interviu cu Psihologul Raluca Anton la Look Tv
Etichetă: psihoterapie
Portretul pariorului român. Ce spun psihologii despre faptul că românii sparg anual un miliard de euro la păcănele, pariuri şi jocuri de noroc
Clinic, dependenţa dată de păcănele este la fel ca aceea dată de alcool sau droguri, spune psihologul Mihai Copăceanu. Desen de Vali Ivan
articol publicat pe Adevarul la 3 iulie 2016: adev.ro/o9qukw
Anual, românii lasă la păcănele şi pe jocurile de noroc un miliard de euro, suma medie lunară jucată fiind între 50 şi 100 de lei. Psihologii avertizează asupra problemelor generate de jocurile de noroc.
Românii amatori de pariuri şi jocuri de noroc cheltuiesc în medie pe lună între 50 şi 100 de lei pentru această „distracţie“, iar anual lasă în sălile de joc un miliard de euro, potrivit Rombet – asociaţia organizatorilor de jocuri de noroc. În România sunt aproape 70.000 de aparate de tip slot machine şi circa 30.000 de agenţii de pariuri, spun ultimele statistici. Numărul jucătorilor – fie că merg în cazinouri, fie că preferă pariurile sportive sau aparatele slot-machine, cunoscute sub numele de „păcănele“ – creşte de la an la an, la fel şi miza, şi, evident, volumul total al încasărilor. Venitul mediu lunar al jucătorului de sloturi, de exemplu, este de 1.500 lei, iar suma medie lunară cheltuită de el pentru acest gen de „distracţie“ este de 100 de lei, potrivit ultimelor date disponibile, respectiv un studiu realziat de către GfK România. Aceleaşi statistici arată că 3% din români participă la jocurile de sloturi.
Conform statisticilor internaţionale, numărul jucătorilor la „păcănele“ din alte ţări europene este de peste patru ori mai mare. Spre exemplu, în Marea Britanie, 13% din populaţie a participat la jocurile de sloturi în 2010, în timp ce 59% din britanici au jucat la Loto. În România, la Loto joacă 20% din populaţie, la pariuri sportive – 6%, la bingo – 4%, la jocuri online – 3%, în vreme ce tot 3% din români participă la jocuri de cărţi precum poker şi black jack. EURO 2016, principalul motor
„Încasările au crescut anul acesta comparativ cu aceeaşi perioadă a anului trecut, şi considerăm că principalul «motor» este EURO 2016. Importanţa acestui eveniment sportiv şi miza meciurilor îndeamnă şi mai mult pariorii să-şi încerce norocul“, a declarat Dan Ghiţă, preşedintele Rombet, citat de News.ro. Jocurile de noroc din ţară reprezintă o piaţă de aproximativ un miliard de euro, potrivit acestuia, în vreme ce valoarea premiilor acordate este „la un minim de 85% din miză“. Ceea ce înseamnă că minimum 550 de milioane de euro se întorc la jucători. Dar câţi bani pierd ei? „Greu de stabilit“, spune Dan Iliovici, directorul executiv al asociaţiei, explicând că „jocurile de noroc se desfăşoară sub forma unui perpetuum-mobile“. Altfel spus, „pierderea“ unui jucător, reprezintă de fapt „câştigul“ altui jucător, iar organizatorului îi rămâne de fapt doar un anumit procent din sumele pariate.
Avertismentele psihologilor
Psihologul Mihai Copăceanu spune că jucatul la „păcănele“ a luat avânt puternic în ultimii ani şi că este deosebit de periculos, iar românii joacă atraşi de mirajul câştigului facil. „Începe pas cu pas şi ajunge să distrugă familii. Păcănelele creează dependenţă în foarte scurt timp. Clinic, dependenţa de păcănele e la fel ca cea dată de substanţe, respectiv de alcool sau droguri. Jocul la păcănele este o tulburare de control al impulsului. Sumele sunt din ce în ce mai mari pe măsură ce joci, apare minciuna, apoi apare regretul după ce jucătorul pierde. Oamenii intră în datorii, este o problemă de sănătate publică. Jocurile de noroc înseamnă că nu mai ai control. Am avut pacienţi care erau elevi de liceu şi ajunseseră să fure din casă, alţii ajunseseră la 4-5.000 de euro datorii“, spune Mihai Copăceanu, care este şi blogger „Adevărul“.
El avertizează asupra efectelor pe care păcănelele şi jocurile de noroc le au asupra tinerilor. „Cu cât începe mai devreme să joace, cu atât dependenţa se instalează mai repede. Iar pe urmă mecanismele pe care le foloseşti mai des cu atât le întăreşti. Şi atunci dependenţa devine mai puternică. La fel, mecanismele nefolosite le pierdem: nu mai au mecanismul de conştientizare a riscului. Totu-i deformat în psihicul lor, nu mai au mecanismul de frână“, punctează psihologul.
Citeste mai mult: adev.ro/o9qukw
Adolescenții sibieni încep să se drogheze de la 12 ani. Preferă etnobotanicele
articol publicat de Dorina Nitu pe Turnul Sfatului la 18 ianuarie 2016
Acum zece ani, copiii de 12 ani încă se jucau cu mașinuțele. Acum aceasta e vârsta la care încep să ia contact cu etnobotanicele și marijuana.
În cele mai multe cazuri e vorba de influența anturajului și de lipsa de atenția a părinților care nu le acordă suficientă atenție și ”copiii ajung să se drogheze zilnic și niciunul dintre părinți nu observă”.
O parte dintre ei ajung să ceară ajutor sau o face familia pentru ei și merg la Centrul de Prevenire Evaluare şi Consiliere Antidrog Sibiu. Aproximativ 50 de tineri ajung aici anual în încercarea de a scăpa de dependență. În 2014, în cadrul CPECA Sibiu au fost înregistrați 47 de beneficiari. În general, motivele invocate de către cea mai mare parte a tinerilor înregistrați în evidența CPECA Sibiu privesc curiozitatea, anturajul de prieteni consumatori, precum și diverse situații tensionate pe care aceștia le trăiesc.
Chetă pentru un joint
Dacă la Centrul de Prevenire, Evaluare şi Consiliere Antidrog al Județului Sibiu ajung între 40-50 de tineri dependenți anual, psihologul Mihai Copăceanu spune că numărul lor este mult mai mare ”20 de elevi care se luptă să scape de aceste dependențe cunosc doar eu și niciunul nu a ajuns pe la centru”. Copiii fac chetă ca să își a primul plic de etnobotanice și de acolo se ajunge la a vinde lucruri personale pe internet, pentru a face rost de bani de droguri și până la a fura obiecte valoroase și bani din casă.
”Cunosc cazuri în care părinții raportează la poliție un furt, iar după ce se fac investigații polițiștii descoperă ca hoțul este copilul și așa ajung să afle părinții că propriul copil a furat și mai rău, a furat ca să își cumpere droguri”, mai spune psihologul sibian.
Mihai Copăceanu spune că lucrând permanent cu copiii, mai ales cu copiii cu probleme, a constat că în ultimul an vârsta la care încep elevii să consume droguri este de 12 ani.
”În puține cazuri mai sunt tineri care încearcă să înlocuiască etnobotanicele cu medicamente, codeină și alte medicamente pe care le găsesc prin casă și au auzit ei că au ceva efecte asemănătoare cu drogurile. Dar pentru că sunt așa mici, de la farmacie nu pot cumpăra fără rețetă, așa că într-un final revin la etnobotanice”, mai povestește Mihai Copăceanu.
Furnizorii principali sunt internetul și copiii mai mari, modalități care le ușurează accesul la droguri și nu îi supune la riscuri prea mari de a fi depistați de poliție.
Majoritatea ”prafurilor” dau dependență și unii tineri încearcă să le înlocuiască cu marijuana, iar așa ajung să consume regulat cel puțin două tipuri de droguri, la 12-13 ani.
Anturajul mai important decât familia
Casa Olarului – centrul de tratament pentru dependența de alcool, droguri, jocuri de noroc de la Șura Mică este unul dintre locurile în care ajung adolescenții care se apropie de 18 ani și se luptă cu dependența de ani de zile.
”Consumul începe în adolescență pentru cei mai mulți, pe la 13-14 ani și ajung să consume de obicei din cauza anturajului. Și se apucă inițial de etnobotanice căci sunt mai ieftine, pun mai mulți bani și cumpără un pachet. Apoi încep să mărească doza și în scurt timp ajung dependenți. Copiii provin din toate mediile, sunt și tineri din familii organizate, cu o situație materială bună, dar sunt și copii din familii în care unul sau ambii părinți sunt plecați la muncă în Germania, iar ei rămân cu bunicii”, spune psihologul centrului, Gabriela Bălan.
Presiunea anturajului îi determină să consume și când ies dintr-un centru vindecați, cad pradă tentației cei cu o insuficientă maturitate emoțională.
”Ei motivează că nu se pot distanța de anturaj, că e un refugiu pentru ei, în condițiile în care simt că părinții nu îi înțeleg și nu pot comunica eficient cu ei. Mulți foști dependenți povestesc că ei nu reușeau să înțeleagă ideea de distracție, de destindere fără droguri”, mai povestește Gabriela Bălan.
Psih. Mihai Copăceanu: Cred că în cazul familiei Bodnariu se vor ivi informații noi, surprinzătoare
Drama familiei Bodnariu, stabilită în Norvegia, căreia autoritățile le-au luat cei 5 copii, considerând că părinții au fost abuzivi cu ei, a născut un val de indignare în rândul opiniei publice. Astfel, atât în orașe din România, cât și din alte țări europene, oamenii au ieșit în stradă, considerând nedreaptă decizia autoriăților norvegiene. Cum este văzut acest caz prin ochii unui psiholog român, aflăm dintr-un interviu acordat Sibiu 100% de Mihai Copăceanu.
articol publicat de Odeta Veştemean în Sibiu 100% la 15.01.2016
Care este opinia dumneavoastră cu privire la ceea ce i s-a întâmplat familiei Bodnariu în Norvegia? Este vorba despre un abuz al autorităților sau un abuz al părinților asupra copiilor?
Cazul este extrem de sensibil. Eu, ca psiholog din Sibiu nu am nicio abilitate sau competenţă de a mă pronunţa dacă autorităţile au produs un abuz sau nu. Orice extremă este greşită. Nu privesc situaţia în alb-negru şi nici nu mă situez în niciuna dintre tabere. Din păcate, multe informaţii ne lipsesc, iar a da verdicte de la distanţă, a emite păreri, dintr-o altă ţară, doar pe baza unor ştiri şi mărturii neclare, fără a avea acces la poziţii oficiale este riscant şi incorect. Personal, am observat ezitarea constantă şi repetată a tatălui în a oferi unele răspunsuri. Semn că ne ascunde ceva. Ca psiholog, sunt obligat să fiu neutru, obiectiv, imparţial şi onest şi pot face doar afirmaţii cu sens general. Cred că informaţii noi, surprinzătoare, se vor ivi.
În calitate de psiholog, cum considerați că îi afectează acum pe copii scoaterea din familie, având în vedere că cei 5 au vârste cuprinse între 4 luni și 9 ani?
Despărţirea copiilor de părinţi reprezintă o traumă în sine indiferent de durata acestei perioade. Cu cât perioada este mai îndelungată, cu atât suferinţa este mai profundă. Dar a face predicţii despre modul în care copiii vor fi afectaţi îmi este imposibil şi oricine se exprimă în acest sens greşeşte. Modul în care fiecare copil va procesa despărţirea rămâne încă necunoscut nouă acum. Orice specialist ar trebui să fie atent în declaraţii, să nu răspundă bazat pe furie şi subiectivism. Mai mult, eu din România, nu pot evalua copiii pe care nu-i văd, nu-i primesc în cabinet şi nu desfăşor câteva şedinte de evaluare. În acest caz cum mi-aş permite să-mi dau cu părerea. Mă întristează că până şi Ezekiel, de doar 4 luni, a fost deprivat de siguranţa, ataşamentul şi iubirea părinţilor. În psihologie, ştim cât de esenţială este mai ales relaţia afectivă mama-bebeluş în primele luni de viaţă. În ce sens a însemnat familia pentru el un pericol încă îmi scapă. Stabilitatea şi sentimentul de siguranţă psihoafectivă a acestei legături mamă-bebeluş determină dezvoltarea unui sine sănătos al copilului.
Ce consecințe are pe termen lung pentru copii separarea de părinți?
Psihologic, nu avem studii care să evalueaze efectele directe doar ale separării de părinţi. Este deprivat de părintele abuzator dar trăieşte într-un mediu sigur, sănătos, pozitiv nu are aceleaşi efecte cu o altă deprivare a unui copil care acum trăieşte într-un mediu disfuncţional şi nociv sau cu un orfan adoptat. Avem studii experimentale pe animale (şoareci), ce studiază hormonii responsabili de modificările biochimice, endocrinologice şi comportamentale în legătură cu stresul. Deprivarea de îngrijirea paternală e observabilă la stadiul de adult prin măsurarea hormonilor responsabili de stres şi anxietate cronică. Un răspuns ar fi că deprivarea duce la anxietate cronică şi stres (la animale) şi la nivele scăzute de interacţiune socială, inclusiv în cazul deprivării doar de tată.
La oameni, avem studii retrospective, la adulţi cu anumite tulburări ( de exemplu, adenom de glandă pituitară) şi s-au constatat cazuri de deprivare paternală în copilărie. UNICEF are un studiu calitativ în Republica Moldova, cu 160 de copii deprivaţi de părinţi prin imigrarea acestora. Copiii prezentau dificultăţi în depăşirea separării de părinţi, tulburări în dezvoltarea psihoemoţională, sentimente de vinovăţie şi izolare de prieteni. Copiii mici şi-au externalizat mai uşor emoţiile cauzate de separarea de părinţi decât cei mai mari.
Cât de credibile pot fi spusele copiilor referitor la abuzurile fizice, pe baza cărora autoritățile s-au autosesizat, ținând cont de faptul că micuții îmbină realitatea cu ficțiunea, au prieteni imaginari etc.?
E o falsă problemă. Noi, ca psihologi, obţinem informaţii de la copii prin diferite metode şi tehnici specifice, prin interviuri repetate, evaluări, analize, dar nu ne bazăm exclusiv pe aceste declaraţii. Afirmaţiile copiilor sunt întotdeauna coroborate cu alte tipuri de dovezi, cu mărturii suplimentare, informaţii din partea părinţilor, rudelor, aparţinătorilor, autorităţilor, anchete etc. Nicio decizie nu se ia de o singură persoană şi desigur nici în urma declaraţiilor ad litteram ale copiilor. Copiii, cu toate că interpretează diferit sau eronat, denaturează, exagerează, minimalizează sau de la o anumită vârstă oferă informaţii ireale, adică ne spun minciuni, specialiştii au metode specifice de deosebire a adevărului de fals. În acest caz, afirmaţiile copiilor care amintesc de violenţă vor fi probate.
Procedural înţeleg că izolarea copiilor, văzută ca măsură extremă, ar avea rolul de a proteja copiii de eventualele influenţe ale părinţilor. Evaluarea trebuie să fie obiectivă şi prin acest proces de evaluare se elimină orice fel de influenţă în sensul schimbării declaraţiilor. Ştim ce se întâmplă în România când o declaraţie ulterioară contrazice prima declaraţie, când inclusiv minorii abuzaţi fizic sau sexual îşi retrag declaraţiile.
În urma mediatizării acestui caz, cu care s-au solidarizat părinți din întreaga Europă, au început să iasă la iveală mai multe demersuri abuzive ale societății norvegiene. Dumneavoastră ce informații aveți, cum vi se pare legislația norvegiană, încalcă drepturile cetățenilor unui stat de drept?
Am citit regulamentul instituţiei în engleză. Instituţia funcţionează sub Ministerul Copiilor, Egalităţii şi Incluziunii Sociale, adică nu este una privată, cu scopuri meschine. Orice regiune, judeţ are un astfel de serviciu. Principiul care primează este „binele copilului”, iar scopul este să ofere asistenţă, aşa cum apare în 80% dintre acţiunile lor, nu să ia copii. Ce mai face acest serviciu? Oferă consiliere, grupuri de sprijin pentru părinţi, suport financiar pentru frecventarea grădiniţei şi şcolii şi alte activităţi şi cheltuieli, vizite la domiciliu, odihnă în weekenduri, cazare la cerere în regim de urgenţă sau pe termen lung. Aceeaşi instituţie ne informează că imigranţii cunosc foarte puţin despre modul de funcţionare a protecţiei copilului. Comparativ cu alte ţări, Norvegia are un număr mic de copii ce trăiesc în plasament, iar din unele date se pare că doar 39 de copii au fost daţi spre adopţie. În regulament e scris „Deprivarea copilului de părinte întotdeauna este ultima opţiune.” Şi are loc doar dacă se îndeplinesc concomitent două condiţii: e necesară şi în beneficiul copiilor. Odinul de plasament este emis de către Consiliul regional de Protecţie Socială sau de către Tribunalul Districtual numai atunci când copilul a fost supus unei neglijenţe grave, maltratare sau abuz. Credeţi că dacă nu ar fi fost în beneficiul copiilor şi-ar fi permis acestea autorităţile străine? Ca urmare a discuţiilor cu autorităţile române, Norvegia a declarat că dacă este în interesul copiilor şi nu lezează cu nimic, permite inclusiv vizitarea copiilor de către consulul român. Exemplele de neglijare gravă din legea norvegiană sunt: violenţă, abuz grav, consumul de substanţe al părinţilor şi afectarea sănătăţii prin incapacitate sau neglijare. Părintele are dreptul de a angaja proprii experţi care să evalueze şi să raporteze despre situaţia copiilor. Părinţii au dreptul la asistenţă legală gratuită, să fie ascultaţi şi să conteste decizia la Tribunal. Legislaţia norvegiană respectă drepturile copilului pentru că se obligă să respecte convenţiile internaţionale pe care le-a semnat, precum Convenţia ONU privind Drepturile Copilului adoptată încă din 1989 şi semnată de 194 de ţări şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului unde principiul interesul superior al copilului este aspru subliniat. Dar vreau să subliniez – dacă nu avem informaţii de la instituţie, nu cunoaştem, nu o putem acuza de abuz. Dar tot legea norvegiană ne explică rolul confidenţialităţii: pentru a proteja familia şi copilul. În România este extrem de diferit, când totul apare în presă, adevăr şi fals, în defavoarea copiilor, când inclusiv unei minore violate de 7 tineri i se ia un interviu televizat live. De nepermis.
Partea română, inclusiv prim-ministrul Dacian Cioloș, au anunțat public că statul român se implică activ și urmăresc desfășurarea anchetei. În acest caz ar fi eficientă o plângere a Guvernului României împotriva Norvegiei la CEDO, având în vedere că după numai o lună de la preluarea copiilor acest stat a deschis proceduri pentru ca ei să fie adoptați ?
Guvernul, preşedintele, Ministerul de Externe au contact cu autorităţile norvegiene la nivel înalt, sprijină familia, însă subliniază două aspecte: respectă legea norvegiană şi nu pot interveni în desfăşurarea anchetei. De aceea, nu cred în varianta plângerii la CEDO, pentru că ar fi incorect politic şi ar denatura relaţiile diplomatice dintre cele două state. Nu se va întâmpla.
Credeți că până la urmă familia Bodnariu va avea câștig de cauză?
Cred că da. Copiii se vor întoarce la familie. Noi greșim când judecăm şi interpretăm româneşte practici şi legi ale Occidentului pe care nu le cunoaştem sau deţinem informaţii parţiale. Dacă la noi o palmă este tolerată, fie din partea părinţilor sau profesorilor, acolo nu sunt permise. De exemplu, cazurile de abuz emoţional sunt extrem de aspru sancţionate. Am simţit asprimea legii când am trăit în Marea Britanie. Inclusiv bancurile cu conţinut sexist, misogin, nu erau permise. Odată, am realizat o prezentare pentru o întâlnire cu psihologi despre efectele alcoolului şi am adăugat câteva fotografii cu fete ce zăceau noaptea pe străzi sub influenţa alcoolului, însă colegii înainte de a o susţine mi-au sugerat să şterg aceste imagini pentru că sunt discriminatorii. Imaginile erau reale, prezentau realităţi şi cu toate acestea, altfel sunt percepute respectul şi demnitatea umană. Şi am renunţat. Personal, aş profita de acest caz să mă uit în ograda proprie la miile de copii abuzaţi zilnic. Şi în România, potrivit Legii 272/2004 (art. 52, art 89 şi art 96), cadrele didactice sunt obligate şi orice angajat al unei instituţii publice sau private care intră în contact cu copilul este obligat să anunţe de urgenţă cazurile reale sau chiar vreo suspiciune de abuz şi neglijare către protecţia copilului. Eu, personal, în şcolile în care am lucrat, am sesizat în repetate rânduri Protecţia Copilului. Îmi spuneţi câte alte cadre didactice sau funcţionari au făcut acest lucru în Sibiu? Aceeaşi lege obligă Direcţia să verifice o sesizare, iar dacă constată că un copil este în pericol iminent, se ia măsura plasamentului în regim de urgenţă: pe loc, dacă nu există opoziţie sau prin instanţă, dacă persoanele se opun. În astfel de cazuri, declaraţia copilului este necesară și pe toată durata plasamentului în regim de urgenţă se suspendă de drept exerciţiul drepturilor părinteşti (art. 68 alin.5).
Copiii români, cei mai fericiţi din Europa! Cum explică specialiştii acest clasament surprinzător
articol publicat de Claudia Spridon la 19.08.2015 pe Adevarul aici
Copiii români sunt cei mai fericiţi din Europa, potrivit unui studiu de amploare făcut de o asociaţie britanică, la care au participat elevi cu vârste cuprinse între 10 şi 12 ani din 15 ţări. Copiii români ocupă locul doi în lume, în topul fericirii, după cei din Columbia, în timp ce la coada clasamentului s-au situat ţări precum Marea Britanie şi Germania.
Specialiştii atrag însă atenţia că acest clasament este discutabil, întrucât fiecare copil percepe altfel fericirea.
Totuşi, potrivit studiului, copiii români au o stimă de sine ridicată, sunt mulţumiţi de aspectul lor fizic şi sunt încântaţi de ceea ce fac la şcoală. De cealaltă parte, britanicii de 10-12 ani sunt nemulţumiţi de viaţa lor în ansamblu şi au probleme atunci când vine vorba de încrederea în propriul aspect fizic.
„Ce face copilul român de 12 ani şi ce face un copil britanic la 12 ani? La 12 ani copilul este deja integrat într-un colectiv şcolar, are prieteni, socializează, îl preocupă deja timpul liber, sporturile şi probabil micile pasiuni încep să devină importante. Evident că nu mai este copil speriat şi nesigur abia intrat în şcoala şi nici nu este copil aflat la pubertate spre adolescentă când apar alte neplăceri. Teoretic e o perioadă prielnică copilăriei sale”, explică psihologul Mihai Copăceanu.
În opinia acestuia, copiii defavorizaţi social pot raporta un grad ridicat de fericire dacă universul lor de manifestare se limitează la viaţa la ţară, creşterea animalelelor şi legătura cu natura.
„Ce poate fi mai fericit pentru un copil dintr-un sat de munte decât să se joace zilnic, după câte ore de şcoală, pe întinsa pădure din jurul casei sale ? chiar dacă nu are curent electric. El este mulţumit. Are prieteni cu care să se joace. De fapt el raportează fericirea sa la condiţiile sale. Nici n-ar şti cum să utilizeze o tabletă şi probabil l-ar pliciti acest fapt”, a punctat specialistul.
Copiii, mulţumiţi de ce învaţă la şcoală Mai departe, studiul arată că elevii de 10 ani de la noi au acordat nota 9,3 sistemului de învăţământ, declarându-se încântaţi de materiile pe care le studiază şi de modul în care li se predă la şcoală. Însă, copiii cu doi ani mai mariau scăzut nota dată sistemului de învăţământ la 8,9. O explicaţie pentru nota mare obţinută de sistem, care este deseori criticat pentru carenţele sale, ar fi lipsa de alternative a copiilor.
„O familie de români, acolo unde este cazul, chiar se implică într-o educaţie de succes, cu rezultate şcolare ridicate, tocmai pentru mândria părinţilor. Părinţii îşi hrănesc propria stimă de sine prin rezultatele educaţionale ale copiiilor”, susţine Mihai Copăceanu.
Agresivitatea în şcoli, un fenomen de amploare
Acelaşi studiu arată, însă, că elevii sunt conştienţi de gradul ridicat al violenţei în şcoli, fenomen ce a luat amploare în ultimii ani. Concret, 19% din respondenţi susţin că au fost implicaţi în cel puţin trei incidente violente în sala de clasă în decursul unei luni, în timp ce 11% spun că au avut altercaţii cu colegii o singură dată. Ţara noastră se clasează, astfel, pe primul loc din punct de vedere al violenţelor în instituţiile de învăţământ.
„Din fericire în România fenomenul de buling nu este atât de ridicat precum în alte ţări deşi mai ales în ultimii doi ani bulingul în şcoli a crescut. În raportarea gradului de fericire, relaţia cu şcoala are un loc esenţial”, completează Mihai Copăceanu.
Cercetarea a încercat să scoată la iveală şi măsura în care copiii din categoria 10 – 12 ani îşi cunosc, încă de mici, drepturile. Astfel, 77% din copiii norvegieni au explicat că îşi cunosc drepturile, pe locul doi situându-se micuţii din Columbia, iar pe trei cei din Polonia. România ocupă locul 6 în clasament, codaşi fiind englezii şi sud coreenii, şi ei nefericiţi conform studiului amintit.
„Dacă au răspuns afirmativ nu înseamnă că îşi cunosc drepturile. Întrebarea imediat următoarea de verificare ar trebui să sune « care sunt drepturile tale. Enumeră-mi te rog 5 dintre acestea”. Copiii de 10 ani din România încă nu beneficiază de totalitatea drepturilor lor, fie că vorbim de mediul familial sau de cel şcolar”, a precizat psihologul.
Copiii români nu sunt independenţi de familie Acesta este ferm convins că răspunsurile date de copiii români ar fi fost complet diferite dacă aceştia ar fi responsabilizaţi de mici şi independenţi parţial de familie, aşa cum se întâmplă în alte ţări eurpene precum Finlanda, Danemarca sau Marea Britanie.
„Răspunsurile au fost influenţate în mare măsură de faptul că la noi părinţii se implică activ în viaţa copilului cel puţin până la clasa a XII-a”, a adăugat Copăceanu.
Studiul arată de asemenea că fetele din Marea Britanie sunt pe penultimul loc în ceea ce priveşte încrederea în propriul aspect fizic, acordându-şi nota medie 7,3, în condiţiile în care cea maximă este 10. Fetele românce s-au clasat pe primul loc, acordându-şi nota 9,4.
„Fetele de 12 ani au o imagine de sine ridicată pentru că se simt bine cum arată. Dar treptat apare o schimbare. Fetele din România încă de la 12 ani devin din ce în ce mai mult interesate de aspectul fizic, de modul în care se îmbracă, de machiaj, tunsoare şi de imaginea corporală,de masa corporală”, conchide psihologul.
Topul tărilor cu copii fericiţi
1 Columbia
2 România
3 Israel
4 Turcia
5 Africa de Sud
6 Algeria
7 Ethiopia/Nepal
8 Spania
9 Polonia
10 Norvegia
11 Estonia
12 Germania
13 Anglia
14 Coreea de Sud
Citeste mai mult: adev.ro/ntcbgv
Cum NU ajunge victima unui viol din Romania la psiholog. Unde si de ce trebuie imbunatatita legislatia romaneasca
articol publicat pentru HotNews la 24 iulie 2015 semnat Adina Florea
Cinci femei au fost violate, in medie, in fiecare zi in Romania, de la inceputul anului 2015 pana in prezent, potrivit unei statistici citate, joi, de ProTV, insa legea privind consilierea psihologica a victimelor prezinta lacune majore in comparatie cu alte state. Astfel, victima trebuie sa faca mai intai o cerere de consiliere, care va fi solutionata in termen de zece zile. Accesul la acest serviciu este insa conditionat de plangerea penala. Psihologul consultat de Hotnews.ro spune ca victima unui viol are de regula nevoie de timp pana se hotaraste sa se adreseze autoritatilor. Or, tocmai aceasta este intervalul in care are nevoie de consiliere si, mai mult, de terapie. - Psihologul Mihai Copaceanu, contactat de HotNews.ro: „Nu poti sa conditionezi accesul la servicii de consiliere psihologica prin obligativitatea unei alte cereri catre organele de urmarire. In situatia de stres post traumatic, victima poate nu are inca puterea de a depune o plangere si ii pot fi necesare cateva zile pentru aceasta hotarare”
- Vezi o analiza a lacunelor din lege si solutiile propuse de psihologul Copaceanu
Legislatia romana cu privire la protectia victimelor infractiunilor de viol prezinta lacune. Legea nr. 211/2004, revizuita in 2007 si 2008, este singurul act care prevede anumite masuri pentru protectia victimelor infractiunilor, inclusiv consiliere psihologica oferita de servicul de protectie al victimei si reintegrare sociala a agresorilor, care functioneaza pe langa tribunale, dar si compensatii financiare, asistenta juridica si masuri de informare.
Psihologul Mihai Copaceanu a explicat erorile existente in legislatia actuala de protectie a victimelor infractiunilor de viol. „Avand ca exemplu cazul de la Vaslui, este evident ca nu exista nicio protectie pentru victima (…) insasi victima explica ca ii este frica de acestia”, sustine psihologul.
Art 10 al legii mentioneaza ca victima beneficiaza de consiliere psihologica dupa depunerea unei cereri la serviciul de protectie al victimei si reintegrare sociala a infractorilor de pe langa tribunal. Cererea va fi solutionata in termen de 10 zile, potrivit textului legii.
- Psihologul Mihai Copaceanu: „Nu poti sa conditionezi accesul la servicii de consiliere psihologica prin obligativitatea unei alte cereri catre organele de urmarire. In situatia de stres post traumatic, victima poate nu are inca puterea de a depune o plangere si ii pot fi necesare cateva zile pentru aceasta hotarare. Are insa teama puternica de violatori, teama de consecinte, de procese, frica de reactia comunitatii, de modul cum va fi privita.”
In lege este folosit termenul de „consiliere psihologica”, insa, potrivit psihologului Copaceanu, victimele au nevoie de psihoterapie, un proces de lunga durata. Victimele pot beneficia de consiliere psihologica gratuita doar pentru o perioada de trei luni, insuficient pentru o psihoterapie in cazul violului, dupa cum apreciaza psihologul.
„Consilierea psihologica” oferita de lege se face de catre psihologii din cadrul serviciului de protectie al victimei si reintegrare sociala a agresorilor, care functioneaza pe langa tribunale. Insa, psihologul Mihai Copaceanu sustine ca acestia nu sunt psihoterapeuti, iar victima este silita sa ajunga in mediul privat, daca are insa resurse financiare. „Si cum multe dintre ele nu au sau se simt rusinate si vinovate, nu vor apela la psihoterapie. Marea problema in Romania, ca si in alte tari, este ca victimele nici nu au puterea sa reclame violul si atunci nici la psiholog nu apeleaza”, afirma psihologul.
In cadrul serviciului de protectie al victimei si reintegrare sociala a agresorilor, singura institutie care ofera consiliere psihologica gratuita victimelor infractiunilor de viol, nu exista servicii specializate, mai spune Copaceanu. „E ca si cum ai trimite un pacient la un spital de urgenta unde este un singur medic de familie, adica fara specializari pe chirurgie, ortopedie, cardiologie„, afirma psihologul. Copaceanu sustine ca legea ar trebui modificata pentru a introduce servicii specializate. „Pe trauma, pe viol, pe violenta domestica, pe trafic de persoane, pe abuz asupra copiilor. Altele sunt particuparitatile la copii”, explica psihologul.
Acesta mai spune ca victimele pot fi consiliate psihologic si in mediul privat, insa doar daca au resurse financiare, intrucat CNAS nu deconteaza decat trei sedinte de psihoterapie. Mai mult, pentru a beneficia de cele trei sedinte de psihoterapie, insuficiente, in opinia psihologului, victima trebuie sa mearga la medicul de familie pentru a obtine o trimitere, fiind nevoita sa descrie trauma medicului de familie.
Psihologul Mihai Copaceanu prezinta o serie de masuri care ar putea sa imbunatateasca legislatia actuala privind protectia victimelor infractiunilor sexuale:
- ” 1. O propunere ar fi infiintarea de urgenta a unei structuri guvernamentale, care sa aiba ca unic scop prevenirea, combaterea abuzurilor sexuale si violurilor.[…] E nevoie de departamente specializate, cu echipe interdisciplinare, cu psiholog, terapeut, medic, asistent social, avocat. E nevoie urgenta de o Strategie Nationala eficienta de Prevenire a Violurilor. Campaniile media, simplele anunturi radio au un efect zero. Dupa cum si comandantul politei Vaslui recunostea, ca ,in ciuda campaniilor depuse de politie, violurile si agresiunile sexuale au crescut, iar Vasluiul este pe primul loc in Romania.
- 2. Cred ca sunt necesare actiuni de urgenta care sa se finalizeze cu protocoale de colaborare intre Ministerul Sanatatii, Ministerul Justitiei, Ministerul de Interne si Colegiul Psihologilor din Romania, care sa includa ghiduri de interventie interdisciplinara, ghiduri pentru proceduri in cazul violului, ghiduri clinice, interventii punctuale sociale si juridice, pas cu pas pentru proceduri eficiente in cazul asistentei post-viol. Si aici fac referire la mai multe aspecte: examinarea medicala, interventia psihologica si sociala si interventia legala, cea din urma sprijind inclusiv familia. Sa se renunte la cereri .
- 3. Cred cu tarie ca educatie sexuala este obligatorie in scoli. Si ar avea un efect in educarea viitorilor cetateni. Fie ca vorbim de sanatate sexuala, de prevenirea infectiilor cu transmitere sexuala, dar si de atitudinea femei si intelegerea sexualitatii umane. Si desigur de responsabilitate civica.
- 4. Cred ca Romania are nevoie si de centre anti-viol in alte zone cu risc crescut, precum ar fi campusurile universitare. Occidentul este foarte atent aici. La agresiunile sexuale din randul studentilor. Avem date clare despre abuzurile sexuale din centrele de plasament si centrele pentru persoanele cu handicap sever. O alta zona de interventie.
- 5. O linite telefonica de urgenta non-stop. Nu cred ca este suficient 112.”
„In America, Ministerul Justitiei prin Departamentul Violenta Impotriva Femeilor a publicat in 2013 a doua editie a unui protocol national pentru examinarea medicala in cazul abuzurilor sexuale (prima fiind inca din 2004). Adica medicii de acolo stiu exact ce sa urmeze. In Romania nu avem o colaborare oficiala reglementata intre politist-medic legist, ginecolog-psiholog si avocat si viceversa. Totul se face dupa ureche sau dupa bunatatea unora din sistem. In cazul copiilor de 12-13 ani si mai putin, americanii au un alt document bine elaborat de interventii medicale si psihologice. Un prim document american numit Documentul Violenta Impotriva Femeilor a fost publicat in 1994.„, sustine Copaceanu.
Psihologul Mihai Copaceanu sustine ca in Romania nu exista centre specializate pentru tratarea traumei sau abuz sexual, iar obligatiile statului cu privire la protectia victimelor infractiunilor de viol au fost preluate de unele ONG-uri locale sau nationale.
- Mihai Copaceanu este psiholog clinician. Dupa facultate a trait si s-a specializat in Occident la Universitati din Bologna, Oxford si Londra. Scrie constant de peste 2 ani pe blogurile Adevarul incercand sa atraga atentia autoritatilor si publicului despre lacunele din societatea romaneasca
Consilierul educational de la liceul unde victima a invatat, Cristina Nicoara, a declarat, joi, citata de Vremea Noua: „Am ajutat-o pana intr-un punct. S-a prezentat la mai multe sedinte pe parcursul lunilor decembrie si ianuarie, ulterior a mers la un psiholog din oras. Aceasta decizie a luat-o impreuna cu parintii, din cate am inteles, la sugestia avocatului. Si eu am indemnat-o sa mearga in Policlinica, la psihiatru sau la un psiholog clinician”.
Potrivit Vremea Noua, mama elevei a sustinut ca a mers la psihologul de la scoala pana la terminarea anului scolar.
PSIHANALIZA. PREZENT.TRECUT.VIITOR.INTERVIU CU PSIHANALISTUL ALFRED DUMITRESCU, PRESEDINTELE SOCIETATII ROMANE DE PSIHANALIZA (http://www.srdp.ro)
Dacă la sfârsitul anilor “70 s-a decis in mod abuziv disparitia Psihologiei in Romania, succesul a revenit mult mai tarziu, mai precis dupa 1990, cand de pildă prin efortul studentilor bucuresteni Psihanaliza s-a introdus ca disciplină de studiu la Facultatea de Filosofie. Acelasi merit detin si cei ce au luptat pentru implementarea Psihologiei in tara noastra, nu doar ca disciplina dar si ca profesie(…).
Domnul Alfred Dumitrescu, psihanalist, este din 2003 membru al Asociatiei Internationale de Psihanaliza (I.P.A.) iar dupa alegerile din mai 2006 a fost ales presedinte al Societatii Romane de Psihanaliza (S.R.P.), post ocupat pana atunci de Vasile Dem Zamfirescu.
Am remarcat ca odata cu fiecare intrebare pusa, domnul Alfred Dumitrescu s-a dovedit a fi un imbatabil, un profesionist. Răspunsurile domniei sale au fost cu mult peste asteptarile mele, m-au fascinat si totodata m-au pus serios pe ganduri si cercetare. Sa fie Psihanaliza mai mult decat credeam eu? Va invit sa savurati acest interviu cu ardoare, sa va re-evaluati conceptiile fata de Psihanaliza si sa-l folositi ca pe o noua provocare in ale studiului Psihologiei dar si in „cercetarea de piata”.
Psihologia e psihologie si… mai mult decat atat !!!
1.Domnule Dumitrescu, sunteti membru al I.P.A.din 2003, spuneti-mi va rog cat de mult s-a schimbat Psihanaliza fata de ceea ce a insemnat ea la inceputurile sale si cum se prezinta astazi?
A.D: Intrebarea asta poate fi, in sine, subiectul unei carti “groase”. Sincer, nu cred ca se poate raspunde pe scurt la o astfel de intrebare fara a risca o “castrare” nemiloasa a realitatilor multiple care constituie Psihanaliza contemporana. Asa ca singurul raspuns pe care il pot da in acest cadru este ca Psihanaliza a evoluat de la o teorie unica si o practica initiala de “arheologie” psihologica la un ansamblu de teorii (unele complementare, altele concurente) care genereaza practici clinice a caror dimensiune esentiala este cea de “(re) constructie” psihica.
2. Dupa 1990 in Romania Psihanaliza a prins viata, care sunt diferentele dintre Romania si restul lumii si la ce nivel se regaseste vis-a-vis de Psihanaliza pe plan international?
A.D: Diferentele cele mai importante sunt de ordin cantitativ: numarul celor care au o formatie psihanalitica atestata de catre International Psychoanalytic Association este inca foarte mic in Romania (9) in raport cu cel din alte tari Europene. Pe de alta parte numarul candidatilor Grupului de Studiu de la Bucuresti (24) este deja la nivelul unor tari precum Grecia si Portugalia, ceea ce va situa Grupul nostru in rindul celor de dimensiune “mijlocie” . In privinta calitatii practicii, desi nu exista “Campionate” Mondiale sau Europene in cadrul carora sa ne “masuram performantele”, cred ca practica psihanalitica din Bucuresti este absolut similara celei din orice alt centru din lume. Desigur, aportul teoretic al membrilor grupului nostru este inca foarte redus, motivul fiind tocmai istoria noastra foarte recenta ; inovatiile teoretice in psihanaliza cer o indelungata experienta clinica si functionarea la interiorul unui grup suficient de numeros si de productiv, conditii pe care inca nu le intrunim.
Suntem la inceput de drum si cred ca ar fi bine sa acceptam acest lucru si sa nu fim excesiv de preocupati de comparatii; atit ca demers clinic cat si ca formare, Psihanaliza inseamna inainte de toate “parcurgerea unui drum” si obsesia destinatiei risca sa serveasca mai degraba ca pretext pentru renuntarea la a-l parcurge decit ca fixare mobilizatoare a unui obiectiv.
3.Cum poate un tanar student sa devina un psihanalist cu drept de libera practică, care sunt cerintele si costurile?
A.D: Stiu ca este, in acest moment, o tema “fierbinte” si, tocmai de aceea cred ca unele lucruri trebuie lamurite foarte clar de la inceput. Cred ca aici este vorba de doua dimensiuni care sunt esentialmente diferite: “a deveni psihanalist” si a capata “dreptul de munca”. A “ deveni psihanalist” in acceptiunea Grupurilor si Societatilor componente ale I.P.A depinde de parcurgerea unor etape de formare care sunt foarte clar specificate in Statutul I.P.A (care fixeaza un set de criterii minimale si obligatorii pentru toate organizatiile care o compun) si in Statutele fiecarei organizatii nationale in parte ( prin care se fixeaza conditiile exacte de calificare). Consultarea site-urilor respective poate oferi o informatie completa si autorizata.
“Dreptul de munca” este un fapt de legislatie nationala si se acorda prin legi specifice; din cite stiu, “Legea psihoterapiei”, care va reglementa conditiile de practica a psihoterapiei (care include si psihanaliza) este, in acest moment , in discutia Comisiilor Parlamentului Romaniei. Proiectul de lege este public si poate fi consultat.
Revenind la intrebarea care ma priveste in mai mare masura si pe care as sintetiza-o ca “ in ce consta, cit dureaza si cit costa”? am sa incerc sa va raspund cit se poate de succinct:
Formarea in psihanaliza consta in efectuarea unui parcurs analitic personal ( a carui durata minima stipulata este de 5 ani), a unei formari teoretice cu o durata de minim 4 ani si a validarii de catre Comitetul de Formare a 2 analize sub supervizare consecutive, cu durata de minimum 2 ani fiecare.
Deoarece cele 3 componente ale procesului de formare nu sunt toate, in mod obligatoriu, successive, putem vorbi de o durata de cel putin 8 ani. Este important de retinut ca aceasta este o durata minima teoretica, rezultata din suma unor durate, la rindul lor, minime. Durata reala a procesului de formare variaza pentru fiecare candidat in parte si depinde atit de evolutia personala a acestuia cit si de capacitatea lui de invatare si de modul in care “internalizeaza” si, ulterior, isi desfasoara practica analitica. Cred ca este foarte important de inteles ca formarea in psihanaliza nu este in nici un fel similara unui masterat, ca ea nu are si nu poate avea o durata precis delimitata si ca, tocmai de aceea, nu necesita o “punere intre paranteze” a vietii personale si profesionale a celui ce se angajeaza intr-o astfel de formare; dimpotriva, este de dorit ca, data fiind durata semnificativa a parcursului, cei angrenati in formarea psihanalitica sa aibe o practica profesionala cit mai consistenta in acest interval de timp si, evident, o “viata” (adica o existenta personala, familiala si sociala care sa nu “astepte”sau depinda de calificarea ca analist).. De altfel, cred ca “a deveni psihanalist” nu poate constitui un obiectiv eminamente professional, asemanator cu cele de “ a deveni psiholog” sau “ a deveni medic”; devii psihanalist nu doar pentru ca la inceputul parcursului de formare ai dorit acest lucru si, ulterior, ai promovat examene ci mai degraba ca o consecinta a procesului de formare. Pentru a fi mai clar: analiza personala, conditie obligatorie a inceperii formarii teoretice, poate sustine sau, dimpotriva, demonta dorinta de a deveni psihanalist si asta este, in ambele cazuri, “de bine”, deorece scopul ei nu este in principal cel de a “pregati/antrena pe cineva pentru a deveni analist” ci de a face pe acel cineva sa se apropie mai mult de nevoile, dorintele si motivatiile sale reale , adica de ceva ce nu poate fi ‘stiut” inainte de inceperea unei analize.Este vorba de un demers extrem de personal care poate valida si sustine o alegere initiala sau, dimpotriva, invalida aceasta alegere si deschide cai de afirmare si implinire personala si profesionala mai potrivite si mai satisfacatoare pentru cel in cauza.
In privinta costului va pot spune doar ca acea parte a formarii care este in sarcina efectiva e Grupului de Studiu si anume Seminariile teoretice si clinice, este gratuita. Analiza personala, tocmai pentru ca este personala, se discuta sub toate aspectele cu analistul cu care cel care solicita o analiza va lua legatura. Cit despre supervizari…sincer, de la studentie la supervizari este un drum suficient de lung pentru a “trece acest pod cind vom ajunge la el”, cum spun englezii.
4. Are Psihanaliza “contraindicatii” ?
A.D: Asta este, iarasi, o intrebare “de scris o carte groasa”! Desigur,orice abordare psihoterapeutica necesita precautii in raport de anumite constelatii psihopatologice sau momente de evolutie (si ceaiul de musetel are contraindicatii…), asa ca nu vad de ce ar face psihanaliza exceptie de la regula. Problema indicatiilor si contraindicatiilor psihanalizei este una a carei discutare necesita o extrem de aprofundata cunoastere a psihopatologiei psihanalitice.
5. Mai exista acea atitudine generala a populatiei de a confunda psihologul cu psihiatrul ori ideea ca daca mergi la cabinetul de psihoterapie esti nebun?
A.D: Probabil ca exista ca “atitudine generala”, dar doar in masura in care prin asta intelegeti “majoritatea populatiei”; psihoterapia nu este nicaieri in lume un demers “de masa” asemenea vaccinarii preventive anti-variolice. Adresabilitatea ei este conditionata in primul rind de factori culturali si apoi de factori conjuncturali precum dispunerea extrem de inegala in teritoriu a celor ce practica in mod competent o forma sau alta de psihoterapie. Evident ca, in Romania, ambele categorii de factori nu sunt de natura sa genereze o “explozie” a cererii de psihoterapie. Pe de alta parte se observa cu siguranta o crestere semnificativa a acestei cereri si asta inseamna ca deschiderea catre lume care se petrece pe foarte multe planuri are consecinte si in acest domeniu.
Cit despre prima parte a intrebarii dumneavoastra, cred ca este suficient sa priviti filme subtitrate si sa inregistrati cit de frecvent cei care le traduc (si care, in mod necesar, dispun de un nivel cultural peste media “generala”) fac astfel de confuzii.
6.Cum se pot “suprima” aceste prejudecati ?
A.D: Va inteleg entuziasmul dar termenul ales mi se pare extrem de totalitar si de violent; nu cred ca trebuie sa “suprimam” ceva, trebuie doar sa oferim celor ce ne solicita un sprijin suficient de competent si de “curat” din punct de vedere deontologic. Psihoterapia nu se poate promova “distrugind rezistentele” potentialilor pacienti ci furnizindu-le actualilor pacienti suficiente motive pentru a deveni, la rindul lor, promotori ai psihoterapiei.
7.Anul trecut s-au implinit 150 de ani de la nasterea parintelui Psihanalizei, S.Freud, mai sunt valabile “postulatele” sale astazi, sau Psihanaliza moderna alta are infatisare, fiind cu totul modificata ?
A.D: Sa inteleg ca nu se poate decit “sau…sau”? Nu s-ar putea ca Psihanaliza moderna sa aiba, astazi, foarte multe infatisari si asta fara a distruge cele mai multe dintre ideile lui Freud (cred ca termenul “postulat” se aplica exclusive stiintelor” tari” precum fizica si nu stiintelor umane)? Eu as pleda pentru aceasta din urma varianta de raspuns, care tine cont de diversitatea inovatiilor conceptuale din psihanaliza contemporana si le priveste mai degraba ca pe niste ramificatii ale ipotezelor teoretice ele lui Freud decit ca pe niste contestari radicale. Asadar, Psihanaliza contemporana este mult mai bogata decit cea pe care Freud ne-a lasat-o mostenire, dar faptul ca aceste evolutii conceptuale s-au facut aproape intotdeauna prin referire la ideile lui Freud (chiar si daca uneori prin opozitie) le pastreaza pe acestea ca referinte fundamentale pentru orice psihanalist.
8. Am putea cunoaste din practica terapeutica care sunt problemele psihice cele mai des intalnite la romani?
A.D: O prima problema foarte des intilnita este ca ne place foarte tare sa ne particularizam pe baze etnice , adica suferim de “ sindromul de a crede ca a fi roman inseamna a fi special” .Glumesc doar pe jumatate si, cu riscul de a va dezamagi, cred ca romanii au indeobste cam aceleasi probleme psihice pe care le au toti ceilalti oameni .
9.Stiu ca o ocupatie importanta a dumneavoastra este si domeniul Marketingului, am sa va intreb in ce mod se poate face “reclama” la Psihanaliza si care sunt mijloacele de publicitate ale Psihanalizei?
A.D: Este adevarat ca ma ocup si de cercetare de marketing si asta m-a invatat ca, inainte de a te gindi la publicitate (adica la promovarea unui produs) este foarte util sa…ai un produs. Cred ca, in acest moment, suntem mai degraba in “ruptura de stoc” decit in “supraproductie” (ca sa folosesc jargonul adecvat) si ca ceea ce avem de facut este mai intai sa “producem psihanaliza de cit mai buna calitate” ( adica sa formam psihanalisti cit mai competenti). Nimic nu este mai daunator decit o superba campanie publicitara care sa functioneze ca “teaser”( acelasi jargon) pentru un produs pentru care oferta este net inferioara cererii. Este posibil ca, peste niste ani, sa avem o astfel de problema (asa cum se pare ca se intimpla in unele tari vest-europene ) dar, pentru moment, nu cred ca publicitatea este o prioritate pentru noi.
10. Cum face fata Psihanaliza acestei concurente uimitoare, acum cand psihoterapiile scurte de diferite orientari au luat o amploare in intreaga lume ?
A.D: Ca orice alta disciplina intr-un mediu concurential: se profesionalizeaza si se specializeaza. Psihanaliza propune un demers absolut specific de descoperire si restructurare personala si care, in mod evident, nu raspunde nici tuturor dorintelor si nici tuturor asteptarilor.Pe piata de alimentatie publica exista si gogoserii, si fast-food-uri si semi-preparate si restaurante cu “dichis”si toate vin in intimpinarea unor nevoi legitime; de ce n-ar fi la fel si pe “piata” de psihoterapie?
11. Poate deveni Psihanaliza un brand?
A.D: Nu. In termeni de marketing Psihanaliza poate fi o categorie ( adica o clasa de “servicii” esentialmente diferite de oricare alta) pentru cei ce o considera ca diferind fundamental de orice alta forma de psihoterapie sau o sub-categorie (ex. “Bauturi necarbonatate” la interiorul categoriei “Bauturi racoritoare”) pentru cei ce vad in ea o varianta de psihoterapie.
Dar Societatea Romana de Psihanaliza poate si noi ne dorim sa devina o marca (adica un ansamblu coerent si identificabil de caracteristici functionale si emotionale care sa ofere clientului actual sau potential incredere si garantia unei bune si constante calitati) iar apartenenta la ea a unui analist sa constituie, pentru orice potential pacient, o garantie de practica la cel mai inalt standard etic si de competenta.. De altfel, acesta este si motivul pentru care standardele noastre de formare sunt aidoma celor prescrise de Statutul I.P.A.
12. Domnule Dumitrescu cum vedeti evolutia Psihanalizei in urmatorii ani?
A.D: Psihanaliza are deja mai bine de o suta de ani, este o disciplina matura care, probabil, nu va cunoaste evolutii sau “revolutii” dramatice si spectaculoase si nici nu este in “firea” psihanalistilor sa elaboreze la repezeala noi teorii si, cu atit mai putin, noi modele de practica. Cu o formula des folosita in comunicatele corporatiilor, cred ca ea va “creste organic” adica isi va dezvolta si diversifica corpusul conceptual in masura si in ritmul in care realitatea clinica o va cere.
13. Printre cerintele pietei Psihologia pe ce loc se regaseste, “se consuma” Psihologia?
A.D: Probabil ca cea mai mare problema a multor absolventi de Psihologie este ca isi doresc doar ca, dupa absolvire, ca gaseasca “un post de psiholog”, fara sa aiba, in fapt, nici o idee despre ce ar insemna asta in termeni concreti. Adica, ce face un psiholog cind are un “post de psiholog”? Aici apare de obicei marea problema pentru ca, pe de o parte, absolventii stiu foarte multe teorii si metode dar au o idee foarte vaga despre modul in care acestea ar putea folosi la ceva si, pe de alta parte, angajatorii isi doresc, in multe cazuri, psihologi dar au asteptari fie mult prea vagi (de genul ” sa ma ajute cu angajatii”) fie nerealiste (“ sa afle ei ce e in mintea oamenilor, ca doar asta au invatat la scoala”). O posibila rezolvare ar putea fi acceptarea faptului ca a fi psiholog nu inseamna chiar o “meserie”, in sensul in care a fi inginer mecanic inseamna una. A fi psiholog, cred eu, inseamna a dispune de un set de informatii si abilitati care iti permite un contact “atipic”, dincolo de aparentele imediate, cu ceilalti oameni, o intelegere care poate trece dincolo de conveniente si stereotipii. Este, in fapt, un instrument absolut nemaipomenit care poate fi folosit in orice indelednicire care presupune relatii cu ceilalti.
Revenind la formularea intrebarii as spune ca Psihologia “se consuma” si chiar in mari cantitati, dar nu ca atare ci in combinatie cu alte”ingrediente” ( de ex. o buna cunoastere a psihopatologiei, a marketingului, a functionarii structurilor organizationale etc.). Nu prea poti fi psiholog in sine, trebuie sa fi psiholog in “ceva”.
13 .Se poate vorbi de psihologie ca o noua preocupare a viitorului, care este viitorul Psihologie, unul trist sau trimfal?
A.D.Iarasi “jucam la capete” si nu putem fi, precum spartanii, decit “pe scut sau sub scut”?
Daca intelegem acelasi lucru prin Psihologie cred ca ea nu are nici mai multe motive de tristete si nici mai multe de triumf decit specia la care logos-ul ei se refera.Nu cred nici ca vom fi inlocuiti de computere auto-programabile si nici ca vom ajunge in curind intr-un fel de “Fundatie” a la Isaac Assimov, in care mintea stralucitoare a unui “ginditor despre oamenii” sa prevada si sa planifice viitorul. Viitorul Psihologiei va depinde de capacitatea celor ce isi vor insusi instrumentele ei conceptuale si metodologice de a le aplica in domenii de interes si utilitate pentru semenii lor.
Si pentru ca am impresia ca va atrage marketingul: e un principiu de marketing de bun simt care spune ca, daca oamenii nu-ti vor produsul, asta nu inseamna ca ei sunt prosti ci ca, asa cum incerci sa li-l vinzi, n-au ce face cu el!
15.In incheiere oferiti-ne cateva sfaturi pentru un student la Psihologie, cum se poate implica mai mult inca din timpul facultatii ?
A.D:Nu inteleg foarte bine la ce fel de implicare va ginditi dar, ca raspuns general, cred ca perioada studentiei este un interval privilegiat in care un student la Psihologie poate citi foarte mult si poate intra in contact cu clinica, fie ea psihiatrica sau somatica. Contactul cu clinica este, cred eu, absolut necesar unui psiholog, indiferent care vor fi specializarile sale ulterioare si chiar daca ele nu vor avea nimic de a face cu ceea ce se numeste “psihologie clinica”. De asemenea, poate incepe un demers analitic sau psihoterapeutic personal, demers a carui utilitate depaseste cu mult planul profesiei sale viitoare. Si mai poate folosi aceasta perioada de maxima deschidere intelectuala si afectiva pentru a lua contact cu cit mai multe abordari, cu cati mai multi potentiali mentori si colegi de breasla. Cred ca o alegere buna presupune informare si deschidere cit mai largi si nu, neaparat, o “pasiune instantanee” pentru una sau alta dintre modalitatile de a gindi psihicul uman.
Domnule Alfred Dumitrescu: Va Multumesc!!!
Mihai Copaceanu.
(interviu publicat in Revista Profil, Sibiu, nr 8 din 2007)
Psiholog Copăceanu: mihai.copaceanu8@gmail.com 