Etichetă: regandim sibiul

REGANDIM SIBIUL. SIBIU 100%.

Festivalul de Jazz între perfecţiune şi..

mihaicopaceanuLasă un comentariu

Festivalul de Jazz între perfecţiune şi..

publicat in saptamanalul SIBIU 100 %  An IV, Nr. 188 /19 – 25 mai 2012  http://www.sibiu100.ro

Din capul locului, repet, că de fiecare dată comentez evenimentele culturale la care am fost prezent şi scriu aşa cum înţelege un audient, un asistent şi nu un specialist. Săptămâna trecută, oraşul nostru a fost dominat din punct de vedere cultural de muzica de jazz. O hrană necesară pentru orice cetăţean cu deschidere spre frumosul artistic. În primele zile tinerii talentaţi au concurat surprinzător ca de fiecare dată, iar apoi artişti de renume din ţară şi străinătate au încântat publicul la Sibiu, artişti veniţi din Austria, Ungaria, Cuba, Germania, Israel, Belgia, Spania sau Polonia.

Însă ultimele două seri au fost sublime. Deliciul jazzului. Aşa cum i s-a reproşat unui mire din Biblie, odinioară, că a ţinut vinul cel bun până la urmă şi noi, ameţiţi fiind de jazzul de fiecare seară, am sorbit din jazz-ul cel mai bun la urmă. „Unul dintre cei mai buni muzicieni, un eminent pedagog”, americanul Ron Carter, profesor emerit la City College din New York, a sosit la Sibiu, după 7 ani de negocieri. Uluitor! Însăşi Ambasada Americii a fost implicată în aducerea lui la Sibiu, afirmau organizatorii. Şi a meritat, căci ne-a oferit un prilej de neuitat.

Să organizezi o seară de jazz implică efort. Să organizezi un festival internaţional de jazz, să ai zeci de trupe invitate, să păstrezi acelaşi standard ridicat dobândit ani şi ani de-a rândul, respectând tradiţia festivalului înseamnă şi mai mult efort, stres şi acţiuni contratimp… Telefoane, aranjamente, pregătiri, resurse materiale şi voluntariat. Pentru toate acestea, pentru reuşita din 2012, organizatorii festivalului merită aprecierile noastre.

ÎNSĂ calitatea unui festival stă şi în respectul faţă de colaboratori şi spectatori (plătitori de bilete). Dincolo de greşeli (supraaglomerarea ori dubla vânzare a biletelor), unele se pot preveni dacă gândim planuri secunde cu măsuri inteligente. Impulsivitatea, jignirile şi ameninţările nu-şi au loc pe scena unui festival internaţional ce se vrea a fi de înaltă ţinută, cu public venit special din alte oraşe: „Cine nu închide telefoanele şi fotografiază cu bliţ va fi dat afară” „Nu mă interesează, pleacă”, zise directorul. Nici la Londra, când paznicii divei Whitney Houston erau la 2 metri de mine nu m-am simţit ameninţat şi înjosit; ca la târg, când fiecare ţipă în urma animalelor.

Voluntarii mi s-au plâns de agresivitatea şi mitocănia personajului, de cuvintele urâte primite, pe care nici nu le pot descrie. Curat murdar! Parol!

 

REGANDIM SIBIUL. SIBIU 100%.

De-ar fi o Grădină Botanică în Sibiu!

mihaicopaceanu2 comentarii

De-ar fi o Grădină Botanică în Sibiu!

articol publicat in saptamanalul SIBIU 100 %  An IV, Nr. 187 /12 – 18 mai 2012  http://www.sibiu100.ro

Când, în weekendul trecut, m-am plimbat în Piaţa Mare dintr-o parte în alta printre şirurile de flori de diverse mărimi, culori şi mirosuri mă credeam într-o grădină fără margini, în alt oraş şi mă întrebam de ce n-ar fi Sibiul înconjurat de flori. Cândva, în aceeaşi piaţă, erau flori. Bătrânii îşi amintesc. În mijlocul oraşului era un strop de natură binecuvântată. Am discutat cu organizatorii şi vânzătorii mulţumiţi. Şi sibienii păreau satisfăcuţi. Bărbaţii purtau în braţe flori grele şi soţiile niscaiva răsaduri. De vedem şi alte tipuri de acţiuni în oraş e de mirare. Diversitatea actelor culturale e trebuincioasă.

Prea bine cunoaştem teatrul şi muzica, artele plastice, viaţa bisericească şi literatura. Cineva o să-mi spună că Festivalul Grădinilor nu are legătură cu cultura. Ei, iată că are! Dincolo de vânzarea acestor plante (unele, evident, deloc ieftine) am remarcat sesiunile practice susţinute de bucureşteni despre cum să-ţi amenajezi terasa sau iazul sau cum să tai trandafirii şi viţa-de-vie. „Ţi-am luat o floare, acum vrei să arunci banii şi pe cărţi despre permacultură”, se auzi vocea supărată a soţului. Cum să-ţi îngrijeşti solul! Dar ce importanţă are? E arta cunoaşterii şi a lucrului bine făcut, pe care o ignorăm, acoperiţi de necunoaştere şi aroganţă… Să ai şi alte preocupări, sibiene.

Locuinţa o înfrumuseţezi prin flori. Dar mai e ceva. Într-o lume a vitezei, a oboselii şi a stresului, când pleci dimineaţa şi te întorci după apus la familie, uitând de copii, florile şi grădina sunt miraculoase. În weekend te interesezi, pentru că florile îţi oferă alte stări şi emoţii. Îngrijirea plantelor în casă ori în grădină are avantaje nebănuite. Activează calităţi umane de o deosebită splendoare, calităţi pierdute. Atenţia, răbdarea, disciplina, calmul, cumpătarea sunt doar câteva. Ce plăcut e să uzi florile şi să stergi fiecare frunză! Educaţie pentru frumos în linişte. Timpul în care te relaxezi şi eşti doar tu cu tine şi meditezi.
În capitalele lumii te trezeşti cu parcuri uriaşe şi grădini chiar în centru. Sibiul nu se poate făli precum Timişoara cu parcuri şi spaţii verzi din belşug. Copiii învaţă din cărţi despre flori, nu le pot atinge. Am fost martor la câteva distrugeri de spaţii verzi în favoarea parcărilor sau a altor construcţii. Că modern aşa o fi, să arăţi că eşti şmecher, că ai făcut, că eşti primar bun, dacă distrugi şi înlocuieşti cu dale şi beton. Şi da, mi-aş dori o Grădină Botanică în Sibiu.
Ce zici, domn’ Primar?

 

INTERVIURI cu TIPI TARI!!! · REGANDIM SIBIUL. SIBIU 100%.

IN MEMORIAM Eugène van ITTERBEEK (1934-2012)

mihaicopaceanu1 comentariu

IN MEMORIAM Eugène van ITTERBEEK (1934-2012)

articol publicat in saptamanalul SIBIU 100 %An IV, Nr. 186 /5 – 11 mai 2012 http://www.sibiu100.ro

Preotul catolic urca dealul cimitirului din Cisnădioara până-n vârf. Îl urmau patru bărbaţi ducând coşciugul şi un şir de oameni în negru sosiţi pentru a-l petrece spre groapa rece pe profesorul şi scriitorul Eugène van Itterbeek. Era luni, 30 aprilie, ultima zi când profesorul a mai sălăşluit printre noi. O rugăciune scurtă în germană, un rămas-bun al familiei prin lectura unor poeme în franceză („Bientot j’abandonnerai mon corps”), un colac, o lumânare, o fotografie şi prezenţa îngândurată a puţinilor oameni de cultură, profesori, vecini, amici, primarul, apoi pomana şi totul s-a stins.
Profesorul Eugène van Itterbeek, doctor în litere şi în drept, născut la Kessel, în 1934, se stabilise în România în 1994, după o carieră rodnică în Belgia: universitar, poet, critic literar, traducător, eseist, redactor la diverse reviste de literatură sau demnitar la comisiile europene şi UNESCO. A părăsit frumuseţea Flandrei pentru a preda cursuri de literatură franceză la Universitatea sibiană. A organizat 17 ediţii ale Colocviului Internaţional dedicat lui Emil Cioran. A creat un Centru de Cercetări Cioran (http://cioran.ulbsibiu.ro). Şi astfel Cioran a devenit mult mai cunoscut în România şi în străinătate datorită muncii d-lui Itterbeek. A fost tradus, comentat şi publicat. Studenţii români şi tinerii scriitori din Franţa soseau an de an la Sibiu şi Răşinari pentru a-l cunoaşte şi mai profund pe filosoful român. L-a iubit pe Cioran mai mult decât Ministerul Culturii.

A fost un slujitor al literaturii extrem de motivat, un ambiţios…

Aşa mi l-a definit fiul său, Arend, în drum spre cimitir. Familia spera să se întoarcă în Belgia. Fiicele Angelica şi Gitta, nepoata Victoria şi ginerele Paolo au sosit pentru înmormântare după ce, cu câteva zile înainte, îl văzuseră în suferinţă. „El a hotărât să fie înmormântat aici, şi noi i-am respectat dorinţa”, continuă Arend. Nu era o persoană religioasă în sensul de practicant, dar era mânat mereu, precum Sf. Francisc de Assisi, favoritul său, de «căutarea esenţei»”.

Pentru mine era o persoană distinsă şi veselă. L-am ascultat deseori la colocvii şi conferinţe, am purtat discuţii, am realizat interviuri şi emisiuni TV şi m-a primit în casa sa, acolo, „în afara lumii şi a timpului” cu bunătate şi înţelegere. Mi-a oferit cu o generozitate unică 9 din cărţile sale, insistând ca pe fiecare să lase un gând şi o iscălitură. Ba chiar ne-am certat odată la un colocviu Cioran, supărat că se vorbeşte doar în franceză în ţara lui Cioran. Păcat, nu-l înţelesesem atunci pe profesor. „Da!”, mi-a răspuns fiul, „era zâmbitor, dar dincolo de acest personaj se afla întuneric şi tristeţe”.

Cum de un profesor universitar celebru renunţă la viaţa de lux a Occidentului şi alege să trăiască singur la ţară, într-o casă fără TV, internet ori mobil? Vieţuia în simplitate într-o căsuţă pe uliţa Bisericilor, numărul 36, din Cisnădioara, în liniştea satului, pe care doar strigătele copiilor o mai tulbură. Dar se bucura de orice însemna prietenia vecinilor: ,,Îi mai ducea soţia câte o ciorbă”, zise vecinul. Semn că oamenii la ţară sunt încă buni. Am văzut lacrimi în ochii vecinilor. Lacrimi şi-n ochii profesorului când imi povestea de copilăria sa, când nemţii au bombardat Louvainul, în 1944, acele imagini de neuitat nici după 70 de ani (moarte, case în flăcări, refugiul familiei şi traume personale).
Pentru mine munca neîncetată şi îngroparea sa aici, în pământ străin, m-a determinat să meditez mai mult la ţara mea, pe care, din păcate, o neglijăm şi o dispreţuim deseori. Această îmbinare a culturilor, această îmbrăţişare frăţească între neamuri şi dragoste să ne fie povaţă. ,,J’ai été couché sur la terre enbrumée”, aşa se încheia poemul de la mormânt. Oare îl vom preţui descoperindu-i opera şi personalitatea mai mult, acum după moarte? Oare îi vom urma pilda continându-i munca? Dumnezeu să vă odihnească cu drepţii săi în Rai, profesore Itterbeek!

REGANDIM SIBIUL. SIBIU 100%.

Paradă BAROC şi nu prea…

mihaicopaceanu2 comentarii

Paradă Baroc şi nu prea…

articol publicat in saptamanalul SIBIU 100 %An IV, Nr. 186 /5 – 11 mai 2012 http://www.sibiu100.ro

 
Deşi târziu, nu am plecat spre casă duminică-seara, insistând să văd parada barocă, numită ,,Intrarea în oraş a baronului Brukenthal”. Asociaţia Sibiu 1191 a propus, Primăria şi Clubul Lions Brukenthal au susţinut. Se adunase lume multă în Piaţa Mare şi pe strada Bălcescu în aşteptarea ei. Se anunţaseră 600 de performeri. S-au auzit tobe şi artificii, cu o întârziere de vreo jumătate de ceas, ca la orice eveniment românesc.

M-am bucurat de adolescenţii încolonaţi, ce zâmbeau frumos privitorilor. Iată, mi-am zis, cum tineretul nostru, des criticat, face acte demne de laudă. Dar am rămas trăsnit, sărindu-mi în ochi conţi cu blugi ori pantaloni scurţi şi contese cu adidaşi şi alte accesorii moderne laolaltă cu costumele elegante de epocă. Şi Albă-ca-Zăpada ce căuta? Piticii? Dincolo de înălţimea scaunului pe care era aşezat „baronul Brukenthal”, personajul acesta nu impresiona deloc. Nu aducea cu nimic a baroc şi nici nu echivala cu imaginea impozantă a baronului din picturi. Guvernatorul Transilvaniei nu poate fi reprezentat printr-un clovn.

Dragi sibieni, NU avem conştiinţa şi determinarea de a realiza proiecte fără cusur, de a accepta acea „politică a erorii zero” a americanilor. NU sunt admise gafe. NU e permis să greşeşti, mai ales când faci un eveniment public de masă, cu valoare istorică şi cu un buget de 250.000 de lei primiţi de la Primărie. Asociaţia a câştigat finanţare şi pentru alte proiecte. Să vedem cum le va desfăşura. Nemulţumirea a fost şi a voluntarilor rămaşi fără semicostume şi trimişi acasă. Nu s-au numărat 600, precum promiseseră. Mă întreb, pe bună dreptate, dacă aceste proiecte sunt evaluate în executarea lor, dacă un expert de la Primărie a fost în Piaţa Mare şi a scris un raport despre paradă, dacă ea într-adevăr a respectat elementele descrise în documentaţia proiectului şi justifică sprijinul financiar? Sau banii se dau fără condiţiuni?

De unde nesocotinţa de a îmbina Barocul cu Postmodernul? De ce? La miniconcertul de după ceremonie, cvartetul Brandenburg îl aminteşte pe Freddie Mercury, considerându-l „reîncarnarea barocului” şi execută piese muzicale adaptate. Cu ce se aseamănă Bach şi Vivaldi cu Mercury? Dacă vreau să ascult Bach, ascult Bach şi dacă vreau rock, ascult Queen. Şi de ce fiecare eveniment trebuie să se încheie cu focuri de artificii tulburătoare?
NU. Nu a fost reînviată atmosfera barocă la Sibiu. Nu mi-a plăcut!

 

Fără categorie

REGÂNDIM SIBIUL. Popii şi moartea… patrimoniului. Palatul Bălan

mihaicopaceanuLasă un comentariu

REGÂNDIM SIBIUL. Popii şi moartea… patrimoniului. Palatul Bălan

articol publicat in saptamanalul SIBIU 100 % an IV, nr 185- 28 Aprilie- 4 mai 2012

Cultura se poate manifesta doar într-un spaţiu al ei. Lăsaţi-o!” Aşa încheiam articolul trecut şi aşa sunt nevoit să încep acesta adresându-mă autorităţilor bisericeşti. Să vedem di ce! În Sibiu românii, în secolul al XIX-lea, când în sfârşit au avut acces în oraş, au construit câteva edificii publice şi câteva civile, dar la cel mai înalt nivel al arhitecturii epocii aceleia, precum edificiile Astrei şi cele ale Mitropoliei Transilvaniei, contribuind la prestigiul oraşului.
Student fiind, mergeam zilnic pe Bulivardul Victoriei la facultate, treceam de intersecţia cu Transilvaniei şi îndată priveam îndelung în dreapta la grădina largă şi casa grandioasă, când, ulterior, aflasem că aparţine Mitropoliei Ortodoxe şi episcopul vicar trăia într-însa. Trecut-au aproape 10 ani şi clădirea pe care o admiram şi, totodată, o deplângeam rămas-a neîmbunătăţită. Da, e reşedinţa privată cu adevărat aristocratică, e micul palat Nicolae Bălan. Parcul şi palatul căruia în anii ’60 i-au fost îndepărtate scările de onoare, sunt în prezent deliberat expuse ruinării.

Reşedinţa a fost recent clasificată monument istoric de categoria A de către Ministerul Culturii. Wow!!! Astfel, Sibiul e onorat cu încă o clădire de valoare naţională. Însă, dincolo de preocupările cotidiene ale preoţilor, pe acest parcurs de la viaţă la moarte (sau invers), botez, binecuvântări, cununii şi înmormântări, ei, specialiştii în „înmormântări”, celebrează o slujbă de înmormântare tacită, un prohod şi pentru acest monument istoric. În tot acest răstimp Mitropolia Ardealului construieşte case şi magazine, biserici peste biserici şi alte edificii pentru viaţa pământească trecătoare, deşi ea, Biserica, întotdeauna predică despre „deşertăciunea acestor lucruri” şi despre o „viaţă veşnică viitoare”. Paradoxal, nu-i aşa?

E adevărat că a construi uneori e mai lesne decât a întreţine (mai ales când avem un monument istoric). Şi iată cum una dintre cele mai frumoase clădiri din Sibiu construite în jurul anului 1900 este acum destinată pierzării.

Să nu uităm că prin statut, personalitate şi stil Mitropolitul Bălan, academician şi politician, a fost un aristocrat, în sensul propriu al cuvântului grec, nu doar ceva, ci „cineva”. Cum totuşi oraşe europene complet ruinate prin bombardare în războaiele mondiale au fost reconstruite, casă cu casă, piatră cu piatră, de la temelie la acoperiş? Şi cum noi ignorăm dimensiunea simbolică a existenţei noastre istorice în unul dintre cele mai „adevărate” oraşe din Transilvania? Ce faci, Mitropolite?

Imaginei

Fără categorie

REGÂNDIM SIBIUL..

mihaicopaceanu2 comentarii

REGANDIM SIBIUL !!!

articol publicat in saptamanalul SIBIU 100 % an IV, nr 181- 24-30 martie 2012

M-am întors zilele trecute după un weekend bucureştean obositor petrecut la RIUF, un târg internaţional de universităţi (ce urât sună „târg” şi „universitate”), unde am reprezentat King’s College London, ca absolvent al acestei instituţii, şi am vorbit la sute de tineri despre studiul în străinătate, de la procedura de aplicaţie şi până la condiţiile de trai şi prestigiul academic.

Evident, printre discuţiile îndelungate vreme de peste 15 ore în cele două zile am fost întrebat ce fac acum şi de unde vin. Toţi aceşti curioşi şi-au exprimat bucuria şi au elogiat Sibiul (fie că l-au vizitat ori din auzite), ca oraş binecuvântat al României, drăguţ, curat, civilizat, european şi multicultural. Expresii gen: „Wow! Ce tare!”, „Ador Sibiul”, „Ce fericit trebuie să fii Mihai că trăieşti acolo” sau „Vreau să vin la vară la festival” mi-au luminat deodată faţa.

La RIUF fuseseră peste 5.000 de vizitatori. Desigur, sunt onorat în orice călătorie de reacţia românilor la adresa Sibiului. Negreşit, Sibiul şi-a căpătat cu îndrăzneală şi efort demnitatea printre celelalte puţine oraşe de seamă ale României.

Dar HAI să vedem cum îşi va menţine această demnitate an de an şi iată şi acum în proaspătul 2012, pentru că orice rang dobândit se poate pierde. Acest demers de păstrare a demnităţii îl voi numi Regândirea Sibiului, iar această rubrică va fi locul în care săptămânal voi aşterne gânduri, aprecieri, analize, comentarii şi critici la evenimentele culturale importante ce se vor desfăşura în Sibiu. Dar înainte de a porni la drum, câte puţin despre cine sunt eu. Sunt un tânăr entuziasmat de tot lucrul bun şi frumos, de onoare, calitate şi profesionalism. Am obţinut două licenţe în Sibiu, am studiat în Italia şi în Marea Britanie şi m-am întors acasă. Îmi place mult lectura şi scrisul. Am publicat articole şi am scris două cărţi (a treia este în proces) şi am început să colaborez cu media, în special cu televiziunile, participând la emisiuni şi chiar realizând o emisiune de cultură numită Regândim România la TV Sibiu.

Sper ca această rubrică să fie citită cu interes şi de aceea aştept sugestiile, comentariile şi criticile dumneavoastră. Sibiul trebuie să tindă spre excelenţă in fiecare domeniu. Sibienii trebuie să-şi educe spiritul civic, să se bucure de „mândria de a fi sibian”, dar trebuie să dovedească că îşi merită acest prestigiu. Greşelile cetăţenilor şi ale instituţiilor sunt uneori inevitabile, alteori ele pot fi prevăzute şi deseori putem învăţa din rezultatele nedorite.
Şi acum, la drum!

Mihai Copăceanu

Imagine

REGANDIM SIBIUL. SIBIU 100%.

REGANDIM SIBIUL…teatru non stop….

mihaicopaceanuLasă un comentariu

REGANDIM SIBIUL. Rezişti 25 de ore de teatru non stop? Nu, i-am zis Mariei, dar macar o noapte…da!

articol publicat in saptamanalul SIBIU 100 % an IV, nr 182- 31 martie-6aprilie 2012

În 24-25 martie, Asociaţia Culturală BIS a organizat maratonul teatral numit „Respiră teatru”. O senzaţie unică să ajungi dimineaţa acasă, după o noapte luuungă, nu de la muncă, nici după o beţie, ci după spectacole consecutive de teatru. La masă, în Atrium, pe la miezul nopţii, s-au aşezat două tipe: „Suntem din Cluj special pentru maraton.” A fost un succes! Proiect lăudabil, spectacole variate, public mare şi e doar ediţia a doua. Felicitări!

Am şi alte comentarii! Primul, evident, costurile. Căci la noi toate sunt frumoase până la bani. Până şi prietenia. Sau rudenia. Dacă abonamentul a fost chibzuit: 42 de lei, preţul pentru Mălăele enorm: 55 de lei şi pentru Puric: 25. Adică, public exclusivist. Un adolescent sau un bătrân nu şi-ar fi permis 122 de lei. În anunţ scria incorect „abonament pentru toate reprezentaţiile”, dar NU Mălăele şi Puric. Păi ori „toate”, ori nu! Piersic apare în program da’… se joacă după Paşti, nu ştim unde şi la ce oră. Cum adică? GRATIS, adulţii cu deficienţe au oferit spectacol! De ce l-aş prefera pe Mălăele, scump, ce mi-a recitat simplu anul trecut din Păunescu şi nu pe aceşti tineri cu dizabilităţi ce realmente fac un efort? Şi m-am bucurat admirându-i.

Despre organizare, pe scurt. Am aşteptat pe holuri 30 şi 50 de minute. Nu mi-au răspuns dacă sunt bilete. Sala arhiplină, fără oxigen şi confort. Fotografi nevrotici. Public ce fumează şi comentează în timpul pieselor. Nu există un plan strategic. Ce se întâmplă în caz de?… Dar dacă nu?… Te scuzi? Atât! Greşelile pot fi prevenite. Acesta e PROFESIONALISM. A fi tânăr nu e o scuză. Dimpotrivă, soluţii inteligente pot funcţiona mai bine la tineri decât la ceilalţi, tradiţionalişti.

Şi în final, despre un spectacol pe care nu-l recomand: „Visul unei nopţi de vară”. Se răscoleşte Shakespeare, văzându-şi numele ponegrit şi textul blasfemiat. Nu m-a şocat. M-a scârbit şi am plecat. Şi alţii. Sexualitate excesivă şi deviantă la fiecare minut, înjurături, BUG Mafia şi Tudor Gheorghe. Doi băieţi şi două fete pe buze sărutându-se-ndelung. Una goală, fără de nimic purtând. La ce folos? Şi care este trăinicia acestor piese?
Mi-a plăcut „Eu sunt două femei”. Şi aici sexualitate şi erotism. Cuvinte dure şi tragice. Avort şi prostituţie. Adevăr.

Dragii mei, diferenţă fundamentală între artă erotică şi odios sexual, între senzualitate şi penibil. Rămâne discuţia despre respiraţia teatrului, comercial, cultură şi lovele!

photo

 eu sunt două femei,  Cendana Trifan si Cătălina Sima – Script and direction: Bogdan Sărătean

REGANDIM SIBIUL. SIBIU 100%.

REGANDIM SIBIUL. DESPRE FRUMUSETEA UITATA A PIETEI MICI!

mihaicopaceanuLasă un comentariu

REGANDIM SIBIUL. DESPRE FRUMUSETEA UITATA A PIETEI MICI!

articol publicat in saptamanalul SIBIU 100 % an IV, nr 184- 21-27 aprilie 2012
Am văzut Roma, Parisul, Viena, Praga, Atena, Oslo, Berlinul, Basel, Budapesta, New Delhi şi alte oraşe europene. Am locuit în Bologna, Londra şi Oxford. În niciunul dintre toate aceste mari oraşe nu mi-a fost dat să remarc un loc public, un centru istoric, o piaţetă care să aibă altă destinaţie decât cea turistică, păstrând cu sfinţenie autenticul şi preţiosul istoric. Adevărat, terase regăseai, însă acestea nu ocupau mai mult de 10-15% din întreaga privelişte.

Cetăţenii urbei sau turiştii se plimbau cu bucurie, fotografiau, zâmbeau, admirau, dansau, erau încântaţi, însă cu mare regret nu pot afirma la fel şi despre Piaţa Mică a Sibiului. Este plină cu maşini. Nu ai ce admira. Trec zilnic de câteva ori şi sunt îndignat de puzderia de maşini parcate aici. Mă feresc când cele luxoase, mamuturile, mă claxonează gonind alarmant prin piaţă. Stau la terasă, la o pizza cu prietenii şi-mi sar în ochi nu casele vechi, clădirile frumoase, monumentele istorice, ci expoziţia unor diferite mărci de automobile. O imagine grotescă. Turiştii nici nu pot fotografia. Nu-ţi mai sare în ochi primul pod de fier forjat din România, Podul Mincinoşilor.

Piaţa Mică nu mai poate fi un obiectiv turistic tocmai din pricina zecilor de automobile plasate aici. Turiştii se amărăsc când trec pe sub Hermannstädter Ratsturm şi zăresc grozăvia. Clădirile medievale, atenţie!, toate monumente istorice, sunt umbrite de parcare. Prima farmacie din România, clădirea din 1568, cine ştie de ea? Casa Artelor, Muzeul de Etnografie ,,Franz Binder”, Casa Aurarilor, Casa Luxemburg, cine dintre turişti le (re)cunoaşte, le observă în treacăt de n-ar avea un pliant în mâini? Clădirile din secolele XIV-XV, în stil gotic, cu faţade în arcade sunt sufocate. Nu te poţi plimba frumos. Şi da, şi terase..prea multe!

Esteticul nu ne interesează. Nici istoricul. Nici bunul-simţ. Nimic. Totul comercial, autorizaţie şi profit. Şi sutele de mese şi scaune printre maşini creează o imagine de apocalipsă. Pizza şi ţeavă de eşapament. O piaţă istorică devenită depozit de maşini şi de mâncare. Cum ziceam mai sus, şi celelalte pieţe ale marilor oraşe au terase, dar acestea nu asfixiază istoria, sunt pe margine subtil, una câte una. La noi totul e compromis şi transformat în urât. Denigrând acest patrimoniu în favoarea fierului şi a câtorva bănuţi. Răspunsul că parcarea serveşte riveranilor nu este valid, nici că aşa creşte bugetul primăriei. Cultura se poate manifesta doar într-un spaţiu al ei. Lăsaţi-o!

 

 

 

REGANDIM SIBIUL. SIBIU 100%.

Muzicieni mari, preţuire mică

mihaicopaceanuLasă un comentariu

REGANDIM SIBIUL.Muzicieni mari, preţuire mică

articol publicat in saptamanalul SIBIU 100 % an IV, nr 183- 7-20 aprilie 2012

În 29 martie, la filarmonică au concertat invitaţi de seamă: pianistul român Peter Szaunig şi dirijorul Ilarion Ionescu-Galaţi, ambii trecuţi de 74 de ani. A intrat pe scenă vestitul dirijor, înalt, puternic, bătrân şi modern, cu o cămaşă de asiatic, glumeţ prezentându-şi prietenul de-o viaţă…

Văcean Alin scurt, Wagner-Régeny cu Orchestermusik mit Klavier şi Brahms. Uluitor, dirijorul n-avea partituri. „Are totul în cap”, mi-a dezvăluit maestrul Szaunig într-o discuţie ulterioară. Excepţional! Să dirijezi fără note în faţă.

Wagner-Régeny, născut la Reghin în 1903, are un stil dramatic, introvertit, ce îmbină folclorul cu neoclasicul. Şi el a plecat în Germania, devenind profesor şi membru al Academiei de Artă din Berlin. Puţin cunoscut, în compoziţiile sale polifonice şi politonale a fost inspirat de Satie şi Milhaud, iar concertul cu pricina l-a finalizat unde? La Sibiu, în anul 1935, când invitat de saşi a participat la inaugurarea stagiunii de vară a „teatrului natural” din Sub Arini. Ritmic şi riguros, sonată şi lied, apoi lent, concertul a stârnit aplauze lungi.

Szaunig a sosit din Germania (unde emigrase în ’73), deşi pe afiş nu scria (halal marketing!). A fost profesor de pian la Liceul de Artă şi solist la Filarmonica din Sibiu. Deci e de-al nostru. Pasionat de Wagner-Régeny, l-a studiat intens, a scris şi a obţinut de la văduva acestuia piese necunoscute pe care le-a imprimat în Italia. Se întoarce anual cu mult drag la Sibiu pentru că este legat de acest orăşel şi de concursul de interpretare pianistică şi compoziţie al tinerilor „Carl Filtsch”, pe care l-a iniţiat. Un artist spiritual, practicant al budismului Zen de 40 de ani, mi-a povestit de experienţele sale din mănăstirile din Himalaya, la peste 4.800 de metri şi de viziunea sa asupra vieţii. Am discutat despre inferioritatea pianului într-o orchestră, despre Sibiu, Germania şi Europa, facebook şi lipsa suportului financiar pentru artişti.

Thalia nu a fost umplută. Publicul majoritar de vârsta a doua şi a treia. Puţini tineri. Dacă am fi scăzut saşii şi cei cu abonamente numărul spectatorilor s-ar fi înjumătăţit. Să fie o lipsă de interes pentru spectacolele ordinare de joi seara? Dar o sală micuţă precum Thalia într-un oraş ce se vrea cultural nu ar trebui să sufere locuri goale. Ceea ce mă duce cu gândul şi la un marketing deficitar. Într-o lume a internetului, biletele nu se pot achiziţiona online şi nici multe afişe pe străzi ori anunţuri în presă nu vezi. De ce?