Posted on September 17, 2011 by alexandrapinzariu

Mihai Copăceanu este pasionat de psihologia religiei, psihanaliză şi psihologia dependentei. A publicat deja două volume, unice în mediul literar românesc-´´Freud sau Religia.Totem.Iluzie.Critică” şi ”Ortodoxie la Oxford. Te’am găsit Doamne! Mărturiile a 12 englezi convertiţi la Ortodoxie”. În 2011, a fost premiat pentru excelenţă academică cu o menţiune specială în cadrul Galei Studenţilor Români din Străinătate. Despre experiența studiului la două dintre cele mai prestigioase centre universitare din lume- Oxford şi King´s College London- spune că l-au învăţat să gândească drept, şi critic, l-au învăţat cum să studieze, să fie exigent cu propria conduită profesională, să fiu mereu un învăţăcel, modest şi atent la cei mai mari. După terminarea studiilor s-a întors în România şi profesează în prezent pshihologia în Sibiu. Povesteşte cum s-a întors în ţară plin de speranţe şi optimism, însă nu a fost primit cu braţele deschise, aşa cum se aştepta. De ce întoarcerea în România este o experienţă dezamăgitoare pentru Mihai Copăceanu, citiţi mai jos.
Care este povestea dvs de studiu în străinătate?

M.C: În urmă cu vreo cinci ani pe când România încă adoptă hotărâri peste hotărâri pentru implementarea procesului Bologna am avut prilejul de a beneficia de o bursă de studiu chiar la Universitatea din Bologna pe o perioadă de câteva luni. Mi-aş fi dorit ca acea bursă să nu se sfârşească atât de repede însă, după cum bine am experimentat cu toţii, orice bucurie nu este fără final şi dacă nu ai bani cu atât mai rău. Mai târziu a urmat absolvirea studiilor de teologie şi psihologie la Sibiu iar în toamna anului 2008, într-o seară ploioasă de septembrie am coborât cu sfială dintr-un bus de Londra în mult doritul orăşel Oxford. Aşa a început prima zi din primul an petrecut la colegiul Balliol, pasionat de psihologia religiei, uimit de atâtea binecuvântări, gonind de la un curs la altul şi absorbind fiecare acţiune de cultură. Un an mai târziu am aprofundat psihologia dependenţei în cadrul unui program masteral la Institutul de Psihiatrie al King’s College London. Oxfordul a însemnat o poartă deschisă către Paradisul Universitar, un loc sacru plin de spiritualitate şi îmbogăţit de o atmosferă intelectuală distinsă (inteligenta, profesionalism şi Ev Mediu). Un oraş cu tradiţii vechi, cu o istorie universitară de opt secole, dar mereu deschis la idei şi fapte noi. Fiecare zi te desfăta cu noi bucurii, fiecare clipă era însufleţită de acţiuni nobile de la lectura nocturnă profundă în biblioteci preţioase până la dezbaterile aprige din sălile de seminar. Filarmonica, dansul, colegiile, capelele, veşmintele, ritualul, norma, nobleţea, parcurile, sportul, toate întregeau un portret desprins de istorie şi parcă ireal pentru anii în care trăiam. Era o altă lume, unde spiritele se înaltă, ştiinţa dă roade şi bunul simţ prezent pretutindeni. De asemenea, King’s College London, însă aici dispăruse vechiul şi anticul în favoarea graţioasă a post-modernismului, a tehnicii şi ştiinţei. Clădiri şi servicii speciale, munca multă, investigaţii, stagii clinice şi proiecte exigente. Povestea se încheie cu întoarcerea mea în România la finele lui septembrie 2010. Şi totuşi nu e o poveste cu happy-end.

De ce aţi ales să studiaţi într-o altă ţară?

M.C: De dor. Şi… râvna. Aveam un dor după ceva ce niciodată nu avusesem. Să vă explic. Îmi amintesc de o seară chiar înainte de prima absolvire când am rămas impresionat de savoarea studiului autentic redat într-un film numit „A beautiful mind”. Timp de câteva săptămâni devenisem totalmente copleşit, pe de o parte, de un regret profund că nu voi mai fi student şi, pe de altă parte, că studenţia mea nu a avut parte de acel mediu academic de excelentă, unde profesorii sunt laureaţi Nobel, unde se crea ştiinţa şi psihologie clinică, unde cercetarea şi efectele acesteia erau apreciate pe deplin. Trăisem cinci ani într-o universitate tânără, dar fără istorie şi fără principii, unde nepotismul, imoralitatea, nedreptatea, lenea, minciună, ura, invidia, egoismul, corupţia, şpaga, furtul, „lucrul slab” cum zic românii, copiatul, ipocrizia, diplomele ieftine, taxele, şi lista poate continua, toate astea se regăseau fără vreo anume jenă la fiecare colţ de facultate.
Şi atunci soluţia unica era să prelungesc studenţia încercând să tind spre excelentă şi cum altfel decât în instituţii de prestigiu mondial care din păcate nu se regăseau în România. Am contactat universităţi europene şi am trimis dosare şi dosare până într-o sâmbătă de iunie când am primit scrisoarea oficială semnată de conducerea colegiului Balliol din Oxford prin care mi se explică că sunt bine-primit pentru a studia la Oxford. Am răspuns cu emoţie în aceeaşi zi şi luni după sâmbătă cu pricina mă tot întrebam dacă e real ceea ce trăiesc. Uite aşa visează tinerii.

Mulţi elevi doresc să îşi urmeze studiile în străinătate, dar nu au, de multe ori, posibilitatea financiară de a o face. Aţi putea să le daţi câteva sfaturi? De exemplu, ce burse se oferă pentru studii în Marea Britanie, există fundaţii în România care oferă burse, este uşor să urmezi cursuri full-time, dar şi să ai un job part-time?

M.C: O întrebare foarte bună. Pe drept cuvânt, deşi pare incredibil, banii n-ar trebui să fie o problemă pentru un student sărman însă inteligent, energic, motivat, cu viziune şi stăpân pe sine, cu un CV consistent şi recomandări credibile. Personal, am beneficiat pe lângă ajutorul şi înţelegerea familiei şi de suportul financiar a două fundaţii şi anume Fundaţia Dinu Patriciu şi Fundaţia Raţiu Londra cărora le sunt profund recunoscător pentru că fără acel sprijin visul ar fi devenit coşmar. Aceste fundaţii au scopul de a sprijini financiar tineri valoroşi, văd în ei acel potenţial încă nedezvoltat şi le oferă această încredere, desigur, cu condiţia reîntoarcerii în ţară. Fundaţia Dinu Patriciu are un program numit „Orizonturi Deschise” prin care anual, 100 de studenţi români admişi la instituţii de învăţământ prestigioase din străinătate, beneficiază de burse de până la 15.000 de dolari. Fundaţia Raţiu Londra de asemenea oferă suport financiar tinerilor talentaţi. Detaliile pentru aplicaţii se pot regăsi cu uşurinţă pe saiturile ambelor fundaţii şi se pot solicita răspunsuri par email. Mai mult, există burse oferite de Universitatea însăşi sau de către organizaţii din străinătate (din acea ţară sau din altă ţară); de regulă, fiecare universitate prezintă şi oportunităţile de finanţare, pe urmă există saituri cu motoare de căutare în funcţie de ţară de origine, specializare, program de studiu. Sunt burse care se oferă pentru cetăţeni din estul Europei altele pentru toţi cei interesaţi. Pe scurt – o multitudine de oportunităţi ce necesită doar explorare, curaj şi răbdare. Îndrăzniţi dragi colegi!
Însă, studiul full time şi job, pe drept cuvânt, cel puţin în ceea ce a însemnat Oxford şi Londra, nu merge. La români merge să fii student(ă), să ai un job, 8h/zi, să nu mergi la cursuri, să nu cunoşti feţele profesorilor şi să te prezinţi în restantă la examene, iar după 4 ani să te trezeşti cu o hârtie de licenţă.
În Anglia, studiul intensiv nu se combină cu munca pentru că nu poate fi combinat; sunt programe care îţi interzic să lucrezi. Programul impunea o prezenţă obligatorie 9-5,6pm şi o solicitare enormă încât riscul de a eşua era înalt. Erai exmatriculat dacă nu munceai cu sârguinţă sau dacă picai de două ori un examen. Rigurozitate. Există desigur varianta part-time pentru cei care totuşi muncesc, au familie şi nu pot frecventa 5 zile pe săptămână. Pentru aceştia o zi de prezenţa pe săptămână era necesar iar studiul se întindea pe durata a trei ani.

Care credeţi că sunt cele mai mari diferenţe între sistemul educaţional din România şi sistemul educaţional din Marea Britanie?

M.C: Nu cred că avem mari diferenţe între sisteme. Nu cred că sistemele oferă întrutotul diferenţa calitativă. Ne lamentăm deseori că noi nu avem resurse, că aia au, că noi nu avem laboratoare sau tehnică şi altele. E adevărat, însă mi-aş dori să nu uităm că educaţia în România dincolo de ziduri, power point şi jaluzele implică studenţi şi profesori români, nu studenţi şi nici profesori britanici. Ori tocmai aici noi stăm prost de tot. Şi mă gândesc la seriozitate, profesionalism, muncă, exigenţă, onestitate, relevantă pe piaţa muncii,etc. Noi investim în ziduri şi clădiri, dar nu în oameni.
Mai mult, în România, profesorii şi nici studenţii nu sunt pedepsiţi pentru actele lor netrebnice. Câţi studenţi sunt exmatriculaţi sau câţi profesori sancţionaţi pentru neregulile lor, pentru lipsa de disciplină, plagiat ori lene intelectuală? Universitatea s-a transformat într-o mare maşinărie de oferit servicii scumpe şi de fabricat diplome, un sanatoriu intelectual unde toţi prostănacii (cu bani) îşi regăsesc odihnă. Analfabeţi cu masterat. România pare a fi o ţară de intelectuali, cu sute de mii de absolvenţi de facultate, masterat şi doctorat, ei care nici nu-şi mai amintesc ce cursuri au absolvit: „ de ce ai făcut facultatea baa? Păi să am şi eu o diplomă”.
În Anglia este de negândit. La Londra taxele de şcolarizare per annum erau de 6.200 de lire ceea ce implică neîndoios o anume calitate a fiecărui act de la predare până la evaluare. Nimeni nu se gândeşte a copia la examene, la noi, cei care nu copiază sunt ridiculizaţi. Până şi profii te îndeamnă şi îndruma cum să copiezi, ca să treci anul. În Anglia, întâlnim oameni care-şi dedică realmente intrega carieră, întreaga zi şi noapte cercetării academice, universitari care nu-şi aleg profesia doar din plictiseală ori din lipsă de altceva, profesia îi alege pe ei. Profesori celebrii, ce muncesc din tinereţe şi pentru care întreaga viaţă a fost un proces de învăţare, modeşti şi înalţi, pasionaţi şi încrezători în ceea ce fac, în principii, moralitate, binele comunităţii, adevărul ştiinţific; ei- adevărate caractere puternice pentru care Academia este un destin şi un sens.

Care au fost cele mai mari dificultăţi pe care le-aţi înfruntat în timp ce studiaţi în străinătate?

M.C: Nu am întâmpinat foarte mari dificultăţi căci bănuiam ce mă va aştepta şi aveam experienţa unui studiu intensiv. Totuşi mi-a fost greu să renunţ la aroganţa tipic românească, „noi ăştia deştepţii pământului” şi să devin supus rigorii ştiinţifice, să renunţ la „merge şi aşa” şi să înţeleg că regulile, normele, principiile, deadline-uri trebuie să fie respectate altfel eşti penalizat rău de tot. Odată am glumit cu un research paper, am întârziat o singură zi şi am fost penalizat cu 50% din notă. Nu mi-a venit a crede. Oamenii ăia chiar nu glumesc când vorbesc de educaţie, formare şi specialitate, iar efectele acestui program se întrevăd cu uşurinţă.
Mi-am dat seama că deprinderile şi cutumule romaneşti mă opresc de la adaptarea la nouă cultură. De pildă, a fost o strădanie pentru mine în a înţelege că între profesor şi student nu este o graniţă înaltă, că profesorul nu este dumnezeul tău, că poţi să nu fii de acord cu el, că îl poţi contrazice la un seminar, că el este amabil, că te poţi „certă în argumentaţie”, că poţi să-i spui pe nume şi că ai tot dreptul de a-l suprasolicita în procesul de învăţare, că el este în universitate pentru tine.

Mulţi români care aleg să studieze în străinătate, aleg Marea Britanie. Există o comunitate puternică la Oxford şi la King’s College? Se organizează activităţi culturale, ieşiri, etc?

M.C: Nu. Nu există o comunitate puternică de români nici la Oxford, nici la Londra, deşi există mulţi studenţi români, dar ei nu sunt strânşi într-o comunitate cu excepţia comunităţii eclesiale. O comunitate pentru a funcţiona are regulile ei. Deşi numărul studenţilor români este în creştere atât la Oxford cât şi la Londra nu există un grup de studenţi cu iniţiative şi proiecte, idei, compasiune şi intr-ajutorare. În Oxford a fost înfiinţată în urmă cu câţiva ani o Societate Culturală Românească, ce cuprinde şi câţiva studenţi, însă numărul lor este mic iar acţiunile rare şi cu participanţi puţini. Cu regret, românii în străinătate nu sunt solidari, nici empatici, ba chiar se ignoră. Nu pot afirma la fel despre ceilalţi studenţi străini minoritari. Să iau doar cazul grecilor sau italienilor. Am cunoscut îndeaproape societatea lor studenţeasca. E adevărat că nici ei nu erau de ordinul sutelor, dar această realitate nu-i făcea pasivi sau indiferenţi. Am participat la întâlnirile lor deoarece se desfăşurau în aceeaşi casă în care locuiam. Un exemplu de implicare şi de succes al acţiunii lor a constat în invitaţia adresată premierului Romano Prodi. A venit, a conferenţiat, a scris în presă, iar asociaţia a devenit cunoscută, şi astfel şi-au afirmat propria cultură şi tradiţie. Eu am invitat cu greu doi profesori sibieni la Oxford şi Londra, au venit şi ei, au conferenţiat, însă numărul participanţilor români a fost sub aşteptările mele. Dimpotrivă, englezii ori alţi străini erau mai curioşi decât ai noştri compatrioţi. Altădată am dorit să sărbătorim cu întreaga comunitate Ziua Naţională a României şi am atârnat drapelul nostru pe un perete în camera de petrecere. După câteva clipe un român, vechi în Oxford, a venit repede şi m-a rugat să-l dau jos, n-am apucat pentru că l-a dat el. Surpriză a constat seara, când nu românii, ci ceilalţi colegi studenţi, englezi, greci, ruşi, australieni, mi-au cerut drapelul, auzind povestea de dimineaţă şi ei au atârnat steagul românesc şi am sărbătorit româneşte. E foarte trist.

Doriţi să vă întoarceţi în România după terminarea studiilor? Dacă DA, de ce, în condiţiile în care tot mai mulţi tineri români aleg să se stabilească în afara ţării, unde există percepţia unor oportunităţi mai bune? Dacă NU, care ar fi principalele motive?

M.C: M-am întors în România întâi pentru că, aşa cum spuneam mai sus, un criteriu de acordare a burselor ce apare în contract este tocmai întoarcerea în ţară pentru un minim de ani egal cu perioadă de studiu. În prostia şi naivitatea mea, dinamic şi plin de entuziasm, speram că odată repatriat voi deveni util, voi putea aplica la modul cel mai concret cele achiziţionate de-a lungul ultimilor ani, însă emoţia este una negativă, un dezgust asociat cu tristeţe văzând circul de pe străzi, înjosirea specialiştilor, salariile batjocoritoare şi celelalte rele. Bunăoară pentru o muncă solicitantă, plină de stres şi responsabilitate, într-o unitate cu mulţi beneficiari, în fine, pentru o muncă de psiholog sunt plătit de stat cu o sumă mai mică decât cea a unui coleg de-al meu, vânzător la un chioşc alimentar. Ridicol! Cred în poveşti de succes, în tineri ce s-au întors acasa- au fost bine primiţi şi sunt satisfăcuţi de activitatea lor, însă din nefericire, cel puţin până astăzi, eu nu aparţin acestor poveşti de succes.

Ce le-aţi recomanda elevilor care şi-ar dori să plece în străinătate la studii?

M.C: Să plece. Să plece căci ceea ce se oferă în străinătate şi aci mă refer la mediile universitare de prim rang (Oxford, Londra, Cambdrige sau dincolo de ocean), nu sunt pur şi simplu nişte experienţe de viaţă: „da am fost, am văzut, m-am întors, ce frumos!”. Eu am luat act nu de un alt sistem universitar, ci ceea ce poate fi mai important dincolo de modul în care informaţia îţi este furnizată sau drămuita, de o altă cultură, de un alt tip de raportare la realitate şi la om, la credinţe şi valori. Dacă ai deschiderea către schimbare, dacă ştii să explorezi şi să evaluezi fiecare acţiune, întâlnire şi eveniment nu poţi rămâne indiferent. Întâlnind oameni vii şi cu har, mentori şi experţi, te poţi lăsa influenţat şi le poţi urma pildă.
Colegii mei tineri să nu dispreţuiască întru totul educaţia romanescă, să muncească mult aici, să-şi construiască un fundament bun, să înveţe de la fiecare profesor indiferent de universitatea de care aparţin căci avem şi profesori buni, putini- adevărat, acolo la categoria „excepţii”, însă ei există şi eu i-am cunoscut şi am învăţat mult de la ei şi încă îi preţuiesc. Prima mea carte a fost dedicată mentorilor mei din Sibiu fără de care nu aş fi crescut şi n-aş fi învăţat să lupt. Chiar dacă imaginea noastră asupra educaţiei per ansamblu (ca de altfel şi sănătatea ori cultura) este una prăpădită, totuşi nu pot fi ipocrit să nu apreciez aportulul moral al profesorilor.
Şi încă ceva, recomand fiecărui student însetat de cunoaştere şi dornic de o carieră strălucită şi frumoasă să se implice mult în viaţa studenţeasca şi în voluntariat. Occidentalii apreciază foarte mult voluntariatul (pe fişele de admitere sunt spaţii speciale dedicate voluntariatului), voluntariat unde studentul român stă prost de tot. Voluntariatul este cel mai bun prilej de dezvoltare personală, de dobândire a noi cunoştinţe şi abilităţi, de deschidere la minte.

Povestiţi-ne despre cartea pe care aţi publicat-o: Freud sau religia.

M.C: Cartea „Freud sau Religia. Totem. Iluzie. Critică” am publicat-o în 2008 student fiind, un studiu complex de psihanaliză şi religie, ca urmare a unei revolte interioare. Dar aş dori să vă povestesc despre cea de-a doua carte pe care am început-o la Oxford şi am finalizat-o la Londra, intitulată: „Ortodoxie la Oxford. Mărturiile a 12 englezi convertiţi la Ortodoxie.” (Ed Deisis, Sibiu 2010). Deşi tema cărţii, aşa cum reiese din titlul, este una de religie, ea descrie printre rânduri atmosfera sublimă a Oxfordului universitar. În întâlnirile cu filosofi, psihologi, preoţi şi studenţi din Oxford mi-am dat seama cât de autentic trăiesc ei, acolo în Marea Britanie secularizată credinţa ortodoxă şi a trebuit să scriu despre acest adevăr. Am scris despre autenticitatea credinţei ortodoxe deşi puteam să scriu despre autenticitatea vieţii academice.

Aveţi o deviză de viaţă sau un motto care v-a ghidat? Sau poate o întâmplare decisivă pentru viaţa dvs?

M.C: Motto-ul nu este al meu, e al domnului Cioran : „totul este patologie mai puţin indiferenţa.”

Care au fost cele mai importante beneficii ale bursei tale?

M.C: Am învăţat de la aceşti profesori că pentru a atinge perfecţiunea catedra nu-ţi oferă totul, că trebuie să practici ceea ce predici (clinică în cazul meu) şi din experienţa de clinician să predai cu pasiune şi în cele din urmă, am învăţat că nu trebuie să te limitezi la ceea ce au făcut cei dinaintea ta, că trebuie să faci cercetare. Aceasta era combinaţia profesioniştilor din Londra: lector, clinician şi cercetător, toate împreună, ceea ce nu am regăsit în România. Am avut profesori care-mi citeau din tratate, fără să înţeleagă mai ceva, şi fără să practice ei ceea ce ne citeau. Profesori care se ocupau de afaceri şi nu de cercetare.
Şi în final, tot de la englezi, am învăţat să gândesc drept, să gândesc critic, să adresez întrebări pertinente, am învăţat cum să studiez, să elaborez o cercetare, să scriu un articol, să fiu exigent cu propria conduită profesională, să fiu mereu un invăţăcel, modest şi atent la cei mai mari.