Sistemul educaţional românesc îşi îngroapă elevii. Dacă aveţi şansa, studiaţi în străinătate!

iulie 3, 2015iulie 3, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol scris pe Blogurile Adevărul publicat la 24 iunie 2015

Cei câţiva profesori şi învăţători din comisie citeau regulamente, verificau şi afişau listele cu elevii pe uşile claselor de examinare. „Oooo, ce bine că ai venit! Chiar aveam nevoie de tine! Du-te te rog vezi cum sunt elevii”, îmi zice o dirigintă. Alta profesoară zâmbitoare exclamă „ce faci, Mihai, nu ai somn de dimineaţă?! E vacanţă, ce naiba!” Am urcat la etaj fiind convins că trebuia să-i regăsesc repede pe cei din clasa a VIII-a şi să-i încurajez, acum, cu doar câteva minute înainte de primul lor mare examen din viaţă. Copilaşii aceştia, ştiţi că au doar 14 ani?

Le-am repetat mereu în întâlnirile noastre anterioare „dragii mei, cele mai mari examene în viaţă nu se dau la şcoală, dar asta nu ne scuteşte de note mari şi performanţă” (şi ei au înţeles asta), i-am motivat oferindu-le întâi încrederea mea to tală în capacităţile lor şi i-am învăţat tehnici de managment al timpului, de lecturare eficientă şi de gestionare a emoţiilor distructive. Le-am răspuns la zeci de întrebări şi i-am primit la cabinet fără ezitare. La sugestia mea, unii elevi şi-au închis contul de facebook tocmai pentru a învăţa „fără stres”. Cu câteva luni în urmă m-au rugat să-i ajut să-şi descopere interesele şi aptitudinile. Acum ştiau deja ce-şi doresc şi se visau la licee. E atât de confortabil psihic să ştii ce vrei în viaţă şi atât de confuz şi stresant când nu ştii încotro… Am deschis prima uşă şi reacţia lor a fost de fapt un strigăt de bucurie. Am vorbit cu fiecare încercând să le evaluez starea emoţională. O elevă mi-a întins mâna dreaptă. Îi tremura parcă cu tot corpul. Mi-a răspuns scuzându-se „aşa îmi tremură mie, nu e prima oară, nu e de la examen”. Ei, da…Ca o ultimă reevaluare m-au întrebat despre poeţii contemporani români (Cărtărescu n-a lipsit, nici Dinescu pe care îl întâlnisem cu o zi înainte) şi în discuţia noastră mai în glumă, o elevă (ştiind că am publicat două cărţi) m-a asigurat că îmi va scrie numele pe foaia de răspuns. Altă elevă mi-a zis că va insera o poză: „o poză e cât o mie de cuvinte domnu’ psiholog” şi în final au vrut să-şi dea un check in pe facebook. Evident că am diferenţiat cele serioase şi urgente de cele glumeţe şi nepotrivite. Evident că răspunsuri mulţumitoare nu au primit la întrebări de genul „ce mă ajută în viaţă să ştiu diferenţa dintre o cauzală şi o completivă directă? Şi asta mă stresează pe mine acum!”. Am intrat pe urmă şi în cealaltă clasă şi i-am încurajat mergând pe holuri până când o profesoară justiţiară (culmea, profă de religie) a strigat din toţi rărunchii să părăsesc şcoala că începe examenul şi sunt camere video şi nu avem nevoie de probleme… (Eram sigur că Ceauşescu avea să intre în urma mea).

Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Ce m-a impresionat în această scenă sunt câteva aspecte. Întâi trăirile acestor copii.

La 14 ani eşti încă copil: te joci, cânţi, dansezi, te distrezi şi probabil te îndrăgosteşti. Nu ai gânduri concrete de viitor pentru că viitorul nu e în lumea ta. Lumea ta e alta. Ori, aceşti elevi se îmbrăţişau unii cu alţii şi îşi făceau cruci creştineşti ca în faţa unei mari despărţiri sau a unei iminente catastrofe, un pericol de neconceput. Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Am observat emoţiile profesorilor din şcoală; şi ei erau rugaţi să fie îmbrăţişaţi şi apoi am urmărit reacţiile emoţionale ale părinţilor din timpul şi în urma examenului. A doua zi, alt examen la limba maternă şi a treia zi binecunoscuta şi neiubita matematică. E primul examen al unor copii, primul dintr-o serie de 100, 200 sau câteva vor mai urma la liceu şi în facultate sau master. Şi e primul tratat cu un maximum de importanţă încât pentru unii copii poate fi catastrofal. Cum să nu fii alături de ei? Nu e doar emoţia lor proprie, să ne fie lămurit. Este emoţia lor covârşită de emoţia părinţilor, bunicilor, mătuşilor şi a întregului neam, este soarta lor şi viitorul lor, este mândria lor şi a familiei în joc. „Nu ne poţi face de râs”.

Cum?? Exigenţele părinţilor şi obsesia lor de a fi admişi doar la unele licee în contradicţie cu dorinţa sinceră a elevului care militează în zadar pentru alt liceu şi eşecul admiterii cauzează adevărate traume şi constante reproşuri: „Nu eşti bun de nimic, m-ai dezamăgit, aveam speranţă în tine, acum ce mă fac cu tine. Soră-ta e mai deşteaptă şi muncitoare, tu – un prăpădit. Şi am băgat atâtea meditaţii şi atâţia bani. Nu se va alege nimic de tine în viaţă” – sunt doar câteva „uşoare” sentinţe din cele pe care urechile mele le-au auzit. Viaţa parcă începe sau se sfârşeşte cu acest examen de evaluare naţională. Stresul din aceste zile şi din ultimele luni, interdicţiile, supărările, certurile, epuizarea fizică şi psihică, miile de ore de meditaţii, toate vin în contrast cu viaţa reală. Viaţa reală chiar nu se termină cu un examen, nici cu un eşec, oricare ar fi. Urmaţi-vă şansa, tineri! Pe de altă parte, societatea românească le arată o altă viziune asupra vieţii. De fapt în întâlnirile mele cu elevii de multe ori mi-au contraargumentat că în România nu trebuie să ai şcoală ca să ai bani şi baftă în viaţă, că trebuie să ştii să te descurci, să fii băiat deştept, că hoţii sunt mai fericiţi decât tocilarii şi nu fac închisoare, că medicii care salvează vieţi sunt la limita supravieţuirii şi că profesorii lor care le predau zi de zi trăiesc din împrumuturi financiare şi se îmbracă cu aceleaşi haine sărăcăcioase. Societatea românescă le arată contramodele. Şi mai grav este că statul român nu dă doi bani pe şcoală.

Guvernul României nu face o prioritate de grad zero din învăţământ.

De fapt, nici nu-i pasă. A schimbat vreo 20 de miniştri după 1990 şi a modificat zeci de legi ale educaţiei bătându-şi joc şi experimentând fantezii personele pe spinarea elevilor. Şi, de fapt, mari schimbări nu sunt. Am răsfoit programele disciplinelor şi caietele elevilor şi am testat atitudinea profesorilor. Comunistă. M-am aşezat la ore în bănci. Am asistat la evaluări. Mă pot jura că la fel m-am simţit şi în urmă cu 20 de ani când eu însumi eram pe băncile şcolii. Niciun progres. Am constatat învechitul şi retincenţa făţă de orice nou şi util (metodă, tehnică, mentalitate, abordare, disciplină) mai ales educaţia sanitară, sau sexuală. Recent, cu greu şi cu multe voturi împotrivă, s-a decis mărirea alocaţiei la: atenţie 84 de lei (nu euro). Bani pe care un elev din Occident îi lasă într-o zi la un fast-food.

Reacţia prim-ministrului a fost la fel de jalnică ca propriul său mandat: că nu ştie dacă la anul vor mai fi bani pentru alocaţii. Evident că pe aleşi nu-i interesează învăţământul de stat când proprile odrasle studiază în instituţii private extrem de scumpe din ţară sau străinătate. Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Şi atunci mă întreb cu ce drept aş putea eu să încurajez tinerii care îmi cer sfatul în alegerea carierei în România versus Occident? Cum aş putea eu să-i influenţez sau să le transmit iluzii, când ştiu preabine cum se face şcoală în ţară? Am întâlnit tineri geniali în cabinet cu scoruri de inteligenţă superioară care erau deja curtaţi de universităţi de top din lume. Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Sentimentalisme ieftine şi dăunătoare. NU, îi îndemn pe toţi cei care îşi doresc mult să studieze în Occident, să facă acest pas, să nu rateze nicio şansă, să aibă parte de educaţie la cel mai înalt nivel, îî îndemn să se formeze intelectual şi moral în instituţii de prestigiu din Marea Britanie şi din America şi în societăţi civilizate, oneste şi meritocrate cu profesionişti şi specialişti în demoniile lor, pentru ca mai apoi, dacă-şi doresc, să se întoarcă în România.

România are nevoie mai mult ca oricând de tinere talente, de minţi luminate, dar pentru ca orice sămânţă bună să aducă roadă trebuie să cadă pe pământ bun, nu în buruieni şi nici să fie călcată în picioare, şi din păcate, o repet, România încă nu este un pământ rodnic la capacităţi maxime şi încă eşti călcat în picioare.

Urmaţi-vă şansa, tineri!

PS Pe 20 iunie, Elena Kuji (foto) a primit titlul de Valedictorian, adică şefă de promoţie la Universitatea Internaţională din Monaco, şi a fost felicitată de însuşi Prinţul Albert II de Monaco. Bistriţeanca Elena Kuji a fluturat apoi cu mândrie steagul României. In Romania cum ar fi fost ?

Femeia, mama, pudoarea şi sexualitatea în România 2013!

aprilie 8, 2013iulie 18, 2014 mihaicopaceanu7 comentarii

articol publicat pentru Blogurile Adevarul la 8 Aprilie 2013

Cum e să fii mamă în România şi să fii nevoită să-ţi hrăneşti propriul prunc ce a început să plângă dar parcă ţi-e jenă de privirile celor din jur. Ce să faci? Unde să te ascunzi?

Săptămâna trecută Alexandra Nicolae de la Adevărul a publicat un material inteligent cu titlul „Alăptarea în public pro sau contra?” în care a adăugat opinia sociologului Alfred Bulai, a Carminei Micheş (inspector de asigurări ) şi a mea.

Ce-i drept m-a uimit cel mai tare răspunsul domnişoarei Micheş care a susţinut sus şi tare că „alăptarea în public încalcă normele morale”. Care norme? Care moralitate? Ca dumneai şi alţii au o astfel de opinie. Şi bărbaţi şi femei! Opiniile sunt libere dar hai să detaliem puţin pentru că această provocare are referinţă pentru România anilor noştri şi nu e în zadar. Discuţia nu este întâmplătoare!

În urmă cu 9 ani, într-o sâmbătă seara, stăteam la masa lungă dintr-un Cămin Cultural al unui sat de munte cu prilejul unei nunţi alături de vreo 250 de nuntaşi (ca la ţară). Pe când savuram cuminte supa de tăiţei în faţa mea o tânără de nici 20 de ani îşi dezveleşte degrabă sânul mare şi sănătos şi începe fără nicio jenă faţă de zecile de persoane din jur a-şi hrăni pruncul de câteva luni ce făcea un scandal acustic în întreaga sală. Era o scenă parcă desprinsă din Moromeţii lui Marin Preda. Prima reacţie a fost să mă opresc, să nu mai servesc supa dar răspunsul mi-a venit imediat în gând: în faţa mea, la aceeaşi masă, era portretul unei mame care îşi hrăneşte copilul, pentru că el avea nevoie de hrană. În mintea mea de adolescent nu era un act indecent şi imoral şi nici o tânără ce-şi etala trupul într-o manieră erotică. Sânul acelei femei era sânul unei mame ce-şi hrăneşte în mod firesc pruncul. Pruncul a tăcut. Şi în acestă manieră naturală şi obiectivă cred că ar trebui să privim actul de alăptare în public. Pentru un om indecent actul este unul indecent, pentru un om obişnuit actul este unul obişnuit, pentru un om moral actul devine moral. Nu actul în sine este problema ci mintea celui care priveşte acest act.

Redau mai jos răspunsurile mele la întrebările jurnalistei Alexandra Nicolae:

1.Ce părere ai despre alăptarea în public? Este ea o ofensă adusă comunităţii în care trăim?

Este cel mai natural mod de tratare a unui bebeluş. Este o necesitate. Nu este niciun argument împotriva hrănirii unei fiinţe mici orice ar fi şi oriunde ar fi. Bebeluşul are nevoie de o alăptare frecventă, constantă apoi variabilă, la un interval foarte scurt de timp, uneori chiar în fiecare oră, iar astăzi mamele sunt foarte active şi nevoite să-şi poarte în braţe bebeluşul prin oraş cu diferite activităţi şi aceasta implică alăptarea. În România încă predomină prejudecata şi imaginea învechită a femeii. Principiul pudorii nu se poate aplica aici deoarece pentru bebeluş acesta este modul său de hrănire, nu altul şi nu suferă amânare. Nu poţi lipsi un prunc de la hrană doar pentru că eşti în oraş cu treabă şi de multe ori treaba nu are cine să o facă şi nici pruncul nu ai cui sa-l laşi. Deci, sunt raţiuni practice. Am putea compara cu interzicerea de a hrăni un copil de 6,7,8 ani în public. Comunitatea se poate adapta la acest comportament matern tocmai văzând din ce în ce mai multe mame alăptând.

2. Femeile percep maternitatea şi, implicit, alăptarea altfel decât în trecut?

Percepţia rolului femeii, a maternităţii în acest caz, în Romania se schimbă ce-i drept foarte încet. Astăzi femeia îşi apreciază mai mult statusul de mamă şi implicit cele ce ţin de maternitate inclusiv alăptatul. În trecut, la ţară de exemplu, nu era deloc „ruşine” ca o mamă să-şi hrănească pruncul în public, pe câmp la munci sau cf exemplului de mai sus. La oraş era altfel, o pudoare, mai ales în sec al 19-lea. Azi, mamele devin bucuroase că sunt mame. Şi ele sunt cele care pot schimba percepţia maternităţii alături de soţii lor şi familia .

3.De ce unele persoane privesc ca ceva ruşinos un gest, în fond, natural?

Cred ca pudoarea vine întâi din partea mamei, din motivul că ea trebuie să-şi ridice îmbrăcămintea şi să-şi dezvelească o parte intimă a corpului, sănii, în public. Sunt însă taţi care nu ar accepta nicidecum aceasta conduită publică „cum să te dezbraci în public !”.

Gestul este natural şi nu unul cu conţinut ruşinos sau erotic-senzual însă şi celor din jur, cetăţenilor, le-ar părea o forma de exhibiţionism sau un gest chiar agresiv, cum zic romanii „fara ruşine”. Era mai dificil în trecut când forma îmbrăcămintelor femeii (de ex. rochii lungi până la pământ) crea o dificultate în hrănirea bebeluşului. Astăzi, slavă Domnului, mamele pot purta diferite haine de la tricouri largi la cămăşi ce pot facilita o alăptare cu uşurinţă. Mai mult, în Marea Britanie am observat o practică foarte eficientă: mama poartă o pătură mică cu care îşi acoperă pruncul în momentul alăptării, nu atât pentru a-şi ascunde sânii, cât mai ales pentru a proteja bebele de factori perturbatori externi. Îi oferă o siguranţă şi un confort. Şi acest gest este unul foarte potrivit. Elimină orice fel de disconfort posibil de ambele părţi.

4.Cum e considerat alăptatul în public, în România? Dar în alte ţări?

În România, din păcate, alăptatul, ca şi alte practici complet fireşti şi necesare, încă sunt în proces de emancipare. În ultimii ani, viitoarele mămici încep să primească sfaturi esenţiale prin frecventarea aşa numitelor cursuri ale „şcolilor de mame”, unde specialiştii le vorbesc, le pregătesc, unde întâlnesc alte mămici şi chiar medicii de familie le oferă sfaturi corecte, apar cărţi scrise şi traduse, emisiuni radio tv, iată articole în presă precum acesta, ceea ce înseamnă un progres, că ele învaţă să se comporte ca o mamă. În Marea Britanie, unde legal nu mai există nicio discriminare între genuri, mamele se comportă cu naturaleţe şi în spaţiul public. Statul şi comunitatea locală sprijină maternitatea în diverse moduri prin facilităţi regăsite de ex în autobuz (un loc special pentru mame), în aeroport, locuri special amenajate pentru schimbarea bebeluşului şi în interaţiunea cotidiană. Nimeni nu se mai minunează nici nu se jenează dacă o mamă alaptează la restaurant.

5. Ce primează? Pudoarea sau starea de bine a copilului?

Argumentul cel mai important pentru alăptarea copilului în public este argumentul sănătăţii. Cunoaştem, din zeci de studii, că alaptatul la sân este mult mai sănătos decât cel la sticluţă (biberon): laptele mamei prin conţinutul de proteine, minerale, vitame, enzime, creşte sistemul imunitar al bebeluşului, evită constipaţia (laptele e mult mai digestibil). Bebeluşii sunt astfel expuşi la diferite tipuri de gusturi. Mai mult şi mai important se creează o relaţie de ataşament şi siguranţă între mamă şi copil, relaţine hotărătoare pentru dezvoltarea sa ulterioară. Psihanaliza acordă mare credit acestei relaţii din primul an. Este benefic şi pentru mamă de ex prin reducerea stresului sau arderea de calorii. Desigur este mult mai economic, este curat şi oricând disponibil. Iarăşi important: mamele din punct de vedere psihologic simt o satisfactie şi o împlinire atunci când îşi hrănesc propriul copil la sân.

În sens contrar, alăptatul cu biberon indică un risc crescut pentru obezitate. Folosirea acestuia din pudoare ştiind că nu este sănătos nu este un argument. Medicii de familie şi asistentele încurajează tocmai din acest motiv. Şi este mult mai simplu şi practic, nu trebuie să porţi mereu cu tine laptele fabricat in sticluţă, să te asiguri de o anumită temperatură sau calitate a laptelui. Iar dacă este mult mai indicat şi mai sănătos femeile în UK fac acest lucru şi nu văd cine s-ar opune. Sănătatea este mai de preţ decât falsa pudoare. Vrem să avem copii sănătoşi păi haideţi să-i hrănim sănătos!

6.Poate să fie alăptarea în public o formă de curaj din partea femeilor?

În Romania da, în socieţăţile punitive precum cele din Orient, nu poţi avea acest curaj pentru că îşi rişti propria viaţă. În unele ţări din Occident este firesc. Mai subliniez un aspect. Dacă la noi concediul maternal se întinde până la 2 ani în Occident este de câteva luni şi aceasta necesită ca mama să lucreze, să fie activă, să meargă la serviciu, în public şi implicit să-şi poarte copilul cu ea oriunde merge şi să-l alăpteze. Mamele au astăzi acces la o serie de facilităţi şi accesorii. Mergi într–un magazin şi găseşti orice doreşti. Cred că în susţinerea alăptatului în public un rol important îl au şi taţii şi familia şi prietenii.

INTERVIURILE MELE

Din Sibiu la Oxford.

august 6, 2012decembrie 4, 2012 mihaicopaceanu2 comentarii

”Lucrurile acelea mărunte, de zi cu zi, te dărâmă încet: oamenii care aruncă hârtii pe stradă, nu răspund la salut, scuipă…”

publicat in Turnul Sfatului 05 August 2012 22:18 | Interviu
Ştefan Dobre

”PLEC.

Plec din România. Plec la Oxford. Poate că pentru o perioadă de doar trei ani după cum îndeamnă programul doctoral. Poate că nu. Nu ştiu. […] DAR, plec şi cu un gust sărat (mai rău decât amar) şi scârbit de tot răul din ţară şi din acest oraş, pe care îl cunoaşteţi prea bine… Sictirit de oameni perfizi şi mincinoşi, de ipocriţi şi impostori”, așa scria acum câteva zile pe blogul personal Mihai, un tânăr psiholog, absolvent a două facultăți sibiene. Am vrut să vedem cum a reușit Mihai să plece la Oxford și de ce este dezamăgit de Sibiu.

Reporter: Cum ai ajuns să studiezi la Oxford?
Mihai Copăceanu: Eu am mai studiat acolo. M-am întors în țară în 2010, în toamnă, și de atunci am tot încercat să mă reacomodez cu Sibiul. N-am reușit. Și atunci am căutat să mă întorc la studii în străinătate. Oxford a fost doar una dintre universitățile la care am aplicat. Avantajul aici este că din septembrie ei îmi oferă o bursă de 13.500 de lire.

Rep.: Cât de greu este să aplici la astfel de universități? Îți trebuie foarte multe acte, este birocrație multă?
M. C.: Nu este foarte complicat. Dosarul nu cred că are mai mult de 20 de pagini. Nume, date personale, scrisoare de motivație, recomandări, proiect de cercetare etc. În principiu nu este deloc foarte complicat. Plus că la Oxford sunt peste 40 de români, la diverse specializări și diverse facultăți, te mai ajută și ei. Ideea de bază este că totuși trebuie să le oferi și tu ceva, să vii cu ceva în plus față de restul aplicațiiIor. Este ca un puzzle, trebuie să ai și un CV bun și niște recomandări bune, o scrisoare de motivație bună, un proiect bun… Ei selectează apoi din vreo 200 de aplicații zece, după care te cheamă la interviu. Eu le-am spus că nu am bani să merg la interviu în Oxford și am discutat online, pe Skype, cu comisia în față, le-am vorbit vreo 40 de minute și am fost acceptat.

Rep.: Concret, ce vei studia acolo?
M. C.: Voi face psihologie și voi dezvolta o intervenție psihologică pentru tinerii consumatori de alcool. Am lucrat în Anglia, când am fost la master la Londra, cu dependenții de alcool. Acum o să fie diferit, doar cu tineri, cum ajung ei să consume alcool și cum poate să apară dependența. Ideea de bază este să previn efectele consumului de alcool, de la violență până la sex neprotejat, accidente de mașină etc.

Rep.: De ce zici că nu te-ai reacomodat în Sibiu? Uită-te în jur, toată lumea laudă Sibiul, avem turiști, centru istoric…
M. C.:Dacă vii în Piața Mică Sibiul este foarte frumos. Dar dacă treci mai jos pe 9 Mai sunt niște gropi uriașe, este mizerie, în general calitatea serviciilor și a vieții este proastă în Sibiu și în România. Uite aici, acum, la masă, erau două meniuri foarte murdare, se vedea murdăria pe ele. Sau, eu trec în fiecare zi pe lângă Consiliul Județean și văd mașini luxoase, ca să nu mai zic de mașina primarului din Piața Mare, și tinerii din subordinea acestor oamenii trăiesc cu 7 milioane de lei pe lună. Am lucrat ca psiholog în Sibiu, am lucrat la o fundație pentru copii cu autism și în două școli din Sibiu și efectiv nu am văzut interes pentru școală și educație sau servicii sociale. Am încercat să fac niște proiecte, toată lumea m-a trimis dintr-o parte în alta după o mulțime de hârtii, aprobări, documente… și nimic.

Rep.: Din acest motiv ai scris pe blog că pleci scârbit?
M. C.: Da, simt că încerc să fac ceva și nu pot.

Rep.: Ce te-a oprit?
M. C.: Cam peste tot am găsit oameni complet dezinteresați, care spun că nu intră în atribuțiile lor sau care te mint, sunt neserioși, nesinceri. Pur și simplu tragi de oameni și dacă ei nu au un beneficiu din asta nu te ajută. „Mie ce-mi pică?”.

Rep.: Dă-mi un exemplu clar, omul ăla, de acolo, nu a vrut să mă ajute dezinteresat.
M. C.: Nu ar fi tocmai corect să fac asta. Eu plec peste două zile din țară și pe urmă omul ăla se vede în ziar. Ce impresie își face?

Rep.: Înțeleg. Și totuși, eu, care sunt cam de aceeași vârstă cu tine ce concluzie să trag? Încă unul dezamăgit și scârbit pleacă din țară pentru că aici nu poate face nimic…
M. C.: Poate nu-s eu cel mai bun exemplu. Cu siguranță sunt și exemple pozitive, oameni care s-au întors în țară și au reușit aici. Eu sunt doar un caz nefericit, sunt psiholog, o meserie relativ nouă în România. Am și colegi care s-au întors, și-au făcut afaceri aici și le merge bine. Uită-te și la ei. Eu nu-s cel mai bun exemplu de succes în România. Nu am putut aici. Pe mine poți să mă iei ca pe un om care muncește foarte mult, care a avut un job full time și unul part-time, care a făcut televiziune 20 de luni fără niciun ban, care a scris la ziar pe 25 de lei, care a scris la o revistă de timp liber gratuit și așa mai departe. Simți că te risipești în țara asta. Am lucrat într-o instituție în subordinea Consiliului Județean și aveam șapte milioane salariu. Abia îmi plăteam chiria. Absolut jenant. Când unul ca mine în Anglia ia de zece ori mai mult. Nu poți să ajungi la 30 de ani și să mai ceri bani de acasă ca să trăiești. Absolut jenant. Și mai sunt lucrurile acelea mărunte, de zi cu zi, care te dărâmă încet, pe care le vedem și le știm cu toții, de la politică până la ce se întâmplă pe stradă: oamenii care nu îți răspund la salut, cei care te fură, aruncă hârtii pe stradă, scuipă, taximetristul care ieri a cerut unei prietene 18 lei de la Gară până în centru. Nici Anglia nu e paradis, să nu mă înțelegeți greșit. Acolo am văzut oameni cu arma în mână pe stradă, dar există mult mai mult bun simț și mult mai multă civilizație.

Rep.: Te mai întorci?
M. C.: Nu știu. Deocamdată vreau să plec.

INTERVIURI cu TIPI TARI!!! · REGANDIM SIBIUL. SIBIU 100%.

DECANUL PSIHOLOGILOR

aprilie 27, 2012aprilie 27, 2012 mihaicopaceanu4 comentarii

DECANUL PSIHOLOGILOR

articol publicat in saptamanalul SIBIU 100 % an IV, nr 182- 31martie-6 aprilie 2012

Psihologul sibian dr. Mihai Turcu (n. 1944): ,,Recomand tinerilor să profite de informaţie şi de cultură fiindcă îşi sporesc viaţa proporţional cu câtă informaţie şi cultură au înmagazinat, adică trăieşti prin bagajul cultural pe care-l primeşti, trăieşti la pătrat, la cub”.

Mihai Copăceanu

L-am întâlnit pe psihologul Mihai Turcu pe la orele amiezii, în curtea Departamentului de Psihologie, îndreptându-se încet spre sala de cursuri. În mâna dreaptă purta o pipă din care a tras un ultim fum. A golit-o. M-a salutat respectuos, strângându-mi mâna. Purta pălărie mare şi mânuşi, cravată şi ceas la buzunar şi se sprijinea într-un baston negru cu mâner de argint. Se plimba încet şi apăsat. Ajuns în clasă cu 10 minute înaintea începerii cursului, mi-a povestit despre vremurile bune de după război, când românii o duceau mult mai bine, până când au sosit studentele. Apoi s-a oprit şi a început cursul. În limba germană…

Mihai Turcu este decanul psihologilor din Sibiu. Doctor în Psihologie al Universităţii Bucureşti, având coordonator pe celebrul neuropsiholog Mihai Golu, cu expertiză în consiliere, psihoterapie şi psihosexologie, a lucrat ca psiholog militar în armată şi ca psiholog clinician la Spitalul de Psihiatrie, concomitent predând cursuri la Universitate. A îndrumat sute de studenţi şi a consiliat sute de pacienţi. S-a căsătorit cu o distinsă doamnă, de profesie medic, din familia universitară Drăgan din Năsăud, fiica unui medic psihiatru şi au doi băieţi: unul avocat şi celălalt restaurator. Este autor de cercetări, studii şi cărţi în psihologie.

Sunt de părere că e bine să ai un suport istoric ca persoană

Domnul Turcu este un sibian autentic: ,,Eu sunt născut în Sibiu, de unde n-am plecat niciodată toata viaţa decât pentru studii”. Are o mare preţuire pentru propria familie. Cercetând, a aflat că pe linie paternă se trage dintr-o familie de cavaleri, deci militari de profesie, bunica fiind descendentă din familia Dolhay, Dolhescu de Maramureş (ce se întinde până în secolul al XIII-lea), iar prin mamă, descendent al familiei de Şincai, din care face parte şi Gheorghe Şincai. Ramura principală a familiei Turcu sunt baronii de Ardud, o serie de imperiali la Viena. În 1940 evenimentele istorice au silit familia, rămasă fără avere, să se mute din Târgu- Mureş la Sibiu. Aici s-a născut, având ambii părinţi profesori de geografie şi a crescut conform codurilor etice. A primit o educaţie aleasă şi „riguroasă, dar nu rigidă”, bazată pe principii, trăind ca un personaj de poveste într-un mediu interzis acestor poveşti, într-o familie în care se vorbea nemţeşte şi ungureşte, cu un bunic preot. Ca o anecdotă îmi povesteşte: „Odată, maică-mea a făcut un circ mare din cauza existenţei unui păianjen în casă. M-am despărţit de el cu mare regret.”

Indecis, după Bacalaureatul din 1962, a început să studieze Conservatorul la Cluj, apoi filosofia la Bucureşti până în anul III, când a fost anchetat de Securitate alături de alţi colegi, acuzat de grup organizat, „contestatar al marxismului” şi, în consecinţă, exmatriculat fără drept de reînscriere. A fost un şoc moral. La proces a adăugat: „Nu am spus că Hegel este foarte inteligent, ci că este GENIAL”.

După armata la Oradea, o experienţă frumoasă a însemnat munca de restaurator şi conservator şef al Muzeului ,,Brukenthal”. Operele de artă ne prezintă frumosul, dar Mihai Turcu găseşte lucruri frumoase în foarte multe locuri, în unele total neaşteptate şi pentru că sunt neaşteptate, puţină lume se gândeşte că sunt frumoase. Din valori, magistrul, este mai interesat de Frumos decât de Adevăr.

Eticheta asta de psiholog deja îi face pe oameni să fie circumspecţi

Cariera a continuat la Spitalul de Psihiatrie, cel mai mare din România, cu 800 de paturi. Aici avea în administrare toţi bolnavii cu diagnostic de boli psihice, preocupându-se de aspectele medicale, sociale şi chiar juridice ale acestora. Sub îndrumarea prof. Săhleanu începe un doctorat în antropologie la Institutul Academiei Române. Lucrează ca psiholog militar între anii 1984-1992, fiind autorul psihoprofesiogramei oficioase a ofiţerului de artilerie. În armată, studiind comportamentul sutelor de tineri, a considerat că „e importat ca tinerii să se autodefinească şi să-şi urmeze autodeterminarea, să aibă curajul să fie ei înşişi, să fie autentici, ceea ce e deosebit de greu într-o lume care standardizează”.

L-am întrebat cum îşi ocupă timpul liber şi mi-a răspuns: „Tot timpul meu este liber şi nu am niciodată timp liber, pentru că dictonul meu clasic este «Numai proştii se plictisesc». Sunt atât de multe lucruri interesante, încât omul nu are timp liber. Eu fac tot timpul ceva pentru lucrul în sine.” Despre educaţia celor doi fii îmi relatează că aceştia „au fost lăsaţi destul de liber, adică neconstrânşi direct într-o direcţie preconcepută de noi ca fiind bună pentru ei. Au fost ajutaţi să-şi descopere propria disponibilitate şi directie, dar discret. Ei aveau trei bunici profesori, doi psihiatri şi un psiholog; dacă toţi am fi acţionat la nivelul ştiinţei şi experienţei noastre unde s-ar fi ajuns? Şi pe urmă, este formaţia implicită. Familiile coerente au un aer al lor, o emergenţă. Pe lângă interesul pentru artă, literatură, istorie, ştiinţă, psihologie, cultură şi muzică, religia, o altă dimensiune a umanităţii, a avut un loc însemnat în viaţa familiei, cu multe rude clerici.

Mihai Turcu crede că oamenii sunt religioşi de când există şi copilul trebuie dus la biserică chiar şi când e goală, căci ceea ce ni se spune în copilărie nu se uită, fiindcă e mai puţină gândire şi mai multă simţire.

Sentimentul religios se induce copilului fără un demers special. După o discuţie de câteva ore, magistrul încheie: „… şi pot să spun că am fost foarte convins de ceea ce fac şi m-am implicat numai acolo unde am crezut că pot să fac ceva şi mi-a şi reuşit. Aşa că n-am pierdut vremea”