România morţii la televizor. În direct

iulie 3, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

România morţii la televizor. În direct

articol publicat pe Blogurile Adevărul la 23 mai 2015

Trăim într-o ţară unde se moare pe rupte datorită incompetenţei şi neprofesionalismului instituţiilor statului aflate în slujba cetăţeanului. Privesc cu scepticism paradele de 1 decembrie când maşini noi, luxoase şi sofisticate sunt scoase pentru defilare şi atât. Când tehnica de intervenţie specială este afişată cu mândriem, dar de fapt este în imposibilitate de utilizare fie din lipsa personalului specializat, fie urmărind scuza generală „pentru că e prea scump, ar costa prea mult”. Cu acelaşi scepticism văd exerciţiile şi simulările unor instituţii de stat de salvare în situaţii de urgenţă. Uneori erori de nepermis au loc chiar în timpul exerciţiilor. Negociatori Cred că în situaţiile limită de viaţă şi de moarte orice om sare în ajutor pentru salvarea unei vieţi. Cred că şi cazul de faţă negociatorii şi-au dat întreaga silinţă în acest sens. Şi chiar nu îţi este uşor să constaţi că eforturile tale au fost în zadar. Dar altceva doresc să subliniez. Am întâlnit „negociatori” ai unor instituţii care de fapt erau angajaţi egal cu ceilalţi, de regulă, ofiţeri, dar care nu aveau în plus decât unul sau două cursuri de formare, ţinute de nişte formatori, tot din sistem şi desigur foarte slab pregătiţi. Aici cred că avem mult de învăţat. Şi totuşi, sunt cu totul de acord că indiferent de expertiza unui negociator vor exista cazuri unde se vor afla în neputinţă. Dar neputinţa, condusă de imprevizibil, în aceste cazuri nu este sinonimă cu neprofesionalismul. Să salvezi de la înec, din foc, din atacuri teroriste sau de la suicid pe toţi în toate situaţiile cred că este aproape imposibil. Dar repet această nereuşită nu este cauzată erorilor de procedură sau lipsei resurselor de salvare, ci din cauza unor factori imposibil de gestionaţi. Erori Ieri am văzut clar că am fost depăşiţi de situaţie şi lipsiţi de profesionalism. Situaţia nu era una de scurtă durată, când chiar e suficient timp pentru a pune în practică toate variantele salvatoare, era vorba de 35 de ore. În tot acest interval soluţia cu salteaua a venit prea târziu, a rămas dezumflată. Cel mai ridicol gest mi se pare aducerea unui preot, aşa cum declara onorabil Poliţia Capitalei prin Bogdan Ghebaur. „Negociatorii au incercat sa o salveze, a fost adusa si familia, un preot, dar situatia dânsei era delicata’. De când dracu, preotul este specialist în situaţii de urgenţă ? Şi care este explicaţia că serviciul de specialitate de urgenţă apelează la preoţi ? Cea mai jignitoare « justificare » a ISU Bucureşti e cea legată de lipsa unei saltele gonflabile, în fine adusă mult prea târziu din Argeş. Citez « În momentul în care ne pregăteam să o umflăm, echipa de negociatori a spus să încetăm orice demers pentru că femeia începuse să se agite ». Domnilor cum vă permiteţi o asemenea justificare denigratoare la adresa cetăţeanului român şi jignitoare pentru serviciul dumneavoastră. Adică să spui că ISU Bucureşti nu are o saltea, nu este deloc o scuză de acceptat. Că nu avem proceduri care să se respecte pas cu pas În sensul acesta stă declaraţia domnului psihiatru Diaconu care a fost la faţa locului şi a enumerat câteva greşeli. Întâi ne spune că s-a putut perinda de la poliţişti la pompieri şi de la pompieri a urcat chiar în bloc până la echipa de negociatori, fără ca nimeni să îl legitimeze, să-l întrebe ceva, putea fi oricine. Că maşinile circulau pe stradă şi pietonii se plimbau, căscau gura fără jenă, iarăşi este nepermis. Şi încă ceva că sub bloc era un grup de patru copii de vreo 10 ani, copii care au văzut „spectacolul morţii” şi televiziunile dădeau ştiri. O televiziune a redat însuşi momentul aruncării de pe bloc. Care este scopul redării acestor imagini ? Atenţionarea că urmează imagini cu impact emoţional nu opreşte telespectatorul de la a urmări ştirea. Şi dacă în acel moment ştirea e privită de zeci de copii sau de oameni cu labilitate emoţională cum îşi justifici ştirea ? Prin rating ? Toate aceste detalii desigur arată câtă importanţă este acordată de către serviciile de intervenţie cazurilor de urgenţă. Şi cum ştiim să ne facem treaba. De fapt că nu avem procedură, oameni extrem de specializaţi care să intervină şi repet un plan de intervenţie clar şi limpede care să fie respectat ad litteram, un coordonator şef şi ruşinos mijloace de salvare, precum banala dar extrem de utila saltea. Să declari că doamna îşi dorea să moară, a ales să moară şi că nu a cooperat sună de parcă „tot mortul e de vină”. Din păcate, astăzi România pică încăodată testul profesionalismului serviciilor publice în situaţii de urgenţă. Ar fi incorectă orice comparaţie cu tragediile din munţii Apuseni şi cea de pe lacul din Constanţa. Şi desigur ar fi nedrept să acuzi un doctor (nu creştin ortodox) care a contribuit mai mult decât zeci de ministere pentru sănătătea românilor (majoritari ortodoxi). Constat însă că prevenirea suicidului, căci despre asta este vorba are o altă importanţă în ţările civilizate. Avem o strategie naţională ? Eu nu o cunosc şi nici departamente care să se ocupe de aceste fenomene. În America În America există o strategie naţională revizuită încă din 2001, Guvernul sprijină programe de instruire pentru cetăţenii şi a crea linii telefonice cu asistenţă 24/24h. Au fost înfiinţate grupuri locale şi cetăţenii sunt instruiţi cum să recunoască semnele riscului de suicid, ale depresiei iar în şcoli primare, gimnaziale, în licee şi universităţi există echipe de criză. Sunt publicate protocoale pentru ce poţi face în ajutarea unui persoane care a trecut printr-o tentativă de sinucidere şi medicii sunt învăţaţi cum să se comporte la secţia de urgenţe din spitale. Miturile încă funcţionează în mintea românilor:

a) Că de fapt doar ameninţă, vorbeşte, vrea mă manipuleze şi nu se sinucide

b) Că de fapt oricum nu ai ce să faci, dacă vrea tot se omoară

c) Că după ce a depăşit o criză, după o tentativă, acum nu mai are nimic (peste 50% dintre cei care s-au sinucis au avut deja în istoric câteva tentative)

d) Că aceşti oameni sunt „nebuni” şi nu ai ce vorbi cu ei

e) Că dacă vorbeşti despre sinucidere nu faci decât să încurajezi

Ce poţi să faci ca simplu apropiat?

a) Să înveţi să identifici şi să fii atent la semnele de îngrijorare

b) să fii calm, să asculţi şi să sprijini şi să ceri sprijin implicând alte persoane

c) Să nu judeci şi să nu argumentezi în contradictoriu

d) Să nu neglijezi situaţiile de criză

e) Să eviţi expunerea la situaţii cu risc crescut, obiecte şi locuri primejdioase şi să nu laşi singură persoana

f) Să încurajezi apelarea la servicii de psihoterapie

g) Să nu renunţi şi să arăţi că îţi pasă

Citeste mai mult: adev.ro/nosmy1

Blogul Adevarul

Sistemul educaţional românesc îşi îngroapă elevii. Dacă aveţi şansa, studiaţi în străinătate!

iulie 3, 2015iulie 3, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol scris pe Blogurile Adevărul publicat la 24 iunie 2015

Cei câţiva profesori şi învăţători din comisie citeau regulamente, verificau şi afişau listele cu elevii pe uşile claselor de examinare. „Oooo, ce bine că ai venit! Chiar aveam nevoie de tine! Du-te te rog vezi cum sunt elevii”, îmi zice o dirigintă. Alta profesoară zâmbitoare exclamă „ce faci, Mihai, nu ai somn de dimineaţă?! E vacanţă, ce naiba!” Am urcat la etaj fiind convins că trebuia să-i regăsesc repede pe cei din clasa a VIII-a şi să-i încurajez, acum, cu doar câteva minute înainte de primul lor mare examen din viaţă. Copilaşii aceştia, ştiţi că au doar 14 ani?

Le-am repetat mereu în întâlnirile noastre anterioare „dragii mei, cele mai mari examene în viaţă nu se dau la şcoală, dar asta nu ne scuteşte de note mari şi performanţă” (şi ei au înţeles asta), i-am motivat oferindu-le întâi încrederea mea to tală în capacităţile lor şi i-am învăţat tehnici de managment al timpului, de lecturare eficientă şi de gestionare a emoţiilor distructive. Le-am răspuns la zeci de întrebări şi i-am primit la cabinet fără ezitare. La sugestia mea, unii elevi şi-au închis contul de facebook tocmai pentru a învăţa „fără stres”. Cu câteva luni în urmă m-au rugat să-i ajut să-şi descopere interesele şi aptitudinile. Acum ştiau deja ce-şi doresc şi se visau la licee. E atât de confortabil psihic să ştii ce vrei în viaţă şi atât de confuz şi stresant când nu ştii încotro… Am deschis prima uşă şi reacţia lor a fost de fapt un strigăt de bucurie. Am vorbit cu fiecare încercând să le evaluez starea emoţională. O elevă mi-a întins mâna dreaptă. Îi tremura parcă cu tot corpul. Mi-a răspuns scuzându-se „aşa îmi tremură mie, nu e prima oară, nu e de la examen”. Ei, da…Ca o ultimă reevaluare m-au întrebat despre poeţii contemporani români (Cărtărescu n-a lipsit, nici Dinescu pe care îl întâlnisem cu o zi înainte) şi în discuţia noastră mai în glumă, o elevă (ştiind că am publicat două cărţi) m-a asigurat că îmi va scrie numele pe foaia de răspuns. Altă elevă mi-a zis că va insera o poză: „o poză e cât o mie de cuvinte domnu’ psiholog” şi în final au vrut să-şi dea un check in pe facebook. Evident că am diferenţiat cele serioase şi urgente de cele glumeţe şi nepotrivite. Evident că răspunsuri mulţumitoare nu au primit la întrebări de genul „ce mă ajută în viaţă să ştiu diferenţa dintre o cauzală şi o completivă directă? Şi asta mă stresează pe mine acum!”. Am intrat pe urmă şi în cealaltă clasă şi i-am încurajat mergând pe holuri până când o profesoară justiţiară (culmea, profă de religie) a strigat din toţi rărunchii să părăsesc şcoala că începe examenul şi sunt camere video şi nu avem nevoie de probleme… (Eram sigur că Ceauşescu avea să intre în urma mea).

Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Ce m-a impresionat în această scenă sunt câteva aspecte. Întâi trăirile acestor copii.

La 14 ani eşti încă copil: te joci, cânţi, dansezi, te distrezi şi probabil te îndrăgosteşti. Nu ai gânduri concrete de viitor pentru că viitorul nu e în lumea ta. Lumea ta e alta. Ori, aceşti elevi se îmbrăţişau unii cu alţii şi îşi făceau cruci creştineşti ca în faţa unei mari despărţiri sau a unei iminente catastrofe, un pericol de neconceput. Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Am observat emoţiile profesorilor din şcoală; şi ei erau rugaţi să fie îmbrăţişaţi şi apoi am urmărit reacţiile emoţionale ale părinţilor din timpul şi în urma examenului. A doua zi, alt examen la limba maternă şi a treia zi binecunoscuta şi neiubita matematică. E primul examen al unor copii, primul dintr-o serie de 100, 200 sau câteva vor mai urma la liceu şi în facultate sau master. Şi e primul tratat cu un maximum de importanţă încât pentru unii copii poate fi catastrofal. Cum să nu fii alături de ei? Nu e doar emoţia lor proprie, să ne fie lămurit. Este emoţia lor covârşită de emoţia părinţilor, bunicilor, mătuşilor şi a întregului neam, este soarta lor şi viitorul lor, este mândria lor şi a familiei în joc. „Nu ne poţi face de râs”.

Cum?? Exigenţele părinţilor şi obsesia lor de a fi admişi doar la unele licee în contradicţie cu dorinţa sinceră a elevului care militează în zadar pentru alt liceu şi eşecul admiterii cauzează adevărate traume şi constante reproşuri: „Nu eşti bun de nimic, m-ai dezamăgit, aveam speranţă în tine, acum ce mă fac cu tine. Soră-ta e mai deşteaptă şi muncitoare, tu – un prăpădit. Şi am băgat atâtea meditaţii şi atâţia bani. Nu se va alege nimic de tine în viaţă” – sunt doar câteva „uşoare” sentinţe din cele pe care urechile mele le-au auzit. Viaţa parcă începe sau se sfârşeşte cu acest examen de evaluare naţională. Stresul din aceste zile şi din ultimele luni, interdicţiile, supărările, certurile, epuizarea fizică şi psihică, miile de ore de meditaţii, toate vin în contrast cu viaţa reală. Viaţa reală chiar nu se termină cu un examen, nici cu un eşec, oricare ar fi. Urmaţi-vă şansa, tineri! Pe de altă parte, societatea românească le arată o altă viziune asupra vieţii. De fapt în întâlnirile mele cu elevii de multe ori mi-au contraargumentat că în România nu trebuie să ai şcoală ca să ai bani şi baftă în viaţă, că trebuie să ştii să te descurci, să fii băiat deştept, că hoţii sunt mai fericiţi decât tocilarii şi nu fac închisoare, că medicii care salvează vieţi sunt la limita supravieţuirii şi că profesorii lor care le predau zi de zi trăiesc din împrumuturi financiare şi se îmbracă cu aceleaşi haine sărăcăcioase. Societatea românescă le arată contramodele. Şi mai grav este că statul român nu dă doi bani pe şcoală.

Guvernul României nu face o prioritate de grad zero din învăţământ.

De fapt, nici nu-i pasă. A schimbat vreo 20 de miniştri după 1990 şi a modificat zeci de legi ale educaţiei bătându-şi joc şi experimentând fantezii personele pe spinarea elevilor. Şi, de fapt, mari schimbări nu sunt. Am răsfoit programele disciplinelor şi caietele elevilor şi am testat atitudinea profesorilor. Comunistă. M-am aşezat la ore în bănci. Am asistat la evaluări. Mă pot jura că la fel m-am simţit şi în urmă cu 20 de ani când eu însumi eram pe băncile şcolii. Niciun progres. Am constatat învechitul şi retincenţa făţă de orice nou şi util (metodă, tehnică, mentalitate, abordare, disciplină) mai ales educaţia sanitară, sau sexuală. Recent, cu greu şi cu multe voturi împotrivă, s-a decis mărirea alocaţiei la: atenţie 84 de lei (nu euro). Bani pe care un elev din Occident îi lasă într-o zi la un fast-food.

Reacţia prim-ministrului a fost la fel de jalnică ca propriul său mandat: că nu ştie dacă la anul vor mai fi bani pentru alocaţii. Evident că pe aleşi nu-i interesează învăţământul de stat când proprile odrasle studiază în instituţii private extrem de scumpe din ţară sau străinătate. Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Şi atunci mă întreb cu ce drept aş putea eu să încurajez tinerii care îmi cer sfatul în alegerea carierei în România versus Occident? Cum aş putea eu să-i influenţez sau să le transmit iluzii, când ştiu preabine cum se face şcoală în ţară? Am întâlnit tineri geniali în cabinet cu scoruri de inteligenţă superioară care erau deja curtaţi de universităţi de top din lume. Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Sentimentalisme ieftine şi dăunătoare. NU, îi îndemn pe toţi cei care îşi doresc mult să studieze în Occident, să facă acest pas, să nu rateze nicio şansă, să aibă parte de educaţie la cel mai înalt nivel, îî îndemn să se formeze intelectual şi moral în instituţii de prestigiu din Marea Britanie şi din America şi în societăţi civilizate, oneste şi meritocrate cu profesionişti şi specialişti în demoniile lor, pentru ca mai apoi, dacă-şi doresc, să se întoarcă în România.

România are nevoie mai mult ca oricând de tinere talente, de minţi luminate, dar pentru ca orice sămânţă bună să aducă roadă trebuie să cadă pe pământ bun, nu în buruieni şi nici să fie călcată în picioare, şi din păcate, o repet, România încă nu este un pământ rodnic la capacităţi maxime şi încă eşti călcat în picioare.

Urmaţi-vă şansa, tineri!

PS Pe 20 iunie, Elena Kuji (foto) a primit titlul de Valedictorian, adică şefă de promoţie la Universitatea Internaţională din Monaco, şi a fost felicitată de însuşi Prinţul Albert II de Monaco. Bistriţeanca Elena Kuji a fluturat apoi cu mândrie steagul României. In Romania cum ar fi fost ?

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Pensionarii, cei mai dispuşi la depresie

ianuarie 23, 2015ianuarie 27, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

Articol publicat in Tribuna, 22.01.2015

Dacă stai prea mult, ajungi depresiv. Asta este concluzia unor cercetători chinezi, care au luat în considerare studiile precedente. Printre formele de sedentarism care pot creşte riscul de a suferi o depresie se numără timpul excesiv petrecut în faţa televizorului şi al calculatorului. Faptul a fost confirmat şi de psihologul sibian Mihai Copăceanu, care aduce ca prim exemplu oamenii care se plafonează şi duc o viaţă pasivă. De pildă, pensionarii. „O dată pensionaţi, oamenii duc o viaţă extrem de pasivă şi stările deprimante devin tot mai accentuate. Un om activ îşi preocupă timpul şi programul zilnic, îşi preocupă mintea. şi asta este esenţial”, a spus psihologul.

Cercetătorii de la Colegiul Medical din Universitatea „Qingdau” din Shangong au demonstrat că un stil de viaţă sedentar creşte cu 25% riscul de a suferi o depresie, în comparaţie cu oamenii care sunt activi şi duc o viaţă solicitantă. Potrivit Mediafax, analiza, publicată în British Journal of Sports Medicine, a adus în faţă rezultatele obţinute în urma monitorizării a 193.166 de participanţi la alte 24 de studii publicate anterior, care au avut în centru nivelurile de comportament sedentar şi riscul de depresie. Explicaţii în legătură cu acest studiu ne-a oferit şi psihologul sibian Mihai Copăceanu, care spune că factorii depresiei sunt, înainte de toate, în funcţie de vârstă. „Factori de risc pentru tulburarea depresivă sunt şi suferinţa unei boli somatice îndelungate, abuzul de alcool şi droguri, evenimente din viaţă stresante (pierderea job-ului, a unei persoane, divorţul, pierderdea iubitei), munca în exces, nemulţumirile şi insatisfacţiile profesionale precum stima de sine scăzută, pesimismul, autocritica”, a mai explicat Mihai Copăceanu. Potrivit sibianului, studiile arată că una din patru persoane poate dezvolta un episod depresiv pe parcursul vieţii.
Secretul? O viaţă echilibrată
Ce se recomandă? În funcţie de tipul şi severitatea simptomelor, depresia poate fi tratată prin psihoterapie. „Mi-aş dori ca sibienii să aibă încredere în psihologi şi să acceseze serviciile de terapie. Psihologul clinician este de mare ajutor şi reprezintă o necesitate, pentru că el intervine cu metode şi tehnici specializate. Psihologul nu dă sfaturi, nici nu este o persoană ca oricare alta, care doar te ascultă. Prietenii nu pot fi psihologi. Apoi, în cazurile severe, depresia trebuie numaidecât tratată prin medicamente, pe care doar un psihiatru, în urma unui consult de specialitate, poate recomanda”, a spus Mihai Copăceanu. Pe lângă medicamente, un remediu bun este viaţa echilibrată. „Trebuie să avem şi momente de odihnă, de dialogare cu sinele şi de socializare. Dar, câteodată, uităm să socializăm complet. Ne închidem în noi sau – mai nou – în tehnologie, în Internet şi calculator. Văd deseori familii, unde tatăl este cu treaba lui, mama cu a ei, iar copiii pe calculator”.
De asemenea, pentru un stil de viaţă moderat se recomandă şi o activitate fizică mai bună.

Blogul Adevarul

Copiilor din România li se încalcă dreptul la educaţie şi la o viaţă independentă

decembrie 12, 2014decembrie 12, 2014 mihaicopaceanu1 comentariu

articol publicat de Ioana Nicolescu pe Adevarul la 20 noiembrie 2014

Dreptul la educaţie, la sănătate şi la o viaţă independentă, la autonomie sunt pricipalele drepturi ale copiilor care mai sunt încălcate în România de astăzi. Aşa susţin experţii în drepturile copilului. Concret, specialiştii atrag atenţia că primul drept al copilului care este încălcat în România este dreptul la educaţie, iar principalii vinovaţi de acest lucru sunt părinţii, care la rândul lor nu au avut parte de o educaţie completă şi nu îşi încurajează copiii să meargă la şcoală. „România are 17,5% din populaţia şcolară care abandonează şcoala, acesta este cel mai clar răspuns al sistemului la cât de bine este respectat dreptul la educaţie. Ţinta României pentru 2020 este să ajungă la 11%. 17% la o populaţie de 200.000 de copii pe generaţie înseamnă că în jur de 40.000 de copii abandonează şcoala pe an“, a arătat directorul executiv al organizaţiei SERA ROMANIA, doctorul Bogdan Simion, pentru „Adevărul“.

Venind în completare, psihologul şi bloggerul adevărul.ro Mihai Copăceanu spune că, în afară de dreptul la educaţie, copiilor li se mai încalcă dreptul la sănătate, fiindcă sunt părinţi care nu îşi duc copiii la doctor, dar şi dreptul la o viaţă independentă, autonomă. „Când este vorba de dreptul la autonomie, mă refer aici la acei copii care sunt controlaţi de părinţi inclusiv după vârsta majoratului (18 ani). Autonomie înseamnă dreptul la opinie, la alegerea unei cariere. Sunt părinţi care îşi impun voinţa prea mult asupra copiilor lor, care le impun inclusiv restricţii financiare”, a explicat Copăceanu. De aceeaşi părere este şi Mihail Carp, directorul executiv al Fundaţiei Familia şi Ocrotirea Copilului, care a adăugat că de obicei lucrul acesta se întâmplă din cauza educaţiei religioase a societăţii româneşti. „Este o chestiune psihologică care ţine de latura religioasă. Religia ortodoxă impune un anumit control al părinţilor asupra copiilor. Se întâmplă în special în mediul rural“, a spus la rândul său Mihail Carp, directorul executiv al Fundaţiei Familia şi Ocrotirea Copilului. Un alt drept încălcat de părinţi, poate fără să-şi dea seama este cel la identitate, mai spun experţii. „Părinţii nu au destul timp liber ca să stea cu ei şi copiii ajung să se identifice cu bona sau cu angajaţii unui after school“, a explicat psihopedagogul Yolanda Creţescu de la Centrul Vocaţional Happy Minds.

România, printre primele state care au aderat la Convenţia ONU

Ministrul Educaţiei, Remus Pricopie, a explicat că motivele pentru care elevii abandonează şcoala ţin de problemele economice ale familiei, adică sărăcia este factorul principal. „Părăsirea timpurie a şcolii este un efect al marginalizării sociale şi al problemelor economice cu care familiile se confruntă. Din nefericire, România încă înregistrează o rată mare a abandonului şcolar, peste media europeană“, a spus Pricopie. Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) cu privire la drepturile copilului este prima lege internaţională care a stipulat dreptul la educaţie al tuturor copiilor, cu respectarea principiului nondiscriminării şi egalităţii de şanse. România a fost printre primele state care au ratificat Convenţia, la 28 septembrie 1990.

Citeste mai mult: adev.ro/nfcord

Blogul Adevarul

Agresiunile, la ordinea zilei în şcoli. Psiholog: Dacă ar fi toleranţă zero faţă de violenţă nu ar mai exista atâtea cazuri!

decembrie 12, 2014decembrie 12, 2014 mihaicopaceanuLasă un comentariu

Articol publicat în Adevarul. ro de Claudia Spridon la data de 1 decembrie 2014

Aşa arată un studiu recent, derulat de Asociaţia Telefonul Copilului, în care au fost analizate răspunsurile a peste 2.000 de copii şi tineri cu vârste cuprinse între 7 şi 19 ani. Conform studiului, două treimi dintre copii îşi doresc să beneficieze de sprijinul părinţilor în cazuri de agresiuni de acest fel, dar le este ruşine sau frică să o facă. Acelaşi număr de copii, însă, nu ar apela la părinţi pentru a le solicita sprijinul într-o astfel de situaţie, iar un număr similar de victime au declarat că părinţii lor nu cunosc situaţia cu care ei se confruntă. „Unui copil îi este frică să discute cu părinţii despre abuzuri pentru că le este teamă de repercusiuni.

Dacă ar apela la părinţi li s-ar întări convingerea că sunt slabi, iar acest lucru ar accentua ceea ce ei nu vor să accepte. Problema este că şcoala dă violenţă şi bullying. Dacă ar avea toleranţă zero faţă de violenţă nu ar mai exista atât de multe cazuri”, susţine psihologul Mihai Copăceanu. Potrivit acestuia, sunt situaţii în care violenţele verbale şi fizice la care au fost supuşi copiii la şcoală pot afecta dezvoltarea lor ulterioară. „Pentru unii poate fi doar o amintire neplăcută din trecut, însă totul depinde de modul în care a fost gestionată problema la momentul potrivit şi de sprijinul pe care copilul l-a primit de la familie ori de la profesori”, a completat specialistul. Şcoala nu ia fenomenul în serios „Este alarmant faptul că mai mult de jumătate dintre copiii chestionaţi au răspuns că şcoala nu ia fenomenul bullying în serios.

S-a observat şi că elevii nu sunt obişnuiţi cu acţiuni de prevenire ale acestui fenomen, în timp ce din punctul lor de vedere sancţiunile au caracter temporar şi nu rezolvă problemele pe termen lung. În plus, rezultatele studiului arată că rolul consilierului şcolar nu este cunoscut în rândul elevilor sau este diminuat”, a declarat şi Cătălina Florea, director executiv al Asociaţiei Telefonul Copilului. Studiul arată că în 72% din cazuri, copiii şi tinerii s-au confruntat cu comportament de tip bullying indirect, caracterizat prin comentarii neadecvate despre ei, familie, statut social sau etnite. În acelaşi timp, 59% au primit porecle, iar 47% din respondenţi au declarat că au fost lăsaţi în afara grupului. Un procent de 43% din tineri au fost loviţi, îmbrânciţi sau pălmuiţi, iar 32% au primit ameninţări. Unde au loc agresiunile În peste 75% din cazuri au existat şi martori, mai mult de jumătate au încercat să intervină pentru a preveni izbucnirea unui conflict.

Tristeţea, furia, singurătatea şi ruşinea sunt câteva dintre stările negative pe care le-au experimentat victimele acestui fenomen, larg răspândit în şcolile de la noi. Spre exemplu, 57% din tineri au declarat că acţiunea de bullying a avut loc în sala de clasă, 33% au spus că a avut loc pe coridor, iar 32% au spus că s-a întâmplat în apropierea unităţii de învăţământ. Respondenţii au fost agresaţi verbal chiar şi în mediul online, relevă acelaşi studiu, potrivit căruia 14% din tineri au primit mesaje neadecvate prin SMS. Cel mai frecvent, hărţuitorii din mediul online sunt colegii, susţin specialiştii.

Blogul Adevarul

Consilierea la cronometru

decembrie 12, 2014decembrie 12, 2014 mihaicopaceanuLasă un comentariu

Consiliere contra cronometru. Când începe orientarea în carieră: gimnaziu, liceu sau facultate

articol publicat în Adevarul.ro de Ioana Nicolescu la 2 decembrie 2014

Înfiinţarea obligatorie a centrelor de consiliere profesională în cadrul universităţilor, reglementată printr-o metodologie publicată săptămâna trecută în Monitorul Oficial, vine prea târziu pentru tinerii care nu au primit consiliere în liceu şi nu s-au orientat bine în alegerea unui domeniu de studii.

Cel puţin aşa atrag atenţia specialiştii în Educaţie, care arată că în jur de 60% din elevii de liceu nu ştiu ce le-ar plăcea să studieze la facultate. „Aceşti tineri trebuie consiliaţi înainte de admitere, altfel sunt în risc de abandon universitar fiindcă ei nu ştiu, de fapt, ce vor să facă în viaţă”, susţin experţii.

Consilierea profesională la universitate este utilă pentru orientarea în domeniul de studii ales, mai atrag atenţia specialiştii care au analizat pentru „Adevărul” prima metodologie care reglementează consilierea profesională la nivel universitar, publicată săptămâna trecută în Monitorul Oficial. Concluzia este că cel mai bine pentru tineri este să meargă la consiliere în clasa a VIII-a, când îşi aleg profilul liceului, şi în clasele a XI-a şi a XII-a, ca să îşi aleagă domeniul de studii de licenţă. „De obicei, consilierea trebuie să aibă loc înainte de trecerea la un nou ciclu de învăţământ, deci înainte de clasa a V-a şi înainte de admiterea la liceu. Din clasa a XI-a ar trebui să înceapă consilierea profesională pentru alegerea unui domeniu de studii la facultate.

Consilierea din cadrul facultăţii îi ajută să îşi aleagă specializarea din cadrul acelui domeniu, care li se potriveşte cel mai bine”, a explicat psihologul şcolar Diana Ioaneş, de la Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc“.

La rândul său, psihologul şi bloggerul adevarul.ro Mihai Copăceanu susţine că de fapt de consiliere ar avea nevoie în primul rând elevii de liceu, care de multe ori ajung în clasa a XII-a şi nu ştiu la ce facultate vor să dea admitere. „Când ajung în clasa a XII-a, în jur de 10% din ei ştiu exact ce vor să facă mai departe, alţi 15% sunt consiliaţi de părinţi şi urmează o specializare indicată de ei, mai sunt elevi care merg din inerţia profilului la facultate, dar cei mai mulţi, în jur de 60%, sunt indecişi“, a explicat Copăceanu. Tocmai aceşti 60% vor fi mai încolo în risc de abandon universitar, lucru pe care metodologia consilierii profesionale încearcă să-l prevină.

„Problema cea mai mare este că aceşti tineri îşi dau seama abia la facultate că nu vor să urmeze domeniul pe care l-au ales. Am senzaţia că rata abandonului este mare la universităţile tehnice pentru că materia este grea şi elevii vin de la liceu fără cunoştinţe temeinice la materiile de real, iar standardele sunt ridicate la facultate. Ar trebui mai întâi să avem destule centre vocaţionale în licee care să fie funcţionale“, a explicat şi Tincuţa Apăteanu, expert în educaţie şi blogger adevarul.ro. Un consilier la 2.000 de studenţi Viitoarele centre vor avea minimum un consilier la 2.000 de studenţi, potrivit metodologiei.

Expertul în Educaţie şi bloggerul adevarul.ro Marian Staş spune, însă, că raportul ar trebui să fie de un consilier la 100 de studenţi. „Proiectul va genera o mutaţie semnificativă în cultura universităţilor şi liceelor. În primul rând va avea loc o cuplare autentică a instituţiilor la piaţa forţei de muncă şi în al doilea rând le va dezvolta studenţilor şi elevilor obişnuinţa de a folosi consilierea şi orientarea în carieră ca mijloace eficiente de a le spori semnificativ angajabilitatea. Însă, consider că raportul de un consilier la 2.000 de studenţi este mult prea mic, mai ales în perioada de debut a proiectului, când mă aştept la o cerere foarte mare de consiliere, dată fiind nevoia de astfel de servicii. Eu sugerez minimum un consilier la 100 de studenţi, cu posibilitatea calibrării ulterioare. Este un proiect care, dacă va fi pus ca fapt cu fond, cu siguranţă îşi va arăta repede roadele foarte bune, în creşterea ratei de ocupare a forţei de muncă din rândul absolvenţilor elevi şi studenţi”, a spus Marian Staş.

Marian Crăciun, directorul departamentului Servicii Studenţi din cadrul Universităţii din Bucureşti, care a lucrat la elaborarea metodologiei, spune că, acum, media naţională este de un consilier la 10.000 sau chiar 15.000 de studenţi. Preşedintele Alianţei Naţionale a Organizaţiilor Studenţeşti din România (ANOSR), Cristi Popescu, spune că în momentul de faţă, în general, consilierii din universităţi sunt profesori care au vrut să se implice pentru a-i ajuta pe studenţi. „Foarte multe centre îşi desfăşoară acum activitatea graţie unor profesori care au vrut să se implice sau unor voluntari, nu e o consiliere unul la unul cu specialişti. De multe ori studenţii nu ştiu ce opţionale să aleagă, sunt lăsaţi în aer”, a spus acesta. Consilierea profesională în alte ţări Dacă în România consilierea profesională oficial abia ia naştere, în Occident, ea este practicată încă de la clasele primare. „Încep din clasa a IV-a când îi testează şi îi împart pe profile, creează nişte clase adaptate. Un exemplu de bună practică în acest sens ar fi Marea Britanie, unde copiii au puţine teste şi examene la clasă, învaţă prin cooperare, adică muncă în echipă, fac proiecte şi lucrează în echipe”, a explicat psihologul Mihai Copăceanu.

În ceea ce priveşte consilierea la facultate, Copăceanu a explicat că în ţările vestice, universităţile au un birou special de consiliere în carieră, care face legătura cu piaţa muncii. „Le pun la dispoziţie studenţilor materiale pentru informare şi comunică mult cu ei. Universităţile mari au şi un departament de recrutare şi unul de voluntariat“, a mai spus Copăceanu. Şi expertul în educaţie Marian Staş a vorbit despre departamentele de consultanţă în carieră. „În Statele Unite, universităţile au birouri de „career consulting” pe care studenţii le frecventează des”, a spus Staş.

Psihologul Mihai Copăceanu a explicat cum îşi dau seama consilierii ce meserii li se vor potrivi elevilor în viitor. Ei fac teste psihologice speciale, cum sunt chestionarele de interese Holland.

Teoria personalităţii dezvoltată de psihologul american John Holland spune că alegerile vocaţionale exprimă personalitatea omului, că membrii aceluiaşi domeniu de activitate au personalităţi similare şi istorii similare de dezvoltare, iar satisfacţia profesională depinde de congruenţa dintre propria personalitate şi mediul în care individul lucrează. „Sunt mai multe tipuri de personalitate pe care Holland le identifică: tipul realist, care are abilităţi de lucru manual şi căruia i se potrivesc domeniile tehnice, tipul intelectual-investigativ, unde se încadrează cercetătorii, persoanele bune la matematică, fizică, în general olimpicii, apoi mai este tipul artistic, tipul social (medici, profesori), tipul întreprinzător care are iniţiative şi tipul convenţional, care se supune regulilor“, a explicat Copăceanu. Psihologii se folosesc de aceste constatări pentru a realiza un profil profesional al individului.

Blogul Adevarul

Acelaşi examen, alţi elevi!

iulie 15, 2014iulie 18, 2014 mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol publicat pe Blogurile Adevarul la 3 iulie 2014

Auzind că s-au afişat rezultatele la Evaluarea Naţională dau să intru în holul şcolii şi deodată aud strigătele a doi băieţi cunoscuţi: „Domnu’ psiholog, am luat 10 la mate!”. S-au apropiat în grabă şi i-am felicitat cu bucurie, apoi o altă elevă mai ruşinoasă, din aceeaşi clasă, a adăugat: „Şi eu am luat 10 la mate!”.

Îl întreb pe cel de-al treilea băiat din grup, inteligent şi el, Alex, şi-mi răspunde că dintr-o mică şi banală scăpare, a luat doar 9.90 (tot) la mate! Am citit listele avizierului şi, printre rândurile cu caractere mici, am mai observat un 10 la mate: Antonia. Numele acestor elevi adunaţi în jurul meu le-am auzit repetându-se în urmă cu câteva zile de şcoală urmate de cuvintele „premiu la naţională la fizică, la naţională la matematică, diploma de excelenţă” şi altele. Unul dintre ei, Vlad, publicase în iarnă primul său volum de proză.

A doua zi aştept prânzul pe o terasă din Centrul Vechi şi cer ziarul local. Răbdător, îl deschid şi ochii mi se opresc asupra unei alte pagini pe care scria îngroşat: „Victor Bucuţă, micul mare fizician”. Victor are 13 ani şi a absolvit clasa a VII-a cu media 10. Mai mult, băieţelul acesta este de două ori olimpic pe ţară la fizică şi a primit premiul special pentru cea mai bună lucrare experimentală dintr-un total de 600 de lucrări prezentate la olimpiadă. Victor se mândreşte pe drept cuvânt şi cu alte premii la lingvistică, gândire analitică, germană, poezie şi matematică. De aceşti tineri şi de prea puţini alţii ca ei se aminteşte doar în treacăt. Sunt elevii care nu critică sistemul şi nu se lamentează, dar înţeleg că şcoala este preocuparea esenţială pentru vârsta lor şi fac tot posibilul să-şi împlinească aceste roluri şi obligaţii.

Contrar opiniilor răutăcioase ale românilor de rând ori a forumiştilor, nu, ei nu sunt băieţi de bani gata, de fiţe şi nici părinţii nu bagă cu de-a sila meditaţii în ei. Sunt copii care ştiu cum să-şi împartă timpul de învăţat cu timpul liber, ştiu să-şi selecteze prietenii şi care nu au deprins obiceiul fumatului, al înjurăturilor sau al vieţii de noapte prin cluburi.

Unii duc o viaţă mai grea, cu diverse nevoi, dar când îi întâlneşti observi din primele semne nonverbale că au o conduită exemplară şi vorbesc respectuos. Părinţii lor nu blesteamă sistemul de educaţie, nici nu se ceartă cu profesorii şi directorii de şcoală, nu depun contestaţii peste contestaţii pentru că singura lor datorie este să-şi îngrijească şi să-şi sprijine cum pot ei mai bine proprile odrasle. Că există astfel de elevi buni la învăţătură şi mare parte dintre ei, îndrăznesc să zic, buni la suflet e o dovadă clară şi directă că dacă eşti motivat să înveţi şi dacă chiar înveţi şi nu-ţi umblă gândul la fapte iresponsabile şi pierzătoare de timp, poţi avea rezultate frumoase la învăţătură. La aceeaşi terasă citesc în „Weekend Adevărul” despre Alexandra care, deşi poartă un diagnostic de tetrapareză spastică şi se deplasează într-un cărucior cu rotile, a reuşit prin eforturi supraomeneşti să înveţe, să-şi facă temele şi să termine clasa a VIII-a cu media 9.80. Tastează la laptop cu un singur deget de la mâna stângă şi este sprijinită în permanenţă de familia ei adoptivă.

Atenţie, nu scriu despre o categorie de excepţie, nu sunt olimpicii pe care nu-i cunoaştem, nu scriu despre elevii care potrivit unor mituri nu ştiu decât şcoală şi stau închişi în casă, acei tocilari, consideraţi ciudaţi de colegi şi neînţeleşi nici măcar de profesori. NU! Scriu despre elevii obişnuiţi care sunt conştienţi de atribuţiile şcolare şi le împlinesc cum se cuvine astfel că se bucură de rezultatul eforturilor lor, elevi care ştiu să îmbine învăţătura cu hobiurile, ştiu să facă un sport, să se plimbe în parcuri sau să meargă la film. Când citesc ştirile despre declaraţiile elevilor la ieşirea din examen „dacă iau 5 e bine” sau despre reacţia părinţilor „facem contestaţie, a fost nedrept” mi se pare că România încă nu e într-o schimbare pozitivă. Când văd că tendinţa preponderentă în şcoli este de a copia cu orice preţ prin orice metodă năstruşnică, că elevii nu mai poartă respect profesorilor şi părinţii îşi apără copii în mod nedrept, mâ gândesc la realitatea din alte ţări pe care am trăit-o.

Am susţinut zeci de examene orale şi scrise pe când studiam la Bologna, Oxford sau Londra şi sincer niciunul dintre noi nu a avut vreo idee de copiat. Discuţia aceasta nu se putea ivi în niciun gând al nostru, niciodată. Nu au fost camere de supraveghere în sali, căci propria conştiinţă ne era supraveghetor. La un examen de final de an, extrem de dur, în sală a venit doar bibliotecarul ce se plimba lejer, iar noi am scris preţ de 3 ore fără oprire. Când am ridicat privirea de pe hârtie am constatat că ceilalţi colegi plecaseră deja din sală. Respectul şi preţuirea pe care o purtam profesorilor din acele instituţii de top nu am găsit-o nici măcar în reprezentările vreunui elev din România.

Noi ne facem că învăţăm, ei se fac că ne onorează cu diplome. Şi avem saci întregi de diplome şi atât. La ce folos?

Blogul Adevarul

Criza femeii la 40 de ani: bărbaţi mai tineri, decolteuri adânci sau delăsare

februarie 4, 2014iulie 18, 2014 mihaicopaceanu3 comentarii

publicat de Sinziana Boaru pe Adevarul la 03.02.2014

Decolteu adânc, care dezvăluie mai mult ca oricând, tatuaj într-o zonă greu accesibilă, slăbit brusc şi schimbat culoarea părului, haine extrem de mulate şi activităţi sportive extreme – ar fi doar câteva dintre detaliile care anunţă criza de la 40 de ani a unei femei. Exemplele sunt numeroase, printre noi, la televizor şi în reviste. Cum arată criza? Detaliile şi felul în care criza se manifestă sunt diferite, dar motivele rămân aceleaşi, indiferent de sex. Cu cât femeile, dar şi bărbaţii, înaintează în vârstă, cu atât creşte teama că viaţa a fost trăită greşit şi că tinereţea s-a dus. Vârsta se transformă într-o luptă pentru recâştigarea unor calităţi şi detalii care aparţin, de fapt, perioadei de la 20 şi ceva de ani. Termenul de criză a vârstei mijlocii a fost folosit prima dată în 1965, când se susţinea că poate avea loc oricând între 40 şi 60 de ani. Astăzi, criza se manifestă mai devreme de atât şi, potrivit studiilor recente, poate dura între doi şi cinci ani. Simptomele se regăsesc la majoritatea reprezentantelor sexului frumos, indiferent de statut social sau carieră. Dacă la 30 de ani, întrebările şi dilemele existenţiale se concentrează în jurul carierei, un deceniu mai târziu interesul se mută pe scopul vieţii. A fost sau nu viaţa trăită cum s-ar fi dorit sau este momentul unei schimbări radicale? „Femeia crede că riscă să nu mai fie iubită” Psihologul Mihai Copăceanu, blogger adevarul.ro, confirmă existenţa practică şi teoretică a unei crize care se manifestă în jurul vârstei de 37-43 de ani. Specialistul menţionează că nu este vorba de o manifestare clinică, de multe ori intervenţia psihologului nefiind necesară. „Sunt doamne ce traversează schimbări evidente la nivel personal, familial şi social, dar nu îngrijorătoare”, spune acesta. Mihai Copăceanu explică cum femeia, „prin excelenţă fiinţa iubită şi apreciată, respectată şi elogiată”, atinge vârsta de 40 de ani printr-un declin, de cele mai multe ori. Avântul adolescenţei şi al adultului tânăr a trecut, domnişoara a devenit soţie şi imediat mamă. În centrul vieţii de familie au fost pentru câţiva ani copilaşii, iar acum aceştia au crescut şi nu mai au nevoie de o atenţie exclusivă. Atunci, ea doreşte să redevină în prim-plan (pentru soţ, prieteni şi colegi), explică psihologul. Aspectul fizic este primul semn de îngrijorare, menţionează Copăceanu, femeia începe să-şi dea seama de frumuseţea fizică nu mai este aceeaşi ca la 22 de ani, frecventează mai des saloanele de cosmetică şi nu acceptă glume pe seama vârstei, pe care nici nu o recunoşte. Cele mai uşoare schimbări se fac la acest nivel, de aceea sunt şi primele semne care o dau de gol. Alegerile vestimentare au tendinţa să nu fie pe seama vârstei, dimpotrivă, iar accesorii mai mult sau mai puţin radicale sunt luate în calcul. De ce preferă bărbaţii mult mai tineri? „Sentimentul şi convingerea că tinereţea în adevăratul sens al cuvântului a trecut, că de fapt a depăşit jumătatea vieţii la care se pot adăuga oboseala, rutina, serviciul dificil, conflictele, renunţarea la vechiul job, dispariţia celor dragi sau chiar afecţiuni medicale sunt câteva semne de luat în seamă. Apare dorinţa de a face o schimbare, una vizibilă, cu impact. Plictiseala datorată unui stil de viaţă fără satisfacţie şi entuziasm, unei rutini, o confuzie existenţială (ivirea unor întrebări asupra a ceea ce am făcut până acum şi ceea ce voi face cu viaţa mea). Şi în sens negativ iritabilitatea, supărarea, impulsivitatea sau tristeţea repetată şi până la abuz de alcool şi depresie sunt alte semne de îngrijorare”, enumeră Mihai Copăceanu indiciile care anunţă o astfel de criză. „Cariera încă joacă un rol important şi totuşi constatăm o distanţare între soţi caracterizată prin episoade repetate de infidelitate. Divorţurile în jurul vârstei de 40 de ani sunt foarte dese şi în creştere. Ce-i drept, disfuncţiile familiale nu apar de pe o zi pe alta însă doar acum, ajunse la o anume gravitate, sunt sesizabile şi înspăimântătoare. Femeia crede că riscă să nu mai fie iubită”, este de părere acesta. Mihai Copăceanu crede că pentru unele femei poate fi vorba de un regres la stadiul adolescentin, la acele experienţe pe care nu le-au avut sau le-au avut prea puţin, a căror amintire încă le cauzează bucurie.Citeste mai mult: adev.ro/n0er8v

Exemplele sunt numeroase, printre noi, la televizor şi în reviste. Cum arată criza? Detaliile şi felul în care criza se manifestă sunt diferite, dar motivele rămân aceleaşi, indiferent de sex. Cu cât femeile, dar şi bărbaţii, înaintează în vârstă, cu atât creşte teama că viaţa a fost trăită greşit şi că tinereţea s-a dus. Vârsta se transformă într-o luptă pentru recâştigarea unor calităţi şi detalii care aparţin, de fapt, perioadei de la 20 şi ceva de ani.

Termenul de criză a vârstei mijlocii a fost folosit prima dată în 1965, când se susţinea că poate avea loc oricând între 40 şi 60 de ani. Astăzi, criza se manifestă mai devreme de atât şi, potrivit studiilor recente, poate dura între doi şi cinci ani.

Simptomele se regăsesc la majoritatea reprezentantelor sexului frumos, indiferent de statut social sau carieră. Dacă la 30 de ani, întrebările şi dilemele existenţiale se concentrează în jurul carierei, un deceniu mai târziu interesul se mută pe scopul vieţii. A fost sau nu viaţa trăită cum s-ar fi dorit sau este momentul unei schimbări radicale? „Femeia crede că riscă să nu mai fie iubită”

Psihologul Mihai Copăceanu, blogger adevarul.ro, confirmă existenţa practică şi teoretică a unei crize care se manifestă în jurul vârstei de 37-43 de ani. Specialistul menţionează că nu este vorba de o manifestare clinică, de multe ori intervenţia psihologului nefiind necesară. „Sunt doamne ce traversează schimbări evidente la nivel personal, familial şi social, dar nu îngrijorătoare”, spune acesta.

Mihai Copăceanu explică cum femeia, „prin excelenţă fiinţa iubită şi apreciată, respectată şi elogiată”, atinge vârsta de 40 de ani printr-un declin, de cele mai multe ori. Avântul adolescenţei şi al adultului tânăr a trecut, domnişoara a devenit soţie şi imediat mamă. În centrul vieţii de familie au fost pentru câţiva ani copilaşii, iar acum aceştia au crescut şi nu mai au nevoie de o atenţie exclusivă. Atunci, ea doreşte să redevină în prim-plan (pentru soţ, prieteni şi colegi), explică psihologul. Aspectul fizic este primul semn de îngrijorare, menţionează Copăceanu, femeia începe să-şi dea seama de frumuseţea fizică nu mai este aceeaşi ca la 22 de ani, frecventează mai des saloanele de cosmetică şi nu acceptă glume pe seama vârstei, pe care nici nu o recunoşte. Cele mai uşoare schimbări se fac la acest nivel, de aceea sunt şi primele semne care o dau de gol. Alegerile vestimentare au tendinţa să nu fie pe seama vârstei, dimpotrivă, iar accesorii mai mult sau mai puţin radicale sunt luate în calcul.

De ce preferă bărbaţii mult mai tineri? „Sentimentul şi convingerea că tinereţea în adevăratul sens al cuvântului a trecut, că de fapt a depăşit jumătatea vieţii la care se pot adăuga oboseala, rutina, serviciul dificil, conflictele, renunţarea la vechiul job, dispariţia celor dragi sau chiar afecţiuni medicale sunt câteva semne de luat în seamă. Apare dorinţa de a face o schimbare, una vizibilă, cu impact. Plictiseala datorată unui stil de viaţă fără satisfacţie şi entuziasm, unei rutini, o confuzie existenţială (ivirea unor întrebări asupra a ceea ce am făcut până acum şi ceea ce voi face cu viaţa mea). Şi în sens negativ iritabilitatea, supărarea, impulsivitatea sau tristeţea repetată şi până la abuz de alcool şi depresie sunt alte semne de îngrijorare”, enumeră Mihai Copăceanu indiciile care anunţă o astfel de criză. „Cariera încă joacă un rol important şi totuşi constatăm o distanţare între soţi caracterizată prin episoade repetate de infidelitate. Divorţurile în jurul vârstei de 40 de ani sunt foarte dese şi în creştere. Ce-i drept, disfuncţiile familiale nu apar de pe o zi pe alta însă doar acum, ajunse la o anume gravitate, sunt sesizabile şi înspăimântătoare. Femeia crede că riscă să nu mai fie iubită”, este de părere acesta. Mihai Copăceanu crede că pentru unele femei poate fi vorba de un regres la stadiul adolescentin, la acele experienţe pe care nu le-au avut sau le-au avut prea puţin, a căror amintire încă le cauzează bucurie.

De aceea flirtul sau episoadele de infidelitate, a doua căsătorie, au loc cu bărbaţi (sau băieţi) mult mai tineri. Ea 40, el 24. Avem şi exemple celebre: Angela Gheorghiu sau Andreea Marin. Tocmai pentru reconfigurarea unei feminităţi, pentru redobândirea unui status de frumuseţe şi apreciere, spune psihologul Mihai Copăceanu.

Femeile care renunţă la ele Ajută, atunci, schimbarea culorii părului? Sau a întregii garderobe? Sau doar întreţine iluzia unei tinereţi neterminate? „Permite-mi să amintesc o altă categorie de femei din România: cea care se neglijează. Constat că odată ce femeia a ajuns la 40 de ani, a dat naştere la unul sau doi, trei copii, începe să nu se mai îngrijească de propria persoană, de modul în care arată, de îmbrăcămintea sau de preocupările sale personale. Există aceste principii sociale precum «acum nu mai e vremea ta, gata, a trecut tinereţea». Şi da, în acest caz, o schimbare de păr, un mers la sală, o ieşire în oraş cu prietenele, poate crea o nebănuită bucurie. Această categorie de femei care nu au mai primit cadouri sau cuvinte de dragoste de la partenerii lor de ani şi ani”, explică psihologul. Schimbările de ordin fizic oferă un confort temporar, mai ales că modifică modul în care femeile sunt percepute. „Dar nu va rezolva problemele de mâine”, spune Mihai Copăceanu.Citeste mai mult: adev.ro/n0er8v

Angela Gheorgiu (48 de ani), alături de fostul iubit, Cezar Oatu (33 de ani) FOTO FacebookCiteste mai mult: adev.ro/n0er8v

Fără categorie

Sinuciderea în România. Noi ce facem?

septembrie 28, 2013iulie 18, 2014 mihaicopaceanu5 comentarii

articol publicat pe Bloguri Adevarul la 28 sept 2013

Sinuciderea în rândul adolescenţilor este un fenomen grav. Statisticile arată că sinuciderea este a treia cauză de moarte în rândul tinerilor între 15 şi 24 de ani. Desigur, în ţările normale, precum SUA s-a elaborat deja încă de vreo 12 ani o Strategie Naţională de Prevenire a Suicidului, iar în Anglia una în 2012.

Corina, eleva din Botoşani, la 15 ani, s-a sinucis. Reacţia obişnuită a şcolii şi a cunoscuţilor este „nu ne-am dat seama, era un copil vioi, nu ne vine să credem”. FALS! Tinerii care se gândesc la sinucidere prezintă semne de avertizare ale stării lor însă din păcate ele nu sunt luate în seamă. Şi mai gravă este replica directorului „nu a cerut niciodată sprijinul şcolii pentru rezolvarea vreunei probleme”. Păi, domnule director, un copil nu va cere ajutor, adulţii, maturi fiind, sunt datori să vină în întâmpinarea lor, să-i observe, să-i întrebe şi să-i sprijine.

În ultimul mesaj făcut public, Corina, începe chiar cu accentuarea stării ei „sunt foarte stresată, supărată şi tot ce cuprinde rău. Mi s-au întâmplat o grămadă de răutăţi”. Deci starea ei nu era una de două zile. Aflăm că nu se înţelegea cu părinţii, că era ţinta ironiilor unora dintre colegi. Şi mai ştiim că anul trecut s-a transferat la o altă şcoală. Pentru un adolescent micile supărări devin mari supărări astfel încât nu rămâne decât un pas mic până la un gest nefericit. Iar în aceste crize, pentru ei, soluţia fatală devine unică şi eliberatoare. Ori aici este punctul cheie de intervenţie. În criză. Necesitatea identificării de alternative la situaţia dată. Inclusiv transferul de la o şcoală la alta şi în majoritatea cazurilor directorii aprobă transferul la o şcoală mai puţin prestigioasă, acomodarea cu alţi colegi şi profesori, ridică un semn de îngrijorare ce ar necesita discuţii repetate, atenţie din partea dirigintelui şi chiar intervenţia consilierului şcolar. Un consilier şcolar atent la detalii prin întrebări ţintite şi determinate poate cu uşurinţă descoperi ceea ce reprezintă un risc pentru elevi.

Sinuciderea în rândul adolescenţilor este un fenomen grav. Statisticile arată că sinuciderea este a treia cauză de moarte în rândul tinerilor între 15 şi 24 de ani. Desigur, în ţările normale, precum SUA s-a elaborat deja încă de vreo 12 ani o Strategie Naţională de Prevenire a Suicidului iar în Anglia, una în 2012. Personal nu ştiu vreuna în România şi nici de vreo preocupare a statului în acest sens. Ce se ignoră este faptul că sinuciderea nu înseamnă o problemă individuală sau a familiei, ea este un fenomen social şi atunci necesită cu urgenţă implicarea instituţiilor statului, de la Guvern şi Parlament până la Poliţie, Ministerul Sănătăţii, Colegiul Psihologilor, Inspectoratele Şcolare, ONG-uri etc.

O altă problemă este cum tratezi corect oamenii care au avut o primă tentativă de suicid? Cui se adresează? Ce faci pentru ei? Chemi poliţia şi îi duci la psihiatrie, de unde sunt externaţi după 2,3 zile. Greşit. Îmi amintesc de un alt caz cunoscut al unui student care la câteva zile de la prima tentativă, revenind din spital, a doua tentativă a avut efectul tragic. Riscul sinuciderii este foarte mare crescând până la 90% în primele două săptămâni de la prima tentativă. Ori aici interveţia multidisciplinară este urgentă şi esenţială. Supravegherea familiei necesară. În foarte multe cazuri ineficienţa serviciilor medicale este vădită. Ce putem face noi, cei apropiaţi?

Există câteva semne vizibile de îngrijorare când ar trebui să acţionăm fără ezitare: discuţii despre dorinţa de a muri, schimbări în comportament şi trăiri, izolarea de prieteni şi familie, insomniile sau somnul prelungit, sentimentul lipsei de speranţă, „nu am niciun motiv de a trăi”, sentimentul că „nimeni nu mă iubeşte”, sentimentul inutilităţii, sau că ceilalţi îmi fac rău sau că eu sunt o povară pentru alţii. Aceste semne ar trebui să ne alerteze şi să luăm măsuri. Uneori le vedem şi păstrăm tăcerea. Din păcate, nu avem o cultură a mersului la psiholog în România, e de înţeles că persoana în cauză refuză tocmai din cauza stării depresive. Condamnarea şi blamarea sunt interzise. Înţelegerea şi sprijinul constant sunt importante. Iar dacă elevul nu are un suport familial necesar este şi mai mult datoria apropiaţilor şi a serviciilor publice să intervină.

În şcoli, un psiholog la minim 800 de elevi

În ţara noastră dragă, funcţia de consilier şcolar este de dată recentă. Cu eforturi şi insistenţe repetate s-a reuşit înfiinţarea a câte un post de consilier ici-colo în şcoli. Şi cu toate acestea astăzi încă avem sute de şcoli fără psiholog. Prevederile legale vechi dar încă nerevizuite şi respectate impun înfiinţarea postului de consilier şcolar pentru un minim de 800 de elevi. În realitate, psihologii au în norma lor peste 1.000-1.500 de elevi, unii ocupându-se de licee, şcoli şi grădiniţe în acelaşi timp. De pildă, în Neamţ sunt 28 de psihologi la 60.000 de elevi, adică o medie de 2.140 de elevi per psiholog. Psihologul se află din start în incapacitatea de a intra în contact, de a cunoaşte, de a interacţiona cu 2.000 de elevi şi mai apoi de a consilia pe cei ce au nevoie de consiliere. Violenţa, rezultatele şcolare slabe, absenteismul, consumul de alcool, comportamentele deviante şi delincvente, orientarea şcolară şi profesională, evaluările psihologice periodice, predatul la clasă sunt doar câteva dintre zecile de sarcini ale psihologului în şcoală.

Ce zice Ministrul Educaţiei ?

Când sute de şcoli şi-au început activitatea fără autorizaţie sanitară, fără apă, igienă sau toaletă (ca în lumea a III-a), vestea grozavă de la minister şi cu încurajarea prim-ministrului era că elevii de clasa I vor avea manuale digitale. Ce frumos! Ori marea problemă în educaţie nu sunt tabletele, internetul, nici camerele video ci orientarea pe elev şi pe cadrul didactic.

În 17 septembrie a.c. I-am adresat personal această întrebare la Adevărul Live domnului Ministru Pricopie despre numărul psihologilor în şcoli. Şi răspuns a fost ceva de tipul: Întrebarea este corectă şi merge la o problemă serioasă şi sensibilă. Sindicatele mi-au ridicat această problemă încă din ianuarie. E un normativ vechi (1 psiholog la 800 de elevi). Ştiţi că avem unele restricţii, un indicator ce se discută cu FMI, ca număr total de angajaţi la stat. Răspunsuri care personal nu m-au mulţumit şi nu mi-au explicat care este soluţia concretă. A se lua aminte că delincvenţa şcolară duce la infracţiunea şi răul social de mai tărziu, iar prevenirea este mai puţin costisitoare decât eforturile ulterioare.

Ce au făcut deja alte ţări

1. “Stop a Suicide, Today!” sau „The Teen Screen”, sunt programe de screening care identifică adolescenţii cu risc de suicid!

2. O linie telefonică gratuită (hopeline) pentru persoanele în crizele suicidare

3. Instruirea consilierului şcolar şi a celorlaţi profesori din şcoală pentru depistarea riscului suicidar

4. Programe la nivel local (oraşe şi comunităţi), colaborări instituţionale şi programe care au dovedit a avea o eficienţă în reducerea sinuciderilor. Nicio sănătate fără sănătatea mentală este un program ce include măsuri de creştere a rezilienţei individuale de la naştere până pe tot parcursul vieţii.

DAR NOI ???

GANDURI DE LA OXFORD... · INTERVIURILE MELE

Interviu Autentici.Ro stil autentic românesc

septembrie 3, 2013iulie 18, 2014 mihaicopaceanu2 comentarii

Interviu pentru www.Autentici.ro stil autentic românesc publicat la 3 sept 2013

Saitul Autentici.Ro este un proiect al unei echipe de tineri ce prezintă poveţe, creaţii, locuri, poezie, evenimente, cărţi, artă şi oameni, „o varietate de creaţii autentice” care să inspire şi să facă o zi mai frumoasă. Multumesc Simona pentru interviul de mai jos.

Azi va prezentam un interviu cu Mihai Copăceanu, ce studiaza in afara tarii, despre diferentele de cultura constatate si despre alte lucruri interesante pe care le puteti citi in continuare.

1. Spune-ne mai multe despre tine, pasiunile si activitatile tale in timpul liber?

– Partea frumoasă că deşi timpul trece atât de repede pe lângă mine, deşi trecut de adolescenţă eu mă consider încâ tânăr. Cât despre pasiuni ele, odată cu interesul pentru muncă şi alte responsabilităţi încep să nu mai fie o prioritate. Pot spune totuşi că sunt pasionat de psihologie şi cultură, de ştiinţă şi educaţie, de discuţii frumoase cu prietenii dragi sau cu necunoscuţi. Imi place marea şi muntele, vinul şi muzica sacră. Preocupat de prezentul şi viitorul României mi-am descoperit o nouă pasiune în urmă cu vreo trei ani şi anume presa. Din ianuarie scriu periodic pe blogurile Adevărul, după ce am scris pe blogul personal (mihaicopaceanu.wordpress.com), am colaborat cu presa scrisă locală şi am realizat săptămânal emisiuni tv în Sibiu. Am călătorit un timp prin Europa şi am decis să studiez tot în Europa.

2. Care este traseul profesional si cum ai decis sa studiezi la Oxford-Anglia?

– În 2008 după ce am absolvit psihologia la Sibiu am primit o bursă de la Universitatea din Oxford pentru a studia un an psihologia religiei, iar după aceea am urmat un program de master în adicţii la Institutul de Psihiatrie (Kings College London), m-am reîntors în Sibiu şi după doi ani de lucru ca psiholog am decis să-mi finalizez studiile post universitare cu un doctorat la Oxford Brookes University.

3. Ce diferente ai constatat ca sunt la nivel educational intre Romania si alte tari, in urma experientei tale.

– Acesta este un subiect de carte groasă. Am putea elabora cercetări care să considere fiecare aspect diferenţial şi ar fi mult de scris, mulţi ani. Ministerele ar putea elabora strategii pe această temă. Cred că ceea ce ne diferenţiază în mod esenţial este seriozitatea şi profesionalismul, valori ce se respectă fără ezitare. Studentul alege să studieze şi aceasta este sarcina lui şi profesorul îşi face treaba cum poate el mai bine fiind la dispoziţia lui. Se învaţă pe rupte, se munceşte pe brânci şi rezultatele sunt pe măsură. Mai târziu în cadrul specializărilor şi a programelor de cercetare la doctorat există o diferenţă uriaşă căci în Anglia cercetarea înseamnă mii şi milioane de lire investiţie, centre, resurse, laboratoare, ceea ce nu regăsim încă în România.

4. Ce sfat ai da unui tanar care ar vrea sa studieze in afara tarii. Care sunt greutatile intampinate la nivel de schimbare culturala si cum ar putea sa le surmonteze?

-Unui astfel de tânăr i-aş sugera întâi să se dumirească asupra deciziei de carieră, ce motivaţie are pentru alegerea sa şi ce doreşte să facă după absolvire. Din păcate, constat frecvent că tinerii din România urmează o facultate cu prea mare lejeritate, uneori dintr-o simplă întâmplare alteori neavând alte opţiuni şi fără un obiectiv bine stabilit şi desigur, eşecul este aproape. Un tânăr sigur pe sine şi încrezător nu cred că va avea dificultăţi în adaptarea culturală dacă vorbim de Europa. O bună parte din tinerii noştri au călătorit déjà fie în vacanţe fie în vizite de studiu, nu e atât de greu.

5. Scrii in Adevarul articole foarte realiste referitoare la mediul politic si social din Romania. Cum te informezi in acest sens si care este motivatia de a scrie in presa romana, tu practic locuind la Oxford.

-Informaţia curge zilnic în mediul online. E foarte simplu să ştii ce se întâmplă în ţară cu atâtea ziare şi televiziuni. Citesc zilnic presa. Majoritatea articolelor de pe blogurile Adevărul au un conţinut critic şi sunt scrise dintr-o dorinţă de a se îmbunătăţi lucrurile din ţara mea la care ţin şi de care aparţin. Scriu din necesitate şi din dragoste pentru ţară. Nu din ură sau răutate. Scriu pentru că îmi pasă şi nu pot fi nepăsător. Scriu pentru că vreau binele ţării mele şi a celor ce locuiesc în ea.

6. Ce iubesti la Romania si ce ai mentiona despre noi ca natiune atunci cand esti intrebat de un strain de propria tara?

-I-aş putea povesti unui străin ore întregi despre unicitatea şi frumuseţea ţării mele de la locurile din natură, munţi, dealuri, deltă şi Marea Neagră, la Maramureş, Transilvania şi Bucovina, i-aş povesti de castelul Peleş şi muzeele din Bucureşti. I-aş povesti de istoria noastră şi a unor oameni de onoare şi mai ales i-aş povesti de calitatea umană a românilor, de dragostea oamenilor, de viaţa la ţară, de simplitatea, sinceritatea, bunătatea şi într-ajutorul dintre ţărani, de modul în care mergi pe stradă şi primeşti bineţe sau eşti ajutat la greu de prieteni. I-aş povesti de tradiţii, cântece din folclor, ritualuri şi rugăciuni, de sacralitatea familiei şi de iubirea dintre mamă şi copii, dintre bunici şi nepoţi, pe care ei, din păcate le-au pierdut.

7. Care sunt romanii cu care ai intrat in contact pana in prezent, ce te-au inspirat in mod pozitiv?

-Sunt o persoană care în mare parte şi-a urmat paşii cu o anume independenţă şi autodeterminare fără a fi influenţat decisiv de mentori sau lideri. În timpul facultăţii am avut modele intelectuale, adică doi, trei profesori ce mi-au oferit înţelegere, timp şi sfaturi utile însă mai apoi am încercat să fac ceea ce este potrivit şi util pentru mine. Lor le sunt recunoscător.

8. Cum privesti autenticitatea? Ce definitie ai da autenticitatii?

-Fiecare om trebuie să fie aşa cum este el. Autentic nu este uşor de definit pentru că pe de o parte până la o anumită vârstă nu suntem definiţi şi nici nu ne cunoştem, şi dacă nu ne cunoştem nici nu ne putem defini iar apoi, să zicem după 25 de ani, suntem într-o continuă schimbare. Există trăsături de personalitate ce ar putea defini autenticul cât şi proprile noastre credinţe şi idealuri sau mai nou profesia noastră. Sunt medic şi român. Dar sunt şi european. Dar şi profesia este supusă transformărilor, mai ales în Occident.

9. Unde te pot gasi cei interesati?

-Pe blogul meu mihaicopaceanu.wordpress.com, pe facebook, skype, email, youtube, google, în Oxford, în Sibiu,etc .

Multumim pentru deschidere Mihai, iti uram mult succes in studii si in viata!