INTERVIU. Student roman.Student european. Sibiu-Oxford. partea 2

ianuarie 5, 2010ianuarie 14, 2010 mihaicopaceanu3 comentarii

Aventurile unui student sibian la Oxford

Mihai Copăceanu a publicat ,,Freud sau Religia”, a participat la conferinţe în jurul lumii şi a avut două burse de studiu în Anglia. În acest moment, urmează studii de master în psihologia dependenţei, la King’s College din Londra, după ce, în anul precedent, a studiat la Oxford. Deşi acestea sunt evidente motive de mândrie, el dă dovadă de o modestie caracteristică doar oamenilor cu adevărat deosebiţi. A rămas cu picioarele pe pământ şi doreşte ca, la finalul studiilor, să se întoarcă în România. Mihai vorbeşte deschis şi cu sinceritate şi în partea a doua a interviului.

Universitatea Oxford este în top 10 al celor mai bune universităţi din lume şi are o tradiţie de aproape un mileniu, fiind cea mai veche instituţie de învăţământ superior din ţările anglofone. Care crezi că sunt principalele atuuri ale Oxforduluii?

Universitatea din Oxford se centrează pe seriozitatea procesului de învăţământ, centrat realemente pe student, dar din două părţi. Profesorii să-şi facă treaba. Şi şi-o fac. Ei sunt mentori. Iar dacă universitatea e mediu de formare, aceasta nu este posibilă fară mentori. Însă ai noştri nu sunt interesaţi să-şi instruiască studenţii şi nici studenţii nu-i trag de mânecă. În Oxford toate cursurile sunt interactive, studentul este îndemnat să fie atent, să lucreze pe text, la curs sau cu câteva zile înainte de curs, să se pregătească şi să gândească. E interactiv chiar dacă nu toţi profesorii, spre suprinderea mea, folosesc power point. Şi nici nu au nevoie. Sunt geniali. La fiecare curs se face prezenţă şi după fiecare curs studentul evaluează anonim structura, conţinutul, funcţionalitatea cursului şi conduita profesorului. Profesorul îţi oferă disponibilitatea sa din prima oră de curs – telefon, email şi orarul la care îl poţi găsi la birou. Şi este deschis întrevederilor, dezbaterilor şi mai ales criticilor. Ceea ce în Sibiu nici pomeneală. Am avut profesori care nici nu stăteau de vorbă cu studenţii, nici nu răspundeau la salut pe stradă, nici nu veneau la cursuri, iar, când veneau, citeau din propria carte şi dipăreau. În Oxford e o relaţie amiabilă între cei doi. S-a ajuns chiar să-şi spună pe nume. Întotdeauna sunt bucuroşi să te ajute în studiul tău.

Îmi amintesc de tutorele meu, căci îmi era milă de câte ori îl tot stresam. Şi m-a înţeles că doar eram un student din Europa de Est, ce parcă trebuia să o ia de la zero. Profesorii oxonieni sunt modeşti. Îmbrăcaţi în haine vechi, circulă cu bicicleta, cu trenul, cu autobuzul sau pe jos. Sunt profesionişti şi oameni de ştiinţă excelenţi, dar plini de modestie şi discută cu tine ca şi un părinte. Nu sunt însetaţi de titluri, bani sau publicaţii. Un profesor bun publică o carte sau cel mult două, care-l vor consacra. Decanul colegiului era la fel de special. În prima zi m-a primit la el în birou pentru o sesiune de orientare, însă mi-a oferit şi un ceai englezesc, mi-a povestit despre colegiul Balliol la care studiam, iar apoi mi-a oferit un manual cu toate îndatoririle mele. După o oră şi jumătate mi-a prezentat colegiul începând cu biblioteca, cantina, sălile de curs şi terminând cu portarul. Pentru că era şi capelanul colegiului discutam aproape săptămânal. În primele zile a venit cu mine la bibliotecă şi am luat cărţi pe legitimaţia sa, căci a mea încă nu era finalizată. În Sibiu acest comportament al profului nu există decât cu puţine excepţii. Din câţi profesori am cunoscut, şi am cunoscut destui, doar doi (şi un fost Decan) şi culmea, Rectorul, au fost deschişi şi m-au primit de fiecare dată.. Dar am stat şi la uşa altor profesori aproape ceasuri la rând, m-au primit 3 minute şi m-au rejectat ca pe un cerşetor. Rectorul din Sibiu are meritul unic căci e deschis studenţilor şi pleacă urechea la cererile lor. Lunar, exista o întâlnire cu studenţii, ceea ce nu cred să fie în alte instituţii de învăţămând din ţară. Şi nici la Oxford.

Apoi achiziţia de cunoştinţe şi abilităţi practice. Eu îţi spun doar situaţia ştiinţelor sociale. Nu ştiu cum e la alte facultăţi. Însă absolvent de Oxford şi intrat în câmpul muncii nu rămâi ca „picat din Lună”. Practica înseamnă realmente practică. Ca psiholog, practica nu înseamnă doar o simplă vizită la Psihiatrie sau la un centru de copii unde stai la poveşti cu psihologul sau îţi aduce un pacient pentru 5 minute. În Sibiu am avut odată în orar practică, nu a existat nicio oră, niciunde şi evaluarea a însemnat un semireferat. Trist. Primul interviu cu un pacient englez a însemnat 3 ore. ,,Clinical placement” înseamnă două zile pe săptămână, timp de 4-5 săptămâni per trimestru, de dimineaţa până seara. Un fel de rezidenţiat. Seminariile nu sunt prezentări de referate plicticoase. Însă există un singur avantaj, şi anume voluntariatul. Am fost povăţuit să fac cât mai mult voluntariat. Altfel nu înveţi. De exemplu, interesat de boala psihică, am mers la Spitalul de Psihiatrie pentru a învăţa cât se putea de la pacienţi şi medici, cu grupa mea, cu grupa altora dar şi cu un an înainte, alături de colegii mai mari.

Universitatea Oxford este sinonimă cu performanţa şi cu profesionalismul, de aceea mulţi studenţi din toată lumea şi-ar dori să înveţe acolo, dar puţini reuşesc. Cum ai putea descrie studentul tipic de la Oxford?

Studentul este atât o persoană ce trebuie să gândească, cât şi un muncitor 12/24. Nu este scanner, care să memoreze ceea ce i s-a oferit. Ceea ce lipseşte instituţiilor de învăţământ din ţară este tutoriatul, o metodă de transferare a cunoştinţelor mult mai interactivă decât la seminar, care de obicei e ,,one-to-one”. Studentul are săptămânal o oră în care se întâlneşte cu tutorele său, în funcţie de disciplină, unde este rugat să discute chestiunile nepricepute la orele de curs, dar şi obligat să prezinte lucrări (nu referate compilate. La noi unele referate erau adevărate copy-paste-uri şi aveau 3, 4 cărţi la bibliografie. Jalnic). La finele fiecărui trimestru, studentul este evaluat şi primeşte un raport de la fiecare tutore. De fapt, studentul nici nu vede raportul, ci doar Decanul este cel care îl examinează. Un număr de rapoarte negative poate rezulta cu exmatricularea. Cu alte cuvinte, dacă nu eşti serios, silitor şi nu-ţi îndeplineşti îndatoririle, nu ai de ce să pierzi vremea, pleci din Universitate. Şi nici Universitatea nu pierde vremea cu tine. Concurenţa este extraordinar de mare, iar locul tău e valoros. Dar asta este posibil şi pentru că disciplinele sunt puţine, iar studenţii, de zece ori mai puţini decât la noi. Învăţâmântul de calitate nu se face cu turma. Poate părea dur, însă este dur. Căci studenţii de la Oxford muncesc în fiecare zi, inclusiv duminica, până către miezul nopţii. Am fost uimit când, în vacanţa de iarnă, doi colegi au rămas încă o săptămână în Universitate, căci nu-şi terminaseră lucrările. Ori cerinţele acestea nu sunt prezente în România. Nu am auzit niciodată de vreun caz de exmatriculare a unor studenţi slabi la învăţătură. De ce nu? Doar universitatea nu are statul de azil pentru ocrotirea invaliziilor mental sau studenţilor paraziţi.

Să-ţi spun ceva şi mai dur. Sistemul e atât de dur, încât ori faci faţă, ori cedezi. Acum doi ani, citeam în ziarul studenţilor din Oxford (apropo care e ziarul celor din Sibiu? Unde e vocea lor?), că un doctorand din Coreea a cedat de-a binelea. Şi-a prezentat a doua oară lucrarea de doctorat în vară şi a primit din nou un calificativ nefavorabil şi un termen de revizuire de şase luni. Doctorandul îşi planificase întoarcerea în ţară şi căsătoria imediat, sătul de 4 ani de Oxford, însă a fost găsit spânzurat a doua zi în propria cameră din colegiu. Studentul român este clientul universităţii şi superior profesorului, căci el plăteşte. Pentru el, facultatea e prilej de distracţie şi chefuri în cămine. Citeşte doar în sesiune şi atunci rar. Copiază. Profesorii români, pentru a-şi menţine postul, permit studenţilor să copieze sau să se prezinte la examene, chiar dacă nu au prezenţele minime cerute. Imposibil în Oxford. Aici este marea problemă a învăţământului românesc. Şi de aceea calitatea nu se vede.

Te-ai bucurat deja de multe succese, deşi încă nici nu ai terminat studiile. Ce planuri de viitor mai ai?

Dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să zămbescă, spune-I planurile tale. Cincinalele erau o tâmpenie. Din moment ce nu ştii ce-ţi oferă clipă următoare, (de exemplu, nu ştiu dacă voi putea să termin interviul ăsta), e o ipocrizie să-ţi faci planuri. Ţi-am spus. Nu noi decidem pentru noi. A, la vară mă însor. Şi după două săptămâni îl vezi iubind pe alta. Dacă m-ai fi intrebat înainte de absolvire ce planuri, am ţi-aş fi răspuns că mă pregătesc pentru un examen de profesoraş la ţară, dar m-am înşelat. Aşa că nu am planuri.

Sunt sigură că ai călătorit în multe locuri şi ai văzut cum se trăieşte şi cum se munceşte în alte ţări. Unde ţi-ai dori să locuieşti şi să profesezi?

Bineînţeles că în România. Într-un oraş mic şi paşnic. Printre oamenii care au nevoie de contribuţia mea şi cărora le-aş putea fi de folos, fie că e vorba de mediul academic, clinic sau altundeva. De ce? „Pentru că nicăieri nu e bine ca acasă”.

Fiind absolvent al Facultăţii de Teologie şi masterand în psihologie, trebuie să te întreb: ce îţi place cel mai mult să studiezi?

Psihologia. Dar aş mai adăuga: tot ce devine interesant pentru mine. Şi aici nu am previziuni. Căci m-a pasionat puternic psihanaliza, apoi psihologia religiei, iar acum psihologia dependenţei. Sper să nu dispară prea repede.

Pe unde ai călătorit şi unde ţi-a plăcut cel mai mult?

Cred că te referi la ţări străine. Majoritatea călătoriilor mele, cu excepţia Italiei, s-au datorat exclusiv participărilor la conferinţe, deci nu vizite de dragul vizitelor. Aş începe cu Bologna, Roma, Praga, Berlin, Oslo, Londra, Birmingham, Paris, Viena, şi aş încheia cu New Delhi. Mi-a plăcut foarte mult în fiecare oraş, căci am mers pentru a obţine în mod direct informaţie şi ştiinţă de calitate. Am găsit ce căutam şi totodată am întâlnit specialişti buni, cu care am legat prietenii şi colaborări. Nu mi-a plăcu, căci în toate aceste locuri nu mi-am permis să vizitez mai nimic din ceea ce era de vizitat pe bani. A trebuit să locuiesc în hosteluri alături de şapte-zece necunoscuţi în cameră, să dorm pe jos şi să mănânc în principiu doar sandwichuri oferite gratis de organizatori. Nu e deloc plăcut. Pe de altă parte, la un moment dat te plictiseşti să vizitezi. Pentru că nimic din lume nu-ţi poate dezvălui ceva mirific, în afară de natură, creaţia Creatorului. Oraşele sunt zidite de om, după poftele şi posibilităţiile oamenilor, conform neputinţei umane şi din diferite materiale de construcţii.

Povesteşte-mi puţin despre pasiunile tale.

Puţin e un cuvânt bine ales, pentru că despre pasiunile mele nu-ţi pot povesti mult. Oamenii în general răspund simplu: muzica, sportul, căţăratul, călătoriile. Eu nu am un răspuns cert. Dar îţi voi spune că în prezent sunt interesat de psihologia dependenţei, că prefer liniştea, discuţiile cu prietenii, cărţiile alese, vinul roşu, parcurile englezeşti şi… cam atât.

Ce eveniment din viaţa ta ţi-a adus cea mai mare satisfacţie?

Satisfacţia e o senzaţie lipsită de durată şi consistenţă. Evenimente precum absolvirea, lansarea primei cărţi, prima dragoste, studierea la Oxford, oricât de intense au fost la un moment dat, odată cu trecerea timpului îşi pierd valoarea şi devin nişte simple amintiri.

Fiind unul dintre puţinii studenţi români care învaţă la universităţi atât de bine cotate şi care vor să se întoarcă în ţară, aş dori să te întreb ce părere ai despre societatea românească din ziua de azi.

Deşi e groaznică, căci oamenii sunt groaznici, tind să fiu optimist. Cu toate cutumele noastre de corupţi, leneşi, mincinoşi, hoţi, lipsiţi de bun simţ, cred în forţa tinerilor şi în bunătatea şi mila lui Dumnezeu, care iubeşte omul şi nu-l lasă să piară.

Teodora CINDREA

(Sibiu Standard, 22 octombrie 2009)

INTERVIURILE MELE

INTERVIU. Student roman.Student european. Sibiu-Oxford

decembrie 28, 2009ianuarie 14, 2010 mihaicopaceanu1 comentariu

Aventurile unui student sibian la Oxford

Mihai Copăceanu este un tânăr de 25 de ani masterand în psihologia dependenţei, la King’s College din Londra. În anul precedent, a studiat la presitigioasa universitate Oxford, dobândind o experieţă inegalabilă. Mihai este un student cu o pasiune ieşită din comun pentru tot ceea ce face. Realizările lui pot părea surprinzătoare pentru un tânăr de vârsta lui şi, cu siguranţă, au contribuit la atingerea unei maturităţi şi a unei profunzimi rar întâlnite. A publicat o carte, ,,Freud sau religia”, a luat parte la numeroase conferinţe în jurul lumii şi a beneficiat de două burse pentru a studia în Anglia. El împărtăşeşte puţin din experienţa sa în acest interviu în două episoade, primul fiind publicat mai jos, iar al doilea urmând să apară în numărul viitor.

De la Blaga la Oxford

De ce ai ales în mod special Oxfordul?

În primul rând nu eu l-am ales, ci el m-a ales pe mine. Am rămas uimit în septembrie, când încă eram la Sibiu, constatând că la unele facultăţi nu se ocupaseră sutele de locuri cu taxă. Ceea ce în Oxford n-o să vezi niciodată. Aici, doritorii trimit aplicaţii, iar, dacă acestea trec de primul prag, sunt chemaţi la interviuri şi într-un final primesc un loc la universitate, care poate fi condiţionat. E un proces anevoios şi de durată (luni de zile).

În al doilea rând, tata m-a îndemnat să merg acolo. Eram în prag de absolvire la ULBS şi începusem să trimit aplicaţii şi dosare la diferite facultăţi din Europa. Personal, îmi doream să studiez la Vatican, însă tata a insistat că, dacă voi primi răspunsuri pozitive, negreşit să aleg Oxford. Cu sinceritate îţi mărturisesc că nu ştiu de ce nu am fost atât de entuziasmat pe cât ar fi trebuit să fiu. L-am ascultat, gândindu-mă în final că, dacă tot e să plec din ţară cu o bursă de studiu, să încerc să studiez acolo unde există excelenţă maximă. Adică să nu pierd vremea. Dacă tot vrei să faci un lucru, fă-l excelent.

Dar a treia parte a răspunsului e cea mai importantă. Potrivit credinţei mele, nu noi decidem pentru noi, noi doar ne propunem, dar Dumnezu dispune. Dacă m-ai fi întrebat înainte de absolvire ce aş fi făcut, ţi-aş fi răspuns că singura posibilitate e să fiu un profesoraş într-un sat din România. Zarurile însă nu sunt în mâna noastră. Munca mea a fost doar de natură scriptică, eseuri, recomandări, traduceri şi legalizări, CV-uri, însă Altcineva a decis să ajung la Oxford.

Universitate cu studenţi din 150 de ţări

Cum a fost adaptarea la viaţa din Anglia?

Oxfordul e un oraş universitar unic, pentru că aici se regăsesc studenţi din peste 150 de ţări. Totuşi, diversitatea nu a constituit o problemă pentru mine, ci un rar prilej. Un alt avantaj al Oxfordului, spre deosebire de Londra, este lipsa agitaţiei. E mic şi linistit, ceea ce îl aseamănă foarte mult cu Sibiu. Străzi tăcute, parcuri largi, veveriţe în faţa caselor, clădiri vechi, biciclete, toate au înlesnit acomodarea mea. Însă am trecut şi prin momente grele, mai ales în prima săptămână, cauzate de toamna îndelungată, de frig şi de ploaia zilnică. E trist şi uşor depresiv, dacă nu poţi accepta că în Oxford vremea rea este chiar rea.

Ce te-a surprins cel mai mult?

M-a surprins seriozitatea lucrului făcut. Din curiozitate şi pentru că statutul permitea, am asistat la cursuri de la diferite facultăţi, însă nu am gasit un curs plictisitor şi niciun profesor mincinos sau care să întârzie. Fiecare informaţie era transmisă în mod direct şi clar. Chiar refuzul. Deşi mi se părea tranşant, era de fapt onest. Cred că acest răspuns are o puternică amprentă culturală. Apoi m-a surprins superficialitatea englezilor. Zâmbetul forţat, salutul ipocrit ,,Hallo! How do you do?” şi ritualismele seci (conduita din timpul mesei, cravata şi sacoul, ceaiul in exces). Toate acestea, alături de propriul mod de viaţă, sunt factorii care împiedică prietenia. Cu o singură excepţie (excepţie, pentru că individul, deşi englez, trăise mulţi ani în Răsărit) nu am reuşit să mă împrietenesc cu niciun englez. Prietenii mei, puţini, erau tot din alte ţări. Or, românii aici sunt mult superiori englezilor.

Ai dat peste ceva neplăcut la Oxford?

Două chestiuni nu mi-au plăcut defel. Întâi sfinţenia legii. Pentru englezi, legea este supremă omului, indiferent că e vorba de o regulă banală la bibliotecă, de o regulă în defavoarea pacientului la spital sau o lege stupidă de circulaţie. Legea este pentru om. Or, omul suferă şi pierde din cauza legii, în Anglia. Legea îi limitează şi îi transformă în sclavi şi roboţei. Îţi dau cateva exemeple: ai intarziat 2 minute la cantină, nu mai primeşti mâncare, medicul şi-a încheiat programul, poţi să rămâi pe stradă sau să revii a doua zi, un profesor va ieşi brusc din sală la ora fixă, deşi aveai o întrebare importantă. A doua chestiune este homosexualitatea. Ştiam foarte bine că există destui homosexuali în Anglia, dar mă deranja nu faptul că îi vedeai pe străzi, ci aroganţa, imbecilitatea şi lipsa exagerată de bun simţ cu care se afişau.

Ce a însemnat pentru tine experienţa de acolo?

E o întrebare prea complexă pentru un interviu. Ştii, de curând deţinem paşaportul ce ne permite să vizităm diverse locuri frumoase. O singură zi petrecută într-un loc deosebit rămâne memoriabilă. De exemplu, ai văzut Parisul în timpul liceului şi n-ai mai avut a doua şansă, dar toată viaţa îţi vei aminti cu bucurie. În ceea ce priveşte Oxfordul, e îndeajuns un fir de praf pe pantofi, o zi şi tot a însemnat ceva. Darămite un an sau doi de studiu. Pe scurt, a însemnat un ,,germene de idei”, expresie folosită de un psihiatru drag mie, drept pentru care s-au şi născut idei bune, idei de viaţă, dar şi practice, adică două conferinţe la Sibiu, cu invitaţi din Oxford, articole şi proiecte editoriale. Apoi, întâlniri cu profesori inţelepţi, oameni cu inimă mare şi de un rar profesionalism. A însemnat exerciţiul studiului în biblioteci uriaşe şi multă muncă. Miros de Ev Mediu, prietenii şi spiritualitate, formare pentru tot restul vieţii.

Cum a fost revenirea în ţară?

Am avut un sentiment ambivalent. Pentru că Sibiul îşi găsise un loc prea mare în inima mea, m-am bucurat tare la întoarcere. Venisem acasă. Dar emoţia şi dorul au trecut în câteva zile şi a apărut râvna după ce-am pierdut. Urâciunea pustiirii şi dispreţul pentru nimicuri. Ce era de făcut? Ambasadorul Jinga de la Londra ne avertiza că, odată întorşi în ţară, nimeni n-o să ne aştepte cu pâine şi sare.

Lux la ULBS şi performanţă la Oxford

Ce diferenţe găseşti între universitatea din Sibiu şi cea din Anglia?

E un subiect de carte groasă. Diferenţele sunt interesante şi îţi multumesc că mi-ai pus această întrebare. O să-ţi răspund pe larg. Întâi, diferenţele se pot înţelege uşor dacă ne privim puţin istoria. Învâţământul sibian, cu excepţia celui teologic, nu are o istorie prea îndepărtată. Şi de aici întrega explicaţie. Prin anii ‘40 erau doar vreo 2000 de studenţi, apoi a urmat un moment de succes, timp de câţiva ani, când au venit profesori celebri de la Cluj şi, abia după 1990, Universitatea s-a înălţat pe propriile picioare. În schimb, în Oxford, şcoală se face de aproape un mileniu, de la 1096. Noi nici nu existam ca naţiune. Astfel că, indiferent de situaţia ţării, de război, de foamete, de pace, întotdeauna, de la acea dată, în colegiile bisericeşti – căci Biserica a fondat Oxfordul – se făcea şcoală, cultură iar, mai târziu, ştiinţă. În ultimii ani, University of Oxford a oferit 47 de laureaţi ai premiului Nobel.

Dacă aruncăm o privire generală asupra universităţii din Sibiu, ea stă foarte bine la capitolul organizare internă, fonduri, număr de studenţi, bibliotecă, condiţii de studiu, cămin, cantină, proiecte, conferinţe internaţionale şi parteneriate. Dar cât de mult valorează astea? Spre uimirea mea, dar poate şi a dumneavoastră, în Oxford lucrurile sunt puţin diferite. Să le luăm pe rând. În Sibiu, mai toate clădirile universităţii sunt moderne, recent renovate sau chiar noi. Gresie şi faianţă, internet şi termopane. Confort şi extaz. Excelent! Ei, în Oxford nu am găsit în toată universitatea vreun termopan. Dimpotrivă, englezii îşi iubesc tradiţia şi, în loc să cumpere termopan sau mobilier nou, care bineînţeles au calităţiile lor, păstrează aceleaşi obiecte de secol XIX sau şi mai de demult, pe care le vopsesc din când în când. Sala de cursuri, cantina fiecărui colegiu şi căminele au aceeaşi înfăţişare precum în Evul Mediu. Ţi-e mai mare dragu’ şi frigu’. Şi nu glumesc. Când am intrat prima oară în Christ Church College am crezut că mă regăsesc într-un muzeu şi am intrebat un coleg: unde-i cantina? Aceea era. Dormitoarele, asemenea. Eu locuiam într-o cameră cu ferestre din fier vechi, cu mobilier şi mai vechi şi scârţâitor (uşa de la dulap se închidea doar cu hârtie), dar aceeaşi cameră avea şemineu şi wireless. Biblioteca evident că deţine mult mai multe cărţi decât la Sibiu şi cărţi recente. Numai la Bodleian Library găseşti peste 8 milioane de cărţi. Fiecare carte publicată în Anglia este primită aici. Iar cartea, odată cerută, o ai pentru lectură câteva săptămâni. În schimb, în România, bibliotecarii sunt isterici şi cărţile nu se împrumută acasă. De ce? Păi ca să stea în biblioteci. Şi de aici industria xeroxurilor. Află că în Oxford nu există xeroxuri publice. Da, o carte se citeşte în bibiotecă, dar şi acasă. Şi noua bibliotecă din Sibiu, după câte am văzut, este remarcabiă. Însă cine şade în ea? Astă vară eram aproape singur. Şi aici e marea diferenţă dintre Sibiu şi Oxford. Dacă noi pornim învăţământul de la anexe, rămânem fără esenţă. Când mă gândesc că cererile studenţilor noştri în consiliu sau la întâlnirile cu domnul rector se refereau doar la chestiuni de ordin material, gen vrem alt meniu la cantină, zâmbesc. Confortul e adevărat că ajută studiului. Însă aminteşte-ţi că domnul Noica a scris ,,Tratatul de Ontologie” pe o tăbliţă ce o ţinea pe genunchi, în vârf de munte, într-o cămăruţă unde iarna apa se transforma în gheaţă. Numără câte tratate au scris discipolii lui, prin fotolii de miniştri sau director de prestigioasă editură. Niciunul. Or, universitatea nu este nici hotel de cinci stele şi nici firmă de livrări servicii luxoase, chiar dacă plăteşti. E un loc special dedicat studiului şi formării personale şi profesionale.

Teodora Cindrea

(publicat in Sibiu Standard, 20 octombrie 2009)

INTERVIURI cu TIPI TARI!!!

Interviu cu un PSIHOLOG de la OXFORD.Dr Olivera Petrovich

decembrie 21, 2009decembrie 5, 2012 mihaicopaceanu3 comentarii

Dr. Olivera Petrovich este profesor de psihologia dezvoltarii la Departamentul de Psihologie Experimentala si preda de asemenea psihologia religiei la Facultatea de Teologie, Universitatea din Oxford. Din 1988 este doctor in psihologie al Universitatii din Oxford si a efectuat numeroase cercetari experimentale in domeniile de interes ale domniei sale, respectiv psihologia religiei si psihologia dezvoltarii. Cercetarile sale recente vor fi incluse in cartea in curs de aparitie: The Child’s Theory of the World.
(Mihai Copaceanu)

Mihai Copaceanu: Distinsa doamna Petrovich, deoarece punctul de plecare al discutiei noastre este psihologia religiei, va intreb intai care este definitia religiei din perspectiva psihologiei moderne in comparatie cu definitia teologica?

Olivera Petrovich: In psihologie, accentul este atribuit persoanei umane, proceselor psihologice, incluzand aici procesele cognitive, emotionale, dar si comportamentului uman in relatie cu Dumnezeu sau alte entitati religioase. Pe de alta parte, teologia inseamna studiul lui Dumnezeu. Teologii se bazeaza pe diverse evidente (istorice, stiintifice, arheologice) in incercarea lor de a intelege fiinta si natura lui Dumnezeu. Cu toate acestea, centrul este Dumnezeu si nu omul. In sfarsit, cele doua definitii ale religiei necesita metode de cercetare distincte.

M.C.: De-a lungul timpurilor s-au incercat varii explicatii ale religiei care aveau ca obiectiv studierea grupurilor religioase (antropologice, sociologice, psihanalitice), insa astazi prin cercetari se ofera mai multa atentie individului, comportamentului si experientelor individuale. Ca un rezultat al cercetarilor dumneavoastra recente, care credeti ca este noutatea oferita de teoriile psihologice moderne ale religiei?

Cel mai simplu mod de a sublinia diferentele dintre cele doua abordari este sa incercam sa intelegem ca prin psihologie cautam evidente intr-un mod direct, de la oameni ca indivizi, prin intermediul testelor (one-to-one) si al interviurilor.

M.C.: Cum definiti conceptele natural si spontan la copii?

O.P.: Conceptele de dezvoltare naturala sau spontana sunt acelea care apar in contextul perceptiei de zi cu zi si in intelegerea lumii fizice; acestea nu necesita nici un input educational specific si nici vreo invatare anume. In psihologia dezvoltarii, conceptele mai sus precizate sunt contrare conceptelor formale sau specializate care trebuie sa fie transmise prin educatie.

M.C.: Oamenii de rand se minuneaza de existenta numeroaselor religii diferite de pe Terra. Am intalnit atat in Romania, dar si, recent, in Oxford aceasta asociere a religiilor cu partidele politice sau cu ciupercile dupa ploaie. Cunoastem asa-numitele religii mari, precum crestinismul sau hinduismul, dar si anumite secte care nu numara mai mult de cateva sute de aderenti. De aceea, multe persoane considera ca religia este doar o forma de produs al unei culturi specifice intr-o anumita epoca, ce poate rezista de-a lungul vremurilor, care se poate dezvolta sau poate chiar disparea, precum religiile vechilor civilizatii antice. Dumnezeu este unul singur, insa inteles diferit. Desigur, nu putem exclude nicidecum influentele culturale asupra religiilor, influente observabile de exemplu chiar din riturile diferite din cadrul acelorasi religii separate geografic. Intrebarea mea este urmatoarea: cum putem distinge intre ceea ce inseamna influenta culturala si ceea ce este natural in cazul omului religios? Sa luam doar un exemplu. Un cetatean poate lesne deveni crestin deoarece a avut sansa de a se fi nascut intr-o tara majoritar crestina, precum Brazilia, a crescut intr-o familie crestina, a primit o educatie totalmente crestina si, mai mult decat atat, intreaga societate in care a trait „l-a creat“ conform religiei sale, adica crestin catolic.

O.P.: Intr-o oarecare masura, am raspuns deja la aceasta intrebare. Abordarea psihologica este utila in acest caz, deoarece ne permite sa diferentiem intre conceptele cele mai de baza ale persoanei umane, care de obicei apar intr-un mod spontan in dezvoltare si nu trebuie sa fie invatate si acelea pe care nu le putem avea fara anumite influente culturale. In mod precis, putem intelege ca o persoana nu poate deveni catolica si nici crestina (conform exemplului tau) fara sa fie „introdusa“ in conceptele specifice crestinismului, respectiv catolicismului sau oricarui alt concept teologic doctrinar. Dar intrebarea principala care se pune este urmatoarea: poate cineva sa devina crestin, sau orice alt tip de om religios, fara a avea anumite predispozitii conceptuale sau tendinte de a intelege conceptele de baza ale divinului? Desigur, problema aceasta ne prezinta cea mai primara forma a intelegerii religioase, care necesita o dezvoltare ulterioara pentru a se manifesta intr-o traditie anume. Cred ca putem astfel lamuri diferenta dintre abordarea psihologica a religiei care se centreaza pe individ de celelalte discipline, care au ca scop studierea grupurilor religioase sau a institutiilor aflate in slujba adultilor.

M.C.: Cum explicati ateismul?

O.P.: Ateismul trebuie sa fie luat in considerare mai degraba ca o problema de dezvoltare decat ca o caracteristica fixa de ordin conceptual. Definitia ateismului trebuie sa fie determinata empiric, deoarece exista diferite tipuri de „atei“ – si, ceea ce este mai important, oamenii au deseori miscari oscilatorii, de-a lungul timpului, spre religie sau spre ateism. Pentru psihologie, intrebarea este cum apare ateismul in dezvoltarea umana – cu alte cuvinte, care sunt factorii care influenteaza debutul ateismului si cat de stabil este de-a lungul vietii persoanei respective⁴.

M.C.: Intrebarea urmatoare se refera la dezbaterea acida dintre religie si stiinta – sau mai degraba dintre oamenii religiosi si oamenii care se considera atei sau cei care militeaza pentru libertatea de constiinta. Stim ca in Marea Britanie, in urma cu cateva luni, a inceput o campanie sustinuta de diverse asociatii, printre care si cea a lui Richard Dawkins (vestitul biolog ateu), prin care au decis sa lipeasca inscriptii pe autobuzele din marile orase, inclusiv in Londra si Oxford, cu urmatorul mesaj: „There’s probably no God. Now stop worrying and enjoy your life!“ Care este opinia dumneavoastra despre viitorul religiei?

O.P.: Raspunsul la intrebarea ta depinde de definitia religiei. Ca fenomen social si cultural, religia poate fi supusa multor transformari ca raspuns la modificarile de intelegere a lumii (de ex. descoperirile stiintifice, interactiunea dintre culturi, teorii filosofice noi etc.). Dar la nivel psihologic, unde religia este definita in termeni de procese mentale cognitive si emotionale ale persoanei umane, cele mai de baza concepte religioase probabil vor ramane intotdeauna o caracteristica naturala a oamenilor.

M.C.: O ultima intrebare: cum poate psihologia sa ajute religia si ce ar putea fi considerat ca subiect de cercetare pentru psihologia religiei?

O.P.: Cel mai relevant sprijin pe care psihologia il poate oferi religiei este studierea naturii umane, a nevoilor sale conceptuale si a dezvoltarii obisnuite. Desigur, acest fapt are anumite implicatii educationale. Educatia religioasa trebuie sa fie elaborata in asa fel incat sa aiba ca baza si punct de pornire naturalul, adica modul in care oamenii sunt cu adevarat. Oferind unicitate fiecarei persoane si complexitate lumii in care traim, inseamna ca cel putin la modul virtual cercetarea psihologica nu prezinta nici o limita. Domeniul de cercetare este extrem de vast. Noi, oamenii, ne dezvoltam ca urmare a raspunsului la mediul fizic si psihologic, deci exista doua tipuri de patternuri: stabile si schimbatoare. In concluzie, va fi intotdeauna nevoie de descoperirea unor patternuri cauzale in aceasta interactiune si de identificarea celor mai bune cai de influentare – in primul rand prin educatie, dar si prin pastoratie si terapie.

M.C.: Va multumesc foarte mult pentru timpul acordat si pentru amabilitatea de a raspunde acestor intrebari.

1 Daca in anumite tari psihanaliza a prins radacini serioase si s-a dezvoltat prin intermediul institutelor de psihanaliza sau al scolilor de psihanaliza, precum in Franta sau America de Sud, in ceea ce priveste mediul academic din Oxford psihanaliza nu este acceptata (surprinzator!) nici ca disciplina de studiu. Nu departe de Oxford este Londra, cea care adaposteste Freud Museum, casa in care s-a refugiat Freud in ultimii ani de viata si care contine atat vestitul divan terapeutic, dar si mare parte din mobilierul si biblioteca psihanalistului, Londra, capitala in care psihanalistii chiar nu se simt minoritari. Ostilitatea psihologiei oxoniene fata de psihanaliza este datorata in mare parte caracterului ei eminamente experimental cu siguranta si ca un rezultat al influentelor lui Karl Popper in ceea ce priveste re-definirea metodelor stiintifice. De aceea, conform afirmatiilor Dr. Petrovich, dar si a altor psihologi din Oxford, nimic din teoriile psihanalitice nu are relevanta pentru cercetarea psihologica moderna, pentru ca nu contine un material consistent, in conformitate cu criteriile exigente ale unei cercetari experimentale moderne. Nu este valabil in domeniul clinic, unde parte din teoriile freudiene sunt inca luate in considerare si aplicate in terapie.

2 Precizez ca aceste teorii evolutioniste au in spatele lor nu doar psihologi ai religiei sau psihologi care studiaza indirect religia. Dimpotriva, numarul oamenilor de stiinta implicati in cercetarea evolutionista apartin altor domenii decat psihologia; de exemplu antropologia sau biologia, persoane care sunt interesate de religie, din varii motive. Psihologia moderna are si ea o contributie prin ramura numita psihologia evolutionista, care desigur are aplicatii si in alte domenii decat psihologia religiei (de exemplu psihologia cognitiva) si ceea ce este relativ diferita de Cognitive Science of Religion.

3 Motivatia cercetatoarei a survenit si din alte motive. Intai pentru ca majoritatea studiilor vizau adultii ca membri ai unor grupuri religioase sau cazuri particulare (ex. fanatismul religios, experiente religioase), pe cand copiii au fost totalmente ignorati. Or, un adult, indiferent de religia sa, a fost candva copil. Iar daca vrei sa studiezi comportamentul religios al unui adult, acesta nu-ti va dezvalui foarte mult din forma sa – si nici macar din geneza sa. Cunostintele din psihologia dezvoltarii i-au permis cercetatoarei sa-si intensifice interesul pentru studierea copiilor. A dorit sa identifice, parcurgand treapta cu treapta, originea „primara“ a religiei (atat cat este cu putinta) si de aceea a ales copii cu varste foarte mici, ajungand pana la varsta de 3 ani si cateva luni.

4 Privitor la problema ateismului ca pozitie dobandita in timp, recomand studiul de caz al Dr. Ana Maria Rizzuto, care a ajuns la aceleasi concluzii, insa bazandu-se pe principiile teoriei psihanalitice. Pe scurt, Ana Maria Rizzuto declara: ateii nu se nasc, ci devin. Pentru mai multe informatii: Ana Maria Rizzuto (1998), Why did Freud reject God? A psychodynamic interpretation.

(Interviu publicat in IDEI in DIALOG, nr 55 Aprilie 2009)