în special psihozele, tulburările de personalitate sau psihologia crimei (de ex afectarea conştiinţei şi limitarea câmpului ei). O altă discuţie aici. Totuşi, noi NU avem dreptul să ne etichetăm clienţii chiar infractori de ar fi. Pe mine m-ar interesa altceva: să consiliem o persoană care are un comportament distructiv, să integrăm social un fost infractor, să corectăm conduita agresivă a unui elev,etc.
2.Este experimentul (experimentul dr. Paul Bloom de la Yale despre moralitatea bebeluşilor) o dovadă că avem de la bun început un instinct al binelui şi al răului?
Nu. Evident. Experimentul rămâne un simplu experiment contextual, factual, supus limitărilor procedurale, pe care din scurta descriere a autorilor nu le cunosc. Nu cunosc nimic despre participanţi şi designul detaliat al experimentului. Prin experimente putem observa cum reacţionează o persoană X (sau mai multe) într-o situaţie concretă Y, controlată sau nu. Din experimente de acest gen nu putem interfera legi universale despre om. Şi în niciun caz în psihologie. Aceeaşi persoană în alt experiment, alte condiţii, alte variabile, poate avea un comportament diferit şi o altă persoană în acelaşi experiment poate oferi un rezultat diferit.
3.Cum putem demonstra acest lucru? Putem?
Nu ştiim cum ne naştem. Fiecare fiinţă se naşte sub alte variabile unele cunoscute alte nu. Cei care afirmă că ne naştem „buni” sau „răi” nu sunt oameni de ştiinţă. Nici nu ai cum să studiezi aşa ceva. Pentru că încă nu avem instrumente ştiinţifice pentru a merge la o vârstă cât mai mică. Când se naşte „bunătatea” în om? La un an, la doi ani, mai devreme sau mai tărziu? Putem cunoaşte reacţiile comportamentale ale sugarului însă ele sunt înţelese prin caracteristicile biologice şi psihice potrivit fiecărei vârste de dezvoltare. Ori şi aici avem variaţiuni. Mai departe, ce se întâmplă în mediul intrauterin? Cum influenţează comportamentul mamei fătul? Există studii ce oferă răspunsuri însă tot contextuale şi parţiale. De exemplu, o mamă consumatoare de alcool sau/şi alte droguri ştiim că riscă să nască un bebeluş cu Sindromul Alcoolismului Fetal (cu trăsături faciale diferite şi cu deficite de creştere şi învăţare). Partea frumoasă în psihologie este aceea că noi oferim unicitate persoanei umane de aici şi succesul terapeutic. Psihologia clinică se adreseză persoanei şi analizează cazul dincolo de teorii, experimente şi cercetări validate ştiinţific. Ele te ajută, te orientează dar nu-ţi oferă răspunsuri. Cum se explică procentajul celor care deşi se încadrează în aceleaşi criterii totuşi nu urmează linia cauză-efect care poate fi perturbată de mulţi factori, unii necunoscuţi şi neprevăzuţi? În ciuda variabilităţii manifestărilor fiinţei umane, ceea ce este important în consiliere şi psihoterapie este tocmai apelul la resursele interne ale clientului care aduc schimbarea. Şi avem cazuistica de succes a infractorilor, reabilitatea şi inserţia lor socială.
4.Bunătatea se învaţă? Este o lecţie de viaţă ce poate fi sau o trasatură de caracter care nu poate fi negociată?
Ca psiholog, nu ştiu ce e bunătatea. Ce este? Cum o definitiv? Cum este un adult bun? Întrebaţi şi veţi primi răspunsuri diferite. Desigur putem învăţa să facem fapte bune. Dar o persoană care face fapte bune este o persoană bună? Unui violator nu îi este milă de victima sa în schimb îi poate fi milă de o pasăre sub ploaie sau de un cerşetor. Şi vecinii zic „era un om bun nu ne vine a crede ce a făcut”. În mod clar, un părinte îşi poate educa copilul să răspundă frumos, să zică „mulţumesc”, să fie recunoscător, sârguincios, cuminte şi atent. Copilul cu o educaţie aleasă poate internaliza preceptele părinteşti. Dar cum explicăm cazul părinţilor care şi-au educat gemenii într-o manieră pozitivă social şi în adolescenţă un frate păstrează linia „bunătăţii” (ca să vă citez) şi celălalt comite o crimă? Amândoi de aceeşi vârstă, cu aceeaşi educaţie, s-au dezvoltat în aceleaşi condiţii. Ceea ce nu putem controla sunt factorii de mediu, influenţele psihosociale şi alţi factori interni sau externi persoanei umane (unii necunoscuţi). Cunoaştem factorii de risc dar nu rezultatul concurării tuturor factorilor. Hiperactivitatea, impulsivitatea, instabilitatea, abuzurile, consumul de substanţe, traumatizările sunt factori de risc pentru un comportament antisocial însă nu toţi subiecţii ajung să ducă la act acest risc. Nu putem cunoaşte cauzele. Toate celelalte ştiinte psihologice oferă răspunsuri parţiale nu rezolvări: ştiintele creierului studiază mecanismele neuronale, dezechilibrele neurotransmiţătorilor, ştiinţele sociale iau în consideraţie factorii psihosociali, psihologia personalităţii este preocupată de influenţa caracteristicilor de personalitate, genetica are partea ei. Ce simplu ar fi să identificăm o „genă a răului” pe care să o inlocuim cu „una a binelui”. Lumea ar fi un Paradis. Modern, este foarte frecventă abordarea multi, pluri şi interdisciplinară.
5.Dacă ne naştem înzestraţi cu o bunătate naturală cu toţii, ce se întâmplă intre timp?
Ca psiholog NU pot face o astfel de afirmaţie. Vreau să amintesc cercetările psihologului american de la Stanford, Philip Zimbardo, pe care l-am cunoscut şi am discutat în două prilejuri. El se întreabă: cum se explică transformarea lui „te iubesc” în „te urăsc”. Cum soţul cuminţel şi blând devine dintr-o dată agresiv? Cum păzitorii legii devin violatorii ei? Cum gardienii închisorilor de la Guantanamo şi Abu Ghraib (2004) au devenit „nişte brute” prin torturile asupra deţinuţilor? Zimbardo, având un interes vechi prin cercetările începute cu experimentele cu studenţii din anii 1970, susţine că grupul de variabile situaţionale poate domina voinţa unui individ de a rezista şi de a se eliberarea de sub constrâgerile sociale şi morale obişnuite. Iar situaţiile sunt create de sisteme. Sistemul oferă putere individului şi se creează un spaţiu mental în care emoţia domină raţiunea. Cu alte cuvinte, deşi oamenii sunt responsabili, totuşi situaţiile creează forţe şi vulnerabilităţi nedorite. Soluţia nu este să schimbi poliţiştii şi gardienii „răi” ci să creezi un sistem care să evite provocarea acestor situaţii. De aceea el propune un model de sănătate publică pentru prevenirea răului. Profesorul Zimbardo este un psiholog social şi prin prisma abordării sale acordă mare importanţă factorilor sociali, precum am amintit. Sper că am răspuns măcar parţial. În româneşte avem tradusă cartea sa „Efectul Lucifer” pe care o recomand.
GANDURI DE LA OXFORD...

Încă un elev a fost ucis! Ce facem noi, oamenii, ce faceţi voi, instituţiile? Cum prevenim?

mihaicopaceanu4 comentarii

 

 

Imaginea

Articol scris pentru Blog Adevarul la 18 februarie 2013 ca urmare a cazului elevului ucis in drum spre şcoală la Târgoviste in aceeaşi zi (photo:www.bebelu.ro)

Astfel de ştiri tragice apar foarte des în presa din ţara noastră, semn că fenomenul criminalităţii în şcoli este unul de maximă importanţă ce necesită măsuri urgente. Azi la Târgovişte un elev a fost ucis!

Violenţa în şcoli nu este datorată unor factori individuali, personali, situaţionali, ea are cauze complexe şi deci implică actori şi acţiuni multiple (familia, şcoală, poliţia, comunitatea, Guvernul etc). Cercetările ne arată că în mare parte din cazuri există nişte semne de avertizare ale acestor acţiuni grave.

Ce măsuri pot fi luate? S-au elaborat studii, cercetări şi s-au gândit programe naţionale (unele eficiente) susţinute de guverne cu costuri de milioane de dolari pentru a preveni violenţa în şcoli (din păcate nu în România) pentru reducerea fenomenului. Şi evidenţele sunt grăitoare!

FAMILIA: Deseori familia tratează cu iresponsabilitate, indiferenţă şi erori aceste situaţii. Îmi amintesc de un caz al unui elev violent în şcoală la care lucram că psiholog. După o bătaie cu sânge în şcoală au fost anunţaţi părinţii şi s-au prezentat (cu greu) la şcoală. Am avut întâlniri repetate individuale şi de grup la care au participat şi dirigintele, direcţiunea, elevii în cauză, psihologul şi prima reacţie a tatălui a fost: ”A!€œ Da, eu i-am spus să îl bată pe ăla”. În repetate cazuri, părinţii acestor mici infractori sunt lipsiţi de orice grijă şi acţiune şi nu adoptă nicio măsură, ba chiar încurajează şi ameninţă. Câte sancţiuni sunt aplicate în România părinţiilor iresponsabili ?

Programe de prevenire din timp care să adreseze pe de o parte comportamentul violent, dar şi problemele emoţionale, sociale şi comportamentale. Însă cine le creează, derulează şi susţine? Sunt ele o prioritate a şcolii, Inspectoratului Şcolar, Poliţiei, Primăriei, Guvernului? Mă tem că nu.

Monitorizarea elevilor cu risc crescut, a elevilor agresivi, impulsivi, instabili, cei care au în antecedent acte cu scop şi conţinut agresiv, cei ce frecventează sau aparţin unor găşti de delincvenţi, cei cu multe absenţe şi cu note slabe. Şi deseori ei sunt binecunoscuţi de către elevi şi şcoală.

Psihologii. Numărul de psihologi în şcoli este foarte mic. Psihologul se ocupă de la elevii de grădiniţă până la cei de clasă a 12-a, fiecare cu solicitări multiple, diferite. Ce poate face un psiholog la 600 sau 800 de elevi? Ba, am mai întâlnit printre colegii mei psihologi ce aveau două şcoli plus o grădiniţă în responsabilitatea locului de muncă.

Măsuri de securitate crescută. Paznici, gardieni şi poliţişti. Întâlneşti în România situaţii când gardianul şcolii este prieten bun cu elevii delincvenţi. Unii dintre aceştia firavi prin statură şi temperament nu sunt pregătiţi şi nici abili pentru funcţia şi rolul lor important.

Măsuri pentru elevii agresivi. Ce păţeşte un elev? Care sunt procedurile de intervenţie? Care sunt soluţiile? Este pedepsit cu o mustrare scrisă sau cu o notă scăzută la purtare? Când acestuia chiar nu-i păsa. Ce alte măsuri are şcoală, nu de pedepsire, ci de prevenire, de tratare a delincvenţei, de reabilitate a elevului în cauză, a îmbunătăţirii situaţiei lui în şcoală şi societate?

ŞCOALA: climatul de la scoala, educatia, suportul si intervenţiile concrete sunt esenţiale. Se impun ore şi programe de prevenire eficiente constante, repetate, pe termen lung (unele cu începere chiar din clasele mici sau gradiniţă) a violenţei în şcoli, consumului de alcool şi altor droguri, nu simple prezentări sau proiecte sporadice. Poliţia se justifică că susţine programe în şcoli când de fapt sunt doar nişte prezentări plicticoase la care participă un agent cu siguranţa în şcoli, plictisit şi el repetând acelaşi instrucţiuni şi ameninţări pe la n şcoli şi licee, prezentări făcute la grămadă, în sala de sport, care realmente NU au niciun efect in prevenirea violentei. Nici afişele, nici pliantele sau alte campanii în presă se pare că nu îşi ating scopul. Directorii de şcoli trebuie să prezinte o poziţie fermă şi intransigentă.

COMUNITATEA: Aici stam foarte prost. Prost de tot! Colegii elevilor sunt cei care ştiu prea bine relaţiile şi conflictele între tineri şi sunt pasivi şi indiferenţi (nu reacţionează, nu anunţă, nu se bagă, sau le e frică sau le e ruşine,etc), paznicii şcolii, profesorii, diriginţii, trecătorii, părinţii şi familia. Nu poţi asista cu indiferenţă sau chiar cu umor sau nu poţi trece pe stradă nepăsător la scene groaznice de violenţă!

Multiple Instituţii

Colaborare eficientă, repet eficientă tovarăşi şi tovarăşe, nu doar €œparteneriate pe hârtii ”bifate” între Inspectoratele Şcolare, Poliţie, Protecţia Copilului, Agenţiile Antidrog şi, de ce nu, ONG-uri şi instituţii religioase (e.g Biserici).

Modificarea legislaţiei nu rezolvă criminalitatea din şcoli. Dar Guvernul? Guvernul ce face? Poate oferi 450.000 de euro precum în alte ţări europene pentru un program de câţiva ani de prevenire nu doar a violenţei, dar şi a abuzurilor sexuale, agresivităţii, rasismului, etc?

Până când !!!

GANDURI DE LA OXFORD...

Enescu, Ionesco, Regele Mihai, Angela Gheorghiu la Londra! Ai uitat domn’ primar?

mihaicopaceanu2 comentarii

Articol scris pe Blogurile Adevarul regasit aici   publicat 1 februarie 2013

Astăzi a fost o zi a contrariilor. O să încep cu partea mai puţin bună. Pe tren spre Londra citeam indignat reacţia primarului Londrei, Boris Johnson, care „a pus presiune astăzi asupra Guvernului să limiteze numărul bulgarilor şi românilor ce vor ajunge anul viitor în Marea Britanie”. Pe pagina a doua a ziarului The London Evening Standard un titlul mare alerta: „Limit Romanians or rough sleeping will rise”. La pagina 14 urmau comentariile editorului. Când primarul Londrei face o astfel de declaraţie publică şi ea este regăsită într-un ziar cu 700.000 de exemplare distribuite gratuit situaţia este gravă domnule Boris! Dumneata vorbeşti de români ignorând românii! Doar câteva exemple din Londra pe care o conduci!

Partea bună în 7 puncte

1.Marea încântare a serii a reprezentat primirea invitaţiei din partea Cosminei pentru audierea unui concert susţinut de London Symphony Orchestra. Un concert deosebit pentru că englezii au cântat Rapsodia Română nr. 1 a marelui nostru George Enescu. Peste 90 de instrumentişti (zeci de viori) au răsunat în ampla sală de 1. 940 de locuri a Centrului Barbican. S-a cântat din folclorul vecinilor noştri unguri (Kodáli) şi bulgari (Spassov) dar Enescu a fost la înălţime. Parcă Enescu însuşi asculta liniştit în rândul din faţă. Faptul că Rapsodia a fost aşezată înainte de pauză mi-a arătat deosebirea acestei opere şi genialitatea autorului mărturisită prin aplauzele puternice repetate. Am văzut tresărirea, zâmbetul şi gesturile ritmate ale spectatorilo. Enescu era deja cunoscut şi printre englezi. Directoarea centrului, englezoaica McDowell, l-a numit „cel mai prolific compozitor”. Eram mândru.

2. Înainte de concert plimbându-mă pe holurile spaţioase ochii mi s-au aţintit luminaţi asupra unui afiş înalt pe care scria: „Rinocerii” de Eugène Ionesco. Se se va juca în februarie, tot acolo! Amândoi domn primar sunt mari români! Şi românii au fost onoraţi şi audiaţi de mii de englezi iar Orchestra patronată de însăşi M.S. Regina Elisabeta ne-a dăruit o seară sublimă în onoarea Balcanilor şi a României aici la Londra.

Imagine

3. Tot astăzi m-am întâlnit cu Profesorul Peter Galloway, licenţiat la Oxford, doctorat la Kings College London, preotul de la Capela Savoy a Reginei (sec XIV), cel care l-a invitat şi l-a cinstit pe Majestatea Sa Regele Mihai în urmă cu trei luni la Londra. Am participat la ceremonia din ziua de 8 noiembrie 2012 când Regele Mihai a intrat triumfal, intonându-se Imnul Regal de către corul capelei în limba noastră românească cu ocazia aniversării a 75 de ani de la primirea Marei Cruci a Ordinului Regal Victorian. Tot în acele zile Lordul Primar al Londrei a oferit un dineu în onoarea Regelui şi a ţinut un discurs remarcabil. Regele Mihai la Jubileul Reginei Elisabeta a avut un loc aparte chiar la dreapta Reginei. Regele este vărul Reginei Elisabeta şi cetăţean de onoare al aceluiaşi oraş: Londra. Tot român domnule Boris!

Imagine

4. Tot la Londra de 20 de ani încoace, magnifica soprană, Angela Gheorghiu, încântă publicul britanic şi cel din toată lumea. Publicaţiile o laudă după fiecare concert şi sute de mii de britanici o adoră. În toamna trecută i-a cântat Reginei Elisabeta în cadrul unei gale de excelenţă. În 10 mai şi în 5 iulie a.c. va iradia din nou pe scena Royal Opera House de la Londra. Şi ea este româncă domnule primar!

Imagine

5. În vara anului 2012 pe perioada Jocurilor Olimpice nu întâmplător staţia vestită din Londra, King’s Cross, a purtat numele Nadiei Comăneci. Alte staţii au preluat numele Elisabeta Lipa, Ivan Patzaichin, Iolanda Balas şi Georgeta Damian. Şi ei sunt români domnule Boris!

Imagine

6. Tot săptămâna aceasta la Universitatea din Oxford au conferenţiat alţi români: luni profesorul Alina Mungiu-Pippidi şi marţi doamna Ioana Avadani, directorul Centrului pentru Jurnalism Independent. Alţi zeci de tineri români studiază cu demnitate la Oxford, Cambridge şi Londra.

7. Domnule Boris, ai uitat că Prinţul Charles pretuieşte România şi o vizitează din 1998 considerând-o „de o bogăţie unică” ?

NU cred în declaraţiile radicale, definitive şi în „politicile anti-”. NU cred în ură, atacuri şi supremaţia unui popor faţă de alt popor. NU sunt de acord să fim discriminaţi şi nici noi să acuzăm poporul britanic. NU pot fi de acord cu o tânără şcolăriţă ale cărei declaraţii au făcut zarvă în presa românescă, lovind cu noroi Anglia, acuzând de sclavism, superficialitate, desacralizare, avort, etc (uitând de fapt de credincioşii ortodocşi români că sunt pe locurile fruntaşe la avort în Europa), o tânără culmea ce trăieşte în Anglia şi se bucură de accesul la o educaţie aleasă. NU poţi lovi pe nedrept ţara în care trăieşti, pe cei ce te primesc şi te ajută. Cred în colaborare şi pace, în soluţii, parteneriat şi prietenie.

NU, românii nu vor invada în masă Londra. Nu au făcut-o nici după 2007. Numărul lor este de 10 ori mai mic decât cel al polonezilor. Poloneza este a doua limbă la Londra nu româna. 22% din populaţia capitalei sunt străini dar nu invadatori români. Arabii, francezii, chinezii, spaniolii, turcii, somalezii, lituanienii, italienii, filipinezii sunt mult mai mulţi decât românii (cf. Institutului de Cercetare a Politicilor Publice, Metro, 31 ian 2013). Mi-a plăcut mult reacţia ambasadorului nostru la Londra, E.S. dl Ion Jinga din discursul său ferm şi cinstit „Românii nu vor cuceri Marea Britanie, nu vă vor lua locurile de muncă şi nici locuinţele…70% dintre români sunt tineri între 18 şi 35 de ani activi economic fără a cere vreun ajutor” (The Daily Telegraph, 16 ianuarie).

În final, văd însă după mai bine de doi ani de trai în Marea Britanie cum românii convieţuiesc cu respect, cum îşi aşteaptă luni de-a rândul documentele, cum rabdă şi muncesc cu modestie şi dăruire zi şi noapte, la munci de jos sau în instituţii publice şi în mediul privat, cum se adaptează legilor statului britanic şi cum îşi fac prieteni englezi şi sunt recunoscători acestei ţări. Văd cu preoţii ortodocşi şi parohiile de români îşi duc slujbele în bisericile anglicane uneori pe o chirie mică. Colegii mei englezi îmi povestesc de prietenii lor români şi de alţi români fie că e vorba de Alina Cojocaru, Norman Manea sau Adrian Mutu! Ai uitat domnule primar al Londrei?

Imagine

GANDURI DE LA OXFORD...

De ce m-aş întoarce în România (I)?

mihaicopaceanu5 comentarii

Articol scris pe Blogurile Adevarul aici  29 ian 2013

Sunt în cel de-al treilea an al plecării mele din România în Marea Britanie pentru a-mi continua studiile. Tocmai am început un program doctoral în psihologie (mai rar!). Dar plecarea mea nu a fost îndemnată numai de acest simplu motiv: „Hai să studiez”.

Am avut parte de studii post-universitare în străinătate întâi doi ani: un prim an la Oxford şi încă unul la Londra. Am obţinut un masterat la Institutul de Psihiatrie şi Kings College London şi m-am întors în toamna anului 2010 cu gânduri limpezi, idei, cu o puternică motivaţie şi cu o determinare de a îmbunătăţi acel mic loc de lume românescă unde voi avea să muncesc şi să schimb puţin din România mea.

M-am întors în Europa Occidentală deoarece trecuseră doi ani de subzistenţă în Sibiu şi în urma unor eforturi şi auto-încurajări repetate mi-am dat seama că oricât de mult aş munci, oricât de entuziasmat şi oricâte joburi, proiecte sau iniţative civice aş avea „schimbarea” este de-a dreptul nesemnificativă. M-am luptat nu de puţine ori de unul singur cu morile de vânt. Am apelat cu curaj la presă, am lucrat pro bono în presa scrisă şi televiziune, am scris articole şi am realizat emisiuni săptămânale la tv în toată această perioadă cu scopul de a „Regândi România”. În toamna anului 2012 m-am reîntors având un gust amar şi o adâncă tristeţe în suflet.
Alături şi de-o seamă cu mine sunt milioane de adulţi şi alţi zeci de mii de studenţi ce au luat drumul aspru al străinătăţii pentru devenirea lor personală şi profesională. Nu au fugit din ţară, nu au fost laşi şi nici nu şi-au părăsit propria patrie. Repet, dacă pleci din România nu e un semn că nu-ţi preţuieşti ţara şi nici dacă trăieşti în România nu înseamnă că o respecţi şi avem exemple o grămadă. Ba mai mult, credeţi-mă, odată ajunşi aici, printre străini, confruntându-ne cu alte naţionalităţi, mentalităţi, culturi, etnii şi religii ne-am redescoperit pe noi înşine, ne-am întors la originea noastră şi am început să ne preţuim şi să ne iubim mult mai mult ţara.
Depărtarea geografică mi-a stârnit apropierea sufletească. Am început să credem în ţara noastră şi în oamenii dragi nouă şi de aici prin mijloacele noastre (discuţii, colaborări, vizite, parteneriate, proiecte pe plan local, evenimente, etc) continuăm să ne ajutăm comunitatea din care am plecat. Estimăm că peste 40.000 de studenţi să regăsesc în întreaga lume la mari universităţi. Cei mai mulţi dintre aceştia conform statisticilor studiază economia, managmentul, ingineria, informatica, dreptul sau medicina. O treime din cei plecaţi ar dori să se întoarcă fără mari pretenţii şi fără multe condiţiuni, de exemplu chiar pe un salariu lunar de 400 de euro. Alţii sunt îndoielnici şi indecişi şi alţii nu văd cum şi-ar putea regăsi locul din pricina faptului că profesiunea lor implică muncă la cel mai înalt nivel în instituţii de specialitate şi laboratoare extrem de performante care lipsesc din România.
În urmă cu 4 ani câţiva tineri s-au gândit cu dragă inimă la studenţii români şi au format o Ligă a Studenţilor Români din Străinătate (LSRS. www.lsrs.ro ).  După patru ani această asociaţie apolitică şi echidistantă numără acum peste 7.500 de membri în întreaga lume, 200 de voluntari, 30 de filiale în 50 de ţări, din America până în Japonia şi a elaborat sute de proiecte pentru peste 10.000 de beneficiari. (mai detalii aici GALA  si  aici)
România şi românii au devenit cunoscuţi prin exemplele lor pozitive ce pot contrabalansa ocara celor răi. Nouă ne pasă de viitorul României, suntem tineri, competenţi şi motivaţi şi credem în potenţialul nostru de a transforma România. Şi ne dorim să muncim pentru România nu să ne lamentăm.
GANDURI DE LA OXFORD...

Excelenţă academică: Stanford şi Cambridge la Bucureşti. Liga Studenţilor Români din Străinătate FACE. Statul TACE!

mihaicopaceanu6 comentarii

Excelenţă academică: Stanford şi Cambridge la Bucureşti. Liga Studenţilor Români din Străinătate FACE. Statul TACE!

Am participat pentru a treia oară consecutiv la Gala anuală a LSRS desfăşurată marţi seara, 8 ianuarie, într-un cadru de excepţie la Palatul Parlamentului (http://gala.lsrs.ro/gala-lsrs/gala-2013/). Evenimentul a adunat peste 800 de invitaţi de la academicieni, miniştri români şi diplomaţi străini la studenţi din ţară şi de pretutindeni şi pentru aproape 4 ore ne-a oferit prilejul întâlnirii cu minţi şi suflete unice. O altă Românie! Demnă şi iubitoare! GalaLSRS2013-Silviu_Pal-6005_tn Printre vorbitori s-au numărat: Preşedintele Academiei Române, Ionel Haiduc, medicul Raed Arafat, olimpica Gabriela Szabo, jurnalistul Emil Hurezeanu, diplomatul Bogdan Aurescu şi actorul George Ivaşcu. G

Ce s-a premiat la Gala LSRS 2013?

Gala recunoaşte şi premiază anual meritele studenţilor români de top din Europa, America şi alte continente, în ştiinţă şi artă. Printre românii premiaţi s-au aflat Gruia Bădescu doctorand la Cambridge în arhitectură, Horia Mania, matematicianul de la Princeton, iar Sergiu Paşca, doctorand la Stanford, medic şi cercetător în neurobiologia autismului a luat premiul cel mare. De ei România nu a auzit. A trebuit ca tot cei plecaţi, colegii lor, tinerii din această ligă să îi recomande ţării. Concret: imediat a doua zi primarul Aiudului a declarat că îl va propune pe Sergiu pentru titlul de cetăţean de onoare al urbei. În discursul său Sergiu îndemna „sper să înţelegem cât mai repede că cercetarea nu este un lux, sau un moft, ci o investiţie naţională şi progresul sustenabil va veni de aici”. Sergiu ştie! Statului nu-i pasă.

Ce scop are LSRS?

Tinerii în urma unei competiţii dure şi anevoioasă pleacă din România pentru a se dezvolta profesional în centre de excelenţă ale acestei lumi, pentru a face cercetare mondială, pentru a-şi atinge ţeluri noi şi croi drumuri frumoase în viaţă şi o fac iată la cel mai înalt nivel. Dar plecarea lor nu înseamnă părăsire. Ei se orientează întotdeauna spre casă, îşi iubesc ţara, o ajută şi mulţi vor să se întoarcă acasă. Ori Liga facilitează întâi accederea la cele mai importante universităţi din lume, apoi reprezentarea lor acolo şi în final demersul reorientării şi reîntoarcerii lor spre/în România pentru a „pune umărul la ridicarea României”. Într-un gest simbolic pentru „Ridicarea României” toţi cei 800 de invitaţi din sala C.A. Rosetti s-au ridicat în picioare ca răspuns la apelul preşedintelui LSRS, domnul Sebastian Burduja (ex-student la Harvard şi Stanford). Domnia sa permanent insista public: „Tinerii sunt o resursă strategică pentru dezvoltarea României” (şi o să vedem de ce în rândurile de mai jos) . Viitorul României este al tinerilor de azi! Şi tot el face un apel constant de 4 ani către toate instituţiile statului rezumat în cuvintele „Primiţi-ne acasă! Daţi-ne o şansă!”.

G

Ce a făcut LSRS?

LSRS este un ONG tânăr dar nu mic. Născut exclusiv din gândurile pozitive a 3 tineri şi din forţa voluntariatului în 4 ani de viaţă a ajuns să numere peste 7.500 de membri în întreaga lume. Trăieşte datorită devotamentului, muncii şi spiritului de unitate şi solidaritate a peste 200 de voluntari activi din cele 30 de filiale din 55 de ţări de pe toate continentele, însumând aproape 500.000 de ore de muncă. LSRS a încheiat 300 de parteneriate cu diverse instituţii publice şi private şi în permanenţă colaborează cu ambasadele României, filialele ICR-ului, ong-urile româneşti,etc prilejuind românilor o viaţă mai plăcută departe de casă şi clădind o imagine mai bună României.

Prin proiectul CAESAR, LSRS, a adunat până în prezent 850 de experţi în dialog şi colaborare. În vara anului 2011, 300 de experţi, grupaţi în zece grupuri de la economie la artă de-a lungul a trei zile de dezbateri au elaborat un document de 134 de pagini ce cuprinde o viziune de dezvoltare naţională pentru România 2030. Documentul a fost înaintat tuturor instituţilor statului începând cu Preşedintele României (http://romania-juna.eu/files/2011/09/programul-romania-juna-2030.pdf ).

Ce au făcut alţii?

LSRS a oferit încredere şi a primit sprijinul unor instituţii importante precum Academia Română, Banca Naţională a României, Senatul României, Televiziunea Română, a primit sprijinul financiar al sponsorilor dar mai ales a primit dragostea şi respectul oamenilor de rând. LSRS a primit critici şi reticenţă, a fost tratată cu superioritate, agresivitate şi minciună. Vă dau un exemplu.

Preşedintele României

Preşedintele României a fost prezent la Gala de anul trecut a LSRS alături de ministrul de externe, preşedintele senatului şi alţi demnitari. După un discurs de vreo 45 de minute LSRS a primit din partea Şefului Statului în mod pur verbal sprijinul său şi o promisiune publică. Citez „Sunt gata să angajez fără concurs doar în baza diplomei de absolvent de facultate din străinătate 3 tineri pe funcţii de consilier de stat” (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-11125227-basescu-catre-studentii romani-dinstrainatate-trei-posturi-libere-consilier-invit-aplicati-pentru-ele-salariul-nivel secretar-stat program-lejer-vii-9-nu-stii-cind-pleci.htm

După 1 an de zile de la acea promisiune transmisă public de toate televiziunile cuvântul Preşedintelui României făcut public în faţa a sute de studenţi şi milioane de români s-a dovedit a fi fals. Şi exemplele negative pot continua.

G

Ce poate să facă LSRS?

LSRS este neoficial un „minister de externe fără fonduri publice” dar de o eficienţă maximă prin credibilitatea şi demnitatea ambasadorilor, a acestor tineri studenţi şi prin seriozitatea proiectelor lor. Tinerii studenţi din diaspora sunt formatori de opinie cinstiţi pentru că au calităţi umane speciale, sunt buni academici şi au sufletul pur. Ei pot spăla păcatele infractorilor români şi pot înălţa România în ochii Occidentului.

Mai mult: cel mai recent document elaborat şi lansat tot la Gala de LSRS prin dl Burduja este SMART-Diaspora: Strategia Multidimensională de Atragere în România a Tinerilor din Diaspora: „o propunere de politică publică ce are ca scop valorificarea potenţialului strategic al tinerilor înalt calificaţi de peste hotare şi facilitarea contribuţiei lor la dezvoltarea economică şi socială a României”. Documentul conţine viziune, propuneri, măsuri, exemple de bune practici ale altor state („brain gain”, Polonia, Ungaria, SUA, etc), analize, implicaţii juridice şi bugetare. Obiectivele strategice implică promovarea României ca destinaţie pentru carieră, angajarea de profesionişti în instituţiile statului şi în privat şi consolidarea legăturilor cu diaspora şi partenerii externi.

Implementarea ar însemna ca pe o perioadă de 3 ani cel puţin 3.000 de tineri din cei aproape 40.000 să fie angajaţi în România şi crearea unei relaţii de succes cu cel puţin 1.000 de experţi din diaspora. Impactul schimbării s-ar observa în 3-5 ani. Documentul poate fi regăsit aici: http://gala.lsrs.ro/files/2013/01/SMART-Diaspora.pdf

În final, dacă tinerii români din străinătate gândesc şi lucrează neîntrerupt, dacă fac ceva pentru România de aici, din străinătate şi rezultatele lor se observă din miile de pagini de rapoarte, din proiecte şi mai ales din preţuirea pe care mentorii şi colaboratorii lor străini le o oferă, vreau să închei şi să fiu de acord cu afirmaţia ultimă din discursul dlui Emil Hurezeanu de la Gala LSRS:„ În cazul lor a sosit momentul ca ŢARA să facă pentru ei”.

Addenda:

Premiul pentru intreaga cariera In Memoriam Mihai Patrascu a fost acordat mamei sale din mana dlui Emil Hurezeanu. Mihai Patrascu, este romanul care a primit cele mai multe medalii la Olimpiada internaţională de Informatică şi printre primii 20 de câştigători din lume 4 medalii de aur şi 3 de argint. Mihai şi-a dobândit titlul de doctor într-un singur an, cu cea mai bună teză de doctorat la Massachusetts Institute of Technology. A predat la MIT, Berkeley şi Copenhaga şi a publicat 47 de lucrări de informatică teoretică care au acumulat peste 600 de citări. Mihai s-a stins din viaţa în 5 iunie 2012, la vârsta de 29 de ani, din cauza unui cancer la creier. Boala a atacat ce avea Mihai mai bun in el!

Mihai Patraşcu a fost intrebat de un reporter: „Care este secretul reuşitei la concursuri şi in cercetare? R: Cred că ce face diferenta la un nivel inalt e atitudinea personală. In mod constant sunt oameni pe care îi consider mai destepti decat mine dar eu eram mai hotarat sa castig, lucram mai mult cand trebuia sa lucrez, ma relaxam mai mult cand trebuia sa me relaxez.”(Mihai Patrascu, 1982-2012, geniu in informatică)

RIP GalaLSRS2013-Silviu_Pal-6060_tnggMihai, Oxford, 10 ian 2013

 

GmihaiGalaLSRS2013-Silviu_Pal-6012_tn

GANDURI DE LA OXFORD...

Filicidul. Omorul comis de părinţi asupra copiilor

mihaicopaceanu4 comentarii

articol scris pentru contributors.ro luni 15 oct 2012

Joi, 11 octombrie, o mamă îşi aruncă copilul dintr-o maşină pe Podul Grant din Bucureşti. O tentativă de omor. Pruncul trăieşte. Însă în România aflăm deseori de cazuri care s-au sfârşit tragic când părinţii şi-au ucis odraslele. Nu toate în presă şi nu toate cunoscute.

La începutul anului în februarie la Braşov o femeie de 27 de ani îşi ucide copilul de 6 luni. Este anchetată pentru omor deosebit de grav dar medicii constată că nu a avut discernământ în momentul crimei. Tot în februarie în comuna Cârlibaba din Suceava o mamă de 29 de ani este trimisă în judecată pentru uciderea prin sufocare a copilului născut de doar câteva zile. În martie un tată (48 de ani) îşi ucide cei doi copii în lacul Tarnita de lângă Cluj. În aprilie la Sibiu o tânără de 25 de ani îşi ucide copilul de 4 ani prin sufocare cu o pernă. Apoi aruncă trupul copilului pe un teren de unde va fi identificat două săptămâni mai târziu. Este acuzată pentru omor calificat. La proces invocă neacceptarea copilului de către concubin. În iulie la Cenad (jud. Timiş) o femeie de 34 de ani îşi ucide fetiţa aruncând-o în fântână, fetiţa pe care tocmai a născut-o în casă. Ea a mai ucis un prunc de 2 ani în 2001. În septembrie o tânără de 20 de ani din Botiza (Maramureş) este acuzată că şi-a ucis bebeluşul la naştere. În România media anuală de omoruri asupra copiilor este de 40.[1] Motivele sunt diferite şi uneori tainice chiar pentru specialişti. Ce e în mintea unor fiinţe care poartă în pântece 9 luni un copil iar apoi îl ucid. O boală, un gest iraţional, spontan şi necugetat? Doar atât? E suficientă această explicaţie? Ce spun specialiştii despre motivele omorurilor?

În cazurile de mai sus nu toate femeile aveau un diagnostic psihiatric. Dacă actul criminal este legat de o tulburare psihică putem avea cel puţin trei ipoteze:

a)     autorul suferea deja de o tulburare psihică dar nediagnosticată (statistica medicală susţine că numărul real al persoanelor cu tulburări psihice este mult mai mare)

b)     evenimentul în sine reprezintă debutul tulburării psihice

c)     autorul avea discernământ. Cercetările arată că nu toate persoanele care omoară au un diagnostic psihiatric. Într-un studiu din America doar 52.7% dintre femei au avut simptome de psihoză în momentul comiterii crimei (Lewis et col, 2003).[2]

Şi totuşi de ce părinţii îşi omoară propriul copil? Filicidul este omorul comis de părinţi asupra copiilor lor indiferent de vârstă (Marleau et al, 1999)[3]. În SUA filicidul este a treia cauză de moarte a copiilor cu vârsta între 5 şi 14 ani. Dr. Phillip Resnick, expert internaţional, cu o activitate profesională de 40 de ani în psihiatria forensică a clasificat filicidul încă din 1969 în funcţie de motivaţia faptei în cinci tipuri:

1)     Tipul „altruist” când mama prezintă o tulburare psihiatrică severă (de ex depresie) şi îşi explică actul printr-un motiv ne-egoist, adică „copilul a fost omorât pentru a-i preveni suferinţa ulterioară”. Acesta este şi motivul invocat în cazul de la Braşov din primăvară. Mama plănuieşte să-şi ucidă copilul având credinţa iraţională că îi va fi mai bine în cer. Ea crede că încă este „o bună mamă” însă în realitate ea nu ştie ce să facă, afirmă psihiatrul.

2)     Al doilea tip este filicidul psihotic acut când autorul a pierdut contactul cu realitatea.

3)     Filicidul accidental. 80% dintre omorurile asupra copiilor sub 1 an intră în această categorie. Sunt gesturile impulsive declanşate de plânsul copiilor cu scop de pedeapsă (Balica, 2010).[4]

4)     Un alt tip este când mama „nu-şi doreşte copilul” şi se simte incapabilă să-l îngrijească şi să-l crească. Unii părinţi sunt nepregătiţi şi depăşiţi în faţa nevoilor bebeluşului.

5)     Şi în final „răzbunare”. Mama se răzbună prin uciderea copilului pe soţ şi în majoritatea cazurilor se acuză infidelitatea partenerului. Ea doreşte prin acest act să-l rănească şi să-i facă rău. Deseori disputele privind custodia copilului au ca rezultat omorul (Resnick, 1969).[5]

Din nefericire, bebeluşii sub 1 an au cel mai mare risc de a cădea victima unui omor (Brookman, 2006).[6] În studiul din 2005, Dr Resnick, descoperă că 61% dintre copiii sub 4 ani au fost omorâţi de părinţii lor. În cele mai multe cazuri, mamele criminale sunt spitalizate şi nu condamnate la puşcărie. Dr Resnick însuşi a pledat în multe cazuri în apărarea pacientelor. Tot studiile psihologilor criminalişti au identificat ca factori de risc: vârsta tânără a mamei, statusul marital de femeile necăsătorită sau care trăieşte în concubinaj, negarea sau ascunderea sarcinii, lipsa îngrijirilor prenatale şi istoricul unei tulburări psihice (în pricipal depresia severă şi psihoză) (Friedman, et al, 2005)[7].

Ce  e de făcut pentru prevenirea acestor tragedii?

 1 Specialiştii recomandă ca fiecare caz să fie studiat cu maximă atenţie şi în mod individual pentru înţelegerea şi identificarea factorilor de risc şi a dinamicii familiale (Bourgent et col, 2007)[8]

  1. Cei din prima linie, primul contact adică medicul de familie sau medicul psihiatru să nu evite să evalueze cu grijă starea mentală inclusiv orice gând de sinucidere sau omucidere a unui pacient depresiv sau psihotic sau cu o altă tulburare psihică. Gândurile rele şi ameninţările asupra copilului trebuie tratate cu seriozitate (Guileyardo et col, 1999).[9]
  2. Medicii ginecologi, pediatrii şi medicii de familie să evalueze pe durata sarcinii şi postsarcină starea mentală şi atitudinea părintelui faţă de sarcină fără să incrimineze. Avem chestionare de depresie validate şi în România. Considerând riscul ridicat în primul an de viaţă iată ei sunt poate singurul contact medical cu o mamă ce poate suferi de depresie. Tot studiile ne arată că dintre autorii actelor criminale marea majoritate au avut gânduri criminale cu câteva luni şi chiar ani înainte de comitere (Schalekamp, 2005).[10]
  3. Şi în final suportul şi intervenţia psihoterapeutică pentru cazurile de risc (Friedman şi Resnick, 2007)[11]

_______________________________________________

[1] Sinteza datelor statistice privind starea infracţională juvenilă şi violenţa în familie în perioada 1989-2007 şi respectiv 2002-2007, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Accesat la www. mpublic.ro/minori_2008/minori_5_9.pdf  în 12.10.2012

[2] Lewis, C.F, Bunce, S.C., (2003), Filicidal mothers, and the impact of psychosis on maternal filicide, J Am Acad Psychiatry Law: 31: 459-470

[3] Marleau J.D. et al. (1999), Les parents qui tuent leurs enfants, în J.Proulx, M.Cusson, M. Oument, Les violences criminelles, Les Presses de L’Universite Laval.

[4] Balica (2010), Filicidul maternal şi paternal în România : tendinţe şi factori de risc, Sociologie Românească, vol VIII, nr 3, 98-107

[5] Resnick P.J. (1969), Child Murderer by parents : a psychiatric review of filicide, American Journal of Psychiatry, 327-328

[6] Brookman F. Nolan J. (2006) The dark figure of infanticide in England and Wales: complexities of diagnosis. J Interpers Violence.;21:869–889

[7] Friedman SH. Hrouda DR. Holden CE, et al. (2005) Filicide-suicide: common factors among parents who kill their children and themselves. J Am Acad Psychiatry Law.;33:496–504

[8] Dominique Bourget, MD, Jennifer Grace, MA ,Laurie Whitehurst (2007), A Review of Maternal and Paternal Filicide, J Am Acad Psychiatry Law 35:1:74–82

[9] Guileyardo JM. Prahlow JA. Barnard JJ. Familial filicide and filicide classification. Am J Forensic Med Pathol. 1999;20:286–292

[10] Schalekamp, R (2005): Risk factors for maternal filicidal‐suicidal ideation. http://www.filicide‐suicide.com .

[11] Friedman, S.H, Resnick, P.J (2007), Child murder by mothers: patterns and prevention, World Psychiatry. October; 6(3): 137–141.

GANDURI DE LA OXFORD...

Gânduri de la Oxford. Început de an universitar.

mihaicopaceanu1 comentariu

Gânduri de la Oxford. Început de an universitar.

publicat pentru www.contributors.ro in 8 Octombrie 2012 se poate gasi aici.

Am urmărit cu interes începerea anului universitar în România. Întâi discursurile pompoase ale rectorilor şi rectoraşilor. Rectoraşi zic, căci de unii dintre aceştia nu auzisem şi nici de numele pseudouniversitatilor pe care bag de seamă le conduc dumnealor. Alături de aceştia, autorităţile locale, parlamentari la cravată, oameni de afaceri grăbiţi şi desigur n-a lipsit clerul, preoţii şi mitropoliţii care au dat cu busuiocul şi apa sfinţită şi au ţinut predici lungi unor tineri adolescenţi neduşi la biserică, plictisiţi şi deja prea obosiţi după discursurile de lemn ale celorlalţi actori. Formula “una dintre cele mai bune universităţi” era pe buzele fiecărui rector din Bucureşti ori dintr-un orăşel neînsemnat. Statisticile arată altceva.

La Sibiu, oraşul unde încă NU există o aulă încăpătoare, un centru de conferinţe, pentru festivităţi ori congrese naţionale, rectorii celor cinci universităţi (de unde au apărut cinci nu pot cunoaşte) au decis să se adune în Piaţa Mică cetăţii. (În amintesc jena naţională din 2007 la o adunare ecumenică europeană când peste 2.000 de delegaţi au fost găzduiţi vreme de cinci zile într-un cort. Da, simplu, în cort laolaltă cu presedintele Romaniei si cel al Comisiei Europene).

La Sibiu erau câţiva profesori, obligatoriu studenţii de la Academia Militară încolonaţi şi drepţi şi alţi zeci de studenţi ce priveau ceremonia de la distanţă, de cealaltă parte a Pieţei Mici, de la mesele teraselor la o bere căci încă era călduţ afară. O imagine deloc demnă de rigoarea academică amintită anterior. În sens contrar, la Oxford, ceremonia s-a desfăşurat cu lux şi strălucire în vestita clădire numită Sheldonian construită pe la 1664 destinată ca loc de organizare a ceremoniilor publice şi întâlnirilor din Universitate. Profesorii şi studenţii cu mândrie au venit disciplinaţi, purtând o robă tradiţională şi au participat cu atenţie şi emoţie la derularea ritualului. Un eveniment de mare însemnătate pentru Universitate şi pentru fiecare student în particular, pentru întreaga sa viaţă.

La noi s-a vorbit de “cercetare înaltă, prestigiu, calitate în educaţie, parteneriate,etc”,  toate aceste expresii desprinse parcă dintr-o literatură de ficţiune pe care nimeni nu o mai crede astăzi. Unii rectoraşi, şi-au citit discursurile de pe hârtie, neavând nici măcar curajul sau măiestria de a rosti două-trei cuvinte de bun venit pe din afară. Rectori, carevasazică, de!

Despre reforma sistemului şi miniştrii s-a tot scris. Dar noi stăm prost nu doar la ministere, ca spre acolo e uşor să aruncăm cu piatra, stăm prost şi în teritoriu, la corpul academicilor şi la silinţa şi seriozitatea studenţilor. Pe profesori îi cunoaştem prea bine. Sunt neschimbaţi: îmbătrâniţi pe acelaşi scaune universitare fără a schiţa un strop de performanţă,de fapt, iertare, activitate academică în ultimii 20 de ani şi alături de ei, întreaga familie presărată prin niscaiva posturi celebre. Cunosc exemple bune de copilaşi ce şi-au luat doctoratul cu propiul tătic şi deloc surprinzător acum predau tot la catedra părintelui. Dar şi studenţii noştri sunt pe aiurea şi ai nimănui. Am fost invitat de câteva ori la Bucureşti şi la Sibiu să le vorbesc sutelor de tineri despre studiul în străinătate în special şi despre studiu în general. Parte din ei erau indecişi, ţinuţi de mână de părinţii obsedaţi de o anumită profesiune şi mă întrebau ce facultate să urmeze “oricare, nu contează, să facă una, să aibe şi el o diplomă”. Iată studenţi ce nu doresc formarea în şcoală ci doar atestat. Dar ce or face cu el? Ei se bucură de fiecare seminar anulat şi de copiat la examene. Profesorii apropiaţi mi-au mărturisit cercul vicios “Mihai, primim finanţare de la Stat în funcţie de numărul de studenţi şi trebuie să închidem ochii şi să-i trecem pe toţi”. Trist!

Entuziasmul studenţilor din anul întâi trebuie mult preţuit de dascăli. Acum, dascălii au prilejul de a le spori interesul, de a-i motiva pentru lectură, practică şi cercetare sau de a-i dezamăgi pentru totdeauna. Au trecut prin focul şi incertitudinea bacalaureatului experimental, au dobândit cu efort, emoţie şi stres un loc la facultate în urma unor examene, sunt dornici să se dezvolte, să-şi continue studiile, căci, slavă cerului, avem şi studenţi olimpici. Ce va urma nu putem cunoaşte şi nici spera la nesfârşit, nostalgici sau visători! Îi rămâne studentului un îndemn important: să studieze de unul singur, să muncească mult, să se zbată pentru excelenţă şi să-şi atingă visul de a deveni om de carieră aici ori în străinătate. Eu voi fi bucuros să împărtăşesc gândurile mele despre învăţământul, cultura şi profesionalismul de la Oxford! Mult succes!

Mihai Copăceanu este doctorand şi bursier la Oxford Brookes University în Psihologie şi Sănătate Publică.

 mihai 2