O carte foarte interesanta, care te determina sa plonjezi intr-un spatiu meditativ. O carte despre convertitii la ortodoxie din Marea Britanie. O carte cu un parfum linistitor a unui autor atent la subtilitati, care te duce pe drumuri intelectuale batatorite dar care are curajul de a atinge si piscuri mai putin cunoscute.

Mihai Copaceanu porneste aici de la intrebarea ce sa fie acel ceva care ne indeamna sa facem marile schimbari in viata, mai cu seama cele care tin de religie. Incepand cu teoriile psihologice si continuand cu cele teologice autorul ajunge la concluzia ca deciziile de convertire sunt foarte diferite in cazul subiectilor prezentati ca experiente in carte. Dialogul cu acestia este unul profund, insistand pe diferitele momente ale vietii, pe experientele personale care au avut implicatii in decizia de convertire.

Personajele cartii lui Mihai Copaceanu sunt si ele diverse si acopera un interval de varsta mare (de la adolescenta la batranete… in sens psihologic…). Cartea ne zugraveste o pleiada de experiente si ne ofera o serie de drumuri facute de cei 12 convertiti catre ortodoxie. Dar in sine cartea poate fi citita de oricine (ortodocs sau nu, religios sau nu) pentru ca are un soi de gentilete cu privire la susceptibilitati si experiente asa cum are atentie la trairile personale ale unor oameni care se califica pentru a aparea in carte doar pentru ca sunt, in primul rand, oameni…

Sa fie oare revelatia cea care uneste destinele celor 12 (ca si a multor altora) si cea care sa explice pentru toti convertirea? Sa ramanem cu o taina…

Bogdan Gheorghita, FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE, RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI STUDII EUROPENE, Sibiu

GANDURI DE LA OXFORD...

Excelenţă academică: Stanford şi Cambridge la Bucureşti. Liga Studenţilor Români din Străinătate FACE. Statul TACE!

ianuarie 11, 2013ianuarie 12, 2013 mihaicopaceanu6 comentarii

Excelenţă academică: Stanford şi Cambridge la Bucureşti. Liga Studenţilor Români din Străinătate FACE. Statul TACE!

Am participat pentru a treia oară consecutiv la Gala anuală a LSRS desfăşurată marţi seara, 8 ianuarie, într-un cadru de excepţie la Palatul Parlamentului (http://gala.lsrs.ro/gala-lsrs/gala-2013/). Evenimentul a adunat peste 800 de invitaţi de la academicieni, miniştri români şi diplomaţi străini la studenţi din ţară şi de pretutindeni şi pentru aproape 4 ore ne-a oferit prilejul întâlnirii cu minţi şi suflete unice. O altă Românie! Demnă şi iubitoare! Printre vorbitori s-au numărat: Preşedintele Academiei Române, Ionel Haiduc, medicul Raed Arafat, olimpica Gabriela Szabo, jurnalistul Emil Hurezeanu, diplomatul Bogdan Aurescu şi actorul George Ivaşcu.

Ce s-a premiat la Gala LSRS 2013?

Gala recunoaşte şi premiază anual meritele studenţilor români de top din Europa, America şi alte continente, în ştiinţă şi artă. Printre românii premiaţi s-au aflat Gruia Bădescu doctorand la Cambridge în arhitectură, Horia Mania, matematicianul de la Princeton, iar Sergiu Paşca, doctorand la Stanford, medic şi cercetător în neurobiologia autismului a luat premiul cel mare. De ei România nu a auzit. A trebuit ca tot cei plecaţi, colegii lor, tinerii din această ligă să îi recomande ţării. Concret: imediat a doua zi primarul Aiudului a declarat că îl va propune pe Sergiu pentru titlul de cetăţean de onoare al urbei. În discursul său Sergiu îndemna „sper să înţelegem cât mai repede că cercetarea nu este un lux, sau un moft, ci o investiţie naţională şi progresul sustenabil va veni de aici”. Sergiu ştie! Statului nu-i pasă.

Ce scop are LSRS?

Tinerii în urma unei competiţii dure şi anevoioasă pleacă din România pentru a se dezvolta profesional în centre de excelenţă ale acestei lumi, pentru a face cercetare mondială, pentru a-şi atinge ţeluri noi şi croi drumuri frumoase în viaţă şi o fac iată la cel mai înalt nivel. Dar plecarea lor nu înseamnă părăsire. Ei se orientează întotdeauna spre casă, îşi iubesc ţara, o ajută şi mulţi vor să se întoarcă acasă. Ori Liga facilitează întâi accederea la cele mai importante universităţi din lume, apoi reprezentarea lor acolo şi în final demersul reorientării şi reîntoarcerii lor spre/în România pentru a „pune umărul la ridicarea României”. Într-un gest simbolic pentru „Ridicarea României” toţi cei 800 de invitaţi din sala C.A. Rosetti s-au ridicat în picioare ca răspuns la apelul preşedintelui LSRS, domnul Sebastian Burduja (ex-student la Harvard şi Stanford). Domnia sa permanent insista public: „Tinerii sunt o resursă strategică pentru dezvoltarea României” (şi o să vedem de ce în rândurile de mai jos) . Viitorul României este al tinerilor de azi! Şi tot el face un apel constant de 4 ani către toate instituţiile statului rezumat în cuvintele „Primiţi-ne acasă! Daţi-ne o şansă!”.

Ce a făcut LSRS?

LSRS este un ONG tânăr dar nu mic. Născut exclusiv din gândurile pozitive a 3 tineri şi din forţa voluntariatului în 4 ani de viaţă a ajuns să numere peste 7.500 de membri în întreaga lume. Trăieşte datorită devotamentului, muncii şi spiritului de unitate şi solidaritate a peste 200 de voluntari activi din cele 30 de filiale din 55 de ţări de pe toate continentele, însumând aproape 500.000 de ore de muncă. LSRS a încheiat 300 de parteneriate cu diverse instituţii publice şi private şi în permanenţă colaborează cu ambasadele României, filialele ICR-ului, ong-urile româneşti,etc prilejuind românilor o viaţă mai plăcută departe de casă şi clădind o imagine mai bună României.

Prin proiectul CAESAR, LSRS, a adunat până în prezent 850 de experţi în dialog şi colaborare. În vara anului 2011, 300 de experţi, grupaţi în zece grupuri de la economie la artă de-a lungul a trei zile de dezbateri au elaborat un document de 134 de pagini ce cuprinde o viziune de dezvoltare naţională pentru România 2030. Documentul a fost înaintat tuturor instituţilor statului începând cu Preşedintele României (http://romania-juna.eu/files/2011/09/programul-romania-juna-2030.pdf ).

Ce au făcut alţii?

LSRS a oferit încredere şi a primit sprijinul unor instituţii importante precum Academia Română, Banca Naţională a României, Senatul României, Televiziunea Română, a primit sprijinul financiar al sponsorilor dar mai ales a primit dragostea şi respectul oamenilor de rând. LSRS a primit critici şi reticenţă, a fost tratată cu superioritate, agresivitate şi minciună. Vă dau un exemplu.

Preşedintele României

Preşedintele României a fost prezent la Gala de anul trecut a LSRS alături de ministrul de externe, preşedintele senatului şi alţi demnitari. După un discurs de vreo 45 de minute LSRS a primit din partea Şefului Statului în mod pur verbal sprijinul său şi o promisiune publică. Citez „Sunt gata să angajez fără concurs doar în baza diplomei de absolvent de facultate din străinătate 3 tineri pe funcţii de consilier de stat” (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-11125227-basescu-catre-studentii romani-dinstrainatate-trei-posturi-libere-consilier-invit-aplicati-pentru-ele-salariul-nivel secretar-stat program-lejer-vii-9-nu-stii-cind-pleci.htm

După 1 an de zile de la acea promisiune transmisă public de toate televiziunile cuvântul Preşedintelui României făcut public în faţa a sute de studenţi şi milioane de români s-a dovedit a fi fals. Şi exemplele negative pot continua.

Ce poate să facă LSRS?

LSRS este neoficial un „minister de externe fără fonduri publice” dar de o eficienţă maximă prin credibilitatea şi demnitatea ambasadorilor, a acestor tineri studenţi şi prin seriozitatea proiectelor lor. Tinerii studenţi din diaspora sunt formatori de opinie cinstiţi pentru că au calităţi umane speciale, sunt buni academici şi au sufletul pur. Ei pot spăla păcatele infractorilor români şi pot înălţa România în ochii Occidentului.

Mai mult: cel mai recent document elaborat şi lansat tot la Gala de LSRS prin dl Burduja este SMART-Diaspora: Strategia Multidimensională de Atragere în România a Tinerilor din Diaspora: „o propunere de politică publică ce are ca scop valorificarea potenţialului strategic al tinerilor înalt calificaţi de peste hotare şi facilitarea contribuţiei lor la dezvoltarea economică şi socială a României”. Documentul conţine viziune, propuneri, măsuri, exemple de bune practici ale altor state („brain gain”, Polonia, Ungaria, SUA, etc), analize, implicaţii juridice şi bugetare. Obiectivele strategice implică promovarea României ca destinaţie pentru carieră, angajarea de profesionişti în instituţiile statului şi în privat şi consolidarea legăturilor cu diaspora şi partenerii externi.

Implementarea ar însemna ca pe o perioadă de 3 ani cel puţin 3.000 de tineri din cei aproape 40.000 să fie angajaţi în România şi crearea unei relaţii de succes cu cel puţin 1.000 de experţi din diaspora. Impactul schimbării s-ar observa în 3-5 ani. Documentul poate fi regăsit aici: http://gala.lsrs.ro/files/2013/01/SMART-Diaspora.pdf

În final, dacă tinerii români din străinătate gândesc şi lucrează neîntrerupt, dacă fac ceva pentru România de aici, din străinătate şi rezultatele lor se observă din miile de pagini de rapoarte, din proiecte şi mai ales din preţuirea pe care mentorii şi colaboratorii lor străini le o oferă, vreau să închei şi să fiu de acord cu afirmaţia ultimă din discursul dlui Emil Hurezeanu de la Gala LSRS:„ În cazul lor a sosit momentul ca ŢARA să facă pentru ei”.

Addenda:

Premiul pentru intreaga cariera In Memoriam Mihai Patrascu a fost acordat mamei sale din mana dlui Emil Hurezeanu. Mihai Patrascu, este romanul care a primit cele mai multe medalii la Olimpiada internaţională de Informatică şi printre primii 20 de câştigători din lume 4 medalii de aur şi 3 de argint. Mihai şi-a dobândit titlul de doctor într-un singur an, cu cea mai bună teză de doctorat la Massachusetts Institute of Technology. A predat la MIT, Berkeley şi Copenhaga şi a publicat 47 de lucrări de informatică teoretică care au acumulat peste 600 de citări. Mihai s-a stins din viaţa în 5 iunie 2012, la vârsta de 29 de ani, din cauza unui cancer la creier. Boala a atacat ce avea Mihai mai bun in el!

Mihai Patraşcu a fost intrebat de un reporter: „Care este secretul reuşitei la concursuri şi in cercetare? R: Cred că ce face diferenta la un nivel inalt e atitudinea personală. In mod constant sunt oameni pe care îi consider mai destepti decat mine dar eu eram mai hotarat sa castig, lucram mai mult cand trebuia sa lucrez, ma relaxam mai mult cand trebuia sa me relaxez.”(Mihai Patrascu, 1982-2012, geniu in informatică)

RIP Mihai, Oxford, 10 ian 2013

GANDURI DE LA OXFORD...

Gânduri de la Oxford. Început de an universitar.

octombrie 9, 2012decembrie 4, 2012 mihaicopaceanu1 comentariu

Gânduri de la Oxford. Început de an universitar.

publicat pentru www.contributors.ro in 8 Octombrie 2012 se poate gasi aici.

Am urmărit cu interes începerea anului universitar în România. Întâi discursurile pompoase ale rectorilor şi rectoraşilor. Rectoraşi zic, căci de unii dintre aceştia nu auzisem şi nici de numele pseudouniversitatilor pe care bag de seamă le conduc dumnealor. Alături de aceştia, autorităţile locale, parlamentari la cravată, oameni de afaceri grăbiţi şi desigur n-a lipsit clerul, preoţii şi mitropoliţii care au dat cu busuiocul şi apa sfinţită şi au ţinut predici lungi unor tineri adolescenţi neduşi la biserică, plictisiţi şi deja prea obosiţi după discursurile de lemn ale celorlalţi actori. Formula “una dintre cele mai bune universităţi” era pe buzele fiecărui rector din Bucureşti ori dintr-un orăşel neînsemnat. Statisticile arată altceva.

La Sibiu, oraşul unde încă NU există o aulă încăpătoare, un centru de conferinţe, pentru festivităţi ori congrese naţionale, rectorii celor cinci universităţi (de unde au apărut cinci nu pot cunoaşte) au decis să se adune în Piaţa Mică cetăţii. (În amintesc jena naţională din 2007 la o adunare ecumenică europeană când peste 2.000 de delegaţi au fost găzduiţi vreme de cinci zile într-un cort. Da, simplu, în cort laolaltă cu presedintele Romaniei si cel al Comisiei Europene).

La Sibiu erau câţiva profesori, obligatoriu studenţii de la Academia Militară încolonaţi şi drepţi şi alţi zeci de studenţi ce priveau ceremonia de la distanţă, de cealaltă parte a Pieţei Mici, de la mesele teraselor la o bere căci încă era călduţ afară. O imagine deloc demnă de rigoarea academică amintită anterior. În sens contrar, la Oxford, ceremonia s-a desfăşurat cu lux şi strălucire în vestita clădire numită Sheldonian construită pe la 1664 destinată ca loc de organizare a ceremoniilor publice şi întâlnirilor din Universitate. Profesorii şi studenţii cu mândrie au venit disciplinaţi, purtând o robă tradiţională şi au participat cu atenţie şi emoţie la derularea ritualului. Un eveniment de mare însemnătate pentru Universitate şi pentru fiecare student în particular, pentru întreaga sa viaţă.

La noi s-a vorbit de “cercetare înaltă, prestigiu, calitate în educaţie, parteneriate,etc”, toate aceste expresii desprinse parcă dintr-o literatură de ficţiune pe care nimeni nu o mai crede astăzi. Unii rectoraşi, şi-au citit discursurile de pe hârtie, neavând nici măcar curajul sau măiestria de a rosti două-trei cuvinte de bun venit pe din afară. Rectori, carevasazică, de!

Despre reforma sistemului şi miniştrii s-a tot scris. Dar noi stăm prost nu doar la ministere, ca spre acolo e uşor să aruncăm cu piatra, stăm prost şi în teritoriu, la corpul academicilor şi la silinţa şi seriozitatea studenţilor. Pe profesori îi cunoaştem prea bine. Sunt neschimbaţi: îmbătrâniţi pe acelaşi scaune universitare fără a schiţa un strop de performanţă,de fapt, iertare, activitate academică în ultimii 20 de ani şi alături de ei, întreaga familie presărată prin niscaiva posturi celebre. Cunosc exemple bune de copilaşi ce şi-au luat doctoratul cu propiul tătic şi deloc surprinzător acum predau tot la catedra părintelui. Dar şi studenţii noştri sunt pe aiurea şi ai nimănui. Am fost invitat de câteva ori la Bucureşti şi la Sibiu să le vorbesc sutelor de tineri despre studiul în străinătate în special şi despre studiu în general. Parte din ei erau indecişi, ţinuţi de mână de părinţii obsedaţi de o anumită profesiune şi mă întrebau ce facultate să urmeze “oricare, nu contează, să facă una, să aibe şi el o diplomă”. Iată studenţi ce nu doresc formarea în şcoală ci doar atestat. Dar ce or face cu el? Ei se bucură de fiecare seminar anulat şi de copiat la examene. Profesorii apropiaţi mi-au mărturisit cercul vicios “Mihai, primim finanţare de la Stat în funcţie de numărul de studenţi şi trebuie să închidem ochii şi să-i trecem pe toţi”. Trist!

Entuziasmul studenţilor din anul întâi trebuie mult preţuit de dascăli. Acum, dascălii au prilejul de a le spori interesul, de a-i motiva pentru lectură, practică şi cercetare sau de a-i dezamăgi pentru totdeauna. Au trecut prin focul şi incertitudinea bacalaureatului experimental, au dobândit cu efort, emoţie şi stres un loc la facultate în urma unor examene, sunt dornici să se dezvolte, să-şi continue studiile, căci, slavă cerului, avem şi studenţi olimpici. Ce va urma nu putem cunoaşte şi nici spera la nesfârşit, nostalgici sau visători! Îi rămâne studentului un îndemn important: să studieze de unul singur, să muncească mult, să se zbată pentru excelenţă şi să-şi atingă visul de a deveni om de carieră aici ori în străinătate. Eu voi fi bucuros să împărtăşesc gândurile mele despre învăţământul, cultura şi profesionalismul de la Oxford! Mult succes!

Mihai Copăceanu este doctorand şi bursier la Oxford Brookes University în Psihologie şi Sănătate Publică.

RECENZII CARTILE MELE

Mircea Gheorghe Abrudan, PhD, Recenzie „Ortodoxie la Oxford” in Revista Tabor

august 13, 2012ianuarie 21, 2013 mihaicopaceanu4 comentarii

Te-am gasit, Doamne! Marturiile a 12 englezi convertiti la Ortodoxie.

publicat de Mircea Gheorghe Abrudan, PhD, in Revista Tabor, 2010, Cluj-Napoca,

Imboldul de a pune în cerneala câteva gânduri legate de interviurile realizate si adunate de Mihai Copaceanu într-un volum publicat de prestigioasa editura Deisis a parintelui Ioan Ica jr.1 l-au reprezentat cuvintele lui James Morton, cel de-al 12-lea convertit intervievat de autor, în raspunsul dat întrebarii: Cum este sa fii ortodox? Tânarul de 24 de ani, student în bizantinologie la Queen’s University în Canada, a spus urmatoarele: „Întâi vreau sa-ti spun ca apreciez actiunea ta si consider minunat ceea ce faci, faptul ca prezinti vocea convertitilor. Uneori sunt îngrijorat de faptul ca oamenii din tarile ortodoxe traditionale nu sunt constienti ca exista convertiti (s.n.).“2 Si din nefericire tânarul James are mare dreptate!

Cu exceptia câtorva nume bine cunoscute (speram) cercului totusi restrâns al unor clerici si ai corpului academic de teologie (studenti si profesori) a marilor teologi contemporani convertiti la Ortodoxie precum Jaroslav Pelikan, Olivier Clément, Karl Christian Felmy, John Breck, Andrew Louth, Placide Deseille si Kallistos Ware, cazurile altor sute si mii de convertiti la dreapta credinta ramân în continuare marelui segment al credinciosilor ortodocsi, necunoscute. Aceasta realitate trebuie îndreptata mai ales în aceste zile când vedem ca societatea si Biserica noastra Ortodoxa este asaltata si se confrunta tot mai mult cu prozelitismul sectar neoprotestant si nu numai. Astfel cunoasterea unor exemple concrete si vii din Occidentul european si nord-american cred ca devine, mai ales pentru misiunea pastorala si catehetica a Bisericii, un deziderat si o necesitate de maxima importanta.

Când unui credincios sau necredincios îi aduci în fata exemplul unor oameni contemporani noua care au cautat si au aflat adevarul crestin si posibilitatea de a-l cunoaste pe Hristos Mântuitorul în Biserica Ortodoxa, impactul pe care o întâlnire fata catre fata sau prin intermediul lecturii o are asupra celui ce se împartaseste de ea este cu mult mai puternic decât o lectie traditionala de cateheza. Si aceasta cred ca se poate explica prin simplul fapt ca omul contemporan mai ales nu mai este orientat atât catre urmarea unui exemplu din trecutul istoric mai îndepartat sau apropiat, ci se margineste la orizontul sau actual (si acesta conturat în ultima vreme de cele mai multe ori de mijloacele mass-media).

Îmi amintesc în acest sens de impactul pe care l-a avut asupra mea lectura unei minunate carti, scrisa de un convertit american pe nume Matthew Gallatin3, pe când eram în clasa a 12-a la liceu, si care m-a întarit în credinta Bisericii dreptslavitoare mai mult decât multe predici, cateheze sau lectii de religie la care luasem parte, la slujbele zilnice de la biserica si orele de religie de la scoala. Extraordinara poveste a pastorului protestant Matthew Gallatin, sincer în cautarile sale dupa ,,Biserica Apostolilor”, ce a trecut de la adventisti la penticostali, baptisti, cu o pauza în romano-catolicism ajungând apoi acasa în Ortodoxie, aveam sa o reîntâlnesc la alti doi americani Peter E. Gillquist4 si smeritul parinte John Breck, pe care am avut nespusa bucurie sa-l întâlnesc într-o librarie a Clujului prin intermediul lui Vasile Manea în urma cu 3 ani.

Dar cea mai tulburatoare convertire, reprezentând la propriu lungul drum de doua milioane de kilometri, pe care am cunoscut-o si de-a carei mare audienta s-a bucurat pe cuprinsul întregii tarii este fara-ndoiala povestea lui Klaus Kenneth5.

Revenind însa la convertirile prezentate de Mihai Copaceanu, observam ca o trasatura generala a ideilor, ce se desprind din toate cele 12 dialoguri înregistrate de autor, setea dupa Dumnezeu, cautarea deplinatatii revelatiei, a rugaciunii adevarate, a spiritualitatii reale si de fapt a sensului vietii. Ceea ce revine mereu în raspunsurile celor intervievati cu privire la bucuria îmbratisarii Ortodoxiei sunt afirmatiile de genul: „A fost ca si cum m-as fi întors acasa dupa o lunga calatorie“ (Nicholas Gibbes); „Ma simt ca si cum m-as fi întors acasa, aici e locul meu, aici trebuia sa fiu dintotdeauna“ (Kallistos Ware); „Prima data când am intrat într-o biserica ortodoxa m-am simtit ca acasa, ca si cum as fi fost acolo dintotdeauna“ (Seraphim Newton); „Am simtit ca în final am ajuns acasa si ca în sfârsit ma pot simti cu adevarat eu însami“ (Gladys Bland) „M-am simtit ca si cum as fi venit acasa“ (James Morton).

Aceasta regasire a sentimentului de a fi acasa în cele ale Tatalui nostru (Cf. Luca 2, 49) observam ca este strâns legata, la fiecare din cei doisprezece, de venirea în contact cu Sfânta Liturghie sau una din cele sapte laude dar si cu frumusetea de negrait a iconografiei si imnografiei Bisericii. Aceste experiente spirituale au fost completate apoi de o serioasa lectura a cartilor teologice, istorice si duhovnicesti scrise în mare parte de doi dintre cei mai iubiti ierarhi ortodocsi ai Marii Britanii, anume mitropolitii Kallistos Ware si Anthony Bloom. Procesului de apropiere de Ortodoxie a acestor oameni, însetati de dorul dupa Dumnezeu si adevaratul sens al vietii omului pe pamânt, i-a venit întru întâmpinare dragostea parinteasca, a celor doi ierarhi amintiti, dar si a episcopului Basile Osborne, a monahului Varnava sau a parintelui Michael Gelsinger întelepciunea, dar si lipsa unei grabiri a catehumenatului, perioada care a variat de la doi la sase ani, în cazul lui Anthony Ware.

Marturiile cuprinse în acest volum demonstreaza ca prin trairea în adevaratul duh al iubirii obstacolele legate de limba, nationalitate sau jurisdictie, care din nefericire segregheaza multe din comunitatile ortodoxe din diaspora, au putut fi depasite, chiar daca unii dintre ei s-au confruntat cu atitudini mai putin binevoitoare, pe alocuri de-a dreptul respingatoare, precum în cazul parintelui Andrew Phillips care în biserica grecilor s-a lovit de atitudinea „Pleaca de la noi. Nu ai ce cauta aici. Doar grecii pot fi ortodocsi.“6 Raceala unor asemenea afirmatii, opozitia familiilor sau descurajarea prietenilor nu au avut însa sorti de izbânda în fata convingerii si râvnei personale, a dorintei fierbinti de a deveni membrii ai Bisericii Ortodoxe, dar mai ales al glasului semanat de Dumnezeu în ei, deoarece din toate cazurile prezentate de autor nu reiese faptul ca acestia ar fi fost convinsi de vreun preot sau episcop. Esentiala a fost convingerea personala. Astfel putem observa ca din toate raspunsurile date de convertiti, Ortodoxia a însemnat pentru ei adevar de credinta, pastrare a Crezului niceean, autenticitate, firesc al sufletului si dar al lui Dumnezeu. Convertiti la vârste cuprinse între 20 si 60 de ani, provenind din rândurile anglicanilor, catolicilor, sau diferitelor comunitati protestante si neoprotestante, convertitii îsi iau în serios propria credinta pentru ca aceasta le-a schimbat viata. Ceea ce pentru multi dintre noi este un dat si un firesc al vietii crestinesti si traditionale provenit din faptul ca ne-am nascut în spatiul sud-est european majoritar ortodox, pentru acesti doisprezece este un dar si un câstig de mare pret care le-a modificat mersul vietii.

Astfel ca ei au devenit, precum marturiseste autorul, o prezenta vizibila în comunitate, oferind lectii de vietuire duhovniceasca celor mai vechi din biserica si excelând în marturisirea credintei în cercurile în care îsi desfasoara activitatea7. Asadar si pentru noi fie ca suntem simpli credinciosi, fie ca slujim ca teologi, preoti si episcopi, marturia lor

devine o pilda de morala si vietuire crestina, de pastoratie si responsabilitate, de viata în Hristos în zile când multi

nu mai vin la biserica si nu mai acorda importanta componentei spirituale a fiintei lor, în zile în care mai ales în

Occident bisericile se distrug, se închid sau sunt vândute si transformate chiar în baruri, în zile când în spatiul

traditional ortodox o parte a clerului se îmbata cu ideea triumfalismului iar constiinta publica, generala si uneori

chiar clericala se îndoieste, tagaduieste sau submineaza integritatea si veridicitatea dreptei credinte ortodoxe.

Iata asadar câteva din motivele pentru care credem ca acest volum, ca si celelalte amintite, merita a nu scapa atentiei credinciosilor si preotilor, a tuturor membrilor Bisericii deopotriva, dar mai ales a celor ce se simt responsabili de vocatia si datoria lor misionara, pastorala si catehetica de a semana în inimile contemporanilor si a celor din imediata noastra apropiere actualitatea si marturia Sfintei Ortodoxii, stâlp si temelie a Adevarului.

Abrudan Mircea – Gheorghe

1 Mihai Copaceanu, Ortodoxie la Oxford. Te-am gasit, Doamne! Marturiile a 12 englezi convertiti la Ortodoxie, Editura Deisis, Sibiu,

2010, 183 p.

2 Ibidem, p. 165.

3 Matthew Gallatin, Însetând dupa Dumnezeu. De la ratacirile protestante la adevarul Ortodoxiei, traducere de Tatiana Petrache, Editura

Egumenita, Galati, 2005, 233 p.

4 Peter E. Gillquest, Cum am devenit ortodox. O calatorie înspre credinta crestina primara, traducere de Ioan Tanase Chis, Editura

Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, 277 p.

5 Klaus Kenneth, Doua milioane de kilometri în cautarea Adevarului. Lungul meu drum spre credinta, traducere de Raluca Toderel,

Editura Agnos, Sibiu, 2009, 311 p.

6 Mihai Copaceanu, op. cit, p. 123.

7 Ibidem, p. 179.

RECENZII CARTILE MELE

„Oxfordoxie” de Elena BĂLTUTĂ in Convorbiri Literare

august 13, 2012ianuarie 21, 2013 mihaicopaceanuLasă un comentariu

Oxfordoxie

Elena BĂLTUTĂ

publicat in Convorbiri Literare, iunie, 2010

Sîntem obisnuiti să credem că fenomenul convertirii la ortodoxie este unul cel putin atipic, dacă nu chiar nemaiauzit. Ortodoxie la Oxford. Te-am găsit Doamne! Mărturiile a 12 englezi convertiti la Ortodoxie este un volum semnat de Mihai Copăceanu, apărut în 2010 la editura Deisis din Sibiu, care încearcă să demonteze această opinie prezentînd sub forma unor interviuri istoriile convertirilor unor personaje din Oxford precum Timothy Ware, Richard Swinbourne, Andrew Phillips, Wendy Robinson sau Paul Elliot.

Pe lîngă aceste interviuri volumul contine si un cuvînt înainte semnat de mitropolitul Kallistos al Diokleei, două articole care îndeplinesc rolul unor lămuriri preliminare – Ortodoxie la Oxford de Andrei Levitki si O întelegere psihologică a convertirii de Olivera Petrovich –, si alte trei capitole: Zece motive ale convertirilor, Despre crestinism în Marea Britanie, o scurta istorie de la Sfîntul Alban pînă în contemporaneitate, cu o trecere în revistă a unor convertiri la ortodoxie si felul în care aceasta s-a dezvoltat la Oxford, si capitolul final intitulat Aprecieri.
Despre autorul acestei cărti, Mihai Copăceanu, pot spune că a studiat teologie si psihologie la Sibiu, că între 2008-2009 a urmat cursurile unui master de psihologie a religiei la Balliol College în Oxford, iar în prezent urmează un master centrat pe probleme de psihologia dependentei la Kings College în Londra. În limba română a publicat, în urmă cu doi ani, în 2008, volumul Freud sau religia. Totem. Iluzie. Critică, la editura Agnos din Sibiu.
Cu toate că volumul este o colectie de interviuri, dincolo de răspunsurile si întrebările personajelor, lectorul poate găsi si o succintă analiză psihologică a fenomenului religios al convertirii, în special în articolul semnat de Olivera Petrovich si în primul capitol al cărtii, în care sînt identificate si prezentate zece dintre cele mai frecvente motive care pot duce către schimbarea optiunii religioase. Pentru a putea aplica aceste motive unui concept precum cel de convertire, autorul introduce o nuantare a acestuia, afirmînd că nu doar trecerea de la o religie la alta poate fi catalogată drept convertire, ci si trecerea de la absenta credintei la o credintă oarecare sau trecerea de la „simple ritualuri la o profundă convingere a prezentei lui Dumnezeu (în cadrul aceleiasi religii), de la o credintă într-un Dumnezeu rău, judecător si pedepsitor, la un Dumnezeu iubitor, ajutător si Care doreste întotdeauna binele” (p. 23). Manifestarea convertirii poate fi rezultatul unor diferite tipuri de motivatii: de natură intelectuală, emotională, experimentală, mistică, de revitalizare, de repudiere, motivatii ce tin de dobîndirea unor avantaje materiale sau ne-materiale, ce tin de o tranzitie institutională sau care sînt rezultatul unor crize sau a unor tulburări psihice sau a unor conditii coercitive.

Cu toate că este binevenită această expunere a principalelor motive care declansează convertirea religioasă, în oricare dintre formele ei de manifestare, aceasta ar fi trebuit însotită si de o explicitare a felului în care aceste motive sînt interconectate, care sînt mecanismele de factură psihologică sau la nivel macro, cele de factură culturală, care duc la aparitia si la dezvoltarea lor si, astfel, la dezvoltarea acestui fenomen. Altfel spus, cred că, dacă în structura volumului ar fi fost adăugat un studiu cu un caracter mai stiintific, arhitectura internă nu ar fi avut de suferit, si miza ar fi fost alta decît una descriptivă.

Cel de-al doilea capitol, asupra căruia nu voi insista, lăsînd cititorii să descopere felul în care Marea Britanie a luat contact cu ortodoxia si felul în care aceasta se manifestă, prin diferentă cu tările preponderent ortodoxe, urmează aceeasi retetă descriptivă pe care o întîlnim si în primul capitol. Această abordare este însă legitimă, în contextul în care mare parte din datele care constituie acest capitol au un continut istoric.

În cel de-al treilea si cel mai consistent capitol, sînt prezentate interviurile pe care autorul le-a luat unor convertiti de la Oxford, unii deja consacrati, figuri cunoscute în mediul ortodox britanic, altii foarte tineri, cum este cazul lui James Morton, care are doar 22 de ani. Întrebările par a urma un tipic, dar unul lejer, care face dovada unei adaptări la fiecare personaj în parte; în marea lor majoritate sînt de factură personală, asa cum era si de asteptat într-un astfel de caz în care subiectul central tine de o experientă strict personală. Nu intentionez să discut despre interviuri si despre ce anume răspunde fiecare intervievat, ci doresc să spun cîteva cuvinte despre impresia pe care mi-au lăsat-o atît răspunsurile, cît si întrebările, alături de ultimul capitol semnat de autor, intitulat Aprecieri.

Cu toate că nu o dată este afirmat faptul că scopul acestui volum nu este acela de a „demonstra triumfalist că Ortodoxia e singura cale prin care Dumnezeu poate fi găsit sau prin care Dumnezeu îi mîntuieste pe oamenii plăcuti lui” (p. 175), evident nu utilizînd mereu aceste cuvinte, volumul pică, nu de putine ori, testul tolerantei religioase. E drept, există si personaje de mare tinută intelectuală care nu neagă trăsăturile celorlalte religii, respectiv cele din care provin, dar există si remarci care pun accentul pe superioritatea ortodoxiei prin diferentă cu celelalte religii, fie prin istoria ei, fie prin traditia sau prin ritualurile ei. Desi este de înteles faptul că, atunci cînd un individ renuntă la propria religie în favoarea alteia fără a fi constrîns sau fără a fi atras de beneficii, indiferent de ce natură ar fi acestea, consideră că religia pentru care optează are ceva în plus fată de cea la care a renuntat, cred că ar fi fost onest ca aceste judecăti normative să fi rămas la un nivel non-discursiv, să nu fi fost verbalizate.

Dincolo de acest minus, nu trebuie să negăm părtile pozitive ale acestui volum, cum ar fi împărtăsirea unor experiente limită, transpunerea în cuvinte a unor alegeri, constientizarea faptului că există fenomenul convertirii si la ortodoxie, nu numai, cum sîntem obisnuiti, cel putin în România contemporană, de la ortodoxie la culte religioase mai noi.

INTERVIURILE MELE

Din Sibiu la Oxford.

august 6, 2012decembrie 4, 2012 mihaicopaceanu2 comentarii

”Lucrurile acelea mărunte, de zi cu zi, te dărâmă încet: oamenii care aruncă hârtii pe stradă, nu răspund la salut, scuipă…”

publicat in Turnul Sfatului 05 August 2012 22:18 | Interviu
Ştefan Dobre

”PLEC.

Plec din România. Plec la Oxford. Poate că pentru o perioadă de doar trei ani după cum îndeamnă programul doctoral. Poate că nu. Nu ştiu. […] DAR, plec şi cu un gust sărat (mai rău decât amar) şi scârbit de tot răul din ţară şi din acest oraş, pe care îl cunoaşteţi prea bine… Sictirit de oameni perfizi şi mincinoşi, de ipocriţi şi impostori”, așa scria acum câteva zile pe blogul personal Mihai, un tânăr psiholog, absolvent a două facultăți sibiene. Am vrut să vedem cum a reușit Mihai să plece la Oxford și de ce este dezamăgit de Sibiu.

Reporter: Cum ai ajuns să studiezi la Oxford?
Mihai Copăceanu: Eu am mai studiat acolo. M-am întors în țară în 2010, în toamnă, și de atunci am tot încercat să mă reacomodez cu Sibiul. N-am reușit. Și atunci am căutat să mă întorc la studii în străinătate. Oxford a fost doar una dintre universitățile la care am aplicat. Avantajul aici este că din septembrie ei îmi oferă o bursă de 13.500 de lire.

Rep.: Cât de greu este să aplici la astfel de universități? Îți trebuie foarte multe acte, este birocrație multă?
M. C.: Nu este foarte complicat. Dosarul nu cred că are mai mult de 20 de pagini. Nume, date personale, scrisoare de motivație, recomandări, proiect de cercetare etc. În principiu nu este deloc foarte complicat. Plus că la Oxford sunt peste 40 de români, la diverse specializări și diverse facultăți, te mai ajută și ei. Ideea de bază este că totuși trebuie să le oferi și tu ceva, să vii cu ceva în plus față de restul aplicațiiIor. Este ca un puzzle, trebuie să ai și un CV bun și niște recomandări bune, o scrisoare de motivație bună, un proiect bun… Ei selectează apoi din vreo 200 de aplicații zece, după care te cheamă la interviu. Eu le-am spus că nu am bani să merg la interviu în Oxford și am discutat online, pe Skype, cu comisia în față, le-am vorbit vreo 40 de minute și am fost acceptat.

Rep.: Concret, ce vei studia acolo?
M. C.: Voi face psihologie și voi dezvolta o intervenție psihologică pentru tinerii consumatori de alcool. Am lucrat în Anglia, când am fost la master la Londra, cu dependenții de alcool. Acum o să fie diferit, doar cu tineri, cum ajung ei să consume alcool și cum poate să apară dependența. Ideea de bază este să previn efectele consumului de alcool, de la violență până la sex neprotejat, accidente de mașină etc.

Rep.: De ce zici că nu te-ai reacomodat în Sibiu? Uită-te în jur, toată lumea laudă Sibiul, avem turiști, centru istoric…
M. C.:Dacă vii în Piața Mică Sibiul este foarte frumos. Dar dacă treci mai jos pe 9 Mai sunt niște gropi uriașe, este mizerie, în general calitatea serviciilor și a vieții este proastă în Sibiu și în România. Uite aici, acum, la masă, erau două meniuri foarte murdare, se vedea murdăria pe ele. Sau, eu trec în fiecare zi pe lângă Consiliul Județean și văd mașini luxoase, ca să nu mai zic de mașina primarului din Piața Mare, și tinerii din subordinea acestor oamenii trăiesc cu 7 milioane de lei pe lună. Am lucrat ca psiholog în Sibiu, am lucrat la o fundație pentru copii cu autism și în două școli din Sibiu și efectiv nu am văzut interes pentru școală și educație sau servicii sociale. Am încercat să fac niște proiecte, toată lumea m-a trimis dintr-o parte în alta după o mulțime de hârtii, aprobări, documente… și nimic.

Rep.: Din acest motiv ai scris pe blog că pleci scârbit?
M. C.: Da, simt că încerc să fac ceva și nu pot.

Rep.: Ce te-a oprit?
M. C.: Cam peste tot am găsit oameni complet dezinteresați, care spun că nu intră în atribuțiile lor sau care te mint, sunt neserioși, nesinceri. Pur și simplu tragi de oameni și dacă ei nu au un beneficiu din asta nu te ajută. „Mie ce-mi pică?”.

Rep.: Dă-mi un exemplu clar, omul ăla, de acolo, nu a vrut să mă ajute dezinteresat.
M. C.: Nu ar fi tocmai corect să fac asta. Eu plec peste două zile din țară și pe urmă omul ăla se vede în ziar. Ce impresie își face?

Rep.: Înțeleg. Și totuși, eu, care sunt cam de aceeași vârstă cu tine ce concluzie să trag? Încă unul dezamăgit și scârbit pleacă din țară pentru că aici nu poate face nimic…
M. C.: Poate nu-s eu cel mai bun exemplu. Cu siguranță sunt și exemple pozitive, oameni care s-au întors în țară și au reușit aici. Eu sunt doar un caz nefericit, sunt psiholog, o meserie relativ nouă în România. Am și colegi care s-au întors, și-au făcut afaceri aici și le merge bine. Uită-te și la ei. Eu nu-s cel mai bun exemplu de succes în România. Nu am putut aici. Pe mine poți să mă iei ca pe un om care muncește foarte mult, care a avut un job full time și unul part-time, care a făcut televiziune 20 de luni fără niciun ban, care a scris la ziar pe 25 de lei, care a scris la o revistă de timp liber gratuit și așa mai departe. Simți că te risipești în țara asta. Am lucrat într-o instituție în subordinea Consiliului Județean și aveam șapte milioane salariu. Abia îmi plăteam chiria. Absolut jenant. Când unul ca mine în Anglia ia de zece ori mai mult. Nu poți să ajungi la 30 de ani și să mai ceri bani de acasă ca să trăiești. Absolut jenant. Și mai sunt lucrurile acelea mărunte, de zi cu zi, care te dărâmă încet, pe care le vedem și le știm cu toții, de la politică până la ce se întâmplă pe stradă: oamenii care nu îți răspund la salut, cei care te fură, aruncă hârtii pe stradă, scuipă, taximetristul care ieri a cerut unei prietene 18 lei de la Gară până în centru. Nici Anglia nu e paradis, să nu mă înțelegeți greșit. Acolo am văzut oameni cu arma în mână pe stradă, dar există mult mai mult bun simț și mult mai multă civilizație.

Rep.: Te mai întorci?
M. C.: Nu știu. Deocamdată vreau să plec.

Jurnal de Rumânia

Plec, Românie !!!

august 1, 2012august 3, 2012 mihaicopaceanu23 comentarii

PLEC. Plec din Romania. Plec la Oxford.Poate că pentru o perioadă de doar trei ani după cum îndeamnă programul doctoral. Poate că nu. Nu ştiu. Ştiu că plec din această ţară, pe care o iubesc, fără să o părăsesc şi să o dau uitării. Sunt cuprins de nostalgii, emoţii, patriotism, recunostinta şi amintiri. E o luptă.

(Urat, astăzi, în mărturisirea ataşamentului şi devotamentului faţă de propria patrie rişti să fii acuzat de naţionalism şi extremism. Mi se rupe!) Eu îmi îndrăgesc ţara şi nu voi înceta să o port în inimă. Nu fug. Nu sunt laş. Dar plec pentru că, am mai plecat o dată şi m-am întors crezând că după câţiva ani petrecuţi în Occident patria mea s-a schimbat, că eu ma voi regasi si implini. Am sperat că oamenii de rând şi conducătorii au devenit mai buni, că legile îţi permit să munceşti liber şi cinstit.

„Experienţă dezamăgitoare” e puţin grăit. M-am risipit. Am muncit din nefericire şi din fericire în instituţii ale statului cu drag pentru profesiunea mea, am avut prilejul de a întâlni colegi minunaţi, primitori şi deschişi la suflet. Am învăţat de la ei, de la fiecare, tineri sau mai bătrâni şi înţelepţi decât mine. Am învăţat de la „beneficiari”, de la părinţi şi copii, de la tineri, elevi, şi de la cei cu care am lucrat zi de zi. Am avut surprinderea şi mulţumirea, că în ciuda multor adevăruri prea cunoscute, ambele posturi de psiholog, le-am primit în mod cinstit, în urma evaluărilor, concursurilor, fără „şpagă”, ba chiar necunoscând pe nimeni dintre colegi ori şefi. Singura mulţumire…. PLEC dorindu-mi o viaţă în care să mă simt mai mult util decât aici, să muncesc şi să văd roadele acestei munci. Să ştiu că nu mă risipesc, că pot să ofer mai mult şi că mi se permite să ofer. Nu va fi deloc comod şi simplu.

DAR, plec şi cu un gust sărat (mai rău decât amar) şi scârbit de tot răul din ţară şi din acest oraş, pe care îl cunoaşteţi prea bine…Sictirit de oameni perfizi şi mincinoşi, de ipocriţi şi impostori. Plec nemaidorind să mă gândesc la legile şi cutumele idioate şi la nedreptăţile pe care le văd şi le aud mereu. Plec nu pentru ca nu am primit multumiri sau aprecieri, ci pentru ca am fost injosit si umilit! Pentru ca existenta mea devenea cu greu suportabilă….Plec intristat!

Mi-am dorit să ofer mult mai mult, fără să cer nimic în schimb, să dau din cel al meu pentru cei ce au nevoie şi pentru comunitate, pentru cunoscuţi sau anonimi.

Am încercat să scriu în presă despre lucrurile bune şi mai puţin bune sperând în îndreptarea şi îmbunătăţirea lor. Dar aceia s-au supărat şi s-au întors împotriva mea… http://sibiu100.ro/?searchString=mihai+copaceanu&page=rezultate_articole

Am încercat să continui acel demers pentru comunitate numit „Regândim România”, „Regândim Sibiul” început de un drag prieten- tot fără vreo remuneraţie (ceea ce nu-i lucru uşor cand ai chirie si datorie). Săptâmână de săptămână, vreme de 20 de luni, am realizat emisiuni TV cu oameni de seamă ai vieţii cetăţii sau din alte locuri crezând că dezbaterea publică, dialogurile, interviurile, modelele de înaltă ţinută morală şi profesională vor inspira privitorii, vor întări caractere şi vor muta munţii. Oameni precum Principele Radu, acad. Basarab Nicolescu, acad. Constantin Bălăceanu Stolnici, Tudor Gheorghe, George Banu,Mihail Neamtu,Grigore Cartianu, Stelian Tanase, Ofelia Popii, prefectul şi alţi zeci şi zeci de artişti, psihologi, scriitori, oameni de ştiinţă şi cultură, universitari, tineri profesionişi din tara si din strainatate, etc au dat mărturie despre viaţa şi gândirea lor exemplară. http://www.youtube.com/watch?v=Zb-JO65s_oQ

http://www.youtube.com/user/mihaicopaceanu

M-am înşelat. Efectul nu a fost pe măsura aşteptărilor. M-am implicat tot din voinţa mea şi fără să urmăresc vreun beneficiu în proiecte mai mici sau mai mari, cu timp şi fără timp, lucrând alături de prieteni noapte de noapte. Efectul iaraşi a fost sters. Nu sunt de acord cu cei ce afirmă „mai bine decât nimic” sau „măcar se mişcă ceva”, ” las ca-i bine şi aşa”. Eu nu prefer fărămiturile, faptele mici şi fără semnificaţie sau impact. O picătură de apă curată într-un ocean murdar nu schimbă cu nimic…Plec, lăsându-mi familia iubită şi prietenii, puţini cei drept, mai puţini ca altădată, în grija şi binecuvântarea Celui de Sus, păstrându-i curat şi viu în inimă….

„Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.” (Regina Maria)

INTERVIURILE MELE · Jurnal de Rumânia

De ce întoarcerea în România este o experienţă dezamăgitoare pentru Mihai Copăceanu ?

septembrie 20, 2011aprilie 25, 2012 mihaicopaceanu3 comentarii

http://elite.lsrs.ro/2011/09/17/mihai-copaceanu-%e2%80%93-%e2%80%9c%e2%80%a6-am-invatat-sa-gandesc-drept-sa-gandesc-critic-sa-adresez-intrebari-pertinente-am-invatat-cum-sa-studiez%e2%80%a6%e2%80%9d/

Mihai Copăceanu – “[…] am învăţat să gândesc drept, să gândesc critic, să adresez întrebări pertinente, am învăţat cum să studiez[…]”

Posted on September 17, 2011 by alexandrapinzariu

Mihai Copăceanu este pasionat de psihologia religiei, psihanaliză şi psihologia dependentei. A publicat deja două volume, unice în mediul literar românesc-´´Freud sau Religia.Totem.Iluzie.Critică” şi ”Ortodoxie la Oxford. Te’am găsit Doamne! Mărturiile a 12 englezi convertiţi la Ortodoxie”. În 2011, a fost premiat pentru excelenţă academică cu o menţiune specială în cadrul Galei Studenţilor Români din Străinătate. Despre experiența studiului la două dintre cele mai prestigioase centre universitare din lume- Oxford şi King´s College London- spune că l-au învăţat să gândească drept, şi critic, l-au învăţat cum să studieze, să fie exigent cu propria conduită profesională, să fiu mereu un învăţăcel, modest şi atent la cei mai mari. După terminarea studiilor s-a întors în România şi profesează în prezent pshihologia în Sibiu. Povesteşte cum s-a întors în ţară plin de speranţe şi optimism, însă nu a fost primit cu braţele deschise, aşa cum se aştepta. De ce întoarcerea în România este o experienţă dezamăgitoare pentru Mihai Copăceanu, citiţi mai jos.
Care este povestea dvs de studiu în străinătate?

M.C: În urmă cu vreo cinci ani pe când România încă adoptă hotărâri peste hotărâri pentru implementarea procesului Bologna am avut prilejul de a beneficia de o bursă de studiu chiar la Universitatea din Bologna pe o perioadă de câteva luni. Mi-aş fi dorit ca acea bursă să nu se sfârşească atât de repede însă, după cum bine am experimentat cu toţii, orice bucurie nu este fără final şi dacă nu ai bani cu atât mai rău. Mai târziu a urmat absolvirea studiilor de teologie şi psihologie la Sibiu iar în toamna anului 2008, într-o seară ploioasă de septembrie am coborât cu sfială dintr-un bus de Londra în mult doritul orăşel Oxford. Aşa a început prima zi din primul an petrecut la colegiul Balliol, pasionat de psihologia religiei, uimit de atâtea binecuvântări, gonind de la un curs la altul şi absorbind fiecare acţiune de cultură. Un an mai târziu am aprofundat psihologia dependenţei în cadrul unui program masteral la Institutul de Psihiatrie al King’s College London. Oxfordul a însemnat o poartă deschisă către Paradisul Universitar, un loc sacru plin de spiritualitate şi îmbogăţit de o atmosferă intelectuală distinsă (inteligenta, profesionalism şi Ev Mediu). Un oraş cu tradiţii vechi, cu o istorie universitară de opt secole, dar mereu deschis la idei şi fapte noi. Fiecare zi te desfăta cu noi bucurii, fiecare clipă era însufleţită de acţiuni nobile de la lectura nocturnă profundă în biblioteci preţioase până la dezbaterile aprige din sălile de seminar. Filarmonica, dansul, colegiile, capelele, veşmintele, ritualul, norma, nobleţea, parcurile, sportul, toate întregeau un portret desprins de istorie şi parcă ireal pentru anii în care trăiam. Era o altă lume, unde spiritele se înaltă, ştiinţa dă roade şi bunul simţ prezent pretutindeni. De asemenea, King’s College London, însă aici dispăruse vechiul şi anticul în favoarea graţioasă a post-modernismului, a tehnicii şi ştiinţei. Clădiri şi servicii speciale, munca multă, investigaţii, stagii clinice şi proiecte exigente. Povestea se încheie cu întoarcerea mea în România la finele lui septembrie 2010. Şi totuşi nu e o poveste cu happy-end.

De ce aţi ales să studiaţi într-o altă ţară?

M.C: De dor. Şi… râvna. Aveam un dor după ceva ce niciodată nu avusesem. Să vă explic. Îmi amintesc de o seară chiar înainte de prima absolvire când am rămas impresionat de savoarea studiului autentic redat într-un film numit „A beautiful mind”. Timp de câteva săptămâni devenisem totalmente copleşit, pe de o parte, de un regret profund că nu voi mai fi student şi, pe de altă parte, că studenţia mea nu a avut parte de acel mediu academic de excelentă, unde profesorii sunt laureaţi Nobel, unde se crea ştiinţa şi psihologie clinică, unde cercetarea şi efectele acesteia erau apreciate pe deplin. Trăisem cinci ani într-o universitate tânără, dar fără istorie şi fără principii, unde nepotismul, imoralitatea, nedreptatea, lenea, minciună, ura, invidia, egoismul, corupţia, şpaga, furtul, „lucrul slab” cum zic românii, copiatul, ipocrizia, diplomele ieftine, taxele, şi lista poate continua, toate astea se regăseau fără vreo anume jenă la fiecare colţ de facultate.
Şi atunci soluţia unica era să prelungesc studenţia încercând să tind spre excelentă şi cum altfel decât în instituţii de prestigiu mondial care din păcate nu se regăseau în România. Am contactat universităţi europene şi am trimis dosare şi dosare până într-o sâmbătă de iunie când am primit scrisoarea oficială semnată de conducerea colegiului Balliol din Oxford prin care mi se explică că sunt bine-primit pentru a studia la Oxford. Am răspuns cu emoţie în aceeaşi zi şi luni după sâmbătă cu pricina mă tot întrebam dacă e real ceea ce trăiesc. Uite aşa visează tinerii.

Mulţi elevi doresc să îşi urmeze studiile în străinătate, dar nu au, de multe ori, posibilitatea financiară de a o face. Aţi putea să le daţi câteva sfaturi? De exemplu, ce burse se oferă pentru studii în Marea Britanie, există fundaţii în România care oferă burse, este uşor să urmezi cursuri full-time, dar şi să ai un job part-time?

M.C: O întrebare foarte bună. Pe drept cuvânt, deşi pare incredibil, banii n-ar trebui să fie o problemă pentru un student sărman însă inteligent, energic, motivat, cu viziune şi stăpân pe sine, cu un CV consistent şi recomandări credibile. Personal, am beneficiat pe lângă ajutorul şi înţelegerea familiei şi de suportul financiar a două fundaţii şi anume Fundaţia Dinu Patriciu şi Fundaţia Raţiu Londra cărora le sunt profund recunoscător pentru că fără acel sprijin visul ar fi devenit coşmar. Aceste fundaţii au scopul de a sprijini financiar tineri valoroşi, văd în ei acel potenţial încă nedezvoltat şi le oferă această încredere, desigur, cu condiţia reîntoarcerii în ţară. Fundaţia Dinu Patriciu are un program numit „Orizonturi Deschise” prin care anual, 100 de studenţi români admişi la instituţii de învăţământ prestigioase din străinătate, beneficiază de burse de până la 15.000 de dolari. Fundaţia Raţiu Londra de asemenea oferă suport financiar tinerilor talentaţi. Detaliile pentru aplicaţii se pot regăsi cu uşurinţă pe saiturile ambelor fundaţii şi se pot solicita răspunsuri par email. Mai mult, există burse oferite de Universitatea însăşi sau de către organizaţii din străinătate (din acea ţară sau din altă ţară); de regulă, fiecare universitate prezintă şi oportunităţile de finanţare, pe urmă există saituri cu motoare de căutare în funcţie de ţară de origine, specializare, program de studiu. Sunt burse care se oferă pentru cetăţeni din estul Europei altele pentru toţi cei interesaţi. Pe scurt – o multitudine de oportunităţi ce necesită doar explorare, curaj şi răbdare. Îndrăzniţi dragi colegi!
Însă, studiul full time şi job, pe drept cuvânt, cel puţin în ceea ce a însemnat Oxford şi Londra, nu merge. La români merge să fii student(ă), să ai un job, 8h/zi, să nu mergi la cursuri, să nu cunoşti feţele profesorilor şi să te prezinţi în restantă la examene, iar după 4 ani să te trezeşti cu o hârtie de licenţă.
În Anglia, studiul intensiv nu se combină cu munca pentru că nu poate fi combinat; sunt programe care îţi interzic să lucrezi. Programul impunea o prezenţă obligatorie 9-5,6pm şi o solicitare enormă încât riscul de a eşua era înalt. Erai exmatriculat dacă nu munceai cu sârguinţă sau dacă picai de două ori un examen. Rigurozitate. Există desigur varianta part-time pentru cei care totuşi muncesc, au familie şi nu pot frecventa 5 zile pe săptămână. Pentru aceştia o zi de prezenţa pe săptămână era necesar iar studiul se întindea pe durata a trei ani.

Care credeţi că sunt cele mai mari diferenţe între sistemul educaţional din România şi sistemul educaţional din Marea Britanie?

M.C: Nu cred că avem mari diferenţe între sisteme. Nu cred că sistemele oferă întrutotul diferenţa calitativă. Ne lamentăm deseori că noi nu avem resurse, că aia au, că noi nu avem laboratoare sau tehnică şi altele. E adevărat, însă mi-aş dori să nu uităm că educaţia în România dincolo de ziduri, power point şi jaluzele implică studenţi şi profesori români, nu studenţi şi nici profesori britanici. Ori tocmai aici noi stăm prost de tot. Şi mă gândesc la seriozitate, profesionalism, muncă, exigenţă, onestitate, relevantă pe piaţa muncii,etc. Noi investim în ziduri şi clădiri, dar nu în oameni.
Mai mult, în România, profesorii şi nici studenţii nu sunt pedepsiţi pentru actele lor netrebnice. Câţi studenţi sunt exmatriculaţi sau câţi profesori sancţionaţi pentru neregulile lor, pentru lipsa de disciplină, plagiat ori lene intelectuală? Universitatea s-a transformat într-o mare maşinărie de oferit servicii scumpe şi de fabricat diplome, un sanatoriu intelectual unde toţi prostănacii (cu bani) îşi regăsesc odihnă. Analfabeţi cu masterat. România pare a fi o ţară de intelectuali, cu sute de mii de absolvenţi de facultate, masterat şi doctorat, ei care nici nu-şi mai amintesc ce cursuri au absolvit: „ de ce ai făcut facultatea baa? Păi să am şi eu o diplomă”.
În Anglia este de negândit. La Londra taxele de şcolarizare per annum erau de 6.200 de lire ceea ce implică neîndoios o anume calitate a fiecărui act de la predare până la evaluare. Nimeni nu se gândeşte a copia la examene, la noi, cei care nu copiază sunt ridiculizaţi. Până şi profii te îndeamnă şi îndruma cum să copiezi, ca să treci anul. În Anglia, întâlnim oameni care-şi dedică realmente intrega carieră, întreaga zi şi noapte cercetării academice, universitari care nu-şi aleg profesia doar din plictiseală ori din lipsă de altceva, profesia îi alege pe ei. Profesori celebrii, ce muncesc din tinereţe şi pentru care întreaga viaţă a fost un proces de învăţare, modeşti şi înalţi, pasionaţi şi încrezători în ceea ce fac, în principii, moralitate, binele comunităţii, adevărul ştiinţific; ei- adevărate caractere puternice pentru care Academia este un destin şi un sens.

Care au fost cele mai mari dificultăţi pe care le-aţi înfruntat în timp ce studiaţi în străinătate?

M.C: Nu am întâmpinat foarte mari dificultăţi căci bănuiam ce mă va aştepta şi aveam experienţa unui studiu intensiv. Totuşi mi-a fost greu să renunţ la aroganţa tipic românească, „noi ăştia deştepţii pământului” şi să devin supus rigorii ştiinţifice, să renunţ la „merge şi aşa” şi să înţeleg că regulile, normele, principiile, deadline-uri trebuie să fie respectate altfel eşti penalizat rău de tot. Odată am glumit cu un research paper, am întârziat o singură zi şi am fost penalizat cu 50% din notă. Nu mi-a venit a crede. Oamenii ăia chiar nu glumesc când vorbesc de educaţie, formare şi specialitate, iar efectele acestui program se întrevăd cu uşurinţă.
Mi-am dat seama că deprinderile şi cutumule romaneşti mă opresc de la adaptarea la nouă cultură. De pildă, a fost o strădanie pentru mine în a înţelege că între profesor şi student nu este o graniţă înaltă, că profesorul nu este dumnezeul tău, că poţi să nu fii de acord cu el, că îl poţi contrazice la un seminar, că el este amabil, că te poţi „certă în argumentaţie”, că poţi să-i spui pe nume şi că ai tot dreptul de a-l suprasolicita în procesul de învăţare, că el este în universitate pentru tine.

Mulţi români care aleg să studieze în străinătate, aleg Marea Britanie. Există o comunitate puternică la Oxford şi la King’s College? Se organizează activităţi culturale, ieşiri, etc?

M.C: Nu. Nu există o comunitate puternică de români nici la Oxford, nici la Londra, deşi există mulţi studenţi români, dar ei nu sunt strânşi într-o comunitate cu excepţia comunităţii eclesiale. O comunitate pentru a funcţiona are regulile ei. Deşi numărul studenţilor români este în creştere atât la Oxford cât şi la Londra nu există un grup de studenţi cu iniţiative şi proiecte, idei, compasiune şi intr-ajutorare. În Oxford a fost înfiinţată în urmă cu câţiva ani o Societate Culturală Românească, ce cuprinde şi câţiva studenţi, însă numărul lor este mic iar acţiunile rare şi cu participanţi puţini. Cu regret, românii în străinătate nu sunt solidari, nici empatici, ba chiar se ignoră. Nu pot afirma la fel despre ceilalţi studenţi străini minoritari. Să iau doar cazul grecilor sau italienilor. Am cunoscut îndeaproape societatea lor studenţeasca. E adevărat că nici ei nu erau de ordinul sutelor, dar această realitate nu-i făcea pasivi sau indiferenţi. Am participat la întâlnirile lor deoarece se desfăşurau în aceeaşi casă în care locuiam. Un exemplu de implicare şi de succes al acţiunii lor a constat în invitaţia adresată premierului Romano Prodi. A venit, a conferenţiat, a scris în presă, iar asociaţia a devenit cunoscută, şi astfel şi-au afirmat propria cultură şi tradiţie. Eu am invitat cu greu doi profesori sibieni la Oxford şi Londra, au venit şi ei, au conferenţiat, însă numărul participanţilor români a fost sub aşteptările mele. Dimpotrivă, englezii ori alţi străini erau mai curioşi decât ai noştri compatrioţi. Altădată am dorit să sărbătorim cu întreaga comunitate Ziua Naţională a României şi am atârnat drapelul nostru pe un perete în camera de petrecere. După câteva clipe un român, vechi în Oxford, a venit repede şi m-a rugat să-l dau jos, n-am apucat pentru că l-a dat el. Surpriză a constat seara, când nu românii, ci ceilalţi colegi studenţi, englezi, greci, ruşi, australieni, mi-au cerut drapelul, auzind povestea de dimineaţă şi ei au atârnat steagul românesc şi am sărbătorit româneşte. E foarte trist.

Doriţi să vă întoarceţi în România după terminarea studiilor? Dacă DA, de ce, în condiţiile în care tot mai mulţi tineri români aleg să se stabilească în afara ţării, unde există percepţia unor oportunităţi mai bune? Dacă NU, care ar fi principalele motive?

M.C: M-am întors în România întâi pentru că, aşa cum spuneam mai sus, un criteriu de acordare a burselor ce apare în contract este tocmai întoarcerea în ţară pentru un minim de ani egal cu perioadă de studiu. În prostia şi naivitatea mea, dinamic şi plin de entuziasm, speram că odată repatriat voi deveni util, voi putea aplica la modul cel mai concret cele achiziţionate de-a lungul ultimilor ani, însă emoţia este una negativă, un dezgust asociat cu tristeţe văzând circul de pe străzi, înjosirea specialiştilor, salariile batjocoritoare şi celelalte rele. Bunăoară pentru o muncă solicitantă, plină de stres şi responsabilitate, într-o unitate cu mulţi beneficiari, în fine, pentru o muncă de psiholog sunt plătit de stat cu o sumă mai mică decât cea a unui coleg de-al meu, vânzător la un chioşc alimentar. Ridicol! Cred în poveşti de succes, în tineri ce s-au întors acasa- au fost bine primiţi şi sunt satisfăcuţi de activitatea lor, însă din nefericire, cel puţin până astăzi, eu nu aparţin acestor poveşti de succes.

Ce le-aţi recomanda elevilor care şi-ar dori să plece în străinătate la studii?

M.C: Să plece. Să plece căci ceea ce se oferă în străinătate şi aci mă refer la mediile universitare de prim rang (Oxford, Londra, Cambdrige sau dincolo de ocean), nu sunt pur şi simplu nişte experienţe de viaţă: „da am fost, am văzut, m-am întors, ce frumos!”. Eu am luat act nu de un alt sistem universitar, ci ceea ce poate fi mai important dincolo de modul în care informaţia îţi este furnizată sau drămuita, de o altă cultură, de un alt tip de raportare la realitate şi la om, la credinţe şi valori. Dacă ai deschiderea către schimbare, dacă ştii să explorezi şi să evaluezi fiecare acţiune, întâlnire şi eveniment nu poţi rămâne indiferent. Întâlnind oameni vii şi cu har, mentori şi experţi, te poţi lăsa influenţat şi le poţi urma pildă.
Colegii mei tineri să nu dispreţuiască întru totul educaţia romanescă, să muncească mult aici, să-şi construiască un fundament bun, să înveţe de la fiecare profesor indiferent de universitatea de care aparţin căci avem şi profesori buni, putini- adevărat, acolo la categoria „excepţii”, însă ei există şi eu i-am cunoscut şi am învăţat mult de la ei şi încă îi preţuiesc. Prima mea carte a fost dedicată mentorilor mei din Sibiu fără de care nu aş fi crescut şi n-aş fi învăţat să lupt. Chiar dacă imaginea noastră asupra educaţiei per ansamblu (ca de altfel şi sănătatea ori cultura) este una prăpădită, totuşi nu pot fi ipocrit să nu apreciez aportulul moral al profesorilor.
Şi încă ceva, recomand fiecărui student însetat de cunoaştere şi dornic de o carieră strălucită şi frumoasă să se implice mult în viaţa studenţeasca şi în voluntariat. Occidentalii apreciază foarte mult voluntariatul (pe fişele de admitere sunt spaţii speciale dedicate voluntariatului), voluntariat unde studentul român stă prost de tot. Voluntariatul este cel mai bun prilej de dezvoltare personală, de dobândire a noi cunoştinţe şi abilităţi, de deschidere la minte.

Povestiţi-ne despre cartea pe care aţi publicat-o: Freud sau religia.

M.C: Cartea „Freud sau Religia. Totem. Iluzie. Critică” am publicat-o în 2008 student fiind, un studiu complex de psihanaliză şi religie, ca urmare a unei revolte interioare. Dar aş dori să vă povestesc despre cea de-a doua carte pe care am început-o la Oxford şi am finalizat-o la Londra, intitulată: „Ortodoxie la Oxford. Mărturiile a 12 englezi convertiţi la Ortodoxie.” (Ed Deisis, Sibiu 2010). Deşi tema cărţii, aşa cum reiese din titlul, este una de religie, ea descrie printre rânduri atmosfera sublimă a Oxfordului universitar. În întâlnirile cu filosofi, psihologi, preoţi şi studenţi din Oxford mi-am dat seama cât de autentic trăiesc ei, acolo în Marea Britanie secularizată credinţa ortodoxă şi a trebuit să scriu despre acest adevăr. Am scris despre autenticitatea credinţei ortodoxe deşi puteam să scriu despre autenticitatea vieţii academice.

Aveţi o deviză de viaţă sau un motto care v-a ghidat? Sau poate o întâmplare decisivă pentru viaţa dvs?

M.C: Motto-ul nu este al meu, e al domnului Cioran : „totul este patologie mai puţin indiferenţa.”

Care au fost cele mai importante beneficii ale bursei tale?

M.C: Am învăţat de la aceşti profesori că pentru a atinge perfecţiunea catedra nu-ţi oferă totul, că trebuie să practici ceea ce predici (clinică în cazul meu) şi din experienţa de clinician să predai cu pasiune şi în cele din urmă, am învăţat că nu trebuie să te limitezi la ceea ce au făcut cei dinaintea ta, că trebuie să faci cercetare. Aceasta era combinaţia profesioniştilor din Londra: lector, clinician şi cercetător, toate împreună, ceea ce nu am regăsit în România. Am avut profesori care-mi citeau din tratate, fără să înţeleagă mai ceva, şi fără să practice ei ceea ce ne citeau. Profesori care se ocupau de afaceri şi nu de cercetare.
Şi în final, tot de la englezi, am învăţat să gândesc drept, să gândesc critic, să adresez întrebări pertinente, am învăţat cum să studiez, să elaborez o cercetare, să scriu un articol, să fiu exigent cu propria conduită profesională, să fiu mereu un invăţăcel, modest şi atent la cei mai mari.

Jurnal

Nepasare si Individualism colegial. Oxford& London

iulie 30, 2010iulie 30, 2010 mihaicopaceanu9 comentarii

NEPASARE SI INDIVIDUALISM

Occidentul asta frumusel, cizelat si parfumat, unde civilizatia se vrea a deveni parte din firesc isi are si netrebniciile lui: superioritatea legii, aroganta bastinasilor, ura conationalilor, mescinaria colegilor si altele. Insa, tot Occidentul invata si propaga cu nerusinare „Nepasarea” imbratisata de „Individualism”. In ultimii doi ani le’am simtit la nivelul cel mai inalt. (Fiind o persona care pretuieste comuniunea dar care nici nu se supara de singuratate, marturisesc ca neplaceri nu mi’au creat.)

Insa merita cateva observatii.

Sa iau exemplul, Oxfordului, acel paradis al excelentei universitare. Timp de un an, de doua ori pre zi, m’am hranit la aceeasi cantina (muzeu) a colegiului Balliol.

Am facut urmatorul exercitiu intai de curiozitate apoi din pasivitate. Adica? Am mers in fiecare zi, am stat la coada, am sezut la masa, apoi sambata la capela colegiului, incat ajunsesem sa cunosc din priviri pe mai toti studentii colegiului. De ce din priviri? Simplu, pentru ca in toate acele zile o singura persoana a indraznit -o singura data- sa mi se adreseze „Salut!. Eu sunt James. Pe tine cum te cheama?”. In rest, nimeni– nimic. Si cu acela discutia s’a incheiat dupa 5 minute iar a doua zi studentul n’a mai zis nimic. Stai la masa cu aceleasi persoane, le recunosti, te recunosc dar nimeni nu te intreaba „cine esti?. De unde vii? sau ce faci?”, nimeni cu exceptia bucatarului si casierei, care bineinteles nu aveau originea englezeasca si care se ingrijorau daca absentai o zi.

Un an mai tarziu, acelasi scenariu, aceeasi indiferenta, alt oras. Londra. Intai printre colegii de clasa. Nu multi: 12. Dar astia 12 colegi, desi petreceau 6h/zi in aceeasi sala de curs nu s’au cunoscut niciodata. Am lansat deseori invitatia, chiar si dupa examene( increzator fiind) de a iesi undeva impreuna pentru conversatie. In zadar.

Apoi, si aici e uimeala, colegii de camera. Am avut doi colegi: unul pentru 3 luni, iar celalalt pentru restul anului. Nu colegi de etaj, nici de apartament, ci colegi de camera. In camaruta cu numarul 608, evident de la etajul 6, doua paturi, doua birouri, o baie si doi straini. In ciuda eforturilor mele de a „socializa”, de a ne cunoaste mai bine, de a intreba cele despre scoala, ori campionatul de fotbal…esec. Adevarat ca nici prea multe in comun nu aveam la prima vedere dar aceasta nu era o bariera. De fapt singurul loc comun era propria camera, dar si’n ea erau limite: spatiul meu si spatiul tau.

Asa ca m’am multumit cu cateva vorbe/zi: un salut de dimineata, un salut de seara, alteori doua, trei cuvinte despre vreme ori programul de la cantina. Niciodata o vorba in plus, niciodata un pix sau o hartie imprumutata ori altceva. Nimic. Nepasare si individualism. Fiecare cu pzda masii.

Celui de’al doilea nici macar nu’i mai retin numele, pentru ca niciodata nu ne’am strigat pre nume. Nu ne’am schimbat numerele de telefon, nici conturile pe facebook ori emailurile. Pretena’sa venea prin camera, adormea in pat, vizionau filme, povesteau, glumeau….dar niciodata n’a fost curiosa sa ma intrebe ceva…La plecare m’am oferit sa’l ajut cu bagajele pre scari. N’a acceptat.

Un an de zile, imparteam aceeasi camera, spate catre spate, fiecare la biroul sau. Rareori mai traversa linia despartitoare, la deschiderea ferestrei de deasupra biroului meu, in rest, fiecare se izola in spatiul lui, studiind pentru examene ori vizionand filme pe youtube cu castile pre urechi.

Jalnic. Nicio amicitie. Nicio prietenie….

Ceea ce niciodata nu cred ca s’ar putea intampla in Romania! Da’ vorba aceea „mori pe strada si trecatorilor nu le pasa….”

p.s. desigur admit posibilitatea existentei contrariului dar de ce m’ar interesa?

INTERVIURILE MELE

INTERVIU despre EDUCATIA IN ANGLIA (OXFORD/LONDRA) VS ROMANIA

martie 7, 2010februarie 14, 2013 mihaicopaceanu12 comentarii

http://www.campusnews.ro/stiri-burse_stagii-7001881-mihai-copaceanu-bursier-kings-college-educatia-nu-face-turma-romania-intalnesti-sute-locuri-sau-fara-taxa.htm

Interviu CampusNews

Mihai Copaceanu

Foto: Arhiva personala

Mihai Copaceanu, bursier la Kings College: Educatia nu se face cu turma. In Romania intalnesti sute de locuri cu sau fara taxa

de Magda Barascu CampusNews (hotnews.ro)

Duminică, 7 martie 2010, 18:44

„Am aplicat la Kings College London deoarece programul oferit de aceasta institutie mi s-a parut atractiv si pertinent. Interesul meu era psihologia dependentei si am cautat astfel de programe. Varietatea modulelor care imbina neurobiologia cu psihoterapia si socio-politica drogurilor, cursurile intensive, practica clinica, alaturi de exigentele academice au fost factori motivatori. Si nu m-am inselat. Urmez un master fulltime numit MSc Clinical and Public Health Aspects of Addiction, in colaborare cu Institutul de Psihiatrie. Jos palaria”, povesteste Mihai Copaceanu, bursier la Kings College London .

Mihai este trecut de 24 de ani, a studiat Psihologia religiei la Oxford, iar in prezent urmeaza alt program de master, MSc Clinical and Public Health Aspects of Addiction. la Kings College London. In primavara lui 2008 a publicat „Freud sau religia”

Nu am avut nicio apetenta speciala pentru Marea Britanie. Daca as fi gasit un program mai bun in Bulgaria as fi ales Bulgaria.

Daca as fi studiat intr-un alt mediu, alt oras, mai putin favorabil, cu resurse reduse si cu profi slabuti sau dezinteresati- rezultatul nu ar fi fost acelasi

In Sibiu am absolvit Teologia in 2007. Un an mai tarziu Psihologia iar anul urmator incheiam cursurile unui masterat in teologie. Ambele facultati sunt serioase. Teologia de exemplu este cea mai veche institutie de invatamant din Sibiu, are peste 220 de ani de existenta si un corp prefesoral de elita. De fapt intreg mediul universitar a fost propice studiului meu. O suma de conditii favorizante. Fiind membru in asociatiile studentesti si in consiliul si senatul universitatii, beneficiind de biblioteci bune, intr-o societate multiculturala precum Sibiu, toate acestea au creat un usor salt catre Oxford.

Ambele facultati, adevarate scoli de formare, mi-au propus o decenta academica si o calitate superioara a procesului de invatamant. Predominant, intalnirea si relatia mea cu profesorii sibieni a fost meritorie, demna de intreaga apreciere si determinanta. Marturisesc ca de fiecare data cand ceream sprijin, raspunsul nu a intarziat sa apara. Fie ca era vorba de o simpla informatie, sau o explicatie dupa curs, fie in sens material, o carte, un sprijin financiar la Rectorat pentru un proiect studentesc sau pentru o participare la o conferinta in India. Fara indoiala daca as fi studiat intr-un alt mediu, alt oras, mai putin favorabil, cu resurse reduse si cu profi slabuti sau dezinteresati- rezultatul nu ar fi fost acelasi.

La Kings
Foto: Arhiva personala

Cum am ajuns la Oxford?

Un prim pas a constituit trimiterea unei aplicatii in iarna anului 2008, adica un pachet postal riguros cu o serie de documente. Dupa ce am trimis aplicatia aceasta, marturisesc ca Cineva a decis ca eu sa ajung la Oxford. Am primit o bursa oferita de Universitatea din Oxford si in acel an am studiat psihologia religiei. Am incercat sa cunosc ce afirma psihologia, ca stiinta, despre fenomenele religioase individuale. Nu mi-a fost usor.

Oxfordul nu-l pot caracteriza simplu prin „experienta” caci as limita definitia. Oamenii au experiente si experiente. Plimbarea cu bicicleta pe munte poate fi un tip de experienta, insa studiul la Oxford consider ca e parte din propria formare academica, dar si ca persoana umana. Desigur cu conditia ca „praful excelentei” sa se prinda de tine. Altfel poti imbatrani in Oxford si tot incult ramai.

In urma unei discutii aleatoare cu unul dintre evaluatori, mi s-a spus ca greutatea dosarului de aplicatie a constant in CV si recomandari

Din moment ce gandesc religios, nu inteleg admiterea mea nici la Oxford nici la Kings ca un rezultat direct al vreunui atuu personal. Omul propune, insa doar Dumnezeu dispune. Recent, in urma unei discutii aleatoare cu unul dintre evaluatori, mi s-a spus ca greutatea dosarului de aplicatie a constant in CV si recomandari. Profu respectiv imi declara ca in comparatie cu ceilalti colegi, CV-ul meu i-a impresionat frumos. Dar iarasi zic, zeci de pagini, sa fii avut acel CV, s-ar fi putut face sa nu fiu admis la studiu, nu-i asa?

Comparatie intre Oxford si Kings

Comparatia devine inteleasa daca privim aspectul istoric si cultural al celor doua institutii. Ambele universitati sunt de prestigiu si promoveaza performanta si excelenta. Ambele recruteaza cei mai buni studenti din cei mai buni. Numai ca Oxfordul are o istorie educationala de peste 800 de ani pe cand Kings doar de un secol jumate.

Oxfordul e in batalia pentru primele locuri la nivel mondial. Traditia si regulile universitare sunt sacre. Oxfordul este valoros chiar daca sunt profi care nu folosesc niciodata powerpoint, nici laptop, merg pe bicicleta si studiaza pana noaptea-n biblioteci. In Oxford predomina conservatorismul, e unic in lume, si-a dezvoltat propriul limbaj termeni si expresii. Profesorii poarta vesminte la cursuri si studentii la examene. Studentii citesc in parcuri, in biblioteci de Ev Mediu, se simte mai mult miros de carte veche decat la Kings. Clasicile au o pondere deosebita. Latina si greaca se studiaza cu minutiozitate.

Colegiile sunt cele care dau viata orasului universitar, cetate care fara studenti ar fi pustie. Oxfordul imbina cultura cu spiritualitatea. Fiecare colegiu are biblioteca, dar si capela. Iar cei ce canta-n cor, sunt proprii studenti, fie ca studiaza economia sau dreptul. O atmosfera intelectuala distinsa.

Mihai la Oxford
Foto: Arhiva personala

Kings este modern, specializat, aglomerat, incarcat de tehnologie. Kings e mai aproape de Europa Occidentala, e mai trendy. Prefer Oxfordul. Dar ambele institutii au planuri strategice pentru 10 ani. Competitia este pe locuri putine. Educatia nu se face cu turma. Or in Romania intalnesti sute de locuri cu sau fara taxa. Nu exista. Apoi varietatea metodelor de invatare e deosebita.

Pasiunea pentru psihologie. Cum am facut trecerea de la teologie la psihologie?

Unele intrebari sunt fara raspunsuri. N-as putea identifica cu precizie de unde a izvorat pasiunea pentru psihologie. Teologia te invita spre notiuni marete, spre Dumnezeu, Nevazutul, Neajunsul si Necuprinsul, spre Vesnicie, spre Indumnezeire. Dar dincolo de discursul teologic si de viata liturgica, am constat lesne, ca omul este profund ancorat in mundan si nu doar atat, ci este plin de boala, de patima sau in alti termeni, de patologie.

Studiul psihologiei are si ratiuni teologice. Hristos s-a ocupat de oamenii de jos si pe toti i-a vindecat, fie ca era slabanog sau epileptic. Cred ca toti preotii si mai ales episcopii, ar trebui sa fie licentiati in psihologie. Si ceilalti, psihologii sa aibe cunostinte teologice, precum Carl Gustav Jung. Deci din punct de vedere teologic, dar si psihologic, fiinta umana este realmente bolnava, iar daca doresti sa ajuti fiinta, trebuie sa ai un minim de cunostinte psihologice.

Diferentele dintre sistemul educational britanic si cel romanesc

Cum spuneam mai sus Sibiul universitar a fost un mediu excelent pentru mine. Reprosurile sunt minore. Eu contrazic mereu afirmatia potrivit careia ”invatamantul romanesc este la pamant iar in alte tari europene educatia este fara cusur”. Avem universitati romanesti bune si profesori super capabili. Exista, desigur, importante diferente de natura conceptuala si metodologica care, dincolo de caracteristicile sistemului britanic, tin de propria noastra identitate nationala, de propriile noastre cutume si racile. Sa nu uitam ca invatamantul britanic e creat de britanici, nu de romani si invers. Dar hai sa notez cateva diferente.

Intai Seriozitatea procesului de invatamant. In Romania avem „absolventi” de psihologie, care nu inseamna ceva, pe cand in Anglia sunt psihologi. Sunt arhicunoscute cazurile de coruptie, fals si furt intelectual. Ori, sa-mi fie cu iertate, in Anglia nimeni nu-si permite sa copieze la examene, sa plagieze lucrari, sa se insele singur, sa participe la un seminar nepregatit pentru ca riscurile sunt uriase. Un raport negativ al tutorelui sau un examen picat de doua ori duce la exmatricularea studentului. In Romania, sunt studenti care sustin examene de nenumarate ori si in final cu handsfreeuri. Scopul lor e sa aibe hartie pe care sa scrie licentiat. Si fac orice pentru asta. Mai nou e moda cu doua facultati. Imposibil aici. Un program fulltime te epuizeaza, n-ai timp nici de plimbari cu prietena. Iar daca ai familie sau job, atunci poti studia, dar part-time, adica trei ani. La ce folos impostura romaneasca? Sincer, nu am auzit niciodata de vreo exmatriculare pe motiv ca studentul nu a raspuns cerintelor academice, ca e incapabil intelectual sau lenes. Bineinteles cu exceptia indiferentei sau absenteismului. De ce? De ce exista paraziti in Universitate? Doar pentru ca platesc? Inacceptabil! Universitatea nu este azil. In Anglia si daca ai bani, si bani multi (mii de lire per an) si nu te duce capu’, stai acasa, ori faci altceva.
Munca si accentul pus pe studiul individual. Studentul este muncitor cu norma intreaga, iar profesorul este activ si interesat de evolutia propriului student. Studentul munceste sambata, duminica, noaptea, in vacanta. Nu pleaca in vacanta daca nu si-a terminat eseurile. Ori in Romania noi ne luam vacanta cu cateva zile inainte de termen. Scaunul profesorului nu este vesnic, se poate clatina de la an la an, de aceea sarcina este de a-si face datoria ad literam.
Cercetarea ca parte esentiala a studiului. Profesorii sunt cercetatori in domeniu, practicieni, nu predau din carti. Studentul este si el implicat in cercetare si ia contact cu viata practic, aplicand ceea ce invata.
Abilitatea de comunicare si intr-ajutorare pe care profii romani nu o impartasesc. Aveam profii in Sibiu care nici dupa 2 ani nu-mi raspundeau la salut. Eram prea mic pentru ei. Suportul acordat studentilor, de natura financiara, sociala, sau chiar spirituala este important. Universitatea asigura sali de fitness si capela de rugaciune. Structura universitatii permite dezvoltarea si organizarea studentului atat in viata de grup (societati studentesti si university-wide events) cat si de ‘familie colegiala’ (evenimente de colegiu). Ai de toate numa’ sa inveti.
Pe urma, invatamantul universitar creeaza valori umane. Universitatea nu e o firma de prestari „servicii educationale” contracost, ci stimuleaza intelectul, motiveaza, incurajeaza lupta de idei, diversitatea, formeaza specialisti. Te invata sa argumentezi logic, sa sistematizezi informatia si sa evaluezi critic.
Invatarea continua. Britanicii pricep altfel educatia. De exemplu, numarul de examene este infinit mai mic in Marea Britanie. Treci de anul intai fara sa dai niciun examen. Nu conteaza ca poti memora cifre si informatii (nu esti telefonist) ci conteaza cum poti selecta si folosi cunostinte in cursul anului. Studentii romani lenevesc intreg anul si memoreaza doar in sesiune, nopti la randul, cu doua, trei zile nainte de examen. A doua zi au uitat ce au tocit. Aici nu exista sesiune. Dar esti mereu in foc, prin lectura, prin eseuri, ca orice fel de scoala, de meserie. Si astfel evoluezi.
Si in final relevanta si utilitatea studiului in piata muncii. Studiind iti creezi abilitati si compentente, tinta pentru piata muncii. In Romania exista aceasta discrepanta uriasa intre ceea ce se preda, partial inutil, si ceea ce ti se cere la locul de munca.

Profit de sederea mea aici si creez legaturi cu Romania

Mihai la Londra
Foto: Arhiva personala

Pe langa participarea la cursuri, care iti ocupa intreaga zi, de la 9 la 5,6 pm, doua zile pe saptamana tot de la 9 la 5 am practica clinica in clinicile de specialitate. O activitate realmente esentiala. Totusi, incerc sa beneficiez si de celelalte avantaje ale unui student roman in Marea Britanie. Interesat de lectura, strabat fascinantele biblioteci si librarii universitare. Particip la conferinte (ca student, intotdeauna ai reducere la taxa de participare). Am depasit 25 (Paris, Praga, Berlin, Bologna, Roma, Oslo, New Delhi). Scriu cate un articol pe difere teme si atunci cand timpul imi permite, incep cate o pagina la o noua publicatie.

Profit de sederea mea aici si creez legaturi cu Romania. Anul trecut am organizat la Sibiu doua conferinte internationale cu profesori din Oxford. In urma cu cateva zile am invitat un profesor roman la Londra. O audienta de peste 400 de romani. Pe urma, realizez interviuri cu profesorii britanici pe care le public in Romania si pentru a-mi domoli dorul de casa participit la evenimentele organizate de Ambasada Romaniei, Institutul Cultural Roman, Fundatia Ratiu si biserica ortodoxa. Mai rar, dar intretin un blog cu informatii, interviuri si articole din domeniu psihologiei.

Londra este un grajd multicultural, o mahala, este obositoare, infiorator de scumpa si iti imputineaza viata

Marea Britanie nu o cunosc in detaliu. Oxfordul este un paradis teluric. Londra este un grajd multicultural, o mahala, este obositoare, infiorator de scumpa si iti imputineaza viata.

Din fire nu raman socat si nici macar suprins de ceva britanic. Insa memoria a retinut un fapt inedit. Era o tanti in Oxford, o simpla angajata la un centru de limba engleza, unde ma dusesem in mod obisnuit pentru a ma inscrie la un curs intensiv. Dupa o discutie de cateva minute, tanti cu pricina, a avut o atitudine puternic rasista si verbal agresiva, m-a trimis acasa. Am plecat secat de cuvinte. Multe zile m-am gandit ce-o fi fost in mintea ei. Regret ca n-am scris o reclamatie. Si mai e ceva: ingustimea mintii. Unii britanici sunt redusi mintal si limitati la legi si regulamente. Romanii sunt mai pragmatici, mai lucizi si mai isteti.

Imi place foarte mult ca studentul munceste si gandeste pana la epuizare. Imi place consumul de ceai si onestitatea fiecarei actiuni

Am umblat si-n alte tari, am studiat si in Italia, unde studentii romani erau binedispusi si se intr-ajutorau, discutau intre ei, insa spre surprinderea mea studentii romani din Oxford si Londra (si sunt destui) parca nu mai sunt romani, sunt britanizati completamente. Individualisti, invidiosi, reci si noncomunicativi. Nu exista o „comunitate de studenti romani”. Exista doar cate un roman pe care rar il intalnesti. La Londra, am intalnit o singura studenta part time. Romanul fuge de roman. In Oxford fiecare natie isi are propria asociatie. Grecii, italienii, turcii, se intalnesc saptamanal, organizeaza evenimente cultural-sociale, pe cand romanii nu.

Mi-e dor

De familie, de plimbari si discutii nocturne indelungate cu prieteni dragi, de locuri intime, de muzica la pian, de bunatatea romanesca si de sarutarile dragi irepetabile.

Scoala britanica te invata sa muncesti si cum sa muncesti, sa gandesti critic si cum sa gandesti

Sunt nevoit sa ma intorc in tara. Va marturisesc fara ipocrizie, caci sunt o persoana care se bucura de studiul in strainatati, dar care nu-si poate nici macar imagina o locuire indelungata intr-un oras strain. Fara indoiala, studiul in UK, imi va fi de mare utilitate, atat la nivel personal, caci nu mai sunt cel ce am fost, cat si profesional, prin multitudinea de cunostinte si competente dobandite.

Scoala britanica te invata sa muncesti si cum sa muncesti, sa gandesti critic si cum sa gandesti. Sa nu furi. Te invata sa-ti ceri si sa-ti pretuiesti drepturile si apoi sa-ti asumi responsabilitatile. Te invata cum sa faci stiinta si cum sa devii profesionist. Te invata sa respecti pe cel de langa tine, indiferent de cine ar fi. Sa recunosti atunci cand esti neputincios si sa ceri ajutorul. De exemplu in cadrul tutoriatului, acele intalniri saptamanale cu tutorele, extrem de necesare lamuririi cursului predat dar si pentru cresterea studentului.

In Oxford 60 % dintre studenti sunt studenti internationali din peste 150 de tari

Sunt atat de multe natii in universitate incat schimburile culturale nu ma mai intereseaza. In Oxford 60 % dintre studenti sunt studenti internationali din peste 150 de tari. Este o curiozitate de inceput dar odata constantand diversitatea de gandire si de comportament, interculturalitatea devine obisnuinta.

Locuiesc intr-o camera de camin cu un tip din sud-estul Africii, din Mozambic, un tip absolut normal, colegii de apartament sunt din India, femeia de servici e din Polonia, portarul din Pakistan, iar bucatarul din China. Fapte nesemnificative. Contactul cu acesti tipi, evident unii ciudati rau si bizari, te invata ceea ce noi, romanii uitam, ca exista si alti oameni care nu sunt romani, care nu gandesc romaneste si ca Romania este un punct minuscul pe harta lumii si fara rezonanta, fara istorie si fara cultura semnificativa. In continuarea aceleiasi idei, tinerii veniti la studii aici, sunt niste traseisti educationali, aventurieri, lipsiti de profunzimi si luciditate. In afara de notiuni de specialitate, nu ai ce invata de la ei.

Pe de alta parte, englezii au sesizat aceasta tragedie, a decaderii Imperiului Britanic si a disparitiei natiei lor. Calatoresc doua, trei ceasuri pe zi cu autobuzul sau metroul si trei parti din calatori nu sunt englezi. Trist.

Relatia cu profesorii

1.O relatie de respect mutual. Eu si Tu. Mihai si Adam, nu Dr Winstock, ceea ce dezvaluie mai mult decat o simpla formula de exprimare. Profesorii, medicii si psihologii nu poarta cravata, nici uniforma, tocmai pentru a elimina orice bariera, pentru ca studentul si pacientul sa fie egal cu profesorul/medicul. Apreciabila modestie. Fapte mici precum, mersul cu bicicleta sau servirea pranzului la aceeasi cantina, la aceeasi masa.

2. O relatie onesta si sincera. Proful nu se supara daca dupa curs il critici, sau ii spui ca a fost cel mai plictisitor curs. De fapt, dupa fiecare ora de curs, fiecare profesor iti ofera o grila de evaluare. Studentul „da note” profesorului, ceea ce in Romania nici pomeneala.

Perioada de acomodare de la Oxford

Jalnica. O perioada plina de anxietate si disconfort la care s-a adaugat ploaia zilnica nenorocita si toamna indelungata ce mi-a cauzat episoade depresive repetate. Britanicii sunt diferiti si au trecut multe luni pana sa miros ceea ce vor cu adevarat de la mine, cat de mult si cum trebuie sa invat.

Cat de mult conteaza pentru cariera programul pe care il urmez

Nu stiu. Nu stiu pentru ca nu stiu ce cariera voi urma. In Romania, viitorul apropiat este imposibil de definit, deci imprevizibil. Planurile sunt distruse a doua zi. Dar, indiferent de orientare, castigul este valoros.

Cum vad sistemul educational romanesc dupa experienta Oxford-ului si a cea de la Kings

Am imaginea unui batran chinez incapatanat, rautacios, prostut si corupt care se zbate singur intr-o apa noroioasa.

Dupa terminarea programului de la Kings

Am de gand sa bat la usi romanesti si sa depun CV-uri in vederea unui loc de munca care sa-mi ofere o minima remuneratie indispensabila supravietuirii. Ceea ce inseamna un cosmar.

Pasiunea mea pentru vinul rosu

Ooo. Excelent! Vinul rosu are semnificatii multiple. Imi exprim opinia personala. Vinul este superior berii prin miros, gust si calitate, nu creeaza gaze gastrice si nu e ingaduit sa-l consumi direct din sticla, ori la colt de strada, ci la masa impreuna cu un meniu ales, si alaturi de prieteni dragi. E simbolul barbatiei absolute si al aristocratiei. Consumul implica cumpatare si bun simt, armonie si eleganta, rafinament si farmec. Sanatate si longevitate. Nu trimite la alcoolism si nici la dependenta precum berea ori spirtuoasele. Trebuie sa fii educat pentru a aprecia un vin bun.

Bucurie mare am avut cand am vizitat Freud Museum la Londra

In primavara lui 2008, cu putine zile inainte de absolvire, am publicat „Freud sau religia”. A fost un dar pentru colegii si profesorii mei. Ideile se gasesc printre pagini. Insa trebuie sa retinem ca Freud nu a fost doar un ateu, ci o personalitate geniala si un psihoterapeut talentat si ca religia si psihologia nu sunt domenii exclusiv contradictorii. Bucurie mare am avut cand am vizitat Freud Museum la Londra, biblioteca persoanala, colectia de obiecte antice si canapeaua psihanalitica in original. Magnific.

Persoana care a jucat/joaca cel mai important rol in viata mea

Influenta formativa: sunt doua persoane, pe care le-am numit „reflexii ale Transcendentei” fara de care n-as fi fost eu. Ambii imi sunt mentori si uimitor niciunul nu are gradul de profesor universitar, ci lector. Din nefericire, unul e pensionat. M-au complesit prin inteligenta nativa, cunostintele enciclopedice, si m-au sustinut inca de la inceputuri.
Rad mereu, cand citesc ca ai nostri studenti eminenti in politice ori diplomatie s-au excitat la intalnirea unui fost presedinte sau a unui diplomat european. Personajii cu functii temporare. Peste 4 ani nimeni nu va mai auzi de ei. Ori acesti mentori, neindentificati si necunoscuti pe plan national genereaza adevarate capodopere.

Munca pentru reusita personala. Fara munca cinstita si tenace, nu ajungi niciunde. Nu ratati intalnirile cu personalitatile unice. Viata este o suma de intalniri. Trebuie sa ai incredere in valorile eterne, transcendentale, sa nu te limitezi la cotidian.

Sa eliminam lamentatia. Romania nu e atat de rea pe cat afirmam. Cei care cred ca fuga din Romania intr-o tara europeana precum Anglia le va produce o satisfactie enorma, se inseala. E o iluzie. Sa fim seriosi. Trebuie sa ne facem treaba oriunde am fi si orice rol am avea. Daca esti maturator pe strazi, fa-ti treaba in asa fel, incat nimeni sa nu mai vina a doua oara dupa tine .

Etichetă: Oxford

Recenzie de Bogdan Gheorghiţă