ARTICOLE PSIHOLOGIE

Jocul PokemonGo

articol de Ioana Nicolescu publicat in Mediafax la 22 iulie 2016

Pokemon Go, cel mai popular joc la ora actuală, a ajuns şi în România, iar pokemania a pus deja stăpânire pe amatorii de jocuri video, însă psihologii atrag atenţia asupra efectelor negative, pornind de la dependenţă şi până la un comportament autist.

Pokemania pune stăpânire pe România, iar efectele nu întârzie să apară. Psihologii spun că aplicaţia Pokemon Go afectează, la fel ca orice joc video, modul în care jucătorii interacţionează cu lumea reală, ajungând, în timp, să aibă un comportament autist. Însă, există şi aspecte pozitive pentru persoanele care suferă de anxietate socială şi se izolează stând în casă. Psihologii spun că aceste persoane pot fi determinate să-şi depăşească frica de a ieşi în public cu ajutorul acestui joc care presupune vânătoarea de pokemoni prin mişcare.

Contactat de MEDIAFAX, psihologul Mihai Copăceanu, care a studiat psihologia la Oxford şi care lucrează de ani de zile în domeniu, în România, inclusiv cu adolescenţi, spune că e prea devreme să putem măsura efectele jocului, însă putem deduce, din experienţa jocurilor video, că va avea un efect similar asupra psihicului jucătorilor. „Astfel de jocuri sunt foarte atrăgătoare, îţi captează atenţia, „captivant” este cel mai potrivit cuvânt pentru Pokemon Go. Practic, este un joc atât de captivant încât ajungi să ignori realitatea din jurul tău, nu este ca o carte, spre exemplu, care este un obiect static, îţi pune mintea în mişcare dar nu interacţionează cu tine. Jocul, în schimb, prin asta atrage, prin interacţiune, prin feedback şi stimulează dorinţa naturală de a explora, de a cerceta, şi curiozitatea. Este util pentru persoanele care suferă de anxietate, care se izolează social stând numai în casă. Ceea ce face un astfel de joc este să-ţi schimbe dispoziţia mentală pe moment”, a explicat Copăceanu.

La rândul său, psihologul Diana Ioaneş, care lucrează cu elevi la Colegiul Naţional Biligv „George Coşbuc”, spune că jocul stimulează un comportament autist. „Este vorba de o înstrăinare faţă de lumea din jur, tinerii care petrec prea mult timp în lumea virtuală nu mai ştiu să comunice cu lumea reală şi nu-şi dezvoltă abilităţile de comunicare în grup, în cuplu, în societate”, a explicat Ioaneş.

Profesorul de informatică George Trifan de la Colegiul Naţional „Tudor Vianu” a explicat pentru MEDIAFAX că jocul are un succes fenomenal în rândul adolescenţilor. „Toţi copiii de 12-19 ani se joacă Pokemon Go. E „addictive” (dependent), însă nu dezvoltă nicio competenţă sau abilitate unui copil, e o pierdere de timp la o vârstă la care tinerii ar trebui să facă altceva. Sunt copii care merg la psiholog ca să scape de dependenţa de jocuri video”, a spus profesorul.

Cât despre părerea copiilor, Tudor, olimpic naţional la Informatică, spune că joacă Pokemon Go de trei zile. „Ce pot să zic, merg prin parc şi caut pokemoni, cam două-trei ore pe zi, dar nu cred că va crea dependenţă, eu deja am început să mă plictisesc. E un stil nou de joc, de aceea e foarte popular, rămâne de văzut dacă va mai fi peste câteva luni”, a spus Tudor.

Pe scurt, jocul, realizat de compania Niantic, se poate downloada pe telefon (iOs sau Android), iar jucătorul îşi crează un avatar pe care îl stilizează după bunul plac şi porneşte fizic în căutare de pokemoni, nişte creaturi mici care apar în diverse locuri pe o hartă. Jocul se foloseşte de locaţia telefonului şi de o hartă viziuală pentru a-i arăta jucătorului unde se află pokemonii. Aplicaţia a creat deja o mulţime de controverse în lume. Spre exemplu, jocul a fost criticat pentru că pokemonii apar şi în locuri nepotrivite cum ar fi cimitire sau monumente memoriale ca Muzeul de la Auschwitz sau Memorialul Holocaustului din SUA.

O companie de căi ferate din Danemarca, ProRail, a depus plângere că jucătorii vânează pokemoni pe căile ferate, iar jucătorii din Bosnia au fost avertizaţi să aibă grijă să nu se joace Pokemon Go în câmpurile minate rămase în urma războilui din anii ’90.

În Guatemala, un tânăr de 18 ani, Jerson Lopez de Leon, a fost împuşcat mortal în timp ce juca Pokemon Go, fiind prima victimă de care se ştie în legătură cu acest joc. Poliţia locală a speculat că victima a fost găsită de către atacatori cu ajutorul GPS-ului de care se foloseşte aplicaţia, potrivit ziarului britanic The Independent. Nu în ultimul rând, Arabia Saudită ia în considerare interzicerea jocului, având în vedere că la ei sunt interzise deja cărţile de joc cu pokemoni.maxresdefault

 

Blogul Adevarul

Cratima, simbol naţional. Când ne trezim la realitate?

646x404.jpgSunt curios cum va arăta BAC-ul la final, după ce am început cu un ministru şi terminăm cu alt ministru. În plin proces de desfăşurare a examenelor naţionale, nu cred că se cuvenea o astfel de schimbare. Două săptămâni mai tărziu ar fi fost mai înţelept.

articol publicat pe Blogurile Adevarul la 07.07. 2016 aici: adev.ro/o9xz55

La examenele de clasa a VIII-a, rata de participare a fost ridicată, şi anume de 96,7%. Dacă înainte de contestaţii 111.510 candidaţi (75%) au obţinut medii peste 5 nu poate fi decat un fapt îmbucurător. Din păcate, mă îngrijorează câteva aspecte: Mediile peste 5, extrem de puţine în judeţele Giurgiu (55,1%), Teleorman (60%), Mehedinţi şi Călăraşi, ambele cu 64,9%. Ce se întâmplă aici? Ce politici va adopta Ministerul Educaţiei şi Inspectoratele Şcolare din aceste judeţe pentru a creşte gradul de promovabilitate? Ce se întâmplă în Teleorman când jumătate din elevii, nu dintr-o şcoală, ci din întregul judeţ nu pot obţine peste 5? Să menţionăm că anual vedem situaţia unor şcoli unde niciun elev nu promovează. Extrem de ruşinos.     Nu înţeleg de ce, dacă lucrarea reevaluată ar merita 0.49 de puncte, nu le poate primi? Nu înţeleg logica. E o diferenţă între 8.50 şi de pildă 8.99. Şi asta e în defavoarea mea. Dacă lucrarea mea era de 8.99, ce mă împiedică să nu obţin această medie cunoscând că pentru admitere inclusiv 0.01 contează?   Nu ştiu care este procentul elevilor care au obţinut medii mai mici după contestaţii. Ei trebuie să fi trăit un şoc. Primul pentru că erau nemulţumiţi de nota primită şi de aceea motivaţia de a contesta, iar al doilea şoc văzând că nota lor a scăzut după contestaţie. De ce nu ne explică Ministerul că x% dintre elevi după contestaţii au obţinut o notă mai mică? Cine le acordă explicaţii şi suport emoţional?   Regret că elevii, părinţii şi profesorii nu au încredere în evaluatori. Unii, din frică nu depun contestaţii. Am insistat să le transmit că subiectivitatea profesorului nu poate influenţa nota, că sunt doi evaluatori etc. Cel puţin la română, toţi sperau să dea de un evaluator neutru.

Din păcate, realitatea este alta. Aceeaşi lucrare, evaluată de altcineva primeşte note diferite. Nu pot să cred că nu există un barem clar şi limpede aplicabil şi nu accept ca subiectivitatea unui profesor obosit să dezavantajeze un elev.   Regret că încrederea în sistemul de învăţământ scade de la an la an. Regret că, din păcate, ca într-un sistem penitenciar, elevii susţin evaluările sub protecţia camerelor video-audio. Totuşi este un examen al unor elevi de 14-15 ani. Că pe holuri este securitate, că la uşi sunt aşezaţi poliţişti şi jandarmi. Nicăieri în Europa, nici la universităţile de top, şi am trecut prin câteva, nu este nicio legătură între educaţie şi poliţie. Sper ca într-o zi să revenim la normalitate. E anormal şi aberant. Să nu mai funcţionăm sub acte de intimidare, teroare şi măsuri de securitate excesive pentru mediul şcolar. Obiectele personale erau depuse într-un plic sigilat, într-o altă sală specială pentru bagaje. Ca la frontieră. Ruşinea este şi pentru obrazul profesorilor şi directorilor care nu mai inspiră de ani şi ani credibilitate şi siguranţă şi care au acceptat să fie complici la copiatul la examene.

După contestaţii Dacă procentul mediilor peste 5 a crescut cu 0,1%, adică doar 88 de elevi, în schimb tot au fost 87 de elevi cărora li s-a scăzut media. Adică, ai sperat la o notă mai mare şi te-ai trezit cu o notă sub 5? Nu înţeleg! Pentru mine rămân un mister aceste contestaţii care în multe cazuri se dovedesc a fi în defavoarea elevilor. Să ţi se scadă nota cu peste 0,5 sutimi e un lucru extrem de îngrijorător. Adică una e să am 7.80 şi alta 8.70. Asta înseamnă că cei care au evaluat iniţial au dat note greşit? Personal, nu aş putea să fiu evaluator, să scad nota unui elev ştiind câtă emoţie şi speranţă se află în fiecare sutime. Nu mai amintesc de cazurile când nota după contestaţie era cu 2 puncte mai mare. Avem eroare omenească, dar nici chiar aşa.

O elevă care dorea un liceu de top şi era sigură de o notă mare la română, după 1 an de muncă constantă, mi-a scris ieri că era să ajungă la spital după ce de la 8.95 a ajuns la 8.30. Pentru că aceste rezultate reprezintă 75% din media de admitere la liceu, un elev care primeşte aproape 1 punct în plus sau în minus, îi va influenţa decisiv (ne)reuşita sa la un liceu. 21.277 de elevi au depus contestaţii, adică 6,92%. Ce s-ar fi întamplat dacă numărul acestora era dublu sau triplu? Cum ar fi arătat rezultatele? În favoarea lor sau nu? Ministerul Educaţiei preferă cifrele.

Dar nu toate cifrele, ci doar extremele. Din statistici vedem aşa. Mediile de 10 şi mediile peste 5 le compară cu anii trecuţi. Întrebarea mea este următoarea: obiectivul ministerului este doar de a bifa note de trecere? Aşa avem învăţământ de performanţă, cu câţi au trecut în 2016 în mandatul lui X? Eu consider că mediile între 5 şi 10 au o relevanţă superioară. Cei 241 de elevi cu media de 10 au tot meritul lor personal, nu sunt rezultatul vreunui program special de performanţă al Ministerului Educaţiei. Dar apar şi aceştia în statistică. Să nu ne înşelăm. Apropo, pe lângă câteva sute de lei primite la final, cum încurajează pe parcursul anului performanţa în educaţie? Cum stimulează pe elevi să obţină note foarte mari, când ştim că uneori nici decontări sau premii pentru olimpiadele naţionale nu există? Despre subiecte Perlele rămân perle. Unele cu haz, altele cu întristare. Dar subiectele sunt de o altă întristare. Întâi, trebuie să recunosc că subiecte similare am primit şi eu în urmă cu peste 15 ani la examene, tot despre cratimă, sinonime, stilul liric etc. Mă întreb cum este posibil ca programa şi subiectele de examen să fie chiar atât de similare în ultimii 15-20 de ani? Ştiu că literatura română nu a evoluat foarte mult, dar totuşi avem alte generaţii, alte minţi, alte provocări şi resurse. Admit că eu la 14 ani eram mai puţin informat şi mai puţin performant decât copiii de azi de 14 ani. De ce să nu le oferim ceva pe măsură? Îmi revine mereu în gând întrebarea unei eleve din 2015 cu câteva minute înainte de examen: „Ce mă ajută în viaţă să ştiu diferenţa dintre o cauzală şi o completivă directă? Şi asta mă stresează pe mine acum!”.

Nu am reuşit să îi ofer un răspuns mulţumitor.

În al doilea rând, sunt de acord că nici Evaluarea şi nici Bacul nu sunt Olimpiade, vorba unui fost ministru, dar unele subiecte sunt de-a dreptul jignitoare. De clasa a I-a. Să soliciţi doar transcrierea unor nume şi ani e batjocoritor. Şi acum am avut la română următorul enunţ: Scrie numele autoarei şi titlul articolului din care este extras fragmentul (4 puncte). Scrie vecinii şi anul în care insula Mafate a fost desemnată de UNESCO. Este realmente jignitor pentru orice elev să-i soliciţi aşa ceva la examen. Ana are mere? Cine are mere? Da, după dezastrul de acum 3 ani, tendinţa a fost de a avea promovabilitate ridicată şi cum faci asta mai simplu decât simplificând subiectele. Greşit! Rolul cratimei ni se cere de 20 de ani. La fel ritmul, măsura, sinonime, epitete şi caracterizarea personajului. Cerinţe universale. Cât priveşte subiectul al III-lea, Compunere, am auzit zeci de elevi zicându-mi „Eu la compunere chiar nu mă pricep. Nu pot să inventez”. Şi atunci cum poţi include un subiect universal pentru unii elevi care, din păcate, nu au un grad ridicat de creativitate şi imaginaţie? Ca psihologi recunoaştem. Partea şi mai ciudată este că trec patru ani şi pentru BAC elevii primesc tot aceleaşi întrebări: Rolul cratimei şi sinonime. Domne’, la examene diferite, unul pentru un copil de 14 ani şi altul pentru un copil de 18 ani, în acelaşi an, tot despre cratimă să îl întrebi?

Cratima devine simbol naţional! La istorie la fel. Precizezi două Principate în text, Moldova şi Ţara Românească şi la punctul 3 soliciţi: „menţionaţi cele două principate”. Se oferă pentru transcriere 6 puncte. Domne’, nu poţi jigni nici un elev de 18-19 ani cu asemenea întrebări de clasa I-a. Cineva putea scrie alt Principat? Alte întrebări: „precizaţi cneazul înnobilat”. Păi, te uiţi în text şi iată-l. Sau „precizaţi secolul” (2 puncte). Nu-mi pot închipui că şi în acest an au fost suspiciuni despre erori în elaborarea unor subiecte. Totuşi, vorbim de subiecte care afectează 200.000 de elevi plus părinţii lor. Nu ne jucăm. Cât priveşte moda cu petiţiile, că romanul e psihologic, interbelic sau nu, lucrurile sunt prea clare pentru a mai fi dezbătute. Când ne trezim la realitate?

Citeste mai mult: adev.ro/o9xz55

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

Portretul pariorului român. Ce spun psihologii despre faptul că românii sparg anual un miliard de euro la păcănele, pariuri şi jocuri de noroc

646x404.jpgClinic, dependenţa dată de păcănele este la fel ca aceea dată de alcool sau droguri, spune psihologul Mihai Copăceanu. Desen de Vali Ivan

articol publicat pe Adevarul la 3 iulie 2016: adev.ro/o9qukw

Anual, românii lasă la păcănele şi pe jocurile de noroc un miliard de euro, suma medie lunară jucată fiind între 50 şi 100 de lei. Psihologii avertizează asupra problemelor generate de jocurile de noroc.

Românii amatori de pariuri şi jocuri de noroc cheltuiesc în medie pe lună între 50 şi 100 de lei pentru această „distracţie“, iar anual lasă în sălile de joc un miliard de euro, potrivit Rombet – asociaţia organizatorilor de jocuri de noroc.   În România sunt aproape 70.000 de aparate de tip slot machine şi circa 30.000 de agenţii de pariuri, spun ultimele statistici. Numărul jucătorilor – fie că merg în cazinouri, fie că preferă pariurile sportive sau aparatele slot-machine, cunoscute sub numele de „păcănele“ – creşte de la an la an, la fel şi miza, şi, evident, volumul total al încasărilor.   Venitul mediu lunar al jucătorului de sloturi, de exemplu, este de 1.500 lei, iar suma medie lunară cheltuită de el pentru acest gen de „distracţie“ este de 100 de lei, potrivit ultimelor date disponibile, respectiv un studiu realziat de către GfK România. Aceleaşi statistici arată că 3% din români participă la jocurile de sloturi.

Conform statisticilor internaţionale, numărul jucătorilor la „păcănele“ din alte ţări europene este de peste patru ori mai mare. Spre exemplu, în Marea Britanie, 13% din populaţie a participat la jocurile de sloturi în 2010, în timp ce 59% din britanici au jucat la Loto. În România, la Loto joacă 20% din populaţie, la pariuri sportive – 6%, la bingo – 4%, la jocuri online – 3%, în vreme ce tot 3% din români participă la jocuri de cărţi precum poker şi black jack.   EURO 2016, principalul motor

„Încasările au crescut anul acesta comparativ cu aceeaşi perioadă a anului trecut, şi considerăm că principalul «motor» este EURO 2016. Importanţa acestui eveniment sportiv şi miza meciurilor îndeamnă şi mai mult pariorii să-şi încerce norocul“, a declarat Dan Ghiţă, preşedintele Rombet, citat de News.ro. Jocurile de noroc din ţară reprezintă o piaţă de aproximativ un miliard de euro, potrivit acestuia, în vreme ce valoarea premiilor acordate este „la un minim de 85% din miză“. Ceea ce înseamnă că minimum 550 de milioane de euro se întorc la jucători. Dar câţi bani pierd ei? „Greu de stabilit“, spune Dan Iliovici, directorul executiv al asociaţiei, explicând că „jocurile de noroc se desfăşoară sub forma unui perpetuum-mobile“. Altfel spus, „pierderea“ unui jucător, reprezintă de fapt „câştigul“ altui jucător, iar organizatorului îi rămâne de fapt doar un anumit procent din sumele pariate.

  Avertismentele psihologilor

Psihologul Mihai Copăceanu spune că jucatul la „păcănele“ a luat avânt puternic în ultimii ani şi că este deosebit de periculos, iar românii joacă atraşi de mirajul câştigului facil.   „Începe pas cu pas şi ajunge să distrugă familii. Păcănelele creează dependenţă în foarte scurt timp. Clinic, dependenţa de păcănele e la fel ca cea dată de substanţe, respectiv de alcool sau droguri. Jocul la păcănele este o tulburare de control al impulsului. Sumele sunt din ce în ce mai mari pe măsură ce joci, apare minciuna, apoi apare regretul după ce jucătorul pierde. Oamenii intră în datorii, este o problemă de sănătate publică. Jocurile de noroc înseamnă că nu mai ai control. Am avut pacienţi care erau elevi de liceu şi ajunseseră să fure din casă, alţii ajunseseră la 4-5.000 de euro datorii“, spune Mihai Copăceanu, care este şi blogger „Adevărul“.

El avertizează asupra efectelor pe care păcănelele şi jocurile de noroc le au asupra tinerilor. „Cu cât începe mai devreme să joace, cu atât dependenţa se instalează mai repede. Iar pe urmă mecanismele pe care le foloseşti mai des cu atât le întăreşti. Şi atunci dependenţa devine mai puternică. La fel, mecanismele nefolosite le pierdem: nu mai au mecanismul de conştientizare a riscului. Totu-i deformat în psihicul lor, nu mai au mecanismul de frână“, punctează psihologul.

Citeste mai mult: adev.ro/o9qukw

ARTICOLE PSIHOLOGIE · REGANDIM SIBIUL. SIBIU 100%.

Adolescenții sibieni încep să se drogheze de la 12 ani. Preferă etnobotanicele

articol publicat de Dorina Nitu pe Turnul Sfatului la 18 ianuarie 2016

Adolescentii-sibieni-incep-sa-se-drogheze-de-la-12-ani-631x420

Acum zece ani, copiii de 12 ani încă se jucau cu mașinuțele. Acum aceasta e vârsta la care încep să ia contact cu etnobotanicele și marijuana.

 În cele mai multe cazuri e vorba de influența anturajului și de lipsa de atenția a părinților care nu le acordă suficientă atenție și ”copiii ajung să se drogheze zilnic și niciunul dintre părinți nu observă”.

O parte dintre ei ajung să ceară ajutor sau o face familia pentru ei și merg la Centrul de Prevenire Evaluare şi Consiliere Antidrog Sibiu. Aproximativ 50 de tineri ajung aici anual în încercarea de a scăpa de dependență. În 2014, în cadrul CPECA Sibiu au fost înregistrați 47 de beneficiari. În general, motivele invocate de către cea mai mare parte a tinerilor înregistrați în evidența CPECA Sibiu privesc curiozitatea, anturajul de prieteni consumatori, precum și diverse situații tensionate pe care aceștia le trăiesc.

Chetă pentru un joint

Dacă la Centrul de Prevenire, Evaluare şi Consiliere Antidrog al Județului Sibiu ajung între 40-50 de tineri dependenți anual, psihologul Mihai Copăceanu spune că numărul lor este mult mai mare ”20 de elevi care se luptă să scape de aceste dependențe cunosc doar eu și niciunul nu a ajuns pe la centru”. Copiii fac chetă ca să își a primul plic de etnobotanice și de acolo se ajunge la a vinde lucruri personale pe internet, pentru a face rost de bani de droguri și până la a fura obiecte valoroase și bani din casă.

”Cunosc cazuri în care părinții raportează la poliție un furt, iar după ce se fac investigații polițiștii descoperă ca hoțul este copilul și așa ajung să afle părinții că propriul copil a furat și mai rău, a furat ca să își cumpere droguri”, mai spune psihologul sibian.

Mihai Copăceanu spune că lucrând permanent cu copiii, mai ales cu copiii cu probleme, a constat că în ultimul an vârsta la care încep elevii să consume droguri este de 12 ani.

”În puține cazuri mai sunt tineri care încearcă să înlocuiască etnobotanicele cu medicamente, codeină și alte medicamente pe care le găsesc prin casă și au auzit ei că au ceva efecte asemănătoare cu drogurile. Dar pentru că sunt așa mici, de la farmacie nu pot cumpăra fără rețetă, așa că  într-un final revin la etnobotanice”, mai povestește Mihai Copăceanu.

Furnizorii  principali sunt internetul și copiii mai mari, modalități care le ușurează accesul la droguri și nu îi supune la riscuri prea mari de a fi depistați de poliție.

Majoritatea ”prafurilor” dau dependență și unii tineri încearcă să le înlocuiască cu marijuana, iar așa ajung să consume regulat cel puțin două tipuri de droguri, la 12-13 ani.

Anturajul mai important decât familia                                                   

Casa Olarului – centrul de tratament pentru dependența de alcool, droguri, jocuri de noroc  de la Șura Mică este unul dintre locurile în care ajung adolescenții care se apropie de 18 ani și se luptă cu dependența de ani de zile.

”Consumul începe în adolescență pentru cei mai mulți, pe la 13-14 ani și ajung să consume de obicei din cauza anturajului. Și se apucă inițial de etnobotanice căci sunt mai ieftine, pun mai mulți bani și cumpără un pachet. Apoi încep să mărească doza și în scurt timp ajung dependenți. Copiii provin din toate mediile, sunt și tineri din familii organizate, cu o situație materială bună, dar sunt și copii din familii în care unul sau ambii părinți sunt plecați la muncă în Germania, iar ei rămân cu bunicii”, spune psihologul centrului, Gabriela Bălan.

Presiunea anturajului îi determină să consume și când ies dintr-un centru vindecați, cad pradă tentației cei cu o insuficientă maturitate emoțională.

”Ei motivează că nu se pot distanța de anturaj, că e un refugiu pentru ei, în condițiile în care simt că părinții nu îi înțeleg și nu pot comunica eficient cu ei. Mulți foști dependenți povestesc că ei nu reușeau să înțeleagă ideea de distracție, de destindere fără droguri”, mai povestește Gabriela Bălan.

ARTICOLE PSIHOLOGIE · REGANDIM SIBIUL. SIBIU 100%.

Psih. Mihai Copăceanu: Cred că în cazul familiei Bodnariu se vor ivi informații noi, surprinzătoare

Drama familiei Bodnariu, stabilită în Norvegia, căreia autoritățile le-au luat cei 5 copii, considerând că părinții au fost abuzivi cu ei, a născut un val de indignare în rândul opiniei publice. Astfel, atât în orașe din România, cât și din alte țări europene, oamenii au ieșit în stradă, considerând nedreaptă decizia autoriăților norvegiene. Cum este văzut acest caz prin ochii unui psiholog român, aflăm dintr-un interviu acordat Sibiu 100% de Mihai Copăceanu.

articol publicat de Odeta Veştemean în Sibiu 100%  la 15.01.2016

Mihai-Copaceanu-800x589

Care este opinia dumneavoastră cu privire la ceea ce i s-a întâmplat familiei Bodnariu în Norvegia? Este vorba despre un abuz al autorităților sau un abuz al părinților asupra copiilor?

Cazul este extrem de sensibil. Eu, ca psiholog din Sibiu nu am nicio abilitate sau competenţă de a mă pronunţa dacă autorităţile au produs un abuz sau nu. Orice extremă este greşită. Nu privesc situaţia în alb-negru şi nici nu mă situez în niciuna dintre tabere. Din păcate, multe informaţii ne lipsesc, iar a da verdicte de la distanţă, a emite păreri, dintr-o altă ţară, doar pe baza unor ştiri şi mărturii neclare, fără a avea acces la poziţii oficiale este riscant şi incorect. Personal, am observat ezitarea constantă şi repetată a tatălui în a oferi unele răspunsuri. Semn că ne ascunde ceva. Ca psiholog, sunt obligat să fiu neutru, obiectiv, imparţial şi onest şi pot face doar afirmaţii cu sens general. Cred că informaţii noi, surprinzătoare, se vor ivi.

În calitate de psiholog, cum considerați că îi afectează acum pe copii scoaterea din familie, având în vedere că cei 5 au vârste cuprinse între 4 luni și 9 ani?

Despărţirea copiilor de părinţi reprezintă o traumă în sine indiferent de durata acestei perioade. Cu cât perioada este mai îndelungată, cu atât suferinţa este mai profundă. Dar a face predicţii despre modul în care copiii vor fi afectaţi îmi este imposibil şi oricine se exprimă în acest sens greşeşte. Modul în care fiecare copil va procesa despărţirea rămâne încă necunoscut nouă acum. Orice specialist ar trebui să fie atent în declaraţii, să nu răspundă bazat pe furie şi subiectivism. Mai mult, eu din România, nu pot evalua copiii pe care nu-i văd, nu-i primesc în cabinet şi nu desfăşor câteva şedinte de evaluare. În acest caz cum mi-aş permite să-mi dau cu părerea. Mă întristează că până şi Ezekiel, de doar 4 luni, a fost deprivat de siguranţa, ataşamentul şi iubirea părinţilor. În psihologie, ştim cât de esenţială este mai ales relaţia afectivă mama-bebeluş în primele luni de viaţă. În ce sens a însemnat familia pentru el un pericol încă îmi scapă. Stabilitatea şi sentimentul de siguranţă psihoafectivă a acestei legături mamă-bebeluş determină dezvoltarea unui sine sănătos al copilului.

Ce consecințe are pe termen lung pentru copii separarea de părinți?

Psihologic, nu avem studii care să evalueaze efectele directe doar ale separării de părinţi. Este deprivat de părintele abuzator dar trăieşte într-un mediu sigur, sănătos, pozitiv nu are aceleaşi efecte cu o altă deprivare a unui copil care acum trăieşte într-un mediu disfuncţional şi nociv sau cu un orfan adoptat. Avem studii experimentale pe animale (şoareci), ce studiază hormonii responsabili de modificările biochimice, endocrinologice şi comportamentale în legătură cu stresul. Deprivarea de îngrijirea paternală e observabilă la stadiul de adult prin măsurarea hormonilor responsabili de stres şi anxietate cronică. Un răspuns ar fi că deprivarea duce la anxietate cronică şi stres (la animale) şi la nivele scăzute de interacţiune socială, inclusiv în cazul deprivării doar de tată.
La oameni, avem studii retrospective, la adulţi cu anumite tulburări ( de exemplu, adenom de glandă pituitară) şi s-au constatat cazuri de deprivare paternală în copilărie. UNICEF are un studiu calitativ în Republica Moldova, cu 160 de copii deprivaţi de părinţi prin imigrarea acestora. Copiii prezentau dificultăţi în depăşirea separării de părinţi, tulburări în dezvoltarea psihoemoţională, sentimente de vinovăţie şi izolare de prieteni. Copiii mici şi-au externalizat mai uşor emoţiile cauzate de separarea de părinţi decât cei mai mari.

Cât de credibile pot fi spusele copiilor referitor la abuzurile fizice, pe baza cărora autoritățile s-au autosesizat, ținând cont de faptul că micuții îmbină realitatea cu ficțiunea, au prieteni imaginari etc.?

E o falsă problemă. Noi, ca psihologi, obţinem informaţii de la copii prin diferite metode şi tehnici specifice, prin interviuri repetate, evaluări, analize, dar nu ne bazăm exclusiv pe aceste declaraţii. Afirmaţiile copiilor sunt întotdeauna coroborate cu alte tipuri de dovezi, cu mărturii suplimentare, informaţii din partea părinţilor, rudelor, aparţinătorilor, autorităţilor, anchete etc. Nicio decizie nu se ia de o singură persoană şi desigur nici în urma declaraţiilor ad litteram ale copiilor. Copiii, cu toate că interpretează diferit sau eronat, denaturează, exagerează, minimalizează sau de la o anumită vârstă oferă informaţii ireale, adică ne spun minciuni, specialiştii au metode specifice de deosebire a adevărului de fals. În acest caz, afirmaţiile copiilor care amintesc de violenţă vor fi probate.
Procedural înţeleg că izolarea copiilor, văzută ca măsură extremă, ar avea rolul de a proteja copiii de eventualele influenţe ale părinţilor. Evaluarea trebuie să fie obiectivă şi prin acest proces de evaluare se elimină orice fel de influenţă în sensul schimbării declaraţiilor. Ştim ce se întâmplă în România când o declaraţie ulterioară contrazice prima declaraţie, când inclusiv minorii abuzaţi fizic sau sexual îşi retrag declaraţiile.

În urma mediatizării acestui caz, cu care s-au solidarizat părinți din întreaga Europă, au început să iasă la iveală mai multe demersuri abuzive ale societății norvegiene. Dumneavoastră ce informații aveți, cum vi se pare legislația norvegiană, încalcă drepturile cetățenilor unui stat de drept?

Am citit regulamentul instituţiei în engleză. Instituţia funcţionează sub Ministerul Copiilor, Egalităţii şi Incluziunii Sociale, adică nu este una privată, cu scopuri meschine. Orice regiune, judeţ are un astfel de serviciu. Principiul care primează este „binele copilului”, iar scopul este să ofere asistenţă, aşa cum apare în 80% dintre acţiunile lor, nu să ia copii. Ce mai face acest serviciu? Oferă consiliere, grupuri de sprijin pentru părinţi, suport financiar pentru frecventarea grădiniţei şi şcolii şi alte activităţi şi cheltuieli, vizite la domiciliu, odihnă în weekenduri, cazare la cerere în regim de urgenţă sau pe termen lung. Aceeaşi instituţie ne informează că imigranţii cunosc foarte puţin despre modul de funcţionare a protecţiei copilului. Comparativ cu alte ţări, Norvegia are un număr mic de copii ce trăiesc în plasament, iar din unele date se pare că doar 39 de copii au fost daţi spre adopţie. În regulament e scris „Deprivarea copilului de părinte întotdeauna este ultima opţiune.” Şi are loc doar dacă se îndeplinesc concomitent două condiţii: e necesară şi în beneficiul copiilor. Odinul de plasament este emis de către Consiliul regional de Protecţie Socială sau de către Tribunalul Districtual numai atunci când copilul a fost supus unei neglijenţe grave, maltratare sau abuz. Credeţi că dacă nu ar fi fost în beneficiul copiilor şi-ar fi permis acestea autorităţile străine? Ca urmare a discuţiilor cu autorităţile române, Norvegia a declarat că dacă este în interesul copiilor şi nu lezează cu nimic, permite inclusiv vizitarea copiilor de către consulul român. Exemplele de neglijare gravă din legea norvegiană sunt: violenţă, abuz grav, consumul de substanţe al părinţilor şi afectarea sănătăţii prin incapacitate sau neglijare. Părintele are dreptul de a angaja proprii experţi care să evalueze şi să raporteze despre situaţia copiilor. Părinţii au dreptul la asistenţă legală gratuită, să fie ascultaţi şi să conteste decizia la Tribunal. Legislaţia norvegiană respectă drepturile copilului pentru că se obligă să respecte convenţiile internaţionale pe care le-a semnat, precum Convenţia ONU privind Drepturile Copilului adoptată încă din 1989 şi semnată de 194 de ţări şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului unde principiul interesul superior al copilului este aspru subliniat. Dar vreau să subliniez – dacă nu avem informaţii de la instituţie, nu cunoaştem, nu o putem acuza de abuz. Dar tot legea norvegiană ne explică rolul confidenţialităţii: pentru a proteja familia şi copilul. În România este extrem de diferit, când totul apare în presă, adevăr şi fals, în defavoarea copiilor, când inclusiv unei minore violate de 7 tineri i se ia un interviu televizat live. De nepermis.

Partea română, inclusiv prim-ministrul Dacian Cioloș, au anunțat public că statul român se implică activ și urmăresc desfășurarea anchetei. În acest caz ar fi eficientă o plângere a Guvernului României împotriva Norvegiei la CEDO, având în vedere că după numai o lună de la preluarea copiilor acest stat a deschis proceduri pentru ca ei să fie adoptați ?

Guvernul, preşedintele, Ministerul de Externe au contact cu autorităţile norvegiene la nivel înalt, sprijină familia, însă subliniază două aspecte: respectă legea norvegiană şi nu pot interveni în desfăşurarea anchetei. De aceea, nu cred în varianta plângerii la CEDO, pentru că ar fi incorect politic şi ar denatura relaţiile diplomatice dintre cele două state. Nu se va întâmpla.

Credeți că până la urmă familia Bodnariu va avea câștig de cauză?

Cred că da. Copiii se vor întoarce la familie. Noi greșim când judecăm şi interpretăm româneşte practici şi legi ale Occidentului pe care nu le cunoaştem sau deţinem informaţii parţiale. Dacă la noi o palmă este tolerată, fie din partea părinţilor sau profesorilor, acolo nu sunt permise. De exemplu, cazurile de abuz emoţional sunt extrem de aspru sancţionate. Am simţit asprimea legii când am trăit în Marea Britanie. Inclusiv bancurile cu conţinut sexist, misogin, nu erau permise. Odată, am realizat o prezentare pentru o întâlnire cu psihologi despre efectele alcoolului şi am adăugat câteva fotografii cu fete ce zăceau noaptea pe străzi sub influenţa alcoolului, însă colegii înainte de a o susţine mi-au sugerat să şterg aceste imagini pentru că sunt discriminatorii. Imaginile erau reale, prezentau realităţi şi cu toate acestea, altfel sunt percepute respectul şi demnitatea umană. Şi am renunţat. Personal, aş profita de acest caz să mă uit în ograda proprie la miile de copii abuzaţi zilnic. Şi în România, potrivit Legii 272/2004 (art. 52, art 89 şi art 96), cadrele didactice sunt obligate şi orice angajat al unei instituţii publice sau private care intră în contact cu copilul este obligat să anunţe de urgenţă cazurile reale sau chiar vreo suspiciune de abuz şi neglijare către protecţia copilului. Eu, personal, în şcolile în care am lucrat, am sesizat în repetate rânduri Protecţia Copilului. Îmi spuneţi câte alte cadre didactice sau funcţionari au făcut acest lucru în Sibiu? Aceeaşi lege obligă Direcţia să verifice o sesizare, iar dacă constată că un copil este în pericol iminent, se ia măsura plasamentului în regim de urgenţă: pe loc, dacă nu există opoziţie sau prin instanţă, dacă persoanele se opun. În astfel de cazuri, declaraţia copilului este necesară și pe toată durata plasamentului în regim de urgenţă se suspendă de drept exerciţiul drepturilor părinteşti (art. 68 alin.5).

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Programul de lucru ar putea fi redus de la opt la şase ore

publicat de Alexandra Dragut in Tribuna la 20 octombrie 2015

Angajaţii ar putea să stea la muncă doar şase ore, în loc de opt. Senatorul UNPR Ioan Iovescu a discutat cu mai mulţi parlamentari, inclusiv cu vicepremierul UNPR Gabriel Oprea, şi doreşte ca ideea suedezilor de a reduce programul de lucru, să fie implementată şi la noi. Parlamentarul susţine că această măsura le-ar permite românilor să câştige mai mult şi va elabora un proiect de lege în acest sens, pentru a putea fi supus la vot.

Principalul avantaj al scăderii orelor de lucru de la opt la şase ar fi creşterea eficienţei angajaţilor, dar şi faptul că şi-ar mai putea găsi un al doilea job, part-time, care îi va face să câştige mai mult, potrivit senatorului UNPR. „Una este un randa­ment la şase ore şi alta e un randament la opt ore. Cei care lucrează în fabrici pe bandă, nu este uşor ca opt ore să tragi”. Anul trecut, angajaţii cu normă întreagă din România au lucrat cel mai mult din Uniunea Euro­peană, 41 de ore pe par­cursul unei săptămâni, po­trivit unui raport al Fundaţiei Europene pentru Îmbună­tăţirea Condiţiilor de Muncă şi Viaţă. Orele lucrate se re­feră doar la locul de muncă principal, excluzând o a doua slujbă sau activităţi part-time.
Angajaţii recunosc că le-ar plăcea să stea mai puţin la serviciu, dar nu văd efi­cientă o astfel de schimbare. „Nu cred că este cineva care să spună că nu i-ar plăcea să muncească mai puţin. Dar trebuie să privim lucrurile în mod realist şi să ne dăm seama că dacă stăm acasă, nici patronului nu îi merge bine şi nici angajatul nu mai câştigă. Cred că 8 ore pe zi, cinci zile pe săptămână este un pro­gram corect. În mai toate ţările civilizate este la fel. Unii lucrează şi mai mult de atât, bineînţeles fiindu-le plătite orele suplimentare”, spune Cristina, o angajată.

„Nu cred că va avea sprijin parlamentar”

Psihologul Mihai Copă­ceanu o vede ca pe o mă­sură bună pentru angajaţi, dar nu crede că propunerea va fi acceptată de parlament.

„Teoretic pare o idee bună şi salutară printre angajaţi. Nu cred că va avea sprijin parlamentar. Cunoscând faptul că românii oricum muncesc multe ore depă­şind programul şi în acest caz cele şase ore vor fi depă­şite. Pentru un angajat, un timp mai scurt va fi în fa­voarea lui şi asta ar prezenta un avantaj pentru angajator dacă eficienţa muncii va creşte. Oricum, după cinci sau şase ore, randamentul scade. Dar angajatorii pot profita şi vor afirma, de exem­plu, că dacă se munceşte mai puţin se va plăti mai pu­ţin. Două ore pe zi în­seam­nă 10 pe săptămână şi 40 pe lună, ceea ce face o dife­renţă considerabilă”, ne-a precizat psihologul sibian. 

Programul de lucru ar putea fi redus de la opt la şase ore
Senatorul Ioan Iovescu crede că România ar trebui să fie a doua ţară din Uniu­nea Europeană, după Sue­dia, care să opteze pentru mai puţine ore de muncă pe zi. Proiectul de lege ar urma să se concretizeze cel târziu anul viitor, după cum a spus politicianul.

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

De ce unii sinucigaşi îşi ucid şi copiii. Studiu: În România trăiesc 210.000 de persoane cu probleme de sănătate mintală

articol publicat de Ioana Nicolescu pe Adevarul.Ro la 11 oct 2015

Răzbunarea pe fond de depresie pare să fie motivul principal pentru care avocata care s-a aruncat joi seara de la etajul 8 dintr-un bloc din cartierul Crângaşi şi-a luat cu ea şi copilul de 5 ani. Pe biletul pe care l-a lăsat în urmă a scris „numai Gabi e de vină”, Gabi fiind iubitul femeii şi tatăl copilului. Avea probleme mintale, spun psihologii. De altfel, un studiu arată că 210.000 de români suferă de probleme mintale.

Psihologii spun că actul de sinucidere este un efect al unei stări grave de depresie, care este o boală mintală, iar potrivit unui studiu, peste 210.000 de români au probleme mintale. Studiul, lansat de Fundaţia Estuar, de Ziua Mondială a Sănătăţii Mintale, arată că în România, la sfârşitul lunii iunie, trăiau peste 210.000 de persoane cu probleme de sănătate mintală, iar 22.000 dintre acestea sunt copii.

arhiva adevarul

„În România, numărul persoanelor cu probleme de sănătate mintală este în creştere de la an la an. Doar în ultimele 12 luni numărul acestor persoane a crescut cu aproape 3.000. (…)

Desigur că numărul real al acestora este mult mai mare, în principal din două mari motive, pe de o parte mersul la psiholog sau la un specialist în sănătate mintală este încă ruşinos şi privit ca ceva tabu şi pe de altă parte faptul că există în continuare o lipsă de informare sau de educare la nivelului publicului larg cu privire la existenţa unor astfel de servicii”, a explicat preşedintele Estuar, Cristian Andrei, citat de Mediafax. Reţinerea românilor de a apela la ajutor profesionist duce la ignorarea unor cazuri foarte grave de depresie, care pot avea rezultate tragice, cum a fost cazul femeii care s-a sinucis joi seara luând cu ea şi copilul ei de 5 ani. Cazul acesta este deosebit de şocant tocmai fiindcă o mamă a sfârşit şi viaţa copilului ei.

Psihologul şi bloggerul adevarul.ro Mihai Copăceanu spune că motivele sinuciderii diferă de la caz la caz, dar că în cele mai multe cazuri actul sinuciderii este un simptom, un efect al unei depresii. „De ce îşi iau unii sinucigaşi copiii lor cu ei? Pot fi câteva explicaţii şi întotdeauna este vorba de o gândire iraţională: «Dacă eu mor, ce face el singur?» sau «Eu nu mai am cale de scăpare din această stare decât moartea, dar copilul va suferi dacă este orfan, e mai bine să-l iau cu mine». Dar mai există şi un al treilea scenariu, răzbunarea: «M-ai făcut să sufăr, atunci te fac şi eu pe tine să suferi, îţi iau copilul tău cu mine». Este o deformare severă a realităţii din cauza depresiei şi, în general, nu este un gest premeditat, sinuciderea e un gest impulsiv„, a explicat Copăceanu.

Şi criminalistul Dan Antonescu, blogger adevarul.ro, este de părere că răzbunarea pare să fie motivul pentru care femeia s-a aruncat de la etaj luând-o şi pe fata ei. „Se pare că este vorba de o posibilă depresie cauzată de conflictele pe care le avea cu iubitul ei, Gabi.

În cazuri de depresie, trebuie să se apeleze la ajutor profesionist de la un psiholog sau de la un psihiatru. Părerea mea poliţienească, am întâlnit multe cazuri de sinucidere, este că sunt situaţii când victima consideră că nu mai are cale de ieşire, nu mai are argumente, fiind în prag de sinucidere, vrea să se răzbune şi ia şi viaţa copilului persoanei pe care vrea să se răzbune.

Mesajul este clar, dar gestul presupune un egoism dus la extrem. Există situaţii în care victima se inspiră de la un alt caz. Gesturile acestea nu au nicio noimă şi nimeni nu va şti ce a fost în mintea sinucigaşului când a făcut gestul”, a explica Antonescu. De asemenea, criminalistul mai spune că semnele de depresie pe care prietenii, colegii şi rudele le pot observa la o persoană sunt apatia, irascibilitatea, delăsarea, dezorientarea sau indolenţa.

Şi psihologul Diana Ioaneş spune că în acest caz se pare că este vorba de răzbunare. „Este o disperare extremă, o vorba de răzbunare maximă faţă de partener ceea ce denotă patologie şi egoism maxim. În cazul unei mame, este clar că e afectat instinctul matern. Probabil că victima nu credea că gestul l-ar afecta pe cel pe care vroia să se răzbune dacă îl făcea singură. Depresia întunecă judecata, în astfel de cazuri este posibil ca persoana să facă gestul acesta fiindcă nu mai speranţă nici măcar pentru copil.

Trebuie să înţelegem că depresia este o boală mintală şi că actul de sinucidere lasă urme adânci, cei dragi ajung să se învinovăţească în situaţiile astea”, a explicat Ioaneş. Cum s-a întâmplat tragedia Femeia în vârstă de 35 de ani, de profesie avocat, şi-a aruncat joi seară, în jurul orei 23.00, copilul de 5 ani de la etajul opt al unui bloc din Crângaşi, iar apoi s-a sinucis aruncându-se şi ea în gol. Se pare că aceasta ar fi fost în stare de depresie, după o ceartă cu iubitul ei. Ea a lăsat un bilet de adio în care îi spunea mamei sale că „numai Gabi e de vină”.

Cercetările au stabilit că Gabi era iubitul femeii.â şi tatăl fetiţei.

Dosarul a fost preluat de Serviciul Omoruri, care a deschis o anchetă coordonată de procurorii Parchetului Tribunalului Bucureşti, în condiţiile în care încadrarea faptei este crimă, urmată de sinucidere. La Poliţia Capitalei urmează să fie audiate persoane care pot da detalii privind împrejurările în care s-a produs incidentul.

Citeste mai mult: adev.ro/nw2mwu

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

Copiii români, cei mai fericiţi din Europa! Cum explică specialiştii acest clasament surprinzător

articol publicat de Claudia Spridon la 19.08.2015 pe Adevarul aici 

copii romani

Copiii români sunt cei mai fericiţi din Europa, potrivit unui studiu de amploare făcut de o asociaţie britanică, la care au participat elevi cu vârste cuprinse între 10 şi 12 ani din 15 ţări. Copiii români ocupă locul doi în lume, în topul fericirii, după cei din Columbia, în timp ce la coada clasamentului s-au situat ţări precum Marea Britanie şi Germania.
Specialiştii atrag însă atenţia că acest clasament este discutabil, întrucât fiecare copil percepe altfel fericirea.  

Totuşi, potrivit studiului, copiii români au o stimă de sine ridicată, sunt mulţumiţi de aspectul lor fizic şi sunt încântaţi de ceea ce fac la şcoală. De cealaltă parte, britanicii de 10-12 ani sunt nemulţumiţi de viaţa lor în ansamblu şi au probleme atunci când vine vorba de încrederea în propriul aspect fizic.

Ce face copilul român de 12 ani şi ce face un copil britanic la 12 ani? La 12 ani copilul este deja integrat într-un colectiv şcolar, are prieteni, socializează, îl preocupă deja timpul liber, sporturile şi probabil micile pasiuni încep să devină importante. Evident că nu mai este copil speriat şi nesigur abia intrat în şcoala şi nici nu este copil aflat la pubertate spre adolescentă când apar alte neplăceri. Teoretic e o perioadă prielnică copilăriei sale”, explică psihologul Mihai Copăceanu.

În opinia acestuia, copiii defavorizaţi social pot raporta un grad ridicat de fericire dacă universul lor de manifestare se limitează la viaţa la ţară, creşterea animalelelor şi legătura cu natura.

„Ce poate fi mai fericit pentru un copil dintr-un sat de munte decât să se joace zilnic, după câte ore de şcoală, pe întinsa pădure din jurul casei sale ? chiar dacă nu are curent electric. El este mulţumit. Are prieteni cu care să se joace. De fapt el raportează fericirea sa la condiţiile sale. Nici n-ar şti cum să utilizeze o tabletă şi probabil l-ar pliciti acest fapt”, a punctat specialistul.  

Copiii, mulţumiţi de ce învaţă la şcoală    Mai departe, studiul arată că elevii de 10 ani de la noi au acordat nota 9,3 sistemului de învăţământ, declarându-se încântaţi de materiile pe care le studiază şi de modul în care li se predă la şcoală. Însă, copiii cu doi ani mai mariau scăzut nota dată sistemului de învăţământ la 8,9.    O explicaţie pentru nota mare obţinută de sistem, care este deseori criticat pentru carenţele sale, ar fi lipsa de alternative a copiilor.

„O familie de români, acolo unde este cazul, chiar se implică într-o educaţie de succes, cu rezultate şcolare ridicate, tocmai pentru mândria părinţilor. Părinţii îşi hrănesc propria stimă de sine prin rezultatele educaţionale ale copiiilor”, susţine Mihai Copăceanu.  

Agresivitatea în şcoli, un fenomen de amploare 

Acelaşi studiu arată, însă, că elevii sunt conştienţi de gradul ridicat al violenţei în şcoli, fenomen ce a luat amploare în ultimii ani. Concret, 19% din respondenţi susţin că au fost implicaţi în cel puţin trei incidente violente în sala de clasă în decursul unei luni, în timp ce 11% spun că au avut altercaţii cu colegii o singură dată. Ţara noastră se clasează, astfel, pe primul loc din punct de vedere al violenţelor în instituţiile de învăţământ.

„Din fericire în România fenomenul de buling nu este atât de ridicat precum în alte ţări deşi mai ales în ultimii doi ani bulingul în şcoli a crescut. În raportarea gradului de fericire, relaţia cu şcoala are un loc esenţial”, completează Mihai Copăceanu. 

Cercetarea a încercat să scoată la iveală şi măsura în care copiii  din categoria 10 – 12 ani îşi cunosc, încă de mici, drepturile. Astfel, 77% din copiii norvegieni au explicat că îşi cunosc drepturile, pe locul doi situându-se micuţii din Columbia, iar pe trei cei din Polonia. România ocupă locul 6 în clasament, codaşi fiind englezii şi sud coreenii, şi ei nefericiţi conform studiului amintit.

Dacă au răspuns afirmativ nu înseamnă că îşi cunosc drepturile. Întrebarea imediat următoarea de verificare ar trebui să sune « care sunt drepturile tale. Enumeră-mi te rog 5 dintre acestea”. Copiii de 10 ani din România încă nu beneficiază de totalitatea drepturilor lor, fie că vorbim de mediul familial sau de cel şcolar”, a precizat psihologul. 

Copiii români nu sunt independenţi de familie   Acesta este ferm convins că răspunsurile date de copiii români ar fi fost complet diferite dacă aceştia ar fi responsabilizaţi de mici şi independenţi parţial de familie, aşa cum se întâmplă în alte ţări eurpene precum Finlanda, Danemarca sau Marea Britanie.

„Răspunsurile au fost influenţate în mare măsură de faptul că la noi părinţii se implică activ în viaţa copilului cel puţin până la clasa a XII-a”, a adăugat Copăceanu.

Studiul arată de asemenea că fetele din Marea Britanie sunt pe penultimul loc în ceea ce priveşte încrederea în propriul aspect fizic, acordându-şi nota medie 7,3, în condiţiile în care cea maximă este 10. Fetele românce s-au clasat pe primul loc, acordându-şi nota 9,4.

„Fetele de 12 ani au o imagine de sine ridicată pentru că se simt bine cum arată. Dar treptat apare o schimbare. Fetele din România încă de la 12 ani devin din ce în ce mai mult interesate de aspectul fizic, de modul în care se îmbracă, de machiaj, tunsoare şi de imaginea corporală,de masa corporală”, conchide psihologul.  

Topul tărilor cu copii fericiţi

1 Columbia

2 România

3 Israel

4 Turcia

5 Africa de Sud

6 Algeria

7 Ethiopia/Nepal

8 Spania

9 Polonia

10 Norvegia

11 Estonia

12 Germania

13 Anglia

14 Coreea de Sud

Citeste mai mult: adev.ro/ntcbgv

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

Evaluare: pedepsele violatorilor de la Vaslui, benefice, dar indulgente

articol publicat de Sorin Ghica la 17 august 2015 în Adevărul cu referire la condamnarile cazului de viol de la Vaslui

A 646x404

Specialiştii în drept, dar şi psihologii şi sociologii admit că pedepsele primite de cei şapte violatori în primă instanţă, dincolo de cuantumul lor discutabil, au un efect benefic. Nu atât pentru autorii faptei, cât pentru comunitatea care i-a protejat şi le-a încurajat atitudinea ulterioară.

Sociologul Alfred Bulai apreciază viteza cu care s-au mişcat judecătorii, la presiunea opiniei publice, chiar dacă pedepsele nu au fost exemplare. ”E de apreciat celeritatea cu care s-a judecat acest caz. De multă vreme nu am mai văzut pedepse care să se dea atât de repede. Să nu uităm că trăim într-o ţară în care procesele durează ani de zile. Presiunea publică a făcut să urgenteze situaţia uşor aberantă în care violatorii erau liberi.

Noi am văzut doar gesturile cretine al respectivilor, care nu au făcut decât să-şi maximizeze vina în spaţiul public. Comportamentul lor ulterior cu siguranţă a contribuit în mod negativ la calcularea pedepselor.  Pe de altă parte, pedepsele nu au fost cele mai mari”, arată sociologul. Acesta pune accent pe rolul preventiv al pedepselor dictate de judecători. „Ce este mai important este efectul public şi social pe care-l au astfel de sancţiuni, chiar dacă par mici la prima vedere. Pedepsele lovesc serios în acest gen de comportament, nu atât al autorilor violului, cât al comunităţii, care nu vedea nimic grav în ceea ce au făcut. Deci, efectul benefic cu adevărat nu va fi cât vor sta ei în închisoare, ci la nivelul comunităţii. Este un şoc pentru comunitate şi aşa şi trebuie”, explică Bulai. Alfred Bulai subliniază însă că deşi violatorii au primit pedepse relativ mici, aceştia nu vor avea viaţă prea uşoară după gratii.

”Nu ştiu în ce penitenciar vor ajunge, dar în general violatorii nu au o viaţă prea uşoară în puşcărie. Deci, sancţiunea ar putea fi mult mai dură decât ne gândim acum. Există un anumit cod în închisori, iar violatorii sau pedofilii nu sunt prea bine văzuţi. S-ar putea să experimenteze senzaţii noi…”, a arătat expertul. Antonescu: S-a făcut parţial dreptate

La rândul lui, specialistul criminolog Dan Antonescu, fost şef al Serviciului Omoruri din Poliţia Capitalei, arată că pedepsele primite de violatori vor avea efect doar parţial, din cauza indulgenţei judecătorilor. ”S-a făcut parţial dreptate. Dacă în privinţa celor trei care au recunoscut de la începutul anchetei comiterea faptei, se explică aplicarea circumstanţelor atenuante, aşa cum prevede legea, pentru ceilalţi patru, care fie au refuzat să dea declaraţii, fie au dat declaraţii mincinoase sau nu au vrut să colaboreze în niciun fel cu anchetatorii, nu înţeleg de ce s-a manifestat indulgenţă”, a declarat expertul. Potrivit acestuia, autorii aveau de partea lor doar circumstanţe agravante, care ar fi trebuit taxate de instanţă. ”Comportamentul autorilor, ulterior comiterii faptei, ar fi trebuit să fie un semnal pentru instanţă că oamenii ăştia nu au înţeles gravitatea faptei lor.

Atitudinea celor şapte tineri pe tot parcursul anchetei, încurajaţi de comunitate, a arătat opiniei publice că ei se mândresc cu ceea ce au făcut. Instanţa avea posibilitatea să dea nişte pedepse mai mari, pentru că a fost vorba de un concurs de infracţiuni – viol în formă agravantă cu lipsire de libertate în mod ilegal. Nu ştiu de ce judecătorul s-a oprit aici. Dar judecătorul este suveran şi noi trebuie să-i respectăm decizia”, a spus Dan Antonescu. Expertul consideră că pedepsele, dincolo de rolul punitiv, trebuie să transmită ”un mesaj”.  ”Suntem şocaţi de acest fenomen, în ultima vreme cazurile de viol s-au înmulţit. De aceea, ar fi fost nevoie de un mesaj de descurajare pentru potenţialii infractori. Or, acest mesaj nu a venit. Aceştia oameni care au fost condamnaţi deja calculează că vor fi liberi după ce vor face două treimi din pedeapsă. Lucrul cu adevărat bun este trecerea autorilor în arest preventiv. Este o măsură absolut firească, protectoare pentru populaţie, descurajantă pentru potenţialii violatori”, a mai precizat Antonescu.

Copăceanu: Autorităţile ar trebui să înveţe din acest caz

Psihologul Mihai Copăceanu priveşte pedeapsa primită de violatori din perspectiva victimei. Indiferent de anii primiţi de cei care i-au făcut rău, aceasta va trăi în continuare un coşmar. ”Indiferent de numărul de ani pe care îl primeşte un violator, asta nu schimbă foarte mult starea psihică a victimei. Opinia publică va fi satisfăcută de faptul că violatorii sunt în puşcărie. Victima rămâne însă cu trauma. Trăind într-o comunitate mică, alături de familiile violatorilor, fata va fi considerată vinovată de aceste condamnări. Presiunea ar putea fi chiar mai mare acum. Ce se schimbă este percepţia şi nivelul de emoţie al comunităţii de acolo, dar şi la nivel naţional. Starea victimei nu se va schimba”, a declarat psihologul. Ce se poate face?

Autorităţile ar trebui să înveţe ceva din acest caz, pentru ca astfel de situaţii să nu se mai repete, arată specialistul.  ”Pe mine, ca psiholog mă interesează, plecând de la acest caz, ce schimbări vor face autorităţile pentru ca victimele să fie protejate. Cea mai mare eficienţă în astfel de cazuri o au ONG-urile, care compensează neputinţa statului. De multe ori, acestea oferă victimelor asistenţă psihologică sau juridică. Este important ca, plecând de la acest caz, justiţia să ia act de cum trebuie îmbunătăţită procedura de protecţie a victimei şi cum trebuie să fie asigurată asistenţa juridică şi psihologică a acesteia. Aici avem lacune foarte mari. Acest caz a arătat cât suntem de ineficienţi”, a declarat Mihai Copăceanu.

Citeste mai mult: adev.ro/nt8mv6

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

VIDEO Adevărul Live: Ce este coaching-ul şi care este diferenţa între acesta şi şedinţele la psiholog

interventie video via skype pentru Adevarul live la 25.02.2015 semnat Ioana Nicolescu şi Roxana Garaiman

Miercuri, la Adevărul Live de la ora 14:00, am dezbătut alături de mentor coach-ul Viorel Apetrei şi de psihologul Mihai Copăceanu, o temă de actualitate: ce este coaching-ul şi care este diferenţa dintre şedinţele de coaching şi cele de la psiholog.

rincipalele comentarii: „Coaching modern are o istorie mai recentă, în ultimii 20-25 de ani. Practic este o acompaniere, în care clientul îşi găseşte resurse şi le pune în aplicare. Ajutăm clientul să ia o decizie. Cred că în România a apărut de 10-12 ani, când au apărut primele şcoli. În România sunt 20 acreditaţi, din care 5-6 sunt profesionişti“, a spus Viorel Apetrei. „Există mai multe tipuri de coaching. De business, personal, dar pentru mine există doar coaching. Oamenii intră într-o relaţie cu un coach atunci când nu se descurcă într-o situaţie, sau când vor să rămână motivaţi, dar nu doar când au o problemă“, a mai spus coach-ul Apetrei.

„Consilierea psihologică are scopul de optimizare, autocunoaştere a unei persoane. Trebuie diferenţiat de domeniul clinic, acolo unde vorbim de depresie, anxietate. Psihologul care se apropie de coaching nu are legătură cu domeniul clinic“, explică psihologul Mihai Copăceanu. „Coachingul curat, care respectă standardele profesionale, se preocupă de prezent şi de viitor. Când sesizăm o situaţie mai grea, îl recomand unui psiholog sau chiar psihiatru. 

Un coach are dificultăţi de a trimite un client la psihiatru sau psiholog“, susţine Viorel Apetrei. „Noi ne concentrăm pe prezent, dar şi pe trecut. Vorbim de traume ce vin din trecut, care pot fi sursa vulnerabilităţilor.

Noi nu dăm sfaturi sau sugestii. E nevoie de coaching prin prisma stresului de la serviciu sau de acasă, optimizarea la serviciu“, consideră psihologul Copăceanu. „Omul este o sumă de experienţe, fiecare trebuie să-şi cunoască capacităţile, pregătirea, limitele. Un om care foarte reţinut în şedinţe sau în faţa şefului este aceeaşi persoană şi acasă sau cu prietenii. Nu poate fi făcută o diferenţiere. Dacă acasă nu îşi asumă responsabilitatea acasa, este foarte posibil să fie şi la serviciu la fel. Este foarte important să observ clientul în diferite medii: la birou, acasă, la volan“, a explicat coach-ul Apetrei. Viorel Apetrei, mentor coach

coaching puzzle

Clienţii au un comportament demonstrativ, ne arată ce vrem să vedem „Lucrăm şi în echipe, grupuri, în organizaţii. Important este liderul şi dinamica echipei. Am avut cazuri în care liderul mi-a spus că una dintre probleme este comunicarea directă. Iar echipa a spus că nu există nicio problemă. Nu am judecat oamenii, dar le semnalizez că ceva este în neregulă. Oamenii pot opune rezistenţă coach-ului sau se pot deschide. Cu unii se poate lucra, cu alţii nu“, dezvăluie Viorel Apetrei.

 „De faţă cu noi, clienţii au un comportament demonstrativ, diferit, ne arată ce vrem să vedem. El poate dă răspunsuri pe care crede că eu vreau să le aud“, a spus psihologul Mihai Copăceanu.

„Un coach trebuie ales după faptul că nu promite marea cu sarea. Un coach are nevoie de mulţi ani de pregătire, nu câteva zile de citit nişte cărţi. Ar trebui ales pe principiul onestităţii exprimării, să fie credibil. Coaching-ul se confundă de multe ori cu mentoratul, consultanţa. Lumea începe să cunoască coaching-ul. Dar în Românie încă este la început“, a mai spus Viorel Apetrei

Ce este coaching Potrivit site-ului Societăţii Române de Coaching, „coaching” înseamnă “antrenament” şi este un termen împrumutat din sport. „Coaching-ul se referă la un parteneriat între un coach (antrenor) şi clientul său, client care doreşte să atingă un obiectiv anume, în sensul evoluţiei sau creşterii performanţei sale – în plan profesional sau individual”, scrie Societatea Română de Coaching. A apărut în urma cu mai mult de 25 de ani şi este puternic influenţat de succesul, peste ocean, a programării neuro–lingvistice. Pe scurt, coaching-ul a evoluat ca metodă de dezvoltare personală şi este, actualmente, o ramură de consultanţă cu o viziune eminamente practică şi orientată spre dezvoltarea potenţialului uman.

Există mai multe tipuri sau sisteme de coaching şi fiecare coach are propria sa cale de a-şi conduce clientul către ţelurile pe care acesta şi le-a stabilit. Există coaching eclectic, coaching specific (neuro-semantică, coaching sistemic, „focusing”, analiză tranzacţională) sau coaching informal, de exemplu coaching-ul bazat pe principii spirituale. Tipuri de coaching: 1. Business Coaching – este adresat creşterii performanţei în plan profesional – de la abilităţi de comunicare la cele manageriale, de „branding” personal şi multe altele. 2. Life Coaching – se adresează vieţii personale, acolo unde oamenii vor să dezvolte relaţii mai bune, să comunice eficient, să îşi stabilească scopuri care generează satisfacţie, echilibru, autocunoaştere, autocontrol, sănătate etc.

1906062

 

Diferenţa dintre coaching şi psihologie

„Coachingul are drept principiu de bază convingerea că orice om are în el toate resursele necesare atingerii obiectivelor benefice pe care şi le poate propune. Nu se bazează pe  conceptul de personalitate, aşa cum este el formulat de psihologia academică”, potrivit Societăţii Române de Coaching. Genul acesta de antrenament operează atât cu mintea conştientă, cât şi cu subconştientul, în funcţie de tipul şi metoda de coaching. Coaching-ul nu este psihoterapie, care presupune existenţa unei afecţiuni psihice şi a unui psihodiagnostic, precum şi a unor metode de remediere. De asemenea, coaching-ul nu înseamnă consiliere psihologică, nu este training şi nu este nici mentorat.  „Dacă schimbarea pe care o iniţiază psihoterapia este una de remediere, schimbarea propusă de coaching este una generativă, care operează cu abilităţi, talente, cunoştiinţe, cu scopul de a crea ceva calitativ superior. Clientul care se adresează unui coach are aspiraţii către ceva mai bun, are vise, dorinţe sau chiar viziuni îndrăzneţe şi este în căutarea unor mijloace de a le duce la îndeplinire”, scrie Societatea Română de Coaching.

fotocredit: bucurestifm.ro şi carrersynergy.com

Citeste mai mult: adev.ro/nkbpfg