RECENZII CARTILE MELE

Recenzie de Bogdan Gheorghiţă

scrisa de Lect.univ.dr. Bogdan Gheorghita pe blogul sau http://bogdangheorghita.wordpress.com/2012/12/18/ortodoxie-la-oxford/

index

O carte foarte interesanta, care te determina sa plonjezi intr-un spatiu meditativ. O carte despre convertitii la ortodoxie din Marea Britanie. O carte cu un parfum linistitor a unui autor atent la subtilitati, care te duce pe drumuri intelectuale batatorite dar care are curajul de a atinge si piscuri mai putin cunoscute.

Mihai Copaceanu porneste aici de la intrebarea ce sa fie acel ceva care ne indeamna sa facem marile schimbari in viata, mai cu seama cele care tin de religie. Incepand cu teoriile psihologice si continuand cu cele teologice autorul ajunge la concluzia ca deciziile de convertire sunt foarte diferite in cazul subiectilor prezentati ca experiente in carte. Dialogul cu acestia este unul profund, insistand pe diferitele momente ale vietii, pe experientele personale care au avut implicatii in decizia de convertire.

Personajele cartii lui Mihai Copaceanu sunt si ele diverse si acopera un interval de varsta mare (de la adolescenta la batranete… in sens psihologic…). Cartea ne zugraveste o pleiada de experiente si ne ofera o serie de drumuri facute de cei 12 convertiti catre ortodoxie. Dar in sine cartea poate fi citita de oricine (ortodocs sau nu, religios sau nu) pentru ca are un soi de gentilete cu privire la susceptibilitati si experiente asa cum are atentie la trairile personale ale unor oameni care se califica pentru a aparea in carte doar pentru ca sunt, in primul rand, oameni…

Sa fie oare revelatia cea care uneste destinele celor 12 (ca si a multor altora) si cea care sa explice pentru toti convertirea? Sa ramanem cu o taina…

Bogdan Gheorghita, FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE, RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI STUDII EUROPENE, Sibiu

ortodoxie1

RECENZII CARTILE MELE

Mircea Gheorghe Abrudan, PhD, Recenzie „Ortodoxie la Oxford” in Revista Tabor

Te-am gasit, Doamne! Marturiile a 12 englezi convertiti la Ortodoxie.

 publicat de Mircea Gheorghe Abrudan, PhD, in Revista Tabor, 2010, Cluj-Napoca,

Imboldul de a pune în cerneala câteva gânduri legate de interviurile realizate si adunate de Mihai Copaceanu într-un volum publicat de prestigioasa editura Deisis a parintelui Ioan Ica jr.1 l-au reprezentat cuvintele lui James Morton, cel de-al 12-lea convertit intervievat de autor, în raspunsul dat întrebarii: Cum este sa fii ortodox? Tânarul de 24 de ani, student în bizantinologie la Queen’s University în Canada, a spus urmatoarele: „Întâi vreau sa-ti spun ca apreciez actiunea ta si consider minunat ceea ce faci, faptul ca prezinti vocea convertitilor. Uneori sunt îngrijorat de faptul ca oamenii din tarile ortodoxe traditionale nu sunt constienti ca exista convertiti (s.n.).“2 Si din nefericire tânarul James are mare dreptate!

Cu exceptia câtorva nume bine cunoscute (speram) cercului totusi restrâns al unor clerici si ai corpului academic de teologie (studenti si profesori) a marilor teologi contemporani convertiti la Ortodoxie precum Jaroslav Pelikan, Olivier Clément, Karl Christian Felmy, John Breck, Andrew Louth, Placide Deseille si Kallistos Ware, cazurile altor sute si mii de convertiti la dreapta credinta ramân în continuare marelui segment al credinciosilor ortodocsi, necunoscute. Aceasta realitate trebuie îndreptata mai ales în aceste zile când vedem ca societatea si Biserica noastra Ortodoxa este asaltata si se confrunta tot mai mult cu prozelitismul sectar neoprotestant si nu numai. Astfel cunoasterea unor exemple concrete si vii din Occidentul european si nord-american cred ca devine, mai ales pentru misiunea pastorala si catehetica a Bisericii, un deziderat si o necesitate de maxima importanta.

Când unui credincios sau necredincios îi aduci în fata exemplul unor oameni contemporani noua care au cautat si au aflat adevarul crestin si posibilitatea de a-l cunoaste pe Hristos Mântuitorul în Biserica Ortodoxa, impactul pe care o întâlnire fata catre fata sau prin intermediul lecturii o are asupra celui ce se împartaseste de ea este cu mult mai puternic decât o lectie traditionala de cateheza. Si aceasta cred ca se poate explica prin simplul fapt ca omul contemporan mai ales nu mai este orientat atât catre urmarea unui exemplu din trecutul istoric mai îndepartat sau apropiat, ci se margineste la orizontul sau actual (si acesta conturat în ultima vreme de cele mai multe ori de mijloacele mass-media).

Îmi amintesc în acest sens de impactul pe care l-a avut asupra mea lectura unei minunate carti, scrisa de un convertit american pe nume Matthew Gallatin3, pe când eram în clasa a 12-a la liceu, si care m-a întarit în credinta Bisericii dreptslavitoare mai mult decât multe predici, cateheze sau lectii de religie la care luasem parte, la slujbele zilnice de la biserica si orele de religie de la scoala. Extraordinara poveste a pastorului protestant Matthew Gallatin, sincer în cautarile sale dupa ,,Biserica Apostolilor”, ce a trecut de la adventisti la penticostali, baptisti, cu o pauza în romano-catolicism ajungând apoi acasa în Ortodoxie, aveam sa o reîntâlnesc la alti doi americani Peter E. Gillquist4 si smeritul parinte John Breck, pe care am avut nespusa bucurie sa-l întâlnesc într-o librarie a Clujului prin intermediul lui Vasile Manea în urma cu 3 ani.

Dar cea mai tulburatoare convertire, reprezentând la propriu lungul drum de doua milioane de kilometri, pe care am cunoscut-o si de-a carei mare audienta s-a bucurat pe cuprinsul întregii tarii este fara-ndoiala povestea lui Klaus Kenneth5.

Revenind însa la convertirile prezentate de Mihai Copaceanu, observam ca o trasatura generala a ideilor, ce se desprind din toate cele 12 dialoguri înregistrate de autor, setea dupa Dumnezeu, cautarea deplinatatii revelatiei, a rugaciunii adevarate, a spiritualitatii reale si de fapt a sensului vietii. Ceea ce revine mereu în raspunsurile celor intervievati cu privire la bucuria îmbratisarii Ortodoxiei sunt afirmatiile de genul: „A fost ca si cum m-as fi întors acasa dupa o lunga calatorie“ (Nicholas Gibbes); „Ma simt ca si cum m-as fi întors acasa, aici e locul meu, aici  trebuia sa fiu dintotdeauna“ (Kallistos Ware); „Prima data când am intrat într-o biserica ortodoxa m-am simtit ca acasa, ca si cum as fi fost acolo dintotdeauna“ (Seraphim Newton); „Am simtit ca în final am ajuns acasa si ca în sfârsit ma pot simti cu adevarat eu însami“ (Gladys Bland) „M-am simtit ca si cum as fi venit acasa“ (James Morton).

Aceasta regasire a sentimentului de a fi acasa în cele ale Tatalui nostru (Cf. Luca 2, 49) observam ca este strâns legata, la fiecare din cei doisprezece, de venirea în contact cu Sfânta Liturghie sau una din cele sapte laude dar si cu frumusetea de negrait a iconografiei si imnografiei Bisericii. Aceste experiente spirituale au fost completate apoi de o serioasa lectura a cartilor teologice, istorice si duhovnicesti scrise în mare parte de doi dintre cei mai iubiti ierarhi ortodocsi ai Marii Britanii, anume mitropolitii Kallistos Ware si Anthony Bloom. Procesului de apropiere de Ortodoxie a acestor oameni, însetati de dorul dupa Dumnezeu si adevaratul sens al vietii omului pe pamânt, i-a venit întru întâmpinare dragostea parinteasca, a celor doi ierarhi amintiti, dar si a episcopului Basile Osborne, a monahului Varnava sau a parintelui Michael Gelsinger întelepciunea, dar si lipsa unei grabiri a catehumenatului, perioada care a variat de la doi la sase ani, în cazul lui Anthony Ware.

Marturiile cuprinse în acest volum demonstreaza ca prin trairea în adevaratul duh al iubirii obstacolele legate de limba, nationalitate sau jurisdictie, care din nefericire segregheaza multe din comunitatile ortodoxe din diaspora, au putut fi depasite, chiar daca unii dintre ei s-au confruntat cu atitudini mai putin binevoitoare, pe alocuri de-a dreptul respingatoare, precum în cazul parintelui Andrew Phillips care în biserica grecilor s-a lovit de atitudinea „Pleaca de la noi. Nu ai ce cauta aici. Doar grecii pot fi ortodocsi.“6 Raceala unor asemenea afirmatii, opozitia familiilor sau descurajarea prietenilor nu au avut însa sorti de izbânda în fata convingerii si râvnei personale, a dorintei fierbinti de a deveni membrii ai Bisericii Ortodoxe, dar mai ales al glasului semanat de Dumnezeu în ei, deoarece din toate cazurile prezentate de autor nu reiese faptul ca acestia ar fi fost convinsi de vreun preot sau episcop. Esentiala a fost convingerea personala. Astfel putem observa ca din toate raspunsurile date de convertiti, Ortodoxia a însemnat pentru ei adevar de credinta, pastrare a Crezului niceean, autenticitate, firesc al sufletului si dar al lui Dumnezeu. Convertiti la vârste cuprinse între 20 si 60 de ani, provenind din rândurile anglicanilor, catolicilor, sau diferitelor comunitati protestante si neoprotestante, convertitii îsi iau în serios propria credinta pentru ca aceasta le-a schimbat viata. Ceea ce pentru multi dintre noi este un dat si un firesc al vietii crestinesti si traditionale provenit din faptul ca ne-am nascut în spatiul sud-est european majoritar ortodox, pentru acesti doisprezece este un dar si un câstig de mare pret care le-a modificat mersul vietii.

Astfel ca ei au  devenit, precum marturiseste autorul, o prezenta vizibila în comunitate, oferind lectii de vietuire duhovniceasca celor mai vechi din biserica si excelând în marturisirea credintei în cercurile în care îsi desfasoara activitatea7. Asadar si pentru noi fie ca suntem simpli credinciosi, fie ca slujim ca teologi, preoti si episcopi, marturia lor

devine o pilda de morala si vietuire crestina, de pastoratie si responsabilitate, de viata în Hristos în zile când multi

nu mai vin la biserica si nu mai acorda importanta componentei spirituale a fiintei lor, în zile în care mai ales în

Occident bisericile se distrug, se închid sau sunt vândute si transformate chiar în baruri, în zile când în spatiul

traditional ortodox o parte a clerului se îmbata cu ideea triumfalismului iar constiinta publica, generala si uneori

chiar clericala se îndoieste, tagaduieste sau submineaza integritatea si veridicitatea dreptei credinte ortodoxe.

Iata asadar câteva din motivele pentru care credem ca acest volum, ca si celelalte amintite, merita a nu scapa atentiei credinciosilor si preotilor, a tuturor membrilor Bisericii deopotriva, dar mai ales a celor ce se simt responsabili de vocatia si datoria lor misionara, pastorala si catehetica de a semana în inimile contemporanilor si a celor din imediata noastra apropiere actualitatea si marturia Sfintei Ortodoxii, stâlp si temelie a Adevarului.

Abrudan Mircea – Gheorghe

1 Mihai Copaceanu, Ortodoxie la Oxford. Te-am gasit, Doamne! Marturiile a 12 englezi convertiti la Ortodoxie, Editura Deisis, Sibiu,

2010, 183 p.

2 Ibidem, p. 165.

3 Matthew Gallatin, Însetând dupa Dumnezeu. De la ratacirile protestante la adevarul Ortodoxiei, traducere de Tatiana Petrache, Editura

Egumenita, Galati, 2005, 233 p.

4 Peter E. Gillquest, Cum am devenit ortodox. O calatorie înspre credinta crestina primara, traducere de Ioan Tanase Chis, Editura

Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, 277 p.

5 Klaus Kenneth, Doua milioane de kilometri în cautarea Adevarului. Lungul meu drum spre credinta, traducere de Raluca Toderel,

Editura Agnos, Sibiu, 2009, 311 p.

6 Mihai Copaceanu, op. cit, p. 123.

7 Ibidem, p. 179.

RECENZII CARTILE MELE

„Oxfordoxie” de Elena BĂLTUTĂ in Convorbiri Literare

Oxfordoxie

Elena BĂLTUTĂ

   publicat in Convorbiri Literare, iunie, 2010

Sîntem obisnuiti să credem că fenomenul convertirii la ortodoxie este unul cel putin atipic, dacă nu chiar nemaiauzit. Ortodoxie la Oxford. Te-am găsit Doamne! Mărturiile a 12 englezi convertiti la Ortodoxie este un volum semnat de Mihai Copăceanu, apărut în 2010 la editura Deisis din Sibiu, care încearcă să demonteze această opinie prezentînd sub forma unor interviuri istoriile convertirilor unor personaje din Oxford precum Timothy Ware, Richard Swinbourne, Andrew Phillips, Wendy Robinson sau Paul Elliot.

Pe lîngă aceste interviuri volumul contine si un cuvînt înainte semnat de mitropolitul Kallistos al Diokleei, două articole care îndeplinesc rolul unor lămuriri preliminare – Ortodoxie la Oxford de Andrei Levitki si O întelegere psihologică a convertirii de Olivera Petrovich –, si alte trei capitole: Zece motive ale convertirilor, Despre crestinism în Marea Britanie, o scurta istorie de la Sfîntul Alban pînă în contemporaneitate, cu o trecere în revistă a unor convertiri la ortodoxie si felul în care aceasta s-a dezvoltat la Oxford, si capitolul final intitulat Aprecieri.
Despre autorul acestei cărti, Mihai Copăceanu, pot spune că a studiat teologie si psihologie la Sibiu, că între 2008-2009 a urmat cursurile unui master de psihologie a religiei la Balliol College în Oxford, iar în prezent urmează un master centrat pe probleme de psihologia dependentei la Kings College în Londra. În limba română a publicat, în urmă cu doi ani, în 2008, volumul Freud sau religia. Totem. Iluzie. Critică, la editura Agnos din Sibiu.
Cu toate că volumul este o colectie de interviuri, dincolo de răspunsurile si întrebările personajelor, lectorul poate găsi si o succintă analiză psihologică a fenomenului religios al convertirii, în special în articolul semnat de Olivera Petrovich si în primul capitol al cărtii, în care sînt identificate si prezentate zece dintre cele mai frecvente motive care pot duce către schimbarea optiunii religioase. Pentru a putea aplica aceste motive unui concept precum cel de convertire, autorul introduce o nuantare a acestuia, afirmînd că nu doar trecerea de la o religie la alta poate fi catalogată drept convertire, ci si trecerea de la absenta credintei la o credintă oarecare sau trecerea de la „simple ritualuri la o profundă convingere a prezentei lui Dumnezeu (în cadrul aceleiasi religii), de la o credintă într-un Dumnezeu rău, judecător si pedepsitor, la un Dumnezeu iubitor, ajutător si Care doreste întotdeauna binele” (p. 23). Manifestarea convertirii poate fi rezultatul unor diferite tipuri de motivatii: de natură intelectuală, emotională, experimentală, mistică, de revitalizare, de repudiere, motivatii ce tin de dobîndirea unor avantaje materiale sau ne-materiale, ce tin de o tranzitie institutională sau care sînt rezultatul unor crize sau a unor tulburări psihice sau a unor conditii coercitive.

Cu toate că este binevenită această expunere a principalelor motive care declansează convertirea religioasă, în oricare dintre formele ei de manifestare, aceasta ar fi trebuit însotită si de o explicitare a felului în care aceste motive sînt interconectate, care sînt mecanismele de factură psihologică sau la nivel macro, cele de factură culturală, care duc la aparitia si la dezvoltarea lor si, astfel, la dezvoltarea acestui fenomen. Altfel spus, cred că, dacă în structura volumului ar fi fost adăugat un studiu cu un caracter mai stiintific, arhitectura internă nu ar fi avut de suferit, si miza ar fi fost alta decît una descriptivă.

Cel de-al doilea capitol, asupra căruia nu voi insista, lăsînd cititorii să descopere felul în care Marea Britanie a luat contact cu ortodoxia si felul în care aceasta se manifestă, prin diferentă cu tările preponderent ortodoxe, urmează aceeasi retetă descriptivă pe care o întîlnim si în primul capitol. Această abordare este însă legitimă, în contextul în care mare parte din datele care constituie acest capitol au un continut istoric.

În cel de-al treilea si cel mai consistent capitol, sînt prezentate interviurile pe care autorul le-a luat unor convertiti de la Oxford, unii deja consacrati, figuri cunoscute în mediul ortodox britanic, altii foarte tineri, cum este cazul lui James Morton, care are doar 22 de ani. Întrebările par a urma un tipic, dar unul lejer, care face dovada unei adaptări la fiecare personaj în parte; în marea lor majoritate sînt de factură personală, asa cum era si de asteptat într-un astfel de caz în care subiectul central tine de o experientă strict personală. Nu intentionez să discut despre interviuri si despre ce anume răspunde fiecare intervievat, ci doresc să spun cîteva cuvinte despre impresia pe care mi-au lăsat-o atît răspunsurile, cît si întrebările, alături de ultimul capitol semnat de autor, intitulat Aprecieri.

Cu toate că nu o dată este afirmat faptul că scopul acestui volum nu este acela de a „demonstra triumfalist că Ortodoxia e singura cale prin care Dumnezeu poate fi găsit sau prin care Dumnezeu îi mîntuieste pe oamenii plăcuti lui” (p. 175), evident nu utilizînd mereu aceste cuvinte, volumul pică, nu de putine ori, testul tolerantei religioase. E drept, există si personaje de mare tinută intelectuală care nu neagă trăsăturile celorlalte religii, respectiv cele din care provin, dar există si remarci care pun accentul pe superioritatea ortodoxiei prin diferentă cu celelalte religii, fie prin istoria ei, fie prin traditia sau prin ritualurile ei. Desi este de înteles faptul că, atunci cînd un individ renuntă la propria religie în favoarea alteia fără a fi constrîns sau fără a fi atras de beneficii, indiferent de ce natură ar fi acestea, consideră că religia pentru care optează are ceva în plus fată de cea la care a renuntat, cred că ar fi fost onest ca aceste judecăti normative să fi rămas la un nivel non-discursiv, să nu fi fost verbalizate.

Dincolo de acest minus, nu trebuie să negăm părtile pozitive ale acestui volum, cum ar fi împărtăsirea unor experiente limită, transpunerea în cuvinte a unor alegeri, constientizarea faptului că există fenomenul convertirii si la ortodoxie, nu numai, cum sîntem obisnuiti, cel putin în România contemporană, de la ortodoxie la culte religioase mai noi.

INTERVIURILE MELE · Jurnal de Rumânia

De ce întoarcerea în România este o experienţă dezamăgitoare pentru Mihai Copăceanu ?

http://elite.lsrs.ro/2011/09/17/mihai-copaceanu-%e2%80%93-%e2%80%9c%e2%80%a6-am-invatat-sa-gandesc-drept-sa-gandesc-critic-sa-adresez-intrebari-pertinente-am-invatat-cum-sa-studiez%e2%80%a6%e2%80%9d/

Mihai Copăceanu – “[…] am învăţat să gândesc drept, să gândesc critic, să adresez întrebări pertinente, am învăţat cum să studiez[…]”

Mihai Copăceanu este pasionat de psihologia religiei, psihanaliză şi psihologia dependentei. A publicat deja două volume, unice în mediul literar românesc-´´Freud sau Religia.Totem.Iluzie.Critică” şi ”Ortodoxie la Oxford. Te’am găsit Doamne! Mărturiile a 12 englezi convertiţi la Ortodoxie”. În 2011, a fost premiat pentru excelenţă academică cu o menţiune specială în cadrul Galei Studenţilor Români din Străinătate. Despre experiența studiului la două dintre cele mai prestigioase centre universitare din lume- Oxford şi King´s College London- spune că l-au învăţat să gândească drept, şi critic, l-au învăţat cum să studieze, să fie exigent cu propria conduită profesională, să fiu mereu un învăţăcel, modest şi atent la cei mai mari. După terminarea studiilor s-a întors în România şi profesează în prezent pshihologia în Sibiu. Povesteşte cum s-a întors în ţară plin de speranţe şi optimism, însă nu a fost primit cu braţele deschise, aşa cum se aştepta. De ce întoarcerea în România este o experienţă dezamăgitoare pentru Mihai Copăceanu, citiţi mai jos.
Care este povestea dvs de studiu în străinătate?

M.C: În urmă cu vreo cinci ani pe când România încă adoptă hotărâri peste hotărâri pentru implementarea procesului Bologna am avut prilejul de a beneficia de o bursă de studiu chiar la Universitatea din Bologna pe o perioadă de câteva luni. Mi-aş fi dorit ca acea bursă să nu se sfârşească atât de repede însă, după cum bine am experimentat cu toţii, orice bucurie nu este fără final şi dacă nu ai bani cu atât mai rău. Mai târziu a urmat absolvirea studiilor de teologie şi psihologie la Sibiu iar în toamna anului 2008, într-o seară ploioasă de septembrie am coborât cu sfială dintr-un bus de Londra în mult doritul orăşel Oxford. Aşa a început prima zi din primul an petrecut la colegiul Balliol, pasionat de psihologia religiei, uimit de atâtea binecuvântări, gonind de la un curs la altul şi absorbind fiecare acţiune de cultură. Un an mai târziu am aprofundat psihologia dependenţei în cadrul unui program masteral la Institutul de Psihiatrie al King’s College London. Oxfordul a însemnat o poartă deschisă către Paradisul Universitar, un loc sacru plin de spiritualitate şi îmbogăţit de o atmosferă intelectuală distinsă (inteligenta, profesionalism şi Ev Mediu). Un oraş cu tradiţii vechi, cu o istorie universitară de opt secole, dar mereu deschis la idei şi fapte noi. Fiecare zi te desfăta cu noi bucurii, fiecare clipă era însufleţită de acţiuni nobile de la lectura nocturnă profundă în biblioteci preţioase până la dezbaterile aprige din sălile de seminar. Filarmonica, dansul, colegiile, capelele, veşmintele, ritualul, norma, nobleţea, parcurile, sportul, toate întregeau un portret desprins de istorie şi parcă ireal pentru anii în care trăiam. Era o altă lume, unde spiritele se înaltă, ştiinţa dă roade şi bunul simţ prezent pretutindeni. De asemenea, King’s College London, însă aici dispăruse vechiul şi anticul în favoarea graţioasă a post-modernismului, a tehnicii şi ştiinţei. Clădiri şi servicii speciale, munca multă, investigaţii, stagii clinice şi proiecte exigente. Povestea se încheie cu întoarcerea mea în România la finele lui septembrie 2010. Şi totuşi nu e o poveste cu happy-end.

De ce aţi ales să studiaţi într-o altă ţară?

M.C: De dor. Şi… râvna. Aveam un dor după ceva ce niciodată nu avusesem. Să vă explic. Îmi amintesc de o seară chiar înainte de prima absolvire când am rămas impresionat de savoarea studiului autentic redat într-un film numit „A beautiful mind”. Timp de câteva săptămâni devenisem totalmente copleşit, pe de o parte, de un regret profund că nu voi mai fi student şi, pe de altă parte, că studenţia mea nu a avut parte de acel mediu academic de excelentă, unde profesorii sunt laureaţi Nobel, unde se crea ştiinţa şi psihologie clinică, unde cercetarea şi efectele acesteia erau apreciate pe deplin. Trăisem cinci ani într-o universitate tânără, dar fără istorie şi fără principii, unde nepotismul, imoralitatea, nedreptatea, lenea, minciună, ura, invidia, egoismul, corupţia, şpaga, furtul, „lucrul slab” cum zic românii, copiatul, ipocrizia, diplomele ieftine, taxele, şi lista poate continua, toate astea se regăseau fără vreo anume jenă la fiecare colţ de facultate.
Şi atunci soluţia unica era să prelungesc studenţia încercând să tind spre excelentă şi cum altfel decât în instituţii de prestigiu mondial care din păcate nu se regăseau în România. Am contactat universităţi europene şi am trimis dosare şi dosare până într-o sâmbătă de iunie când am primit scrisoarea oficială semnată de conducerea colegiului Balliol din Oxford prin care mi se explică că sunt bine-primit pentru a studia la Oxford. Am răspuns cu emoţie în aceeaşi zi şi luni după sâmbătă cu pricina mă tot întrebam dacă e real ceea ce trăiesc. Uite aşa visează tinerii.

Mulţi elevi doresc să îşi urmeze studiile în străinătate, dar nu au, de multe ori, posibilitatea financiară de a o face. Aţi putea să le daţi câteva sfaturi? De exemplu, ce burse se oferă pentru studii în Marea Britanie, există fundaţii în România care oferă burse, este uşor să urmezi cursuri full-time, dar şi să ai un job part-time?

M.C: O întrebare foarte bună. Pe drept cuvânt, deşi pare incredibil, banii n-ar trebui să fie o problemă pentru un student sărman însă inteligent, energic, motivat, cu viziune şi stăpân pe sine, cu un CV consistent şi recomandări credibile. Personal, am beneficiat pe lângă ajutorul şi înţelegerea familiei şi de suportul financiar a două fundaţii şi anume Fundaţia Dinu Patriciu şi Fundaţia Raţiu Londra cărora le sunt profund recunoscător pentru că fără acel sprijin visul ar fi devenit coşmar. Aceste fundaţii au scopul de a sprijini financiar tineri valoroşi, văd în ei acel potenţial încă nedezvoltat şi le oferă această încredere, desigur, cu condiţia reîntoarcerii în ţară. Fundaţia Dinu Patriciu are un program numit „Orizonturi Deschise” prin care anual, 100 de studenţi români admişi la instituţii de învăţământ prestigioase din străinătate, beneficiază de burse de până la 15.000 de dolari. Fundaţia Raţiu Londra de asemenea oferă suport financiar tinerilor talentaţi. Detaliile pentru aplicaţii se pot regăsi cu uşurinţă pe saiturile ambelor fundaţii şi se pot solicita răspunsuri par email. Mai mult, există burse oferite de Universitatea însăşi sau de către organizaţii din străinătate (din acea ţară sau din altă ţară); de regulă, fiecare universitate prezintă şi oportunităţile de finanţare, pe urmă există saituri cu motoare de căutare în funcţie de ţară de origine, specializare, program de studiu. Sunt burse care se oferă pentru cetăţeni din estul Europei altele pentru toţi cei interesaţi. Pe scurt – o multitudine de oportunităţi ce necesită doar explorare, curaj şi răbdare. Îndrăzniţi dragi colegi!
Însă, studiul full time şi job, pe drept cuvânt, cel puţin în ceea ce a însemnat Oxford şi Londra, nu merge. La români merge să fii student(ă), să ai un job, 8h/zi, să nu mergi la cursuri, să nu cunoşti feţele profesorilor şi să te prezinţi în restantă la examene, iar după 4 ani să te trezeşti cu o hârtie de licenţă.
În Anglia, studiul intensiv nu se combină cu munca pentru că nu poate fi combinat; sunt programe care îţi interzic să lucrezi. Programul impunea o prezenţă obligatorie 9-5,6pm şi o solicitare enormă încât riscul de a eşua era înalt. Erai exmatriculat dacă nu munceai cu sârguinţă sau dacă picai de două ori un examen. Rigurozitate. Există desigur varianta part-time pentru cei care totuşi muncesc, au familie şi nu pot frecventa 5 zile pe săptămână. Pentru aceştia o zi de prezenţa pe săptămână era necesar iar studiul se întindea pe durata a trei ani.

Care credeţi că sunt cele mai mari diferenţe între sistemul educaţional din România şi sistemul educaţional din Marea Britanie?

M.C: Nu cred că avem mari diferenţe între sisteme. Nu cred că sistemele oferă întrutotul diferenţa calitativă. Ne lamentăm deseori că noi nu avem resurse, că aia au, că noi nu avem laboratoare sau tehnică şi altele. E adevărat, însă mi-aş dori să nu uităm că educaţia în România dincolo de ziduri, power point şi jaluzele implică studenţi şi profesori români, nu studenţi şi nici profesori britanici. Ori tocmai aici noi stăm prost de tot. Şi mă gândesc la seriozitate, profesionalism, muncă, exigenţă, onestitate, relevantă pe piaţa muncii,etc. Noi investim în ziduri şi clădiri, dar nu în oameni.
Mai mult, în România, profesorii şi nici studenţii nu sunt pedepsiţi pentru actele lor netrebnice. Câţi studenţi sunt exmatriculaţi sau câţi profesori sancţionaţi pentru neregulile lor, pentru lipsa de disciplină, plagiat ori lene intelectuală? Universitatea s-a transformat într-o mare maşinărie de oferit servicii scumpe şi de fabricat diplome, un sanatoriu intelectual unde toţi prostănacii (cu bani) îşi regăsesc odihnă. Analfabeţi cu masterat. România pare a fi o ţară de intelectuali, cu sute de mii de absolvenţi de facultate, masterat şi doctorat, ei care nici nu-şi mai amintesc ce cursuri au absolvit: „ de ce ai făcut facultatea baa? Păi să am şi eu o diplomă”.
În Anglia este de negândit. La Londra taxele de şcolarizare per annum erau de 6.200 de lire ceea ce implică neîndoios o anume calitate a fiecărui act de la predare până la evaluare. Nimeni nu se gândeşte a copia la examene, la noi, cei care nu copiază sunt ridiculizaţi. Până şi profii te îndeamnă şi îndruma cum să copiezi, ca să treci anul. În Anglia, întâlnim oameni care-şi dedică realmente intrega carieră, întreaga zi şi noapte cercetării academice, universitari care nu-şi aleg profesia doar din plictiseală ori din lipsă de altceva, profesia îi alege pe ei. Profesori celebrii, ce muncesc din tinereţe şi pentru care întreaga viaţă a fost un proces de învăţare, modeşti şi înalţi, pasionaţi şi încrezători în ceea ce fac, în principii, moralitate, binele comunităţii, adevărul ştiinţific; ei- adevărate caractere puternice pentru care Academia este un destin şi un sens.

Care au fost cele mai mari dificultăţi pe care le-aţi înfruntat în timp ce studiaţi în străinătate?

M.C: Nu am întâmpinat foarte mari dificultăţi căci bănuiam ce mă va aştepta şi aveam experienţa unui studiu intensiv. Totuşi mi-a fost greu să renunţ la aroganţa tipic românească, „noi ăştia deştepţii pământului” şi să devin supus rigorii ştiinţifice, să renunţ la „merge şi aşa” şi să înţeleg că regulile, normele, principiile, deadline-uri trebuie să fie respectate altfel eşti penalizat rău de tot. Odată am glumit cu un research paper, am întârziat o singură zi şi am fost penalizat cu 50% din notă. Nu mi-a venit a crede. Oamenii ăia chiar nu glumesc când vorbesc de educaţie, formare şi specialitate, iar efectele acestui program se întrevăd cu uşurinţă.
Mi-am dat seama că deprinderile şi cutumule romaneşti mă opresc de la adaptarea la nouă cultură. De pildă, a fost o strădanie pentru mine în a înţelege că între profesor şi student nu este o graniţă înaltă, că profesorul nu este dumnezeul tău, că poţi să nu fii de acord cu el, că îl poţi contrazice la un seminar, că el este amabil, că te poţi „certă în argumentaţie”, că poţi să-i spui pe nume şi că ai tot dreptul de a-l suprasolicita în procesul de învăţare, că el este în universitate pentru tine.

Mulţi români care aleg să studieze în străinătate, aleg Marea Britanie. Există o comunitate puternică la Oxford şi la King’s College? Se organizează activităţi culturale, ieşiri, etc?

M.C: Nu. Nu există o comunitate puternică de români nici la Oxford, nici la Londra, deşi există mulţi studenţi români, dar ei nu sunt strânşi într-o comunitate cu excepţia comunităţii eclesiale. O comunitate pentru a funcţiona are regulile ei. Deşi numărul studenţilor români este în creştere atât la Oxford cât şi la Londra nu există un grup de studenţi cu iniţiative şi proiecte, idei, compasiune şi intr-ajutorare. În Oxford a fost înfiinţată în urmă cu câţiva ani o Societate Culturală Românească, ce cuprinde şi câţiva studenţi, însă numărul lor este mic iar acţiunile rare şi cu participanţi puţini. Cu regret, românii în străinătate nu sunt solidari, nici empatici, ba chiar se ignoră. Nu pot afirma la fel despre ceilalţi studenţi străini minoritari. Să iau doar cazul grecilor sau italienilor. Am cunoscut îndeaproape societatea lor studenţeasca. E adevărat că nici ei nu erau de ordinul sutelor, dar această realitate nu-i făcea pasivi sau indiferenţi. Am participat la întâlnirile lor deoarece se desfăşurau în aceeaşi casă în care locuiam. Un exemplu de implicare şi de succes al acţiunii lor a constat în invitaţia adresată premierului Romano Prodi. A venit, a conferenţiat, a scris în presă, iar asociaţia a devenit cunoscută, şi astfel şi-au afirmat propria cultură şi tradiţie. Eu am invitat cu greu doi profesori sibieni la Oxford şi Londra, au venit şi ei, au conferenţiat, însă numărul participanţilor români a fost sub aşteptările mele. Dimpotrivă, englezii ori alţi străini erau mai curioşi decât ai noştri compatrioţi. Altădată am dorit să sărbătorim cu întreaga comunitate Ziua Naţională a României şi am atârnat drapelul nostru pe un perete în camera de petrecere. După câteva clipe un român, vechi în Oxford, a venit repede şi m-a rugat să-l dau jos, n-am apucat pentru că l-a dat el. Surpriză a constat seara, când nu românii, ci ceilalţi colegi studenţi, englezi, greci, ruşi, australieni, mi-au cerut drapelul, auzind povestea de dimineaţă şi ei au atârnat steagul românesc şi am sărbătorit româneşte. E foarte trist.


Doriţi să vă întoarceţi în România după terminarea studiilor? Dacă DA, de ce, în condiţiile în care tot mai mulţi tineri români aleg să se stabilească în afara ţării, unde există percepţia unor oportunităţi mai bune? Dacă NU, care ar fi principalele motive?

M.C: M-am întors în România întâi pentru că, aşa cum spuneam mai sus, un criteriu de acordare a burselor ce apare în contract este tocmai întoarcerea în ţară pentru un minim de ani egal cu perioadă de studiu. În prostia şi naivitatea mea, dinamic şi plin de entuziasm, speram că odată repatriat voi deveni util, voi putea aplica la modul cel mai concret cele achiziţionate de-a lungul ultimilor ani, însă emoţia este una negativă, un dezgust asociat cu tristeţe văzând circul de pe străzi, înjosirea specialiştilor, salariile batjocoritoare şi celelalte rele. Bunăoară pentru o muncă solicitantă, plină de stres şi responsabilitate, într-o unitate cu mulţi beneficiari, în fine, pentru o muncă de psiholog sunt plătit de stat cu o sumă mai mică decât cea a unui coleg de-al meu, vânzător la un chioşc alimentar. Ridicol! Cred în poveşti de succes, în tineri ce s-au întors acasa- au fost bine primiţi şi sunt satisfăcuţi de activitatea lor, însă din nefericire, cel puţin până astăzi, eu nu aparţin acestor poveşti de succes.

Ce le-aţi recomanda elevilor care şi-ar dori să plece în străinătate la studii?

M.C: Să plece. Să plece căci ceea ce se oferă în străinătate şi aci mă refer la mediile universitare de prim rang (Oxford, Londra, Cambdrige sau dincolo de ocean), nu sunt pur şi simplu nişte experienţe de viaţă: „da am fost, am văzut, m-am întors, ce frumos!”. Eu am luat act nu de un alt sistem universitar, ci ceea ce poate fi mai important dincolo de modul în care informaţia îţi este furnizată sau drămuita, de o altă cultură, de un alt tip de raportare la realitate şi la om, la credinţe şi valori. Dacă ai deschiderea către schimbare, dacă ştii să explorezi şi să evaluezi fiecare acţiune, întâlnire şi eveniment nu poţi rămâne indiferent. Întâlnind oameni vii şi cu har, mentori şi experţi, te poţi lăsa influenţat şi le poţi urma pildă.
Colegii mei tineri să nu dispreţuiască întru totul educaţia romanescă, să muncească mult aici, să-şi construiască un fundament bun, să înveţe de la fiecare profesor indiferent de universitatea de care aparţin căci avem şi profesori buni, putini- adevărat, acolo la categoria „excepţii”, însă ei există şi eu i-am cunoscut şi am învăţat mult de la ei şi încă îi preţuiesc. Prima mea carte a fost dedicată mentorilor mei din Sibiu fără de care nu aş fi crescut şi n-aş fi învăţat să lupt. Chiar dacă imaginea noastră asupra educaţiei per ansamblu (ca de altfel şi sănătatea ori cultura) este una prăpădită, totuşi nu pot fi ipocrit să nu apreciez aportulul moral al profesorilor.
Şi încă ceva, recomand fiecărui student însetat de cunoaştere şi dornic de o carieră strălucită şi frumoasă să se implice mult în viaţa studenţeasca şi în voluntariat. Occidentalii apreciază foarte mult voluntariatul (pe fişele de admitere sunt spaţii speciale dedicate voluntariatului), voluntariat unde studentul român stă prost de tot. Voluntariatul este cel mai bun prilej de dezvoltare personală, de dobândire a noi cunoştinţe şi abilităţi, de deschidere la minte.

Povestiţi-ne despre cartea pe care aţi publicat-o: Freud sau religia.

M.C: Cartea „Freud sau Religia. Totem. Iluzie. Critică” am publicat-o în 2008 student fiind, un studiu complex de psihanaliză şi religie, ca urmare a unei revolte interioare. Dar aş dori să vă povestesc despre cea de-a doua carte pe care am început-o la Oxford şi am finalizat-o la Londra, intitulată: „Ortodoxie la Oxford. Mărturiile a 12 englezi convertiţi la Ortodoxie.” (Ed Deisis, Sibiu 2010). Deşi tema cărţii, aşa cum reiese din titlul, este una de religie, ea descrie printre rânduri atmosfera sublimă a Oxfordului universitar. În întâlnirile cu filosofi, psihologi, preoţi şi studenţi din Oxford mi-am dat seama cât de autentic trăiesc ei, acolo în Marea Britanie secularizată credinţa ortodoxă şi a trebuit să scriu despre acest adevăr. Am scris despre autenticitatea credinţei ortodoxe deşi puteam să scriu despre autenticitatea vieţii academice.

Aveţi o deviză de viaţă sau un motto care v-a ghidat? Sau poate o întâmplare decisivă pentru viaţa dvs?

M.C: Motto-ul nu este al meu, e al domnului Cioran : „totul este patologie mai puţin indiferenţa.”

Care au fost cele mai importante beneficii ale bursei tale?

M.C: Am învăţat de la aceşti profesori că pentru a atinge perfecţiunea catedra nu-ţi oferă totul, că trebuie să practici ceea ce predici (clinică în cazul meu) şi din experienţa de clinician să predai cu pasiune şi în cele din urmă, am învăţat că nu trebuie să te limitezi la ceea ce au făcut cei dinaintea ta, că trebuie să faci cercetare. Aceasta era combinaţia profesioniştilor din Londra: lector, clinician şi cercetător, toate împreună, ceea ce nu am regăsit în România. Am avut profesori care-mi citeau din tratate, fără să înţeleagă mai ceva, şi fără să practice ei ceea ce ne citeau. Profesori care se ocupau de afaceri şi nu de cercetare.
Şi în final, tot de la englezi, am învăţat să gândesc drept, să gândesc critic, să adresez întrebări pertinente, am învăţat cum să studiez, să elaborez o cercetare, să scriu un articol, să fiu exigent cu propria conduită profesională, să fiu mereu un invăţăcel, modest şi atent la cei mai mari.

10 MARI SIBIENI

Teologul DUMITRU STANILOAE (1903-1993)

DUMITRU STANILOAE :  „Iubirea e tare pentru că poate merge până la moarte”

                                                      „Timpul este distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul tău”

Preotul Dumitru Staniloae nu s’a nascut si nici n’a murit la Sibiu. Dar a trait ani importanti din viata sa acolo (mai bine de 16 ani) pana cand a fost silit de comunisti sa se transfere in capitala. Intr’un interviu din ’92 preotul Staniloae afirma:

Tin foarte mult la Sibiu. Mi-a intrat in fiinta Sibiul. Acolo am scris cartile mele de avant, de tinerete: Ortodoxie si romanism, Iisus Hristos sau restaurarea omului, care cred ca e cea mai buna.

Pr Dumitru Staniloae este considerat cel mai mare teolog ortodox contemporan (O. Clement)…

Studiaza Teologia la Cernauti, apoi se specializeaza in dogmatica la Atena, Munchen si Berlin. Se intoarce la Sibiu unde devine profesor la 26 de ani si mai tarziu rector al Academiei Teologice „Adreiana”. In 1947 este „transferat” la Bucuresti, la catedra de Ascetica si Mistica a Fac. de Teologie. Nu a fost ferit nici de furia regimului, caci dincolo de persecutiile profesionale este incarcerat timp de 5 ani (inclusiv la Aiud) si eliberat in 1963.

 Opera sa cuprinde 90 de carti, 33 de traduceri, 275 de articole teologice plus alte, alte recenzii, interviuri si predici.  Amintesc doar traducerea Filocaliei (12 volume), Teologia Dogmatica (3 vol), Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ortodoxie si Romanism, Spiritualitate si comuniune in Liturghia Ortodoxa.

 Activitatea sa este recunoscuta prin primirea in Academia Romana (1991) si oferirea Doctor Honoris Causa de catre Univ din Tesalonic, Paris, Belgrad Bucuresti.

 In 1969 conferentiaza la …Oxford.

„Lumea nu este doar un dar, ci şi o sarcină pentru om”

„Patimile sunt dorinţe întoarse asupra relativului în care căutăm absolutul”

Mare Om!!!

http://www.librarie.net/autor/8055/Pr-Dumitru-Staniloae

http://www.youtube.com/watch?v=vMVhAJKUJrw&feature=related

http://biserica.org/WhosWho/DTR/S/DumitruStaniloae.html

CARTE

CARTE ORTODOXIA LA OXFORD. MARTURIILE A 12 ENGLEZI CONVERTITI LA ORTODOXIE

ORTODOXIE LA OXFORD. TE-AM GASIT DOAMNE! MARTURIILE A 12 ENGLEZI CONVERTITI LA ORTODOXIE

Editura DEISIS, Sibiu, 2010 (180pg)

http://www.edituradeisis.ro/index.php?controller=product&product_id=134


„Crestinii occidentali care au ales sa devina membri ai Bisericii Ortodoxe nu au negat insa prin aceasta nici unul dintre darurile pe care le-au primit in propria lor comunitate ecleziala. Corect inteleasa, CONVERTIREA, nu este negativa, ci pozitiva. CONVERTIREA nu inseamna refuzul trecutului, ci implica implinirea si transfigurarea lui. Fie ca aceasta carte sa permita cititorilor ei sa priveasca cu ochi noi la sensurile profunde ale  Ortodoxiei”

  (Mitropolitul Dr. KALLISTOS Ware, Oxford)

  „Daca va fi coroboratacercetarea empirica aceasta incercare de descriere a convertirii in contextul unei teorii si cercetari psihologice existente ar fi coerenta cu unele dovezi deja accesibile, de la copii, care sugereaza ca una din cele mai timpurii notiuni de Dumnezeu in evolutia umana (cea de Creator) poate fi adulta inca de la început, suferind putine modificari odata cu dezvoltarea subiectului.”

Psiholog Dr PETROVICH (UNIVERSITY OF OXFORD)

Aceasta carte este bogata în detalii si implicatii de ordin psihologic, teologic si spiritual. Ea ofera pentru prima data un portret autentic si integral al persoanelor convertite la Ortodoxie care traiesc si slujesc in biserica ortodoxa din Oxford si în orasele din afara Oxfordului.”

(dr. Andrei LEVITSKI / Ecaterinburg – Rusia)

I. ZECE MOTIVE ALE CONVERTIRII

   II.DESPRE CRESTINISMUL IN MAREA BRITANIE SI OXFORD

       Sfantul Alban si Sfanta Frideswide

       Anglia si Ortodoxia

       Oxfordul din anii ’20 ai secolului XX pana astazi

       Un prim englez convertit la Ortodoxie Nicholas Gibbes

      Comunitatea din Oxford — marturie a comuniunii crestine autentice

      Ierarhii — modele de exceptie

   III. CONVERTIRI

   1. Kallistos Ware

   2. Basil Osborne

   3. Richard Swinburne

   4. Ian Graham

   5. Steven Platt

   6. Seraphim Vänttinen Newton

   7. Andrew Phillips

   8. Gladys Bland

   9. Wendy Robinson

   10. James Hyndman

   11. Paul Elliot

   12. James Morton

   IV. APRECIERI

http://www.edituradeisis.ro/index.php?controller=product&product_id=134

LANSARE 14 aprilie 2010 libraria C. Noica-Humanitas-Sibiu

vorbitori Dr. Mihai Turcu (Catedra de Psihologie)

                       pr.conf. Constantin Necula (Facultatea de Teologie)