Etichetă: psiholog

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

Evaluarea Naţională 2015

mihaicopaceanuLasă un comentariu

interviu oferit publicatiei Adevarul publicat de Ioana Nicolescu şi Claudia Spridon la 25 iunie 2015

E

Rezultate Evaluare Naţională 2015. Ministerul Educaţiei anunţă care sunt rezultatele la Evaluarea Naţională 2015, astăzi la 14:30. Experţii vor dezbate procentele comunicate de minister şi subiectele primite de elevi, cât şi ce va urma la admiterea de la liceu, la Adevărul Live de la 15:00.

Concurenţa pentru un loc la liceul Tudor Vianu va fi acerbă, subiectele au fost uşoare. Anticipez că ultima medie de intrare va creşte. Subiectele au fost foarte uşoare, problema este că nu se mai departajează elevii buni de cei foarte buni. În ultimii ani lipseşte la matematică acel subiect care să facă diferenţa pentru nota 10”, a explicat George Trifan, profesor de Matematică la Adevărul Live.  Acesta susţine că practic examenul care face diferenţa între elevi este cel de Limba Română. „Este aberant ca departajarea să fie făcută de subiectul de Limba Română”, a explicat Trifan.

Şi psihologul Mihai Copăceanu spune că au scăzut standardele prin subiectele date la Evaluarea Naţională. „Pierd foarte mult liceele foarte bune. Un elev care a luat 9,80 în 2015 este mai slab pregătit decât unul care  a luat 9,50 acum doi ani. Nu ştiu dacă acesta este obiectivul Ministerului Educaţiei”, a explicat Copăceanu, adăugând că diferenţa de 10 procente este una forţată. „Cele care pierd sunt şcolile de top, liceele de prestigiu, care vor avea elevi cu note mari dar care nu atestă cu adevărat că ei sunt foarte buni”, a completat Copăceanu.

Rezultate Evaluare Naţională 2015

George Trifan mai spune că altfel se lucrează la o clasă în care colectivul este omogen şi nu doar patru vârfuri, cum s-a întâmplat în ultimii ani.  „În liceele de top ajung copii care nu fac faţă. Ca profesor, eşti nevoit să cobori ştacheta, să te adaptezi la ce ai. Nu poţi la o clasă la care dacă nu ai cu cine să faci performanţă”, a precizat Trifan, adăugând că au fost 409 medii de zece.    „Îi minţin pe elevi, îi minţim pe părinţi”   Proximitatea ar trebui să fie ultimul criteriu de luat în calcul atunci când un părinte alege liceul pentru copilul său.

În opinia lui Adrian Troie, directorul adjunct de la Colegiul Naţional „Sfântul Sava”, susţine că vor creşte mediile la admiterea la liceu.    „Nu există generaţie formată din oameni mai proşti sau din oameni mai deştepţi. Când rezultatele sunt cu 10-15% mai mari, nu plecăm de la premisa că anul acesta sunt copii mai deştepţi, ci trebuie să ne gândim la nivelul subiectelor, care au fost mult prea uşoare. Grav este că ele nu încurajează creativitatea copiilor deloc”, a explicat Troie.    Conform acestuia, copiii sunt pregătiţi nu să înveţe ci să ia note mai mari la aceste examene. „Eu cred că notele sunt prea mare şi cred că subiectele sunt prea uşoare. Nu facem nimic dacă tot coborâm nivelul de dificultate şi ne vom minţi singuri”, a precizat Troie.  Acesta a subliniat că ultimele medii de admitere din 2014 au fost în jurul a 9,70. „Îi minţin pe elevi, îi minţim pe părinţi”, a explicat Troie.

Sfaturi pentru elevi

„Aş fi foarte curios să aflu un punct de vedere al celui de la centrul de evaluare, la ce indicatori din sistem a avut acces de a fost determinată să conceapă un astfel de subiect de dificultate redusă”, a mai spus şi profesorul de informatică George Trifan.

Potrivit lui Mihai Copăceanu, raţiunea Ministerului Educaţiei, care a scăzut gradul de dificultate la examen, a fost aceea de a avea rata de promovare mare.

„Nu cred că mai putem vorbi de un nivel mediu. Nu ştim exact la ce nivel sunt copiii, pentru că subiectele nu evaluează corect modul în care au fost ei pregătiţi. Cunosc locuri unde notele reflectă realitatea, dar sunt şi şcoli unde notele sunt umflate”, a punctat Trifan.

„Viaţa nu se sfârşeşte cu acest examen. Dacă au intrat la un liceu unde nu se regăsesc, se pot transfera. Sfatul meu este pentru părinţi care pot pune o presiune foarte mare pe cei mici.

Părinţii ar trebui să inveţe că elevii îşi aleg liceul”, a spus şi Copăceanu.   UPDATE: Rata de promovare a Evaluării Naţionale 2015 este de 79,3%, cu 10 procente mai mare ca anul trecut, a anunţat Ministrul Educaţiei, Sorin Cîmpeanu. 158.568 candidati, 409 medii de 10, în condiţiile în care anul trecut au fost 225 medii de 10. Procentul notelor peste 5 s-a mărit în toate judeţele mai puţin în Teleorman, care a scăzut de la 74% anul trecut la 67%.

646x404

 

În Bucureşti, procentul notelor peste 5 este de 89% faţă de faţă de 82% anul trecut. La nivel naţional, procentul notelor peste 5 la Limba Română este de 85,4%, iar la matematică este de  73,5%. Rezultate Evaluare Naţională 2015. Invitat în platou este profesorul George Trifan de la Colegiul Naţional „Tudor Vianu”, unul dintre cele mai bune licee din ţară. George Trifan este unul dintre profesorii care pregăteşte olimpicii României la Informatică. De asemenea, prin Skype ni se va alătura psihologul Mihai Copăceanu, blogger adevarul.ro, iar prin telefon va interveni directorul-adjunct de la Colegiul Naţional „Sf. Sava”, profesorul Adrian Troie. Adevarul.ro vă ţine la curent cu ultimele informaţii despre rezultatele de la Evaluarea Naţională 2015. Subiecte Evaluare Naţională 2015 Subiectele de la Evaluarea Naţională din acest an au fost accesibile, atât la Limba Română, cât şi la Matematică, susţin elevii şi profesorii, care au fost surprinşi de variantele care au fost trase la sorţi. La Limba Română, elevii au avut de scris despre basm, în timp ce la Matematică, cea mai temută probă de la evaluare, nivelul subiectelor a fost uşor spre mediu. Singura probă care i-a pus în dificultate pe elevi a fost examenul de la Limba Maternă, în special cel de germană, unde gramatica le-a dat bătăi de cap candidaţilor.

CALENDAR ADMITERE LICEU 2015 3 iulie 2015 – Afişarea, în fiecare şcoală gimnazială, a listei candidaţilor la liceu, în ordinea descrescătoare a mediilor de admitere 6 iulie 2015 – Eliberarea fişelor de înscriere pentru elevii care solicită să participe la admitere în alt judeţ 6 – 8 iulie 2015 – Repartizarea candidaţilor pe locurile speciale pentru romi 3 – 7 iulie 2015 – Completarea opţiunilor în fişele de înscriere de către absolvenţii clasei a VIII-a şi de către părinţii acestora, asistaţi de diriginţii claselor a VIII-a 3 – 7 iulie 2015 – Introducerea în baza de date computerizata a datelor din fişele de înscriere 4 – 8 iulie 2015 – Verificarea de către părinţi şi candidaţi a fişelor editate de calculator, corectarea greşelilor în baza de date computerizată şi listarea fişelor corectate din calculator 14 iulie 2015 – Repartizarea computerizată în învăţământul liceal de stat a absolvenţilor clasei a VIII-a care nu împlinesc 18 ani până la data începerii cursurilor anului şcolar 2015 – 2016 15 iulie 2015 – Afişarea în şcolile gimnaziale a rezultatelor/a listelor cu absolvenţii repartizaţi proveniţi din şcolile respective şi a listei cu locurile neocupate în liceele din judeţ 15 iulie 2015 – Afişarea de către liceu a listei candidaţilor repartizaţi în acea unitate 16 iulie – 24 iulie 2015 – Depunerea dosarelor de înscriere la şcolile la care candidaţii au fost repartizaţi

Peste 70% din candidaţi au luat note peste 5 la Evaluarea Naţională din 2014 La rezultatele parţiale de anul trecut de la Evaluarea Naţională, din cei aproape 160.000 de elevi care au dat examenul de Capacitate 2014, 113.250 (70,8%) au obţinut medii peste 5, iar alţi 46.703 (29,2%), medii sub 5. După soluţionarea contestaţiilor, procentul mediilor peste 5 luate de elevi a fost de 71,12%, potrivit Edu.ro. La nivel naţional, au fost 88 de medii de 10, cele mai multe înregistrându-se în judeţul Olt, unde nouă elevi au intrat la liceu cu media 10.

Citeste mai mult: adev.ro/nqjwxy

Blogul Adevarul

Sistemul educaţional românesc îşi îngroapă elevii. Dacă aveţi şansa, studiaţi în străinătate!

mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol publicat pe Blogurile Adevărul in prag de examene nationale şi BAC

poya sait

Mai rămăseseră puţine minute până la ora 8. Mă îndreptam cu paşi apăsaţi spre şcoala din colţul străzii când deja zăream părinţii agitaţi ce îşi însoţiseră copiii până la intrare. Murmurau neliniştiţi de ce va fi şi se încurajau reciproc cu expresia specifică românului „lasă, că va fi bine“. Pe holuri era încă tăcere. Directorul aştepta ora potrivită pentru a ridica subiectele.
Cei câţiva profesori şi învăţători din comisie citeau regulamente, verificau şi afişau listele cu elevii pe uşile claselor de examinare. „Oooo, ce bine că ai venit! Chiar aveam nevoie de tine! Du-te te rog vezi cum sunt elevii”, îmi zice o dirigintă. Alta profesoară zâmbitoare exclamă „ce faci, Mihai, nu ai somn de dimineaţă?! E vacanţă, ce naiba!”

Am urcat la etaj fiind convins că trebuia să-i regăsesc repede pe cei din clasa a VIII-a şi să-i încurajez, acum, cu doar câteva minute înainte de primul lor mare examen din viaţă. Copilaşii aceştia, ştiţi că au doar 14 ani? Le-am repetat mereu în întâlnirile noastre anterioare „dragii mei, cele mai mari examene în viaţă nu se dau la şcoală, dar asta nu ne scuteşte de note mari şi performanţă” (şi ei au înţeles asta), i-am motivat oferindu-le întâi încrederea mea to tală în capacităţile lor şi i-am învăţat tehnici de managment al timpului, de lecturare eficientă şi de gestionare a emoţiilor distructive. Le-am răspuns la zeci de întrebări şi i-am primit la cabinet fără ezitare. La sugestia mea, unii elevi şi-au închis contul de facebook tocmai pentru a învăţa „fără stres”. Cu câteva luni în urmă m-au rugat să-i ajut să-şi descopere interesele şi aptitudinile. Acum ştiau deja ce-şi doresc şi se visau la licee.

E atât de confortabil psihic să ştii ce vrei în viaţă şi atât de confuz şi stresant când nu ştii încotro… Am deschis prima uşă şi reacţia lor a fost de fapt un strigăt de bucurie. Am vorbit cu fiecare încercând să le evaluez starea emoţională. O elevă mi-a întins mâna dreaptă. Îi tremura parcă cu tot corpul. Mi-a răspuns scuzându-se „aşa îmi tremură mie, nu e prima oară, nu e de la examen”. Ei, da…Ca o ultimă reevaluare m-au întrebat despre poeţii contemporani români (Cărtărescu n-a lipsit, nici Dinescu pe care îl întâlnisem cu o zi înainte) şi în discuţia noastră mai în glumă, o elevă (ştiind că am publicat două cărţi) m-a asigurat că îmi va scrie numele pe foaia de răspuns. Altă elevă mi-a zis că va insera o poză: „o poză e cât o mie de cuvinte domnu’ psiholog” şi în final au vrut să-şi dea un check in pe facebook.

Evident că am diferenţiat cele serioase şi urgente de cele glumeţe şi nepotrivite. Evident că răspunsuri mulţumitoare nu au primit la întrebări de genul „ce mă ajută în viaţă să ştiu diferenţa dintre o cauzală şi o completivă directă? Şi asta mă stresează pe mine acum!”. Am intrat pe urmă şi în cealaltă clasă şi i-am încurajat mergând pe holuri până când o profesoară justiţiară (culmea, profă de religie) a strigat din toţi rărunchii să părăsesc şcoala că începe examenul şi sunt camere video şi nu avem nevoie de probleme… (Eram sigur că Ceauşescu avea să intre în urma mea). Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Ce m-a impresionat în această scenă sunt câteva aspecte. Întâi trăirile acestor copii. La 14 ani eşti încă copil: te joci, cânţi, dansezi, te distrezi şi probabil te îndrăgosteşti. Nu ai gânduri concrete de viitor pentru că viitorul nu e în lumea ta. Lumea ta e alta. Ori, aceşti elevi se îmbrăţişau unii cu alţii şi îşi făceau cruci creştineşti ca în faţa unei mari despărţiri sau a unei iminente catastrofe, un pericol de neconceput.

Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Am observat emoţiile profesorilor din şcoală; şi ei erau rugaţi să fie îmbrăţişaţi şi apoi am urmărit reacţiile emoţionale ale părinţilor din timpul şi în urma examenului. A doua zi, alt examen la limba maternă şi a treia zi binecunoscuta şi neiubita matematică.

E primul examen al unor copii, primul dintr-o serie de 100, 200 sau câteva vor mai urma la liceu şi în facultate sau master. Şi e primul tratat cu un maximum de importanţă încât pentru unii copii poate fi catastrofal. Cum să nu fii alături de ei? Nu e doar emoţia lor proprie, să ne fie lămurit. Este emoţia lor covârşită de emoţia părinţilor, bunicilor, mătuşilor şi a întregului neam, este soarta lor şi viitorul lor, este mândria lor şi a familiei în joc. „Nu ne poţi face de râs”. Cum??

Exigenţele părinţilor şi obsesia lor de a fi admişi doar la unele licee în contradicţie cu dorinţa sinceră a elevului care militează în zadar pentru alt liceu şi eşecul admiterii cauzează adevărate traume şi constante reproşuri: „Nu eşti bun de nimic, m-ai dezamăgit, aveam speranţă în tine, acum ce mă fac cu tine. Soră-ta e mai deşteaptă şi muncitoare, tu – un prăpădit. Şi am băgat atâtea meditaţii şi atâţia bani. Nu se va alege nimic de tine în viaţă” – sunt doar câteva „uşoare” sentinţe din cele pe care urechile mele le-au auzit. Viaţa parcă începe sau se sfârşeşte cu acest examen de evaluare naţională.

Stresul din aceste zile şi din ultimele luni, interdicţiile, supărările, certurile, epuizarea fizică şi psihică, miile de ore de meditaţii, toate vin în contrast cu viaţa reală. Viaţa reală chiar nu se termină cu un examen, nici cu un eşec, oricare ar fi. Urmaţi-vă şansa, tineri!  Pe de altă parte, societatea românească le arată o altă viziune asupra vieţii. De fapt în întâlnirile mele cu elevii de multe ori mi-au contraargumentat că în România nu trebuie să ai şcoală ca să ai bani şi baftă în viaţă, că trebuie să ştii să te descurci, să fii băiat deştept, că hoţii sunt mai fericiţi decât tocilarii şi nu fac închisoare, că medicii care salvează vieţi sunt la limita supravieţuirii şi că profesorii lor care le predau zi de zi trăiesc din împrumuturi financiare şi se îmbracă cu aceleaşi haine sărăcăcioase. Societatea românescă le arată contramodele. Şi mai grav este că statul român nu dă doi bani pe şcoală. Guvernul României nu face o prioritate de grad zero din învăţământ. De fapt, nici nu-i pasă. A schimbat vreo 20 de miniştri după 1990 şi a modificat zeci de legi ale educaţiei bătându-şi joc şi experimentând fantezii personele pe spinarea elevilor.

Şi, de fapt, mari schimbări nu sunt. Am răsfoit programele disciplinelor şi caietele elevilor şi am testat atitudinea profesorilor. Comunistă. M-am aşezat la ore în bănci. Am asistat la evaluări. Mă pot jura că la fel m-am simţit şi în urmă cu 20 de ani când eu însumi eram pe băncile şcolii. Niciun progres. Am constatat învechitul şi retincenţa făţă de orice nou şi util (metodă, tehnică, mentalitate, abordare, disciplină) mai ales educaţia sanitară, sau sexuală. Recent, cu greu şi cu multe voturi împotrivă, s-a decis mărirea alocaţiei la: atenţie 84 de lei (nu euro). Bani pe care un elev din Occident îi lasă într-o zi la un fast-food. Reacţia prim-ministrului a fost la fel de jalnică ca propriul său mandat: că nu ştie dacă la anul vor mai fi bani pentru alocaţii. Evident că pe aleşi nu-i interesează învăţământul de stat când proprile odrasle studiază în instituţii private extrem de scumpe din ţară sau străinătate.      Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Şi atunci mă întreb cu ce drept aş putea eu să încurajez tinerii care îmi cer sfatul în alegerea carierei în România versus Occident? Cum aş putea eu să-i influenţez sau să le transmit iluzii, când ştiu preabine cum se face şcoală în ţară? Am întâlnit tineri geniali în cabinet cu scoruri de inteligenţă superioară care erau deja curtaţi de universităţi de top din lume. Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Sentimentalisme ieftine şi dăunătoare.

NU, îi îndemn pe toţi cei care îşi doresc mult să studieze în Occident, să facă acest pas, să nu rateze nicio şansă, să aibă parte de educaţie la cel mai înalt nivel, îî îndemn să se formeze intelectual şi moral în instituţii de prestigiu din Marea Britanie şi din America şi în societăţi civilizate, oneste şi meritocrate cu profesionişti şi specialişti în demoniile lor, pentru ca mai apoi, dacă-şi doresc, să se întoarcă în România. România are nevoie mai mult ca oricând de tinere talente, de minţi luminate, dar pentru ca orice sămânţă bună să aducă roadă trebuie să cadă pe pământ bun, nu în buruieni şi nici să fie călcată în picioare, şi din păcate, o repet, România încă nu este un pământ rodnic la capacităţi maxime şi încă eşti călcat în picioare. Urmaţi-vă şansa, tineri!    PS Pe 20 iunie, Elena Kuji (foto) a primit titlul de Valedictorian, adică şefă de promoţie la Universitatea Internaţională din Monaco, şi a fost felicitată de însuşi Prinţul Albert II de Monaco. Bistriţeanca Elena Kuji a fluturat apoi cu mândrie steagul României.  In Romania cum ar fi fost ?

Citeste mai mult: adev.ro/nqg2tg

Blogul Adevarul

România morţii la televizor. În direct

mihaicopaceanuLasă un comentariu

România morţii la televizor. În direct

646x404 (1)

@ http://www.secureteen.com

articol publicat pe Blogurile Adevărul la 23 mai 2015

Trăim într-o ţară unde se moare pe rupte datorită incompetenţei şi neprofesionalismului instituţiilor statului aflate în slujba cetăţeanului. Privesc cu scepticism paradele de 1 decembrie când maşini noi, luxoase şi sofisticate sunt scoase pentru defilare şi atât. Când tehnica de intervenţie specială este afişată cu mândriem, dar de fapt este în imposibilitate de utilizare fie din lipsa personalului specializat, fie urmărind scuza generală  „pentru că e prea scump, ar costa prea mult”. Cu acelaşi scepticism văd exerciţiile şi simulările unor instituţii de stat de salvare în situaţii de urgenţă. Uneori erori de nepermis au loc chiar în timpul exerciţiilor. Negociatori Cred că în situaţiile limită de viaţă şi de moarte orice om sare în ajutor pentru salvarea unei vieţi.  Cred că şi cazul de faţă negociatorii şi-au dat întreaga silinţă în acest sens. Şi chiar nu îţi este uşor să constaţi că eforturile tale au fost în zadar. Dar altceva doresc să subliniez.  Am întâlnit „negociatori” ai unor instituţii care de fapt erau angajaţi egal cu ceilalţi, de regulă, ofiţeri, dar care nu aveau în plus decât unul sau două cursuri de formare, ţinute de nişte formatori, tot din sistem şi desigur foarte slab pregătiţi. Aici cred că avem mult de învăţat. Şi totuşi, sunt cu totul de acord că indiferent de expertiza unui negociator vor exista cazuri unde se vor afla în neputinţă. Dar neputinţa, condusă de imprevizibil, în aceste cazuri nu este sinonimă cu neprofesionalismul. Să salvezi de la înec, din foc, din atacuri teroriste sau de la suicid pe toţi în toate situaţiile cred că este aproape imposibil. Dar repet această nereuşită nu este cauzată erorilor de procedură sau lipsei resurselor de salvare, ci din cauza unor factori imposibil de gestionaţi. Erori Ieri am văzut clar că am fost depăşiţi de situaţie şi lipsiţi de profesionalism.  Situaţia nu era una de scurtă durată, când chiar e suficient timp pentru a pune în practică toate variantele salvatoare, era vorba de 35 de ore. În tot acest interval soluţia cu salteaua a venit prea târziu, a rămas dezumflată. Cel mai ridicol gest mi se pare aducerea unui preot, aşa cum declara onorabil Poliţia Capitalei prin Bogdan Ghebaur. „Negociatorii au incercat sa o salveze, a fost adusa si familia, un preot, dar situatia dânsei era delicata’. De când dracu, preotul este specialist în situaţii de urgenţă ? Şi care este explicaţia că serviciul de specialitate de urgenţă apelează la preoţi ?   Cea mai jignitoare « justificare » a ISU Bucureşti e cea legată de lipsa unei saltele gonflabile, în fine adusă mult prea târziu din Argeş. Citez « În momentul în care ne pregăteam să o umflăm, echipa de negociatori a spus să încetăm orice demers pentru că femeia începuse să se agite ». Domnilor cum vă permiteţi o asemenea justificare denigratoare la adresa cetăţeanului român şi jignitoare pentru serviciul dumneavoastră. Adică să spui că ISU Bucureşti nu are o saltea, nu este deloc o scuză de acceptat. Că nu avem proceduri care să se respecte pas cu pas În sensul acesta stă declaraţia domnului psihiatru Diaconu care a fost la faţa locului şi a enumerat câteva greşeli. Întâi ne spune că s-a putut perinda de la poliţişti la pompieri şi de la pompieri a urcat chiar în bloc până la echipa de negociatori, fără ca nimeni să îl legitimeze, să-l întrebe ceva, putea fi oricine. Că maşinile circulau pe stradă şi pietonii se plimbau, căscau gura fără jenă, iarăşi este nepermis. Şi încă ceva că sub bloc era un grup de patru copii de vreo 10 ani, copii care au văzut „spectacolul morţii” şi televiziunile dădeau ştiri. O televiziune a redat însuşi momentul aruncării de pe bloc. Care este scopul redării acestor imagini ? Atenţionarea că urmează imagini cu impact emoţional nu opreşte telespectatorul de la a urmări ştirea. Şi dacă în acel moment ştirea e privită de zeci de copii sau de oameni cu labilitate emoţională cum îşi justifici ştirea ? Prin rating ?    Toate aceste detalii desigur arată câtă importanţă este acordată de către serviciile de intervenţie cazurilor de urgenţă. Şi cum ştiim să ne facem treaba. De fapt că nu avem procedură, oameni extrem de specializaţi care să intervină şi repet un plan de intervenţie clar şi limpede care să fie respectat ad litteram, un coordonator şef şi ruşinos mijloace de salvare, precum banala dar extrem de utila saltea.  Să declari că doamna îşi dorea să moară, a ales să moară şi că nu a cooperat sună de parcă „tot mortul e de vină”. Din păcate, astăzi România pică încăodată testul profesionalismului serviciilor publice în situaţii de urgenţă. Ar fi incorectă orice comparaţie cu tragediile din munţii Apuseni şi cea de pe lacul din Constanţa. Şi desigur ar fi nedrept să acuzi un doctor (nu creştin ortodox) care a contribuit mai mult decât zeci de ministere pentru sănătătea românilor (majoritari ortodoxi).  Constat însă că prevenirea suicidului, căci despre asta este vorba are o altă importanţă în ţările civilizate. Avem o strategie naţională ? Eu nu o cunosc şi nici departamente care să se ocupe de aceste fenomene. În America În America există o strategie naţională revizuită încă din 2001, Guvernul sprijină programe de instruire pentru cetăţenii şi a crea linii telefonice cu asistenţă 24/24h. Au fost înfiinţate grupuri locale şi cetăţenii sunt instruiţi cum să recunoască semnele riscului de suicid, ale depresiei iar în şcoli primare, gimnaziale, în  licee şi universităţi există echipe de criză. Sunt publicate protocoale pentru ce poţi face în ajutarea unui persoane care a trecut printr-o tentativă de sinucidere şi medicii sunt învăţaţi cum să se comporte la secţia de urgenţe din spitale. Miturile încă funcţionează în mintea românilor:

a)      Că de fapt doar ameninţă, vorbeşte, vrea mă manipuleze şi nu se sinucide

b)      Că de fapt oricum nu ai ce să faci, dacă vrea tot se omoară

c)      Că după ce a depăşit o criză, după o tentativă, acum nu mai are nimic (peste 50% dintre cei care s-au sinucis au avut deja în istoric câteva tentative)

d)     Că aceşti oameni sunt „nebuni” şi nu ai ce vorbi cu ei

e)      Că dacă vorbeşti despre sinucidere nu faci decât să încurajezi

Ce poţi să faci ca simplu apropiat? 

a)      Să înveţi să identifici şi să fii atent la semnele de îngrijorare

b)      să fii calm, să asculţi şi să sprijini şi să ceri sprijin implicând alte persoane

c)      Să nu judeci şi să nu argumentezi în contradictoriu

d)     Să nu neglijezi situaţiile de criză

e)      Să eviţi expunerea la situaţii cu risc crescut, obiecte şi locuri primejdioase şi să nu laşi singură persoana

f)       Să încurajezi apelarea la servicii de psihoterapie

g)      Să nu renunţi şi să arăţi că îţi pasă

Citeste mai mult: adev.ro/nosmy1

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Pensionarii, cei mai dispuşi la depresie

mihaicopaceanuLasă un comentariu

Articol publicat in Tribuna, 22.01.2015

pen

Dacă stai prea mult, ajungi depresiv. Asta este concluzia unor cercetători chinezi, care au luat în considerare studiile precedente. Printre formele de sedentarism care pot creşte riscul de a suferi o depresie se numără timpul excesiv petrecut în faţa televizorului şi al calculatorului. Faptul a fost confirmat şi de psihologul sibian Mihai Copăceanu, care aduce ca prim exemplu oamenii care se plafonează şi duc o viaţă pasivă. De pildă, pensionarii. „O dată pensionaţi, oamenii duc o viaţă extrem de pasivă şi stările deprimante devin tot mai accentuate. Un om activ îşi preocupă timpul şi programul zilnic, îşi preocupă mintea. şi asta este esenţial”, a spus psihologul.

Cercetătorii de la Colegiul Medical din Universitatea „Qingdau” din Shangong au demonstrat că un stil de viaţă sedentar creşte cu 25% riscul de a suferi o depresie, în comparaţie cu oamenii care sunt activi şi duc o viaţă solicitantă. Potrivit Mediafax, analiza, publicată în British Journal of Sports Medicine, a adus în faţă rezultatele obţinute în urma monitorizării a 193.166 de participanţi la alte 24 de studii publicate anterior, care au avut în centru nivelurile de comportament sedentar şi riscul de depresie. Explicaţii în legătură cu acest studiu ne-a oferit şi psihologul sibian Mihai Copăceanu, care spune că factorii depresiei sunt, înainte de toate, în funcţie de vârstă. „Factori de risc pentru tulburarea depresivă sunt şi suferinţa unei boli somatice îndelungate, abuzul de alcool şi droguri, evenimente din viaţă stresante (pierderea job-ului, a unei persoane, divorţul, pierderdea iubitei), munca în exces, nemulţumirile şi insatisfacţiile profesionale precum stima de sine scăzută, pesimismul, autocritica”, a mai explicat Mihai Copăceanu. Potrivit sibianului, studiile arată că una din patru persoane poate dezvolta un episod depresiv pe parcursul vieţii.
Secretul? O viaţă echilibrată
Ce se recomandă? În funcţie de tipul şi severitatea simptomelor, depresia poate fi tratată prin psihoterapie. „Mi-aş dori ca sibienii să aibă încredere în psihologi şi să acceseze serviciile de terapie. Psihologul clinician este de mare ajutor şi reprezintă o necesitate, pentru că el intervine cu metode şi tehnici specializate. Psihologul nu dă sfaturi, nici nu este o persoană ca oricare alta, care doar te ascultă. Prietenii nu pot fi psihologi. Apoi, în cazurile severe, depresia trebuie numaidecât tratată prin medicamente, pe care doar un psihiatru, în urma unui consult de specialitate, poate recomanda”, a spus Mihai Copăceanu. Pe lângă medicamente, un remediu bun este viaţa echilibrată. „Trebuie să avem şi momente de odihnă, de dialogare cu sinele şi de socializare. Dar, câteodată, uităm să socializăm complet. Ne închidem în noi sau – mai nou – în tehnologie, în Internet şi calculator. Văd deseori familii, unde tatăl este cu treaba lui, mama cu a ei, iar copiii pe calculator”.
De asemenea, pentru un stil de viaţă moderat se recomandă şi o activitate fizică mai bună.

Blogul Adevarul

Copiilor din România li se încalcă dreptul la educaţie şi la o viaţă independentă

mihaicopaceanu1 comentariu

articol publicat de Ioana Nicolescu pe Adevarul la 20 noiembrie 2014

Dreptul la educaţie, la sănătate şi la o viaţă independentă, la autonomie sunt pricipalele drepturi ale copiilor care mai sunt încălcate în România de astăzi. Aşa susţin experţii în drepturile copilului. Concret, specialiştii atrag atenţia că primul drept al copilului care este încălcat în România este dreptul la educaţie, iar principalii vinovaţi de acest lucru sunt părinţii, care la rândul lor nu au avut parte de o educaţie completă şi nu îşi încurajează copiii să meargă la şcoală. „România are 17,5% din populaţia şcolară care abandonează şcoala, acesta este cel mai clar răspuns al sistemului la cât de bine este respectat dreptul la educaţie. Ţinta României pentru 2020 este să ajungă la 11%. 17% la o populaţie de 200.000 de copii pe generaţie înseamnă că în jur de 40.000 de copii abandonează şcoala pe an“, a arătat directorul executiv al organizaţiei SERA ROMANIA, doctorul Bogdan Simion, pentru „Adevărul“.

Venind în completare, psihologul şi bloggerul adevărul.ro Mihai Copăceanu spune că, în afară de dreptul la educaţie, copiilor li se mai încalcă dreptul la sănătate, fiindcă sunt părinţi care nu îşi duc copiii la doctor, dar şi dreptul la o viaţă independentă, autonomă. „Când este vorba de dreptul la autonomie, mă refer aici la acei copii care sunt controlaţi de părinţi inclusiv după vârsta majoratului (18 ani). Autonomie înseamnă dreptul la opinie, la alegerea unei cariere. Sunt părinţi care îşi impun voinţa prea mult asupra copiilor lor, care le impun inclusiv restricţii financiare”, a explicat Copăceanu.  De aceeaşi părere este şi Mihail Carp, directorul executiv al Fundaţiei Familia şi Ocrotirea Copilului, care a adăugat că de obicei lucrul acesta se întâmplă din cauza educaţiei religioase a societăţii româneşti. „Este o chestiune psihologică care ţine de latura religioasă. Religia ortodoxă impune un anumit control al părinţilor asupra copiilor. Se întâmplă în special în mediul rural“, a spus la rândul său Mihail Carp, directorul executiv al Fundaţiei Familia şi Ocrotirea Copilului. Un alt drept încălcat de părinţi, poate fără să-şi dea seama este cel la identitate, mai spun experţii. „Părinţii nu au destul timp liber ca să stea cu ei şi copiii ajung să se identifice cu bona sau cu angajaţii unui after school“, a explicat psihopedagogul Yolanda Creţescu de la Centrul Vocaţional Happy Minds.

646x404 (2)

România, printre primele state care au aderat la Convenţia ONU

Ministrul Educaţiei, Remus Pricopie, a explicat că motivele pentru care elevii abandonează şcoala ţin de problemele economice ale familiei, adică sărăcia este factorul principal. „Părăsirea timpurie a şcolii este un efect al marginalizării sociale şi al problemelor economice cu care familiile se confruntă. Din nefericire, România încă înregistrează o rată mare a abandonului şcolar, peste media europeană“, a spus Pricopie. Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) cu privire la drepturile copilului este prima lege internaţională  care a stipulat dreptul la educaţie al tuturor copiilor, cu respectarea principiului nondiscriminării şi egalităţii de şanse. România a fost printre primele state care au ratificat Convenţia, la 28 septembrie 1990.

Citeste mai mult: adev.ro/nfcord

Blogul Adevarul

Consilierea la cronometru

mihaicopaceanuLasă un comentariu

Consiliere contra cronometru. Când începe orientarea în carieră: gimnaziu, liceu sau facultate

articol publicat în Adevarul.ro de Ioana Nicolescu la 2 decembrie 2014

Înfiinţarea obligatorie a centrelor de consiliere profesională în cadrul universităţilor, reglementată printr-o metodologie publicată săptămâna trecută în Monitorul Oficial, vine prea târziu pentru tinerii care nu au primit consiliere în liceu şi nu s-au orientat bine în alegerea unui domeniu de studii.

Cel puţin aşa atrag atenţia specialiştii în Educaţie, care arată că în jur de 60% din elevii de liceu nu ştiu ce le-ar plăcea să studieze la facultate. „Aceşti tineri trebuie consiliaţi înainte de admitere, altfel sunt în risc de abandon universitar fiindcă ei nu ştiu, de fapt, ce vor să facă în viaţă”, susţin experţii.

Consilierea profesională la universitate este utilă pentru orientarea în domeniul de studii ales, mai atrag atenţia specialiştii care au analizat pentru „Adevărul” prima metodologie care reglementează consilierea profesională la nivel universitar, publicată săptămâna trecută în Monitorul Oficial. Concluzia este că cel mai bine pentru tineri este să meargă la consiliere în clasa a VIII-a, când îşi aleg profilul liceului, şi în clasele a XI-a şi a XII-a, ca să îşi aleagă domeniul de studii de licenţă. „De obicei, consilierea trebuie să aibă loc înainte de trecerea la un nou ciclu de învăţământ, deci înainte de clasa a V-a şi înainte de admiterea la liceu. Din clasa a XI-a ar trebui să înceapă consilierea profesională pentru alegerea unui domeniu de studii la facultate.

646x404

Consilierea din cadrul facultăţii îi ajută să îşi aleagă specializarea din cadrul acelui domeniu, care li se potriveşte cel mai bine”, a explicat psihologul şcolar Diana Ioaneş, de la Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc“.

La rândul său, psihologul şi bloggerul adevarul.ro Mihai Copăceanu susţine că de fapt de consiliere ar avea nevoie în primul rând elevii de liceu, care  de multe ori ajung în clasa a XII-a şi nu ştiu la ce facultate vor să dea admitere. „Când ajung în clasa a XII-a, în jur de 10% din ei ştiu exact ce vor să facă mai departe, alţi 15% sunt consiliaţi de părinţi şi urmează o specializare indicată de ei, mai sunt elevi care merg din inerţia profilului la facultate, dar cei mai mulţi, în jur de 60%, sunt indecişi“, a explicat Copăceanu. Tocmai aceşti 60% vor fi mai încolo în risc de abandon universitar, lucru pe care metodologia consilierii profesionale încearcă să-l prevină.    

„Problema cea mai mare este că aceşti tineri îşi dau seama abia la facultate că nu vor să urmeze domeniul pe care l-au ales. Am senzaţia că rata abandonului este mare la universităţile tehnice pentru că materia este grea şi elevii vin de la liceu fără cunoştinţe temeinice la materiile de real, iar standardele sunt ridicate la facultate. Ar trebui mai întâi să avem destule centre vocaţionale în licee care să fie funcţionale“, a explicat şi Tincuţa Apăteanu, expert în educaţie şi blogger adevarul.ro. Un consilier la 2.000 de studenţi Viitoarele centre vor avea minimum un consilier la 2.000 de studenţi, potrivit metodologiei.

Expertul în Educaţie şi bloggerul adevarul.ro Marian Staş spune, însă, că raportul ar trebui să fie de un consilier la 100 de studenţi. „Proiectul va genera o mutaţie semnificativă în cultura universităţilor  şi liceelor. În primul rând va avea loc o cuplare autentică a instituţiilor la piaţa forţei de muncă şi în al doilea rând le va dezvolta studenţilor şi elevilor obişnuinţa de a folosi consilierea şi orientarea în carieră ca mijloace eficiente de a le spori semnificativ angajabilitatea. Însă, consider că raportul de un consilier la 2.000 de studenţi este mult prea mic, mai ales în perioada de debut a proiectului, când mă aştept la o cerere foarte mare de consiliere, dată fiind nevoia de astfel de servicii. Eu sugerez minimum un consilier la 100 de studenţi, cu posibilitatea calibrării ulterioare. Este un proiect care, dacă va fi pus ca fapt cu fond, cu siguranţă îşi va arăta repede roadele foarte bune, în creşterea ratei de ocupare a forţei de muncă din rândul absolvenţilor elevi şi studenţi”, a spus Marian Staş.

Marian Crăciun, directorul departamentului Servicii Studenţi din cadrul Universităţii din Bucureşti, care a lucrat la elaborarea metodologiei, spune că, acum, media naţională este de un consilier la 10.000 sau chiar 15.000 de studenţi.  Preşedintele Alianţei Naţionale a Organizaţiilor Studenţeşti din România (ANOSR), Cristi Popescu, spune că în momentul de faţă, în general, consilierii din universităţi sunt profesori care au vrut să se implice pentru a-i ajuta pe studenţi. „Foarte multe centre îşi desfăşoară acum activitatea graţie unor profesori care au vrut să se implice sau unor voluntari, nu e o consiliere unul la unul cu specialişti. De multe ori studenţii nu ştiu ce opţionale să aleagă, sunt lăsaţi în aer”, a spus acesta. Consilierea profesională în alte ţări Dacă în România consilierea profesională oficial abia ia naştere, în Occident, ea este practicată încă de la clasele primare. „Încep din clasa a IV-a când îi testează şi îi împart pe profile, creează nişte clase adaptate. Un exemplu de bună practică în acest sens ar fi Marea Britanie, unde copiii au puţine teste şi examene la clasă, învaţă prin cooperare, adică muncă în echipă, fac proiecte şi lucrează în echipe”, a explicat psihologul Mihai Copăceanu.

În ceea ce priveşte consilierea la facultate, Copăceanu a explicat că în ţările vestice, universităţile au un birou special de consiliere în carieră, care face legătura cu piaţa muncii. „Le pun la dispoziţie studenţilor materiale pentru informare şi comunică mult cu ei. Universităţile mari au şi un departament de recrutare şi unul de voluntariat“, a mai spus Copăceanu. Şi expertul în educaţie Marian Staş a vorbit despre departamentele de consultanţă în carieră. „În Statele Unite, universităţile au birouri de „career consulting” pe care studenţii le frecventează des”, a spus Staş.

Psihologul Mihai Copăceanu a explicat cum îşi dau seama consilierii ce meserii li se vor potrivi elevilor în viitor. Ei fac teste psihologice speciale, cum sunt chestionarele de interese Holland.

Teoria personalităţii dezvoltată de psihologul american John Holland spune că alegerile vocaţionale exprimă personalitatea omului, că membrii aceluiaşi domeniu de activitate au personalităţi similare şi istorii similare de dezvoltare, iar satisfacţia profesională depinde de congruenţa dintre propria personalitate şi mediul în care individul lucrează. „Sunt mai multe tipuri de personalitate pe care Holland le identifică: tipul realist, care are abilităţi de lucru manual şi căruia i se potrivesc domeniile tehnice, tipul intelectual-investigativ, unde se încadrează cercetătorii, persoanele bune la matematică, fizică, în general olimpicii, apoi mai este tipul artistic, tipul social (medici, profesori), tipul întreprinzător care are iniţiative şi tipul convenţional, care se supune regulilor“, a explicat Copăceanu. Psihologii se folosesc de aceste constatări pentru a realiza un profil profesional al individului.

GANDURI DE LA OXFORD...

Ne naştem buni sau răi?

mihaicopaceanu3 comentarii
 646x404
1.Ne naştem buni sau răi?
Nu ştiim încă. Şi nu cred că ar conta foarte mult. Doresc să clarificăm dintr-un început: în psihologie evităm să discutăm despre “bun” sau “rău”. Nu e treaba noastră. O psihologie ştiinţifică are ca obiect de studiu ceea ce se poate studia şi astăzi putem studia de pildă comportamentul uman, personalitatea umană, creierul uman şi funcţiile sale, tulburările psihice sau relaţia omului în societate. Când ne referim la comportamentul unei persoane nu facem referiri în termeni de valorizare. De aceasta se preocupă religia, morala, etica, filosofia, antropologia, ştiinţele juridice,etc. Dacă doriţi, în psihologie am putem discuta despre comportament dezadaptativ, autodistructiv, antisocial, despre devianţă, delincvenţă, impulsivitate, agresivitate şi în celălalt sens despre concepte precum empatie, altruism, afectivitate sau gândire pozitivă. O altă discuţie aparte, mult mai complexă, este psihopatologia şi în special psihozele, tulburările de personalitate sau psihologia crimei (de ex afectarea conştiinţei şi limitarea câmpului ei). O altă discuţie aici. Totuşi, noi NU avem dreptul să ne etichetăm clienţii chiar infractori de ar fi. Pe mine m-ar interesa altceva: să consiliem o persoană care are un comportament distructiv, să integrăm social un fost infractor, să corectăm conduita agresivă a unui elev,etc.
2.Este experimentul (experimentul dr. Paul Bloom de la Yale despre moralitatea bebeluşilor) o dovadă că avem de la bun început un instinct al binelui şi al răului?
Nu. Evident. Experimentul rămâne un simplu experiment contextual, factual, supus limitărilor procedurale, pe care din scurta descriere a autorilor nu le cunosc. Nu cunosc nimic despre participanţi şi designul detaliat al experimentului. Prin experimente putem observa cum reacţionează o persoană X (sau mai multe) într-o situaţie concretă Y, controlată sau nu. Din experimente de acest gen nu putem interfera legi universale despre om. Şi în niciun caz în psihologie. Aceeaşi persoană în alt experiment, alte condiţii, alte variabile, poate avea un comportament diferit şi o altă persoană în acelaşi experiment poate oferi un rezultat diferit.
3.Cum putem demonstra acest lucru? Putem?
Nu ştiim cum ne naştem. Fiecare fiinţă se naşte sub alte variabile unele cunoscute alte nu. Cei care afirmă că ne naştem „buni” sau „răi” nu sunt oameni de ştiinţă. Nici nu ai cum să studiezi aşa ceva. Pentru că încă nu avem instrumente ştiinţifice pentru a merge la o vârstă cât mai mică. Când se naşte „bunătatea” în om? La un an, la doi ani, mai devreme sau mai tărziu? Putem cunoaşte reacţiile comportamentale ale sugarului însă ele sunt înţelese prin caracteristicile biologice şi psihice potrivit fiecărei vârste de dezvoltare. Ori şi aici avem variaţiuni. Mai departe, ce se întâmplă în mediul intrauterin? Cum influenţează comportamentul mamei fătul? Există studii ce oferă răspunsuri însă tot contextuale şi parţiale. De exemplu, o mamă consumatoare de alcool sau/şi alte droguri ştiim că riscă să nască un bebeluş cu Sindromul Alcoolismului Fetal (cu trăsături faciale diferite şi cu deficite de creştere şi învăţare). Partea frumoasă în psihologie este aceea că noi oferim unicitate persoanei umane de aici şi succesul terapeutic. Psihologia clinică se adreseză persoanei şi analizează cazul dincolo de teorii, experimente şi cercetări validate ştiinţific. Ele te ajută, te orientează dar nu-ţi oferă răspunsuri. Cum se explică procentajul celor care deşi se încadrează în aceleaşi criterii totuşi nu urmează linia cauză-efect care poate fi perturbată de mulţi factori, unii necunoscuţi şi neprevăzuţi? În ciuda variabilităţii manifestărilor fiinţei umane, ceea ce este important în consiliere şi psihoterapie este tocmai apelul la resursele interne ale clientului care aduc schimbarea. Şi avem cazuistica de succes a infractorilor, reabilitatea şi inserţia lor socială.
4.Bunătatea se învaţă? Este o lecţie de viaţă ce poate fi sau o trasatură de caracter care nu poate fi negociată?
Ca psiholog, nu ştiu ce e bunătatea. Ce este? Cum o definitiv? Cum este un adult bun? Întrebaţi şi veţi primi răspunsuri diferite. Desigur putem învăţa să facem fapte bune. Dar o persoană care face fapte bune este o persoană bună? Unui violator nu îi este milă de victima sa în schimb îi poate fi milă de o pasăre sub ploaie sau de un cerşetor. Şi vecinii zic „era un om bun nu ne vine a crede ce a făcut”. În mod clar, un părinte îşi poate educa copilul să răspundă frumos, să zică „mulţumesc”, să fie recunoscător, sârguincios, cuminte şi atent. Copilul cu o educaţie aleasă poate internaliza preceptele părinteşti. Dar cum explicăm cazul părinţilor care şi-au educat gemenii într-o manieră pozitivă social şi în adolescenţă un frate păstrează linia „bunătăţii” (ca să vă citez) şi celălalt comite o crimă? Amândoi de aceeşi vârstă, cu aceeaşi educaţie, s-au dezvoltat în aceleaşi condiţii. Ceea ce nu putem controla sunt factorii de mediu, influenţele psihosociale şi alţi factori interni sau externi persoanei umane (unii necunoscuţi). Cunoaştem factorii de risc dar nu rezultatul concurării tuturor factorilor. Hiperactivitatea, impulsivitatea, instabilitatea, abuzurile, consumul de substanţe, traumatizările sunt factori de risc pentru un comportament antisocial însă nu toţi subiecţii ajung să ducă la act acest risc. Nu putem cunoaşte cauzele. Toate celelalte ştiinte psihologice oferă răspunsuri parţiale nu rezolvări: ştiintele creierului studiază mecanismele neuronale, dezechilibrele neurotransmiţătorilor, ştiinţele sociale iau în consideraţie factorii psihosociali, psihologia personalităţii este preocupată de influenţa caracteristicilor de personalitate, genetica are partea ei. Ce simplu ar fi să identificăm o „genă a răului” pe care să o inlocuim cu „una a binelui”. Lumea ar fi un Paradis. Modern, este foarte frecventă abordarea multi, pluri şi interdisciplinară.
5.Dacă ne naştem înzestraţi cu o bunătate naturală cu toţii, ce se întâmplă intre timp?
Ca psiholog NU pot face o astfel de afirmaţie. Vreau să amintesc cercetările psihologului american de la Stanford, Philip Zimbardo, pe care l-am cunoscut şi am discutat în două prilejuri. El se întreabă: cum se explică transformarea lui „te iubesc” în „te urăsc”. Cum soţul cuminţel şi blând devine dintr-o dată agresiv? Cum păzitorii legii devin violatorii ei? Cum gardienii închisorilor de la Guantanamo şi Abu Ghraib (2004) au devenit „nişte brute” prin torturile asupra deţinuţilor? Zimbardo, având un interes vechi prin cercetările începute cu experimentele cu studenţii din anii 1970, susţine că grupul de variabile situaţionale poate domina voinţa unui individ de a rezista şi de a se eliberarea de sub constrâgerile sociale şi morale obişnuite. Iar situaţiile sunt create de sisteme. Sistemul oferă putere individului şi se creează un spaţiu mental în care emoţia domină raţiunea. Cu alte cuvinte, deşi oamenii sunt responsabili, totuşi situaţiile creează forţe şi vulnerabilităţi nedorite. Soluţia nu este să schimbi poliţiştii şi gardienii „răi” ci să creezi un sistem care să evite provocarea acestor situaţii. De aceea el propune un model de sănătate publică pentru prevenirea răului. Profesorul Zimbardo este un psiholog social şi prin prisma abordării sale acordă mare importanţă factorilor sociali, precum am amintit. Sper că am răspuns măcar parţial. În româneşte avem tradusă cartea sa „Efectul Lucifer” pe care o recomand.
ARTICOLE PSIHOLOGIE

Burnout si capitalism. CV’ul zadarniciei !

mihaicopaceanu1 comentariu

Burnout si capitalism. CV’ul zadarniciei !

Lacramioara (asistenta) si Ramona (programator) doua tinere, usor trecute de 30 de ani, cazuri larg mediatizate, decedate din cauza stresului si a epuizarii locului de munca…Burnout!

 Mi’am amintit de ele zilele acestea pe cand priveam fetzele sleite ale muncitorilor londonezi in tube, la finalul unei zile indelungate. Dimineata dupre 7 fugeam innebuniti cu totii la Victoria, “imbrancindu’ne civilizat” spre un loc inaintea usilor abia inchise. Peisaj straniu si batjocoritor, similar celui din grotele miniere, inaintea unui cutremur cand sute de sobolani evadeaza de frica pericolului. Cata injosire fiintiala ! El omul, fiul Zeului, prin subteran.. Seara: fuste, machiaj si adidasi incinsi (urata combinatie), praf, transpiratie si handsfreeuri la maxim. Nimeni nu scoate o vorba…

Nu era un tren londonez ci unul spre Auschwitz, nicio privire, niciun suras, nicio intrebare, nicio politete. Macabru. Fiecare ins manat de propriul ideal, un trai mai bun, o vacanta fericita, un alt automobil, un CV mai lung, un job mai la Nord, o alta „bucata”, o casatorie amanata si o casnicie esuata. Divort. Lacrimi. Orfani.

      “Societatea noastra incurajeaza competitia, valorile, performanta, rasplatirea celui mai bun, ierarhizarea p..” striga un parlamentar cufurit. Dar si crima si munca pana la epuizarea fizica si emotionala !!! De astea nu se vorbeste!

Sfarsitul celor 2 tinere nu are justificare INSA nu orice crima se defineste prin absenta pulsului si moartea celulelor cerebrale. Un sef tampit sau o ambitie nebuna e indeajuns pentru a’ti ucide spiritul, a’ti anihila suflarea de viata, a’ti tulbura psihicul, a’ti distruge familia si a te interna in clinici. Devotament pana dincolo de limite, “pasiune excentrica pentru propriul meu job”, erotism organizational si narcisism, pentru ca in final conflictul intre roluri, competitia, 12h/zi si suprasolicitarea jobului sa te termine. La dracu! OPRITI’VA !!!

La fiecare final de an, rapoartele tre’ sa contina un numar minim de pagini, tre’ mereu sa iscodesti cate o alta activitate inedita, alt obiectiv atins, alt profit, si mai mare si mai mare. Pana unde? La ce folos?

Iata, studii recente: “cerintele joburilor cresc iritabilitatea si stresul cronic. Stresorii muncii afecteza sanatatea fizica si psihoemotionala si duc la burnout.” Ce’i ala?

Ne simtim obositi, epuizati, inactivi, depresivi, lipsiti de orice implinire si frustrati de modul de viata caci “nu mai avem cu ce…plati/achita/oferi/gandi.” Refuzam concediul de odihna, suportul familial sau asistenta unui specialist. Defularile iau forma exceselor, violentelor,  alcool, fumuri ori nebunii nocturne.Ne e jena si nici n’am vrea sa recunoastem. “De ce sa merg la psiholog? Doar nu’s nebuna !”

Rabdam si nu dorim vacante si pace, modestie si sanatate, dar nici nu cutezam sa’i spunem sefului sa ne redefineasca „rolul si caracteristicile postului”, sa ne imbunatateasca relatiile interpersonale, sa ne creeze un alt „climat organizational” si sa ne modifice conditiile de munca. Aiurea! Pentru ce? Pentru niste hartii mai multe numite „bancnote”.

 Familia’i o alta presiune. Glandele suprarenale iarasi; Insuficienta. Nu te mai poti “adapta la stres”, simti o nevoie crescuta de ingestie de dulciuri, tensiunea arteriala’i scazuta, glicemia la fel. Lehamite. Cortizolu’ a luat’o razna. Inselaciune, caci nici performanta nu e conform placerii sefului hidos, nici satisfactia nu’i plina de grandoare. Ratare!

Finalul: vecinii plangaciosi la parastas “ a fost tanara saraca, a murit prea repede, a muncit toata ziulica pentru copii si familie” (care copii? Care familie? Caci uitase de ei, nu’si luase ramas bun, luasera vacanta si erau plecati la bunici de vreo 7 zile; iar de el…ca a mai imbatranit c’un an).

INTERVIURI cu TIPI TARI!!!

PSIHANALIZA. PREZENT.TRECUT.VIITOR.INTERVIU CU PSIHANALISTUL ALFRED DUMITRESCU, PRESEDINTELE SOCIETATII ROMANE DE PSIHANALIZA (http://www.srdp.ro)

mihaicopaceanu1 comentariu

Dacă la sfârsitul anilor “70 s-a decis in mod abuziv disparitia Psihologiei in Romania, succesul a revenit mult mai tarziu, mai precis dupa 1990, cand de pildă prin efortul studentilor bucuresteni Psihanaliza s-a introdus ca disciplină de studiu la Facultatea de Filosofie. Acelasi merit detin si cei ce au luptat pentru implementarea Psihologiei in  tara noastra, nu doar ca disciplina dar si ca profesie(…).

Domnul Alfred Dumitrescu, psihanalist, este din 2003 membru al Asociatiei Internationale de Psihanaliza (I.P.A.) iar dupa alegerile din mai 2006 a fost ales presedinte al Societatii Romane de Psihanaliza (S.R.P.),  post ocupat pana atunci de Vasile Dem Zamfirescu.

Am remarcat ca odata cu fiecare intrebare pusa, domnul Alfred Dumitrescu s-a dovedit a fi un imbatabil, un profesionist. Răspunsurile domniei sale au fost cu mult peste asteptarile mele, m-au fascinat si totodata m-au pus serios pe ganduri si cercetare. Sa fie Psihanaliza mai mult decat credeam eu? Va invit sa savurati acest interviu cu ardoare, sa va re-evaluati conceptiile fata de Psihanaliza si sa-l folositi ca pe o noua provocare in ale studiului Psihologiei dar si in „cercetarea de piata”.

Psihologia e psihologie si… mai mult decat atat !!!

1.Domnule Dumitrescu, sunteti membru al I.P.A.din 2003, spuneti-mi va rog cat de mult s-a schimbat Psihanaliza fata de ceea ce a insemnat ea la inceputurile sale si cum se prezinta astazi?

A.D: Intrebarea asta poate fi, in sine, subiectul unei carti “groase”. Sincer, nu cred ca se poate raspunde pe scurt la o astfel de intrebare fara a risca o “castrare” nemiloasa a realitatilor multiple care constituie Psihanaliza contemporana. Asa ca singurul raspuns pe care il pot da in acest cadru este ca Psihanaliza a evoluat de la o teorie unica si o practica initiala de “arheologie” psihologica la un ansamblu de teorii (unele complementare, altele concurente) care genereaza practici clinice a caror dimensiune esentiala este cea de “(re) constructie” psihica.

2. Dupa 1990 in Romania Psihanaliza a prins viata, care sunt diferentele dintre Romania si restul lumii si la ce nivel se regaseste vis-a-vis de Psihanaliza pe plan international?

A.D: Diferentele cele mai importante sunt de ordin cantitativ: numarul celor care au o formatie psihanalitica atestata de catre International Psychoanalytic Association este inca foarte mic in Romania (9) in raport cu cel din alte tari Europene. Pe de alta parte numarul candidatilor Grupului de Studiu de la Bucuresti (24) este deja la nivelul unor tari precum Grecia si Portugalia, ceea ce va situa Grupul nostru in rindul celor de dimensiune “mijlocie” . In privinta calitatii practicii, desi nu exista “Campionate” Mondiale sau Europene in cadrul carora sa ne “masuram performantele”, cred ca practica psihanalitica din Bucuresti este absolut similara celei din orice alt centru din lume. Desigur, aportul teoretic al membrilor grupului nostru este inca foarte redus, motivul fiind tocmai istoria noastra foarte recenta ; inovatiile teoretice in psihanaliza cer o indelungata experienta clinica si functionarea la interiorul unui grup suficient de numeros si de productiv, conditii pe care inca nu le intrunim.

Suntem la inceput de drum si cred ca ar fi bine sa acceptam acest lucru si sa nu fim excesiv de preocupati de comparatii; atit ca demers clinic cat si ca formare, Psihanaliza inseamna inainte de toate “parcurgerea unui drum” si obsesia destinatiei risca sa serveasca mai degraba ca pretext pentru renuntarea la a-l parcurge decit ca fixare mobilizatoare a unui obiectiv.

3.Cum poate un tanar student sa devina un psihanalist cu drept de libera practică, care sunt cerintele si costurile?

A.D: Stiu ca este, in acest moment, o tema “fierbinte” si, tocmai de aceea cred ca unele lucruri trebuie lamurite foarte clar de la inceput. Cred ca aici este vorba de doua dimensiuni care sunt esentialmente diferite: “a deveni psihanalist” si a capata “dreptul de munca”. A “ deveni psihanalist” in acceptiunea Grupurilor si Societatilor componente ale I.P.A depinde de parcurgerea unor etape de formare care sunt foarte clar specificate in Statutul I.P.A (care fixeaza un set de criterii minimale si obligatorii pentru toate organizatiile care o compun) si in Statutele fiecarei organizatii nationale in parte ( prin care se fixeaza conditiile exacte de calificare). Consultarea site-urilor respective poate oferi o informatie completa si autorizata.

“Dreptul de munca” este un fapt de legislatie nationala si se acorda prin legi specifice; din cite stiu, “Legea psihoterapiei”, care va reglementa conditiile de practica a psihoterapiei (care include si psihanaliza) este, in acest moment , in discutia Comisiilor Parlamentului Romaniei. Proiectul de lege este public si poate fi consultat.

Revenind la intrebarea care ma priveste in mai mare masura si pe care as sintetiza-o ca “ in ce consta, cit dureaza si cit costa”? am sa incerc sa va raspund cit se poate de succinct:

Formarea in psihanaliza consta in efectuarea unui parcurs analitic personal ( a carui durata minima stipulata este de 5 ani), a unei formari teoretice cu o durata de minim 4 ani si a validarii de catre Comitetul de Formare a 2 analize sub supervizare consecutive, cu durata de minimum 2 ani fiecare.

Deoarece cele 3 componente ale procesului de formare nu sunt toate, in mod obligatoriu, successive, putem vorbi de o durata de cel putin 8 ani. Este important de retinut ca aceasta este o durata minima teoretica, rezultata din suma unor durate, la rindul lor, minime. Durata reala a procesului de formare variaza pentru fiecare candidat in parte si depinde atit de evolutia personala a acestuia cit si de capacitatea lui de invatare si de modul in care “internalizeaza” si, ulterior, isi desfasoara practica analitica. Cred ca este foarte important de inteles ca formarea in psihanaliza nu este in nici un fel similara unui masterat, ca ea nu are si nu poate avea o durata precis delimitata si ca, tocmai de aceea, nu necesita o “punere intre paranteze” a vietii personale si profesionale a celui ce se angajeaza intr-o astfel de formare; dimpotriva, este de dorit ca, data fiind durata semnificativa a parcursului, cei angrenati in formarea psihanalitica sa aibe o practica profesionala cit mai consistenta in acest interval de timp si, evident, o “viata” (adica o existenta personala, familiala si sociala care sa nu “astepte”sau depinda de calificarea ca analist).. De altfel, cred ca “a deveni psihanalist” nu poate constitui un obiectiv eminamente professional, asemanator cu cele de “ a deveni psiholog” sau “ a deveni medic”; devii psihanalist nu doar pentru ca la inceputul parcursului de formare ai dorit acest lucru si, ulterior, ai promovat examene ci mai degraba ca o consecinta a procesului de formare. Pentru a fi mai clar: analiza personala, conditie obligatorie a inceperii formarii teoretice, poate sustine sau, dimpotriva, demonta dorinta de a deveni psihanalist si asta este, in ambele cazuri, “de bine”, deorece scopul ei nu este in principal cel de a “pregati/antrena pe cineva pentru a deveni analist” ci de a face pe acel cineva sa se apropie mai mult de nevoile, dorintele si motivatiile sale reale , adica de ceva ce nu poate fi ‘stiut” inainte de inceperea unei analize.Este vorba de un demers extrem de personal care poate valida si sustine o alegere initiala sau, dimpotriva, invalida aceasta alegere si deschide cai de afirmare si implinire personala si profesionala mai potrivite si mai satisfacatoare pentru cel in cauza.

In privinta costului va pot spune doar ca acea parte a formarii care este in sarcina efectiva e Grupului de Studiu si anume Seminariile teoretice si clinice, este gratuita. Analiza personala, tocmai pentru ca este personala, se discuta sub toate aspectele cu analistul cu care cel care solicita o analiza va lua legatura. Cit despre supervizari…sincer, de la studentie la supervizari este un drum suficient de lung pentru a “trece acest pod cind vom ajunge la el”, cum spun englezii.

4. Are Psihanaliza “contraindicatii” ?

A.D: Asta este, iarasi, o intrebare “de scris o carte groasa”! Desigur,orice abordare psihoterapeutica necesita precautii in raport de anumite constelatii psihopatologice sau momente de evolutie (si ceaiul de musetel are contraindicatii…), asa ca nu vad de ce ar face psihanaliza exceptie de la regula. Problema indicatiilor si contraindicatiilor psihanalizei este una a carei discutare necesita o extrem de aprofundata cunoastere a psihopatologiei psihanalitice.

5. Mai exista acea atitudine generala a populatiei de a confunda psihologul cu psihiatrul ori ideea ca daca mergi la cabinetul de psihoterapie esti nebun?

A.D: Probabil ca exista ca “atitudine generala”, dar doar in masura in care prin asta intelegeti “majoritatea populatiei”; psihoterapia nu este nicaieri in lume un demers “de masa” asemenea vaccinarii preventive anti-variolice. Adresabilitatea ei este conditionata in primul rind de factori culturali si apoi de factori conjuncturali precum dispunerea extrem de inegala in teritoriu a celor ce practica in mod competent o forma sau alta de psihoterapie. Evident ca, in Romania, ambele categorii de factori nu sunt de natura sa genereze o “explozie” a cererii de psihoterapie. Pe de alta parte se observa cu siguranta o crestere semnificativa a acestei cereri si asta inseamna ca deschiderea catre lume care se petrece pe foarte multe planuri are consecinte si in acest domeniu.

Cit despre prima parte a intrebarii dumneavoastra, cred ca este suficient sa priviti filme subtitrate si sa inregistrati cit de frecvent cei care le traduc (si care, in mod necesar, dispun de un nivel cultural peste media “generala”) fac astfel de confuzii.

6.Cum se pot “suprima” aceste prejudecati ?

A.D: Va inteleg entuziasmul dar termenul ales mi se pare extrem de totalitar si de violent; nu cred ca trebuie sa “suprimam” ceva, trebuie doar sa oferim celor ce ne solicita un sprijin suficient de competent si de “curat” din punct de vedere deontologic. Psihoterapia nu se poate promova “distrugind rezistentele” potentialilor pacienti ci furnizindu-le actualilor pacienti suficiente motive pentru a deveni, la rindul lor, promotori ai psihoterapiei.

7.Anul trecut s-au implinit 150 de ani de la nasterea parintelui Psihanalizei, S.Freud, mai sunt valabile “postulatele” sale astazi, sau Psihanaliza moderna alta are infatisare, fiind cu totul modificata ?

A.D: Sa inteleg ca nu se poate decit “sau…sau”? Nu s-ar putea ca Psihanaliza moderna sa aiba, astazi, foarte multe infatisari si asta fara a distruge cele mai multe dintre ideile lui Freud (cred ca termenul “postulat” se aplica exclusive stiintelor” tari” precum fizica si nu stiintelor umane)? Eu as pleda pentru aceasta din urma varianta de raspuns, care tine cont de diversitatea inovatiilor conceptuale din psihanaliza contemporana si le priveste mai degraba ca pe niste ramificatii ale ipotezelor teoretice ele lui Freud decit ca pe niste contestari radicale. Asadar, Psihanaliza contemporana este mult mai bogata decit cea pe care Freud ne-a lasat-o mostenire, dar faptul ca aceste evolutii conceptuale s-au facut aproape intotdeauna prin referire la ideile lui Freud (chiar si daca uneori prin opozitie) le pastreaza pe acestea ca referinte fundamentale pentru orice psihanalist.

8. Am putea cunoaste din practica terapeutica care sunt problemele psihice cele mai des intalnite la romani?

A.D: O prima problema foarte des intilnita este ca ne place foarte tare sa ne particularizam pe baze etnice , adica suferim de “ sindromul de a crede ca a fi roman inseamna a fi special” .Glumesc doar pe jumatate si, cu riscul de a va dezamagi, cred ca romanii au indeobste cam aceleasi probleme psihice pe care le au toti ceilalti oameni .

9.Stiu ca o ocupatie importanta a dumneavoastra este si domeniul Marketingului, am sa va intreb in ce mod se poate face “reclama” la Psihanaliza si care sunt mijloacele de publicitate ale Psihanalizei?

A.D: Este adevarat ca ma ocup si de cercetare de marketing si asta m-a invatat ca, inainte de a te gindi la publicitate (adica la promovarea unui produs) este foarte util sa…ai un produs. Cred ca, in acest moment, suntem mai degraba in “ruptura de stoc” decit in “supraproductie” (ca sa folosesc jargonul adecvat) si ca ceea ce avem de facut este mai intai sa “producem psihanaliza de cit mai buna calitate” ( adica sa formam psihanalisti cit mai competenti). Nimic nu este mai daunator decit o superba campanie publicitara care sa functioneze ca “teaser”( acelasi jargon) pentru un produs pentru care oferta este net inferioara cererii. Este posibil ca, peste niste ani, sa avem o astfel de problema (asa cum se pare ca se intimpla in unele tari vest-europene ) dar, pentru moment, nu cred ca publicitatea este o prioritate pentru noi.

10. Cum face fata Psihanaliza acestei concurente uimitoare, acum cand psihoterapiile scurte de diferite orientari au luat o amploare in intreaga lume ?

A.D: Ca orice alta disciplina intr-un mediu concurential: se profesionalizeaza si se specializeaza. Psihanaliza propune un demers absolut specific de descoperire si restructurare personala si care, in mod evident, nu raspunde nici tuturor dorintelor si nici tuturor asteptarilor.Pe piata de alimentatie publica exista si gogoserii, si fast-food-uri si semi-preparate si restaurante cu “dichis”si toate vin in intimpinarea unor nevoi legitime; de ce n-ar fi la fel si pe “piata” de psihoterapie?

11. Poate deveni Psihanaliza un brand?

A.D: Nu. In termeni de marketing Psihanaliza poate fi o categorie ( adica o clasa  de “servicii” esentialmente diferite de oricare alta) pentru cei ce o considera ca diferind fundamental de orice alta forma de psihoterapie sau o sub-categorie (ex. “Bauturi necarbonatate” la interiorul categoriei “Bauturi racoritoare”) pentru cei ce vad in ea o varianta de psihoterapie.

Dar Societatea Romana de Psihanaliza poate si noi ne dorim sa devina o marca (adica un ansamblu coerent si identificabil de caracteristici functionale si emotionale care sa ofere clientului actual sau potential incredere si garantia unei bune si constante calitati) iar apartenenta la ea a unui analist sa constituie, pentru orice potential pacient, o garantie de practica la cel mai inalt standard etic si de competenta.. De altfel, acesta este si motivul pentru care standardele noastre de formare sunt aidoma celor prescrise de Statutul I.P.A.

12. Domnule Dumitrescu cum vedeti evolutia Psihanalizei in urmatorii ani?

A.D: Psihanaliza are deja mai bine de o suta de ani, este o disciplina matura care, probabil, nu va cunoaste evolutii sau “revolutii” dramatice si spectaculoase si nici nu este in “firea” psihanalistilor sa elaboreze la repezeala noi teorii si, cu atit mai putin, noi modele de practica. Cu o formula des folosita in comunicatele corporatiilor, cred ca ea va “creste organic” adica isi va dezvolta si diversifica corpusul conceptual in masura si in ritmul in care realitatea clinica o va cere.

13. Printre cerintele pietei Psihologia pe ce loc se regaseste, “se consuma” Psihologia?

A.D: Probabil ca cea mai mare problema a multor absolventi de Psihologie este ca isi doresc doar ca, dupa absolvire, ca gaseasca “un post de psiholog”, fara sa aiba, in fapt, nici o idee despre ce ar insemna asta in termeni concreti. Adica, ce face un psiholog cind are un “post de psiholog”? Aici apare de obicei marea problema pentru ca, pe de o parte, absolventii stiu foarte multe teorii si metode dar au o idee foarte vaga despre modul in care acestea ar putea folosi la ceva si, pe de alta parte, angajatorii isi doresc, in multe cazuri, psihologi dar au asteptari fie mult prea vagi (de genul ” sa ma ajute cu angajatii”) fie nerealiste (“ sa afle ei ce e in mintea oamenilor, ca doar asta au invatat la scoala”). O posibila rezolvare ar putea fi acceptarea faptului ca a fi psiholog nu inseamna chiar o “meserie”, in sensul in care a fi inginer mecanic inseamna una. A fi psiholog, cred eu, inseamna a dispune de un set de informatii si abilitati care iti permite un contact “atipic”, dincolo de aparentele imediate, cu ceilalti oameni, o intelegere care poate trece dincolo de conveniente si stereotipii. Este, in fapt, un instrument absolut nemaipomenit care poate fi folosit in orice indelednicire care presupune relatii cu ceilalti.

Revenind la formularea intrebarii as spune ca Psihologia “se consuma” si chiar in mari cantitati, dar nu ca atare ci in combinatie cu alte”ingrediente” ( de ex. o buna cunoastere a psihopatologiei, a marketingului, a functionarii structurilor organizationale etc.). Nu prea poti fi psiholog in sine, trebuie sa fi psiholog in “ceva”.

13 .Se poate vorbi de psihologie ca o noua preocupare a viitorului, care este viitorul Psihologie, unul trist sau trimfal?

A.D.Iarasi “jucam la capete” si nu putem fi, precum spartanii, decit “pe scut sau sub scut”?

Daca intelegem acelasi lucru prin Psihologie cred ca ea nu are nici mai multe motive de tristete si nici mai multe de triumf decit specia la care logos-ul ei se refera.Nu cred nici ca vom fi inlocuiti de computere auto-programabile si nici ca vom ajunge in curind intr-un fel de “Fundatie” a la Isaac Assimov, in care mintea stralucitoare a unui “ginditor despre oamenii” sa prevada si sa planifice viitorul. Viitorul Psihologiei va depinde de capacitatea celor ce isi vor insusi instrumentele ei conceptuale si metodologice de a le aplica in domenii de interes si utilitate pentru semenii lor.

Si pentru ca am impresia ca va atrage marketingul: e un principiu de marketing de bun simt care spune ca, daca oamenii nu-ti vor produsul, asta nu inseamna ca ei sunt prosti ci ca, asa cum incerci sa li-l vinzi, n-au ce face cu el!

15.In incheiere oferiti-ne cateva sfaturi pentru un student la Psihologie, cum se poate implica mai mult inca din timpul facultatii ?

A.D:Nu inteleg foarte bine la ce fel de implicare va ginditi dar, ca raspuns general, cred ca perioada studentiei este un interval privilegiat in care un student la Psihologie poate citi foarte mult si poate intra in contact cu clinica, fie ea psihiatrica sau somatica. Contactul cu clinica este, cred eu, absolut necesar unui psiholog, indiferent care vor fi specializarile sale ulterioare si chiar daca ele nu vor avea nimic de a face cu ceea ce se numeste “psihologie clinica”. De asemenea, poate incepe un demers analitic sau psihoterapeutic personal, demers a carui utilitate depaseste cu mult planul profesiei sale viitoare. Si mai poate folosi aceasta perioada de maxima deschidere intelectuala si afectiva pentru a lua contact cu cit mai multe abordari, cu cati mai multi potentiali mentori si colegi de breasla. Cred ca o alegere buna presupune informare si deschidere cit mai largi si nu, neaparat, o “pasiune instantanee” pentru una sau alta dintre modalitatile de a gindi psihicul uman.

Domnule Alfred Dumitrescu: Va Multumesc!!!

Mihai Copaceanu.

(interviu publicat in Revista Profil, Sibiu, nr 8 din 2007)

INTERVIURI cu TIPI TARI!!!

NEUROPSIHOLOGIA. Interviu cu Acad. Constantin BALACEANU STOLNICI

mihaicopaceanu6 comentarii

1) Domnule profesor, prima intrebare se refera la domeniul numit neuropsihologie pe care dumneavoastra l-ati cercetat de-a lungul anilor: Cat de importanta este neuropsihologia pentru un psiholog?

C.B.S.: Ani de zile – de circa 60 de ani –  am fost pasionat de ceea ce astăzi se numeşte „ştiinţele creierului”. Acestea pornesc de la examenul morfologic macroscopic şi microscopic şi ajung la cel electric şi biochimic. Apoi abordează aspectele funcţionale de la cele mai elementare nivele: gene, funcţii sinaptice, potenţiale de acţiune etc. până la funcţiunile fiziologice. Etapa cea mai dificilă este aceea de a corela ceea ce ştim despre organizarea morfofuncţională a creierului şi funcţiile prin care se manifestă sistemul psihic la animale şi apoi la om; ceea ce constituie în fond esenţa neuropsihologiei. Personal cred că orice psiholog trebuie să cunoască modul cum este alcătuit şi cum funcţionează dispozitivul ce suportă activitatea psihică. In fond e vorba de hardward-ul şi o parte din software-ul ce stă la baza funcţiilor psihice si formează „obiectul muncii lor”. Cunoaşterea lor permite o înţelegere mai bună şi raţională a psihismului uman şi totodată este absolut necesară pentru a face legătura dintre psihologia normală şi o parte a psihologiei patologice.

2) La ce nivel se regaseste neuropsihologia in Romania in comparatie cu ceea ce se intampla pe plan international ?

C.B.S.: În general neuropsihologia cu rare excepţii (ca de ex. şcoala de la Cluj) nu este foarte mult aprofundată la noi. Este în mare parte rezultatul constrângerilor dure la care a fost supusă psihologia în anii comunismului,fapt care a dus la o rupere parţială de unele orientări ale psihologiei mondiale .Este şi rezultatul dotării insuficiente a cercetării de la noi.

3) Nu pot sa nu amintesc de aportul adus de dumneavoastra in domeniul neurociberbeticii, alaturi de Edmond Nicolau, sau de predecesorul ei Stefan Odebleja, de studiile dumneavoastra remarcabile si de realizarea unor modele cibernetice ale sistemului nervos. Pentru cei ce inca nu au auzit de aceasta disciplina relativ noua va rog sa ne explicati ce este neurocibernetica si sa ne aratati valoarea acesteia pentru neurostiinte.

C.B.S.: Cibernetica intră cu adevărat pe scena preocupărilor ştiinţifice prin anii ’48-’49 odată cu apariţia celebrei cărţi a lui N. Wiener. E drept că au existat câţiva precursori a căror glas însă nu  a avut răsunet.

Este foarte greu de explicat ce este cibernetica într-un răspuns la o întrebare de interviu.

În primul rând a introdus conceptul de informaţie cu toate aspectele sale teoretice (matematice), practice (folosite în comunicare), lingvistice şi filosofice. Acesta a permis detectarea unei clase de evenimente necunoscute care au loc în sistemul nervos şi care explică la un nivel mai complex (folosind printre altele noţiunile de codare, de entropie, de cantitate de informatie, de zgomot şi multe altele) modul său de funcţionare. A permis chiar formularea unor ipoteze privind emergenţa conştiinţei (conştienţei) din activitatea cerebrală.

Apoi a dus la formularea conceptului de reţea neuronală care astăzi este esenţială atât pentru neuropsihologie cât şi pentru ştiinţa computerelor. Ambele aceste aspecte au permis chiar o abordare matematizată a neurofiziologiei şi neuropsihologiei.

Esenţială a fost şi noţiunea de feed back (aferentaţie inversă) pozitiv şi negativ care a permis o nouă înţelegere a funcţionării sistemului nervos de la simplul arc reflex până la unele aspecte ale activităţii cognitive şi emoţionale.

Cred că orice psiholog ce se respectă trebuie să se familiarizeze cu cibernetica ce deschide un orizont extrem de bogat pentru înţelegerea mecanismelor vieţii psihice.

4) Dumnevoastra, domnule profesor, sustineti un curs de Neuropsihologie la Facultatea de Psihologie si Stiinte Cognitive. Va rog sa ne spuneti care este in opinia dumneavoastra reactia studentilor fata de Neuropsihologie si cum ar trebui sa se raporteze la aceasta disciplina?

C.B.S.În general există o relativă rezistenţă la aprofundarea neuropsihologiei care este grea şi face apel la un domeniu mai special (anatomie, microscopie, eletrofiziologie, chimie moleculară ş.a.m.d.). Trebuie predată de oameni care cunosc bine materia respectivă dar care au şi un spirit didactic dezvoltat şi oricum totul trebuie însoţit de o iconografie cât mai completă şi explicită. Studenţii trebuie să fie conştienţi să se raporteze la această disciplină ca la una fundamentală pentru profesiunea lor şi nu ca la o disciplină academică inutilă care le îngreunează viaţa. Nu poate exista un adevărat psiholog care să nu fie familiarizat cu neuropsihologia.

5) Traim in secolul al XXI-lea, cand stiinta a luat un avant uimitor. Am putem sustine ca prin descoperirea din ce in ce mai mult a creierului uman, prin disecarea acestuia, persoana umana va fi cunoscuta in totalitate? Cu alte cuvinte, cat de importanta este cunoasterea creierului in vederea cunoasterii omului si a comportamentului sau?

C.B.S.: Practic am răspuns deja indirect la această întrebare. Secolul XXI continuă să fie o perioadă de noi şi noi investigaţii fructuoase în domeniul ce ne preocupă aici. Nu există lună să nu apară o nouă descoperire care desţeleneşte ignoranţa noastră relativă despre noi şi mai ales despre psihismul uman. Se găsesc molecule noi care activează sau dezactivează unele funcţii (ca cea a memoriei); se identifică noi subsisteme ca cel de răsplată sau mecanismele somnului; se identifică clase noi de neuroni ca neuronii specializaţi din regiunea frontoorbitară sau neuronii în oglindă; se pun în evidenţă celule stem cu rol în plasticitatea nevraxului, se găsesc structuri cerebrale implicate în funcţii subtile ca de ex. sentimentul religios,etc.etc. Toate acestea contribuie la edificarea unei antropologii mai detaliate care mai dezleagă unele aspecte legate nu numai de funcţii psihice elementare dar şi de unele implicate în forme de manifestare complexe ca cele ce definesc spiritualitatea şi cultura/

6) In aceeasi ordine de idei pare-mi-se ca omul recent este condus mai mult de instinct, de pulsiune, se orienteaza spre obtinerea placerii si mai putin tine seama de ratiune, de intelect sau de comandamentele creierului. Care este opinia dumneavoastra?

C.B.S.: Omul modern foloseşte aceleaşi mecanisme neuropsihologice ca şi omul arhaic, numai că dispune de o bancă de date infinit mai bogată şi de seturi conceptuale pe care acesta nu le avea. Nu cred că omul modern diferă de generaţiile care l-au precedat prea mult căci totdeauna în afară de lupta pentru supravieţuirea lui şi a speciei sale a urmărit o calitate a vieţii cât mai bună şi a alergat după satisfacţii hedonice cât mai numeroase. Ceea ce putem reproşa omului zilelor noastre este pragmatismul lui excesiv, goana pentru câştig şi neglijarea culturii.

7) Domnule profesor, in urma Declaratiei de la Bologna (1999), studiul Psihologiei in Facultatile de Psihologie s-a redus si in tara noastra la 3 ani. Oare nu este mult prea putin facand o comparatie si luand seama de pilda la colegii de la medicina care nicidecum nu au renuntat la cei 6 ani de facultate?

C.B.S.:Personal sunt convins că reducerea timpului de învăţare duce la o reducere a calităţii pregătirii studenţilor ceea ce este un aspect negativ a cărui efecte se vor vedea în curând. Măsura era însă necesară deoarece era nevoie de o uniformizare a programelor de învăţământ pentru a beneficia de o echivalare a diplomelor

8) Astazi studentul se limiteaza in activitatea sa la obtinerea de informatii, accesarea Internet-ului si la sustinerea examenelor pentru ca la final sa fie recompensat cu o coala pe care sa se scrie: Diploma de Absolvire. Nu are o insemnatate majora si lectura minutioasa in biblioteci, cu creionul pe hartie, cercetarea serioasa cu ajutorul profesorilor coodonatori, dar mai cu seama practica clinica?

C.B.S.: Sunt studenţi şi studenţi. Unii sunt doar vânători de diplome. Aceştia nu sunt studenţi adevăraţi. Apoi sunt studenţi care învaţă ceea ce le fixează programele analitice. Sunt studenţi mediocri care însă pot ajunge la unele succese profesionale. Şi apoi sunt studenţii buni care învaţă mai mult decât ceea ce li se predă, citind în biblioteci sau făcând apel la internet (care este un instrument formidabil dacă ştii să-l foloseşti critic). După părerea mea ceea ce lipseşte este preocuparea şi de asimilarea culturii, de demersuri interdisciplinare, de integrare a specialităţii „învăţate” într-o viziune integrativă Ştiinţă-Cultură-Spiritualitate.

În ceea ce priveşte practica clinică lucrurile sunt clare. Nu poţi fi medic fără a lucra la patului bolnavului şi nu poţi fi psiholog, mai ales psihoterapeut dacă nu ai luat contact direct cu cei suferinzi. Patologia în general, nu se poate învăţa la cursuri sau din cărţi. Trebuie să vezi „în direct” bolnavii, să discuţi cu ei să-i examinezi şi să-i urmăreşti. Nu poţi să înveţi să conduci o maşină sau un avion din cărţi.

9) Va rugam sa ne dezvaluiti cum era viata studenteasca in anii ’40-’50, atunci cand dumneavoastra erati student la Facultatea de Medicina, care era datoria studentului in acea perioada?

C.B.S.: Este foarte greu de răspuns fiindcă anii studenţiei mele nu au fost simpli. A fost războiul, a fost perioada imediat postbelică şi apoi a fost instalarea comunismului cu toate necazurile lui. Facultatea de Medicină nu este un model căci ea necesită forme de învăţământ mult mai grele şi mai disciplinate. In plus nu trebuie uitat că la vremea aceea, elitele care reuşeau să treacă prin concursurile de internat şi externat aveau un regim paralel de învăţare extrem de riguros  care se făcea în cadrul diferitelor clinici şi care nu avea nimic scolastic. Formarea mea medicală nu s-a făcut în amfiteatre, săli de cursuri sau de lucrări practice, ci în saloanele de bolnavi şi laboratoarele spitalelor. Această formă au urmat-o însă foarte puţini (circa 10-15%). Ceilalţi urmau cursurile care pe vremea aceea erau obligatorii şi luau parte la prezentări de bolnavi, lucrări practice etc. Disciplina era extrem de riguroasă, iar absenţele erau sancţionate. De asemenea în anii mei de studenţie nu am întâlnit şi nici nu am auzit de cazuri de corupţie la nivelul corpului didactic.

10) Care este relatia dintre psihologie si medicina? Care sunt limitele psihologiei si ale medicinei (si aici ma refer in special la neurologie si psihiatrie) deoarece deseori au existat polemici/conflicte intre psihologi si medici vis-a-vis de domeniul de activitate al fiecarei discipline .  Pana  unde se poate „intinde” psihologia?

C.B.S.: Medicina şi psihologia implică două demersuri deosebite. Aceste demersuri au un spaţiu comun atunci când este vorba de tratat bolnavii cu diferite dezordini psihice. Aci trebuie să existe o complementaritate şi nu o concurenţă sau un antagonism căci atât medicul cât şi psihologul au o contribuţie proprie cu abordări diferite, dar cu un scop unic: vindecarea bolnavului sau uşurarea suferinţelor sale. E drept că această colaborare este asimetrică deoarece un medic, mai ales un psihiatru este îndreptăţit dacă are cunoştinţele şi experienţa necesare să facă psihoterapie, în timp ce un psiholog nu are permisiunea să aplice tratamente medicale. De altfel demersul medical implică o serie de cunoştinţe şi o experienţă în domeniul clinicoterapeutic pe care psihologul nu le are. De asemenea medicul are o responsabilitate şi îşi preia uneori riscuri enorme mergând până la cel de a pune în primejdie viaţa pacientului. Psihologul la rândul lui trebuie prin studii şi stagii în spitale de specialitate să-şi însuşească acele cunoştinţe care să-i permită să facă un diagnostic pozitiv şi diferenţial care să-i îngăduie să evite să trateze psihoterapeutic bolnavi care necesită o abordare medicală.

11) Cunoastem activitatea bogata a dumneavoastra in domeniul clinic, va rugam sa ne oferiti cateva adevaruri pe care clinica vi le-a descoperit?

C.B.S.: Activitatea clinică este „inima” învăţământului medical chiar şi pentru cei ce vor opta pentru specialităţi de laborator, de explorări funcţionale, sau se vor dedica problemelor de organizare sanitară. Clinica aduce studentul în mediul lui de lucru şi tot clinica îi dă posibilitatea să-şi însuşească aspectele manuale ale medicinii de la injecţii şi pansamente, la toate manevrele pe care această profesiune le implică şi pe care mi le-am însuşit nu numai de la corpul didactic sau cadrele medicale superioare dar şi de la surorile medicale. În medicină trebuie să ştii să înveţi de la oricine şi trebuie să ştii să recunoşti ceea ce nu ştii şi să nu-ţi fie ruşine să ceri sfaturi sau ajutor de la alţii căci e vorba de sănătatea şi uneori de viaţa bolnavilor. Lucrurile devin şi mai dificile în condiţii de urgenţă (bombardamente, cutremure, front etc) unde uneori fiecare minut contează. Am avut tristul privilegiu să cunosc şi aceste aspecte care mi-au o experienţă ce mi-a servit toată viaţa.

12) In continuarea aceleasi intrebari va rugam sa ne dezvaluiti care au fost principiile dumneavoastra inca din tinerete si cum ati reusit sa dezvoltati o astfel de activitate remarcabila,  multi-disciplinara si de exceptie, sa deveniti un om de stiinte emblematic pentru Romania?

C.B.S.: Principiul meu a fost foarte simplu. Mi-am dedicat aproape toată vremea învăţării şi practicei medicale, iar în restul timpului am fost în special atras de aspectele culturale şi spirituale ale vieţii. De asemenea am dus o viaţă regulată fără să pierd nopţi sau să mă rătăcesc în vâltoarea unor distracţii, zgomotoase.

Trebuie să adaug acum un lucru important. Încă din anul al III-lea am început sub îndrumarea unor maeştri remarcabili să mă ocup de cercetarea ştiinţifică. Recunosc că nu orice student trebuie să facă cercetare după cum nici orice medic nu trebuie să fie inclus în programe de cercetare. Cei ce fac însă cercetare capătă ceva în plus în afară de renumele pe care pot să şi-l facă,ceva ce îi ajută considerabil nu numai în executarea profesiunii lor. E vorba de ceea ce am putea numi o „disciplină a minţii” .

13) În încheiere oferiti-ne  cateva sugestii pentru un student la Psihologie.

C.B.S.: Lucrurile s-au schimbat mult faţă de situaţia din tinereţea mea. Au apărut alte repere, alte condiţii şi oamenii fug după alte obiective. Tinerii care vor să-şi facă o pregătire temeinică trebuie să muncească mult, să înveţe cât mai mult, să-şi îndrepte preocupările şi spre orizonturile culturii, să ducă o viaţă regulată în care odihna să fie respectată şi să piardă cât mai puţină vreme în spaţiul hedonic.