Psihiatria și România. Omagiu doctorului Ghiorghe Talău (1948-2018)

februarie 11, 2018 mihaicopaceanuLasă un comentariu

În 2010, fenomenul etnobotanicelor era în plină ascensiune. Devenise alarmant. Crea dependență rapidă, severă și totodată mortală, victimele fiind în special tineri adolescenți, elevi și studenți. Da, în România muriseră câțiva tineri ca rezultat al efectele drogurilor numite etnobotanice și implicit datorită complicității instituțiilor statului, centrale și locale. Ani la rândul. Am auzit tineri care mi-au spus că părinții lor ajunseseră să-i lege cu sfoara de calorifer, alții furau și vindeau tot din casă, iar pe alții i-am întâlnit în pușcărie. Mai grav, trecuseră câțiva ani de la apariția drogurilor și primăriile nu aveau niciun stres să închidă spice shop-urile, (magazinele de vise), care vasăzică comercializau îngrășământ pentru plante sau sare de baie. Unul era la 20 de m de căminul studențesc de pe Victoriei, altele în centrul orașului, unul fix sub Podul Mincinoșilor, de fapt erau în fiecare cartier. Cum și-or fi primit licența de funcționare, doar actualul președinte, fostul primar știe. Să nu ai un pic de responsabilitate și teamă când semnezi aprobarea unui astfel de magazin gândindu-te că sute de tineri cad victime?!

Odată, neîncrezător, am intrat și eu într-unul și cu doar 40 de lei am primit un pliculeț. Fiind prost, doamna, vânzătoarea, m-a instruit cum să îl folosesc, mi-a povestit la ce senzații să mă aștept și mi-a oferit ”din partea ei” un pai pe care să trag. WTF! Nu credeam ușurința cumpărării. În acea perioadă tocmai sosisem de la o pregătire de specialitate la Londra, fix pe problematica dependențelor și constatasem acțiunile prompte și ferme ale autorităților britanice în contrast cu indiferența celor din România. Am trimis solicitări scrise către Poliție, Primărie, Prefectură și Antidrog prin care explicam fenomenul și ceream închiderea de urgență a magazinelor de vise. Parcă doar Poliția mi-a răspuns într-un stil caracteristic.

Am organizat o dezbatere publică la Biblioteca Astra având ca invitat special un psihiatru celebru de la Institutul de Psihiatrie din Londra. Și pe el l-am dus să-și cumpere un pliculeț. A văzut magazinul, și-a făcut cruce oripilat și a refuzat să ia ceva considerând ca fiind ilegal (în țara lui, poate). Oricum spre rușinea noastră ca țară, fotografia cu magazinul de vise din România am văzut-o folosită de profesor într-o prezentare la Institutul de Psihiatrie (Kings College London) câteva săptămâni mai târziu. Ne-a dat ca exemplu de țară membră UE.

La dezbatere se adunase multă lume. Erau de față reprezentanții de la antidrog, echipa terapeutică de la Șura Mică (care veniseră împreună cu câțiva pacienți aflați în tratament), poliția, prefectul însuși, psihologi, medici, asistenți sociali, studenți, sibieni de rând, părinți și elevi. Cel mai tare m-a uimit relaxarea comisarului de la antidrog, un milițian sosit din Italia care trata totul ca pe o poezie. De parcă nu era treaba lui. Un discurs superficial și o ținută de vip. Înainte de a începe, Doctorul Talău mi-a telefonat, era la volanul automobilului gonind dinspre alt oraș, spunându-mi că va sosi la eveniment cu întârziere dar că își dorește foarte mult să fie prezent. Dintre toți vorbitorii, a avut cel mai grav discurs cu o intervenție cutremurătoare, cu impact pentru întreaga sală. În ultimii ani, discursurile domniei sale depășeau limitele psihiatriei. Se adresa societății, oamenilor de rând și mai ales autorităților. Am văzut cum specialistul poate juca alte roluri pentru că și-a asumat alte roluri. Inclusiv în politica, politica cetății.

Îl cunoscusem încă din facultate, student fiind îi savuram cursul de Psihiatrie. Era cel mai așteptat și dorit curs din întreaga facultate. Mai ales că noi nu eram medici, iar boala psihică reprezenta o pasiune. Îmi amintesc și acum confuz fiind întrebarea pe care i-am adresat-o la un curs ”Dumneavoastră ca psihiatru, ce satisfacție mai aveți când în terapia cu bolnavii cronici constatați că se întorc la spital în repetate rânduri după ani și ani? Care este eficiența, în comparație cu un chirurg care vede imediat rezultatele muncii sale?” Mi-a răspuns că satisfacția vine din reușitele terapeutice dar și din faptul că ”aceia nu au șansa, nici satisfacția de a cunoaște poveștile de viață și de a desluși tainele tulburării psihice”. Ce-i drept era o curiozitate și o provocare continuă în descifrarea logicii psihicului uman. Dacă are o logică umană. Așa că am decis să merg în două veri la rând în stagiu de pregătire de la spitalul de psihiatrie unde iarăși am fost fascinat de personalitatea psihiatrului, de ședințele comune, discuțiile cu pacienții și rapoartele de gardă.

Image result for ghiorghe talau

Profesorul Talău era o prezentă demnă și onorabilă. Folosea mereu respectul față de persoana cu care se întâlnea, coleg sau pacient. Și avea un fel aparte de a se prezenta public. Avea o ținută și o eleganță unică. Ceea ce rar întâlnești. Odată, după miezul nopții, uimiți amândoi ne-am încrușiat într-o benzinărie. Zâmbind, am început o conversație care parcă nu se dorea a fi sfârșită. Cu o politețe identică. L-am întâlnit repetat la conferințele naționale de psihiatrie, la București și la colocviile de antropologie la mănăstirea Sâmbăta de Sus. Era interesat și de alte fenomene.Studiase la un alt doctorat antropologia. Mi-a expus mâhnirea față de slaba pregătire profesională a colegilor psihologi cu care dorea să lucreze la clinica proprie.

M-am întristat când am aflat de plecarea sa atât de timpurie, înainte de 70 de ani. Dar m-a liniștit când am văzut câtă lume îi purta prețuire. În Biserica și apoi la înmormântare reprezentanți ai vieții urbei, colegi doctori, cadre medicale și mai ales pacienți. I-am recunoscut pe câțiva. Unii își aminteau că după externare rămăseseră prieteni, că primiseră ca îngăduiță țigări din partea doctorului. Preotul în biserică a insistat că plecarea s-a făcut într-o zi când Biserica celebra mari profesori ai teologiei: Vasile, Grigore și Ioan. Și același preot și-a amintit de discursul profesorului Talău nu la o întâlnire a medicilor, ci la o conferință ecumenică.

Am citit mesajele de condoleațe trimise din partea Institutului de Psihiatrie Socola din Iași, unde profesorul Talău a profesat și din partea Asociaţiei Române de Psihiatrie şi Psihoterapie și am recunoscut în cuvântul managerului Spitalului de Psihiatrie Gheorghe Preda din Sibiu regretul altor zeci de întristați.

A fost în mod real unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai psihiatriei sibiene. Gândiți-vă, dacă doar într-un an sute de pacienți îi treceau pragul cabinetului de psihiatrie, în cei 40 de ani de muncă clinică mii de pacienți au fost tratați. Dar e un subiect tabu boala psihică și din păcate inclusiv medicii de psihiatrie nu sunt prețuiți precum ar merita, pentru că mulți dintre aceștia trăiesc într-o discreție unică. Profesorul Talău a fost doctor în științe medicale, șef de catedră la Facultatea de Medică, profesor la Departamentul de Psihologie, mentor pentru sute de studenți, medic pentru mii de pacienți, director al spitalului din Sibiu și în ulimii ani consilier local. Fără el, comunitatea medicală a Sibiului a sărăcit…

„Cand avem in fata un alcoolic, dam vina pe el si il excludem. Oare nu ar trebui sa intrebam si prietenii lui, familia lui, oare ei chiar nu au nicio vina? Ar trebui sa inversam putin lucrurile. Noi suntem invatati sa socializam. Nu trebuie lasat individul pana cade in prapastie”, spune dr. Ghiorghe Talau

Image result for gheorghe talau

Un sibian la căpătâiul Regelui Mihai: „Aparținea inimii noastre”

decembrie 11, 2017 mihaicopaceanuLasă un comentariu

publicat de CRISTINA BĂLĂU – 11 DECEMBRIE 2017, 14:23 in Turnul Sfatului

O viață întreagă a urmărit parcursul Regelui Mihai cu pasiune, iar atunci când l-a cunoscut a profitat de fiecare moment pentru a purta cu acesta conversații revelatorii la Londra, București și Săvârșin. Atunci când a văzut sicriul celui care i-a fost model, psihologul sibian Mihai Copăceanu a fost copleșit de un val de emoții.

Încă de mic copil, Mihai asculta poveștile bunicului său despre un rege care a fost silit să părăsească România și pe care, mai târziu în viață avea chiar să îl cunoască. Psihologul simte și acum o legătură strânsă cu Regele Mihai și chiar a fost la Aubonne să îl vadă înainte ca Regele Mihai să fie adus în România.

„Am purtat o prețuire aparte față de Regele Mihai încă din copilărie, când bunicul, tot Mihai, îmi povestea de un Rege care a fost silit să plece din țară. În școală și liceu am citit pasionat tot ce era scris despre Rege. Apoi am avut bucuria de a-l întâlni și de a purta conversații înțelepte și călduroase la Londra, la București și de două ori la Săvârșin. Îmi amintesc emoția din 2007 când Regele Mihai a sosit la Festivalul de Teatru”, spune Mihai.

mihai copaceanu regele mihai 1

Sibianul își amintește cu drag mici momente în care a avut ocazia să îl întâlnească pe Rege chiar la Sibiu.

„Ne-am propus să-l colindăm pe Rege în iarna anului 2012. Regele Mihai și Principele Nicolae au fost cei care ne-au primit. M-am gândit înainte ce dar muzical unic și excepțional ar putea oferi mai bun Sibiul, Regelui? Trupele de colindători, dubașii, călușarii, corurile veneau din toate părțile. Așa mi-a părut obligatoriu naistul talentat Radu Nechifor, alături de trupa sa, care a impresionat extraordinar, iar în partea a doua a programului nostru am invitat un grup de tineri de la teologie, cu voci puternice și sensibile, care să reprezinte Sibiul. Nu am cuvinte să descriu reacția Regelui Mihai și cuvintele pe care ni le-a adresat fiecăruia individual. La un moment dat pe muzica ritmată a lui Radu, am observat cum Regele Mihai își sălta piciorul semn că trăiește muzica sibianului”, spune Mihai Copăceanu.

Ultima întâlnire a sibianului cu Regele

2014 a fost ultimul an în care Mihai Copăceanu a avut ocazia să îl întâlnească pe Regele Mihai.

„Pe Regele Mihai l-am văzut ultima dată în noiembrie 2014, la câteva zile după 8 noiembrie când la Palatul Elisabeta s-a organizat evenimentul Porțile Deschise (peste 1.000 de români), în onoarea Majestății Sale, ceea ce însemnat de fapt și ultima apariție publică a Regelui”, spune psihologul.

Vestea morții Regelui Mihai a adus în sufletul său un amalgam de emoții. „Din păcate, moartea nu are revers, nici logică, nici milă”, spune Mihai Copăceanu.

„Există decese pe care le aștepți pentru că diverse coordonate ale vieții îți indică un sfârșit imediat, cum ar fi boala sau vârsta înaintată. În cazul Regelui Mihai ambele au fost prezente. Și cu toate acestea psihicul nostru nu vrea să accepte ceea ce ne provoacă suferință. Mă refer și la decesele apropiate, cele din familia noastră. Pentru unii dintre noi, Regele Mihai aparținea inimii noastre. Eram la birou când un prieten care cunoștea devotamentul meu față de Rege mi-a telefonat exprimându-și regretele și nu înțelegeam ce vrea să-mi spună. Cât încă era în Elveția aveam speranță, citeam comunicate, ne întrebam, priveam vești. Din păcate, moartea nu are revers, nici logică, nici milă”, arată Mihai.

A ales totuși să facă un efort și să îl revadă pentru ultima dată pe Regele său, chiar dacă era într-un sicriu.

Image may contain: one or more people

„Duminică, 10 decembrie, era ziua când Regele părăsea casa din Aubonne pentru totdeauna și în drumul spre România, țara pe care a iubit-o atât de mult, dar din care a fost alungat. Așa că pentru două ore mi-am propus și am reușit să ajung la Aubonne. M-au impresionat oamenii din fața casei Regelui, deopotrivă români și elvețieni, unii sosiți din întreaga Elveție, alții din Italia sau Franța. Am avut sentimentul că mă aflu într-un sat când toată ulița se îndreaptă spre mort. Exista o tristețe comună dar și o solidaritate comună în fața unei personalități istorice. Și atunci când ești trist, să nu fii singur te ajută enorm. Într-o decență și cu o răbdare nedescrisă intram invitați câte două, trei persoane în camera în care era așezat sicriul și în tăcere ne exprimam regretele. Apoi iscăleam câte un gând în cartea de condoleanțe”, spune psihologul.

Sentimentul copleșitor că Regele său este într-adevăr dus pe ultimul drum a apărut atunci Mihai Copăceanu a pășit în camera în care era ținut sicriul.

„Primul impact a fost când am văzut sicriul îmbrăcat în stindardul României monarhice, pentru că nu vezi simbolurile naționale atât de des. Atunci mi-am dat seama de importanța celui decedat. De fapt întreaga cameră era îmbogățită de istorie națională, tablouri cu Regii României, însemne, decorații. Era ca o catedrală. Orice ar fi intrat acolo, cunoscător sau nu, român sau străin ar fi fost emoționat și impresionat. Și faptul că Familia Regală a permis oricui să intre pentru un rămas bun este un fapt deosebit. Am fost întâmpinat de una dintre fiicele Regelui Mihai, Principesa Sofia, care deși își pierduse tatăl îmbătrânit, la 96 de ani, deși cunoștea iminența sfârșitului, era cuprinsă de o tristețe impresionantă și cu ochii plini de lacrimi mi-a povestit despre măreția acestui Rege, tatăl ei. Mi-a spus că Regele nu a suferit în ultimele clipe, după cum credeam cunoscând diagnosticul, <<că s-a stins liniștit>>, încă un semn pentru mine că a avut un suflet bun”, relatează psihologul.

„O ceremonie simplă și modestă, ca și viața Regelui…”

Despre ceremonia de la Aubonne, Mihai spune că a fost foarte simplă, dar cu o încărcătură emoțională extraordinară.

„Erau trei călugărițe care citeau din Psaltire și erau icoane și candele aprinse. Mitropolitul Iosif de la Paris a săvârșit slujba religioasă și la orele 16:00 Regele și-a părăsit casa pentru totodeauna. Practic a fost o ceremonie extrem de simplă și modestă, ca și viața Regelui… Mai vreau să subliniez ceva. În acel timp, zeci de familii cu copii mici au trecut prin fața sicriului și am apreciat gestul acesta al părinților de a-și aduce copiii de la sute de km depărtare și de a le arăta pe ultimul Rege al României. O lecție unică, esențială de istorie. Când strigăm în fiecare zi că societatea nu are modele, am trecut prea ușor pe lângă persoana Regelui, un model încă din anii tinereții Sale. Sper ca sibienii să fie prezenți la București și la Curtea de Argeș în aceste zile ultime și să-l descopere autentic pe Rege”, spune Mihai Copăceanu

mihai copaceanu regele mihai

ARTICOLE PSIHOLOGIE · REGANDIM SIBIUL. SIBIU 100%.

Adolescenții sibieni încep să se drogheze de la 12 ani. Preferă etnobotanicele

ianuarie 19, 2016ianuarie 19, 2016 mihaicopaceanu1 comentariu

articol publicat de Dorina Nitu pe Turnul Sfatului la 18 ianuarie 2016

Adolescentii-sibieni-incep-sa-se-drogheze-de-la-12-ani-631x420

Acum zece ani, copiii de 12 ani încă se jucau cu mașinuțele. Acum aceasta e vârsta la care încep să ia contact cu etnobotanicele și marijuana.

În cele mai multe cazuri e vorba de influența anturajului și de lipsa de atenția a părinților care nu le acordă suficientă atenție și ”copiii ajung să se drogheze zilnic și niciunul dintre părinți nu observă”.

O parte dintre ei ajung să ceară ajutor sau o face familia pentru ei și merg la Centrul de Prevenire Evaluare şi Consiliere Antidrog Sibiu. Aproximativ 50 de tineri ajung aici anual în încercarea de a scăpa de dependență. În 2014, în cadrul CPECA Sibiu au fost înregistrați 47 de beneficiari. În general, motivele invocate de către cea mai mare parte a tinerilor înregistrați în evidența CPECA Sibiu privesc curiozitatea, anturajul de prieteni consumatori, precum și diverse situații tensionate pe care aceștia le trăiesc.

Chetă pentru un joint

Dacă la Centrul de Prevenire, Evaluare şi Consiliere Antidrog al Județului Sibiu ajung între 40-50 de tineri dependenți anual, psihologul Mihai Copăceanu spune că numărul lor este mult mai mare ”20 de elevi care se luptă să scape de aceste dependențe cunosc doar eu și niciunul nu a ajuns pe la centru”. Copiii fac chetă ca să își a primul plic de etnobotanice și de acolo se ajunge la a vinde lucruri personale pe internet, pentru a face rost de bani de droguri și până la a fura obiecte valoroase și bani din casă.

”Cunosc cazuri în care părinții raportează la poliție un furt, iar după ce se fac investigații polițiștii descoperă ca hoțul este copilul și așa ajung să afle părinții că propriul copil a furat și mai rău, a furat ca să își cumpere droguri”, mai spune psihologul sibian.

Mihai Copăceanu spune că lucrând permanent cu copiii, mai ales cu copiii cu probleme, a constat că în ultimul an vârsta la care încep elevii să consume droguri este de 12 ani.

”În puține cazuri mai sunt tineri care încearcă să înlocuiască etnobotanicele cu medicamente, codeină și alte medicamente pe care le găsesc prin casă și au auzit ei că au ceva efecte asemănătoare cu drogurile. Dar pentru că sunt așa mici, de la farmacie nu pot cumpăra fără rețetă, așa că într-un final revin la etnobotanice”, mai povestește Mihai Copăceanu.

Furnizorii principali sunt internetul și copiii mai mari, modalități care le ușurează accesul la droguri și nu îi supune la riscuri prea mari de a fi depistați de poliție.

Majoritatea ”prafurilor” dau dependență și unii tineri încearcă să le înlocuiască cu marijuana, iar așa ajung să consume regulat cel puțin două tipuri de droguri, la 12-13 ani.

Anturajul mai important decât familia

Casa Olarului – centrul de tratament pentru dependența de alcool, droguri, jocuri de noroc de la Șura Mică este unul dintre locurile în care ajung adolescenții care se apropie de 18 ani și se luptă cu dependența de ani de zile.

”Consumul începe în adolescență pentru cei mai mulți, pe la 13-14 ani și ajung să consume de obicei din cauza anturajului. Și se apucă inițial de etnobotanice căci sunt mai ieftine, pun mai mulți bani și cumpără un pachet. Apoi încep să mărească doza și în scurt timp ajung dependenți. Copiii provin din toate mediile, sunt și tineri din familii organizate, cu o situație materială bună, dar sunt și copii din familii în care unul sau ambii părinți sunt plecați la muncă în Germania, iar ei rămân cu bunicii”, spune psihologul centrului, Gabriela Bălan.

Presiunea anturajului îi determină să consume și când ies dintr-un centru vindecați, cad pradă tentației cei cu o insuficientă maturitate emoțională.

”Ei motivează că nu se pot distanța de anturaj, că e un refugiu pentru ei, în condițiile în care simt că părinții nu îi înțeleg și nu pot comunica eficient cu ei. Mulți foști dependenți povestesc că ei nu reușeau să înțeleagă ideea de distracție, de destindere fără droguri”, mai povestește Gabriela Bălan.

10 MARI SIBIENI · 7 Seri editia de Sibiu

Despre gesturie caritabile în prag de Sărbători !

decembrie 22, 2015decembrie 22, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

TSTV Mihai Copăceanu: ”Rămân uimit de oamenii care duc două trei plase undeva și își pun imediat poze pe Facebook”

publicat de Turnul Sfatului la 15 decembrie 2015

Psihologul Mihai Copăceanu a vorbit la Turnul Sfatului TV despre Crăciun și despre cum reușește să ne schimbe această perioadă a anului. Gesturile de mărinimie din această perioadă sunt în opinia psihologului doar niște mici atenții pe care ni le facem propriei imagini. ”O facem pentru noi și rămân uimit de oamenii care duc două trei plase undeva și își pun imediat poze pe Facebook. Oricum, când au mers la piață, au negociat prețul bananelor sau al portocalelor, că nu au luat din cele mai bune. O fac pentru imagine. (…) O facem pentru noi. E un bine, dar mai mic. Nu e o schimbare în esență. E o schimbare de suprafață, «hai că-i bine că e copilul sărman». Chiar dacă îi vedem și înainte de Crăciun și după. Și dăm selectiv. E greșit să dăm doar acum. Și e greșit și atunci când dăm doar ca să ne simțim noi altfel. Religia spune că atunci când faci un bine, să nu știe nici stânga, nici dreapta. Dumnezeu, care e în ascuns, te recompensează cumva. Sunt oameni care dau acum oricât, merg la biserici, ascultă colinde, ei care aparent sunt oameni ce nu prea au o componentă religioasă în comportamentul lor, primesc chiar și colindători, de exemplu, și se schimbă puțin. E o perioadă a anului care indirect îți schimbă comportamentul, dar nu te schimbă. (…) E un plus, dar mi-e teamă că e puțină ipocrizie în asta. Dacă merg prin Sibiu dintr-un lat în altul văd aceiași cerșetori de 20 de ani. Pe ăia nu-i vede nimeni, frate?”, se întreabă psihologul.

Mihai Copaceanu este dublu licenţiat în teologie şi psihologie la Sibiu și a aprofundat studiile de psihologie prin burse de cercetare la Bologna și doi ani la Oxford. A absolvit un program masteral în adicții la Institutul de Psihiatrie (Kings College London) din Londra. A publicat două cărţi „Freud sau Religa. Totem. Iluzie Critică” (Ed Agnos, 2008, 279pg) şi „Ortodoxie la Oxford. Te-am găsit Doamne! Mărturiile a 12 englezi convertiţi la Ortodoxie” (Ed Deisis, 2010, 180pg).

Întreaga emisiune o puteți vedea aici:

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Campanie împotriva fumatului la „Iorga ” Sibiu

decembrie 2, 2015 mihaicopaceanu1 comentariu

publicat de Alexandra Dragut in Tribuna la 02.12.2015

tribuna 2

Din curiozitate, relaxare, plictiseală sau pentru a socializa, acestea sunt doar câteva motive pentru care tinerii se apucă de fumat. Elevii de la Şcoala Generală ,,Nicolae Iorga” au participat, recent, la o activitate de informare cu privire la consecinţele fumatului asupra sănătăţii. Seminarul a fost susţinut de psihologul Mihai Copăceanu şi face parte din acţiunile de prevenire a consumului de tutun, derulate în mai multe şcoli din judeţul Sibiu cu ocazia ”Zilei Naţionale fără Tutun”.

Ioan Moşneag, directorul Şcolii Generale ,,Nicolae Iorga”, s-a arătat mulţumit de desfăşurarea acestei campanii, deşi, spune că nu prea întâmpină astfel de probleme în şcoală. „Ne bucurăm că la noi în şcoală se organizează o campanie antifumat. În general, nu prea avem probleme cu fumatul, mai sunt câte unul, doi copii care fumează. Sperăm ca după această campanie să nu încerce să mai fumeze vreodată. Dacă îi prindem fumând, noi nu putem lua prea multe măsuri, dar le anunţăm părinţii şi le scădem nota la purtare. Greşeala porneşte de la magazinele care le vând ţigări copiilor, ar trebui să nu le mai vândă celor sub 18 ani ţigări. Nu au voie, dar se întâmplă. Deşi am văzut că la unele dintre magazine scrie că nu vând ţigări sau alcool celor sub 18 ani, totuşi este plin de copii care fumează”, spune directorul şcolii.
Fumatul, o modă în rândul tinerilor

Astăzi, fumatul a devenit o modă în rândul adolescenţilor. Potrivit statisticilor, în fiecare minut 4.800 de elevi trag primul fum din viaţa lor, iar în 75% dintre cazuri, ei fumează datorită filmelor pe care le vizionează. Experienţe frecvente trăite de adolescenţii care fumează, cum arată un copil care fumează, cum să spună nu, ce este şi ce efecte are fumatul pasiv. se numără printre informaţiile pe care le-au ascultat cu mare interes elevii. „Suntem printre primele locuri în Europa la fumat. Din păcate, statistic vorbind, în România copiii încep să fumeze de la vârsta de 10 ani. E o problemă care îi <<arde>>, chiar dacă statistic vorbind, din clasa a şaptea sau a opta cel puţin doi sau trei fumează frecvent şi patru sau cinci au fumat. Chiar dacă nu au în mod direct contact cu fumatul, au părinţi care fumează foarte mult sau au în cercul lor de prieteni, persoane care fumează. În liceu e mult mai tragic, sunt elevi care merg la şcoală doar pentru că pot fuma, abia aşteaptă pauza pentru a fuma şi sunt bucuroşi dacă pot fuma două ţigări. Dacă nu este toleranţă zero la fumat, ei continuă. Sunt uimit că sunt licee în Sibiu unde profesorii şi elevii au locul lor pentru fumat. Fumează în curtea liceului, public, sub privirea profesorilor”, precizează psihologul Mihai Copăceanu.
Activitatea se încadrează în Planul de Acţiune pentru implementarea Strategiei Judeţene Antidrog în perioada 2013 – 2016, A.1, Prevenire în şcoală, activitatea 1.5. „Dezvoltarea la nivel local de proiecte de informare, educare, conştientizare cu privire la consumul de tutun, alcool, droguri şi substanţe noi cu proprietăţi psihoactive, adresate elevilor din învăţământul preuniversitar şi universitar”.

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Programul de lucru ar putea fi redus de la opt la şase ore

octombrie 20, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

publicat de Alexandra Dragut in Tribuna la 20 octombrie 2015

Angajaţii ar putea să stea la muncă doar şase ore, în loc de opt. Senatorul UNPR Ioan Iovescu a discutat cu mai mulţi parlamentari, inclusiv cu vicepremierul UNPR Gabriel Oprea, şi doreşte ca ideea suedezilor de a reduce programul de lucru, să fie implementată şi la noi. Parlamentarul susţine că această măsura le-ar permite românilor să câştige mai mult şi va elabora un proiect de lege în acest sens, pentru a putea fi supus la vot.

Principalul avantaj al scăderii orelor de lucru de la opt la şase ar fi creşterea eficienţei angajaţilor, dar şi faptul că şi-ar mai putea găsi un al doilea job, part-time, care îi va face să câştige mai mult, potrivit senatorului UNPR. „Una este un randament la şase ore şi alta e un randament la opt ore. Cei care lucrează în fabrici pe bandă, nu este uşor ca opt ore să tragi”. Anul trecut, angajaţii cu normă întreagă din România au lucrat cel mai mult din Uniunea Europeană, 41 de ore pe parcursul unei săptămâni, potrivit unui raport al Fundaţiei Europene pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Muncă şi Viaţă. Orele lucrate se referă doar la locul de muncă principal, excluzând o a doua slujbă sau activităţi part-time.
Angajaţii recunosc că le-ar plăcea să stea mai puţin la serviciu, dar nu văd eficientă o astfel de schimbare. „Nu cred că este cineva care să spună că nu i-ar plăcea să muncească mai puţin. Dar trebuie să privim lucrurile în mod realist şi să ne dăm seama că dacă stăm acasă, nici patronului nu îi merge bine şi nici angajatul nu mai câştigă. Cred că 8 ore pe zi, cinci zile pe săptămână este un program corect. În mai toate ţările civilizate este la fel. Unii lucrează şi mai mult de atât, bineînţeles fiindu-le plătite orele suplimentare”, spune Cristina, o angajată.

„Nu cred că va avea sprijin parlamentar”

Psihologul Mihai Copăceanu o vede ca pe o măsură bună pentru angajaţi, dar nu crede că propunerea va fi acceptată de parlament.

„Teoretic pare o idee bună şi salutară printre angajaţi. Nu cred că va avea sprijin parlamentar. Cunoscând faptul că românii oricum muncesc multe ore depăşind programul şi în acest caz cele şase ore vor fi depăşite. Pentru un angajat, un timp mai scurt va fi în favoarea lui şi asta ar prezenta un avantaj pentru angajator dacă eficienţa muncii va creşte. Oricum, după cinci sau şase ore, randamentul scade. Dar angajatorii pot profita şi vor afirma, de exemplu, că dacă se munceşte mai puţin se va plăti mai puţin. Două ore pe zi înseamnă 10 pe săptămână şi 40 pe lună, ceea ce face o diferenţă considerabilă”, ne-a precizat psihologul sibian.

Programul de lucru ar putea fi redus de la opt la şase ore
Senatorul Ioan Iovescu crede că România ar trebui să fie a doua ţară din Uniunea Europeană, după Suedia, care să opteze pentru mai puţine ore de muncă pe zi. Proiectul de lege ar urma să se concretizeze cel târziu anul viitor, după cum a spus politicianul.

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Pensionarii, cei mai dispuşi la depresie

ianuarie 23, 2015ianuarie 27, 2015 mihaicopaceanuLasă un comentariu

Articol publicat in Tribuna, 22.01.2015

Dacă stai prea mult, ajungi depresiv. Asta este concluzia unor cercetători chinezi, care au luat în considerare studiile precedente. Printre formele de sedentarism care pot creşte riscul de a suferi o depresie se numără timpul excesiv petrecut în faţa televizorului şi al calculatorului. Faptul a fost confirmat şi de psihologul sibian Mihai Copăceanu, care aduce ca prim exemplu oamenii care se plafonează şi duc o viaţă pasivă. De pildă, pensionarii. „O dată pensionaţi, oamenii duc o viaţă extrem de pasivă şi stările deprimante devin tot mai accentuate. Un om activ îşi preocupă timpul şi programul zilnic, îşi preocupă mintea. şi asta este esenţial”, a spus psihologul.

Cercetătorii de la Colegiul Medical din Universitatea „Qingdau” din Shangong au demonstrat că un stil de viaţă sedentar creşte cu 25% riscul de a suferi o depresie, în comparaţie cu oamenii care sunt activi şi duc o viaţă solicitantă. Potrivit Mediafax, analiza, publicată în British Journal of Sports Medicine, a adus în faţă rezultatele obţinute în urma monitorizării a 193.166 de participanţi la alte 24 de studii publicate anterior, care au avut în centru nivelurile de comportament sedentar şi riscul de depresie. Explicaţii în legătură cu acest studiu ne-a oferit şi psihologul sibian Mihai Copăceanu, care spune că factorii depresiei sunt, înainte de toate, în funcţie de vârstă. „Factori de risc pentru tulburarea depresivă sunt şi suferinţa unei boli somatice îndelungate, abuzul de alcool şi droguri, evenimente din viaţă stresante (pierderea job-ului, a unei persoane, divorţul, pierderdea iubitei), munca în exces, nemulţumirile şi insatisfacţiile profesionale precum stima de sine scăzută, pesimismul, autocritica”, a mai explicat Mihai Copăceanu. Potrivit sibianului, studiile arată că una din patru persoane poate dezvolta un episod depresiv pe parcursul vieţii.
Secretul? O viaţă echilibrată
Ce se recomandă? În funcţie de tipul şi severitatea simptomelor, depresia poate fi tratată prin psihoterapie. „Mi-aş dori ca sibienii să aibă încredere în psihologi şi să acceseze serviciile de terapie. Psihologul clinician este de mare ajutor şi reprezintă o necesitate, pentru că el intervine cu metode şi tehnici specializate. Psihologul nu dă sfaturi, nici nu este o persoană ca oricare alta, care doar te ascultă. Prietenii nu pot fi psihologi. Apoi, în cazurile severe, depresia trebuie numaidecât tratată prin medicamente, pe care doar un psihiatru, în urma unui consult de specialitate, poate recomanda”, a spus Mihai Copăceanu. Pe lângă medicamente, un remediu bun este viaţa echilibrată. „Trebuie să avem şi momente de odihnă, de dialogare cu sinele şi de socializare. Dar, câteodată, uităm să socializăm complet. Ne închidem în noi sau – mai nou – în tehnologie, în Internet şi calculator. Văd deseori familii, unde tatăl este cu treaba lui, mama cu a ei, iar copiii pe calculator”.
De asemenea, pentru un stil de viaţă moderat se recomandă şi o activitate fizică mai bună.

ARTICOLE PSIHOLOGIE · GANDURI DE LA OXFORD...

2 Aprilie: Între absenţa legii şi răutatea românilor

aprilie 2, 2013 mihaicopaceanu8 comentarii

articol publicat pe Blogurile Adevărul la 02 Aprilie 2013

photo: http://www.sibiu100.ro

În 1997 Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat rezoluţia nr. 62/139 prin care declara ziua de 2 aprilie: World Autism Awareness Day.

Din acel an în marile oraşe ale lumii au loc acţiuni publice, campanii, flashmob-uri, conferinţe şi noaptea instituţiile importante sunt iluminate în albastru, toate cu scopul de a atrage atenţia asupra acestei tulburări de dezvoltare, a ratei alarmante a autismului, pentru a “sensibiliza” cetăţenii şi instituţiile statului şi de a afirma şi pentru a promova drepturile acestor copii speciali. Orice cuplu, orice familie, oricare dintre viitorii părinţi pot avea un copil cu autism pentru că încă nu cunoaştem cauzele autismului. Ştiim doar cum se manifestă (nu relaţionează social, nu comunică, are mişcări repetitive,etc) şi că poate fi diagnosticat în jurul vârstei de 3 ani. Şi mai ştiim că un diagnostic timpuriu duce la o recuperare de succes.

Ca psiholog la Fundaţia Un Copil O Speranţă din Sibiu am avut prilejul şi bucuria de a fi alături de părinţii acestor copii, părinţi care îşi dedică întreaga viaţă, motivaţie şi dragoste. Părinţi care zi şi noapte îşi îngrijesc copilul cu autism. Ziua, odată diagnosticat, copilul urmează un program intens de terapie şi recuperare începând de dimineaţă în instituţiile de specialitate trecând prin sedinţele de terapie de la psiholog, pedagog de recuperare, kinetoterapeut, ergoterapeut sau logoped şi continuând acasă prin structurarea spaţiului, stabilirea de reguri, organizarea activităţiilor, continuarea sarcinilor, exerciţii sau frecventarea altor centre de interactiune socială. O muncă enormă, constantă, ce necesită multă motivare şi perseverentă. Pentru un singur cuvânt luni întregi de efort. Dar aceşti copii sunt cei mai frumoşi pe care i-am întâlnit, cei mai puri şi sinceri şi părinţii lor îi iubesc enorm. Mulţi dintre ei talenţaţi.

În România

Din păcate părinţii şi copiii lor cu autism încă sunt de neînţeles şi de neacceptat. Reticenţa, jignirea, prejudecăţile şi miturile sunt frecvente. Cuvântul „autism” este abuzat şi folosind pe nedrept de politicieni în comentariile injurioase unii către alţii.

Pe când trăiam în Sibiu am încercat să arătăm celor din jur, cetăţenilor, acelei comunităţi mult prea lăudată în ţară ca fiind civilizată, europeană şi culturală (aiurea!), că autismul nu este o boală care se molipseşte şi nici nu trebuie să-ţi fie teamă sau să-i jigneşti pe stradă. Am organizat dezbateri publice, emisiuni televizate şi am scris articole în presa locală. Ba chiar am ieşit în repetate rânduri cu copilaşii jucându-ne în Piaţa Mare. Dacă ceilalţi copii din jur ni se alăturau în jocuri, deschişi şi prietenoşi, părinţii copiilor numiţi “tipici” erau reticenţi şi defensivi. Îmi amintesc că nici nu acceptau să primească ori să citească un pliant despre autism.

Zilnic în drumul spre centrul de terapie UCOS, pe autobuze sau pe străzi, când un copil devenea agitat cetăţenii europeni ai Sibiului aruncau cuvinte urâte „dă-i două palme, cum l-ai crescut aşa, să stea în picioare”. Povara părinţilor era povara suferinţei la care se adăuga povara stigmei sociale şi a blamului public. Suntem un popor de needucaţi şi răi.

Privesc aici în Marea Britanie şi întâlnesc zilnic persoane cu dizabilităţi în public, li se oferă o prioritate în autobuz ori la ghişee, o mână întinsă la urcarea unor scări, un ajutor sau un zâmbet. Văd oameni ca noi. Văd oameni utili sociali muncind şi bucurându-se de viaţă. Societatea i-a primit şi serviciile sunt adaptate. Sunt egali în drepturi. Văd la petreceri un tânăr în scaun cu rotile sau văd în restaurant un adult cu Down. Văd un nevăzător mergând pe străzi şi trecătorii oferindu-i atenţia lor. Mai ieri îmi spunea o prietenă sănătoasă din Timişoara că a căzut cu bicicleta iar românii au trecut pe lângă ea fără să o întrebe ceva sau să o ridice de jos. Ba unii aveau o expresie de indignare pentru că au trebuit să evite „obstacolul”. Ce oameni suntem ?

În România încă folosim cu neruşinare termeni precum „handicapat”, „bolnav” ”nebun”, sau „schizofrenic”. Facem haz de o realitate şi luăm în derâdere o dizabilitate. Oamenii de rând sunt intoleranţi, neînţelegători şi nedrepţi. Ceilalţi, cei de prin parlament, îi cunoaşteţi prea bine, n-am niciun cuvânt. Au alte priorităţi.

La doi ani după gestul extrem al lui Adrian Sobaru, tatăl unui copil cu autism, după ce s-a aruncat de la balconul Parlamentului în timp ce primul ministru ţinea un discurs nu s-a schimbat ceva. Recent, se pare că dl Sobaru a decis să părăsească România. Şi ca el mulţi alţi părinţi, unii pe care îi cunosc, luptând prea mult cu „sistemul” au decis să plece din ţară. Atâta nedreptate în Romania încât lui Fabian, tot cu un diagnostic de autism, i s-a tăiat indemnizaţia de câteva sute pe care o primea de la stat. Mama, tatăl şi fratele lui şi-au luat putere şi au plecat în Germania începând de la zero într-o ţară străină dar dreaptă care i-au oferit de îndată servicii de terapie pentru copilul lor.

În acelaşi oraş multicultural, Sibiu, persoanelor cu reale dizabilităţi li s-au tăiat pensiile de la stat numite urât „de handicap” dar au fost găsite peste 500 de certificate ilegale de „handicap” şi niciun vinovat. Doar un scandal şi tipic românesc: autorităţiile au dorit să pună la tăcere acest „scandal care nu dă bine”. Ruşine!

În aceeaşi ţară România nu doar parlamentarii sunt nesimţiti, adică fără simţ civic şi moral, dar părinţii copiilor cu autism au întâlnit medici (de familie sau psihiatrii) fără cultură, respect, răbdare şi abuzivi, educatori de şcoală ce nu doreau în clasa lor un copil „bolnav” cu autism şi alţi părinţi ce discriminau. În aceeaşi ţară legea nu este aplicată şi pentru persoanele cu dizabilităţi în general nu sunt drepturi şi nici prevederi legale.

Cei care luptă sunt tot părinţii, ei afectaţi în mod direct, şi-au format asociaţii cerându-şi nimic altceva decât ceea ce li se cuvinte. Iată mama Andreea Sorescu scrie pe blogul Adevărul. Câteva fundaţii le vin în ajutor. Este cazul Fundaţiei Un Copil O Speranţă din Sibiu ce din 1998 luptă pentru drepturile copiilor şi părinţilor, pentru cei săraci şi defavorizaţi, pentru copiii cu autism şi copiii cu dizabilităţi. Peste 100 de persoane trec pragul zilnic. Resursele insuficiente. Cum poate lucra eficient un psiholog în România plătit de stat şi înjosit cu nici 200 de euro? O altă fundaţie este Romanian Angel Appeal care cu sprijinul unor instituţii de stat şi cu mare dificultate şi-a propus încă din 2012 să deschidă 40 de centre de consiliere şi asistenţă, să formeze peste 500 de specialişti, să elaboreze o Strategie Naţională şi să ofere o şansă persoanelor cu autism.

Chiar dacă la noapte Guvernul, Parlamentul, Teatrul Naţional sau Arcul de Triumf vor fi iluminate în albastru şi baloanele albastre se vor urca spre ceruri viaţa acestor copilaşi nu se va schimba.

Dacă ne vrem o viaţă mai bună, dacă ne vrem o societate mai bună haideţi să o facem!

p.s. acest (tip de articol) NU va atrage nice like-uri,share-uri, nici comentarii, nici aprecieri, nici critici! De ce? Simplu: pentru că NU NE INTERESEAZĂ…

10 MARI SIBIENI

VASILE CHIRA LA 50 DE ANI !!!

noiembrie 9, 2012februarie 11, 2013 mihaicopaceanu3 comentarii

Vasile Chira la 50 de ani!

MEMENTO HOMO QUIA PULVIS ES ET IN PULVEREM REVERTERIS

Va multumesc tuturor celor care m-ati felicitat insa va sunt infinit recunoscator acelora care n-ati facut-o. Nu e o bucurie sa implinesti 50 de ani, sa vezi cum miliardele de ani lumina care te distantau in copilarie si adolescenta de momentul mortii – acest scandal ontologic ,mizer si inelegant, care nu face cinste omului si cu atat mai putin lui Dumnezeu – se transforma in nano- sau picosecunde.

Acesta era mesajul adresat de filosoful, scriitorul si profesorul Vasile Chira sutelor de cunoscuti care i-au trimes urari si felicitari in ziua in care a implinit 50 de ani! Unii ar zice “frumoasa varsta!” insa pentru domnia sa, anii, gandindu-i filosofic, adica cioranian, in perspectiva mortii, a trecerii, nu sunt prilej de bucurie. O fiinta care se aproprie cu fiecare ceas si zi si an de sfarsitul existentei sale cum ar putea “sa-si invite prietenii si lautarii pentru a-si sarbatori propria ruina biologica?” Indemn spre meditatie! Oamenii se bucura in naivitatea lor insa fiecare clipa pare a fi inca un pas spre cimitir!

Nascut la 7 noiembrie 1962 in zodia lui Camus, Malraux, Dostoievsky sau C.S.Lewis, in Maramures, in acea inima sacra si pura a Romaniei cu traditii stravechi, scolit la Cluj-Napoca si Sibiu, Vasile Chira, doctor in filosofie cu o teza depre Emil Cioran, licentiat in teologie la Sibiu si filosofie la Cluj, a studiat si medicina, literele si etnologia, a fost profesor la Cluj iar de 13 ani este profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu. A devenit de-a lungul zecilor de ani mentorul a sute de studenti teologi petrecandu-si cea mai mare parte din timpul sau indrumand si ajutand fiecare student. Pentru daruirea si aproprierea sa de tanarul in devenire, de studentul confuz si insetat de cunoastere, a primit diploma de profesor Bologna! Iubitor de Cuvant, Doctus cum libro, de lectura si cultura si obsedat de interogatii metafizice eterne, el neadormitul geniu, isi creioneaza noptile cu randuri si versuri catre Divinitate! Membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Sibiu, scrie literatura nu pentru comert si librarii ci pentru Bibliotecile Dumnezeului Ascuns! Este pasionat de filosofia antica, medievala si moderna, literatura si muzica clasica, teologie si psihoterapie si multe alte teme inalte.

Este un om puternic si totodata sensibil sau hipersensibil, atent la fiecare suferinta cosmica, la orice frunza cazuta in toamna, la orice lacrima a unui prunc sau o durere a unui batran. Este autor de poeme inchinate bolilor si suferintelor si de romane cu teme metafizice! “Orologiul” apocaliptic publicat la Editura Dacia este o lucrare cu profund rost filosofic si teologic! Este autor de lucrari academice, cunoscator al limbilor clasice, aproape uitate astazi, patrunde intelesurile fiecarei silabe grecesti din textele vechi! Are o activitate literara, filosofica, teologica si publicistica demna de intreaga pretuire!

Dar mai mult Vasile Chira este un om nepretuit, un ascet intru spirit, o inima mare, de o noblete sufleteasca unica! El este un prieten cu calitati morale fara seaman. Am fost binecuvantat sa-l intalnesc, sa primesc invatatura, sfaturile si marturiile dragostei sale! Nu-i voi ura “La Multi Ani” pentru ca nu isi doreste dar tin cu draga inima sa-mi exprim intreaga si aleasa mea recunostinta pentru acest om de mare pret al comunitatii academice sibiene! Si sper ca Sibiul sa-I fie recunoscator nu aici ci in aeternam!

Semper fidelis, Mihai Copaceanu, Oxford, 7 noiembrie a.d. 2012

INTERVIURILE MELE

Din Sibiu la Oxford.

august 6, 2012decembrie 4, 2012 mihaicopaceanu2 comentarii

”Lucrurile acelea mărunte, de zi cu zi, te dărâmă încet: oamenii care aruncă hârtii pe stradă, nu răspund la salut, scuipă…”

publicat in Turnul Sfatului 05 August 2012 22:18 | Interviu
Ştefan Dobre

”PLEC.

Plec din România. Plec la Oxford. Poate că pentru o perioadă de doar trei ani după cum îndeamnă programul doctoral. Poate că nu. Nu ştiu. […] DAR, plec şi cu un gust sărat (mai rău decât amar) şi scârbit de tot răul din ţară şi din acest oraş, pe care îl cunoaşteţi prea bine… Sictirit de oameni perfizi şi mincinoşi, de ipocriţi şi impostori”, așa scria acum câteva zile pe blogul personal Mihai, un tânăr psiholog, absolvent a două facultăți sibiene. Am vrut să vedem cum a reușit Mihai să plece la Oxford și de ce este dezamăgit de Sibiu.

Reporter: Cum ai ajuns să studiezi la Oxford?
Mihai Copăceanu: Eu am mai studiat acolo. M-am întors în țară în 2010, în toamnă, și de atunci am tot încercat să mă reacomodez cu Sibiul. N-am reușit. Și atunci am căutat să mă întorc la studii în străinătate. Oxford a fost doar una dintre universitățile la care am aplicat. Avantajul aici este că din septembrie ei îmi oferă o bursă de 13.500 de lire.

Rep.: Cât de greu este să aplici la astfel de universități? Îți trebuie foarte multe acte, este birocrație multă?
M. C.: Nu este foarte complicat. Dosarul nu cred că are mai mult de 20 de pagini. Nume, date personale, scrisoare de motivație, recomandări, proiect de cercetare etc. În principiu nu este deloc foarte complicat. Plus că la Oxford sunt peste 40 de români, la diverse specializări și diverse facultăți, te mai ajută și ei. Ideea de bază este că totuși trebuie să le oferi și tu ceva, să vii cu ceva în plus față de restul aplicațiiIor. Este ca un puzzle, trebuie să ai și un CV bun și niște recomandări bune, o scrisoare de motivație bună, un proiect bun… Ei selectează apoi din vreo 200 de aplicații zece, după care te cheamă la interviu. Eu le-am spus că nu am bani să merg la interviu în Oxford și am discutat online, pe Skype, cu comisia în față, le-am vorbit vreo 40 de minute și am fost acceptat.

Rep.: Concret, ce vei studia acolo?
M. C.: Voi face psihologie și voi dezvolta o intervenție psihologică pentru tinerii consumatori de alcool. Am lucrat în Anglia, când am fost la master la Londra, cu dependenții de alcool. Acum o să fie diferit, doar cu tineri, cum ajung ei să consume alcool și cum poate să apară dependența. Ideea de bază este să previn efectele consumului de alcool, de la violență până la sex neprotejat, accidente de mașină etc.

Rep.: De ce zici că nu te-ai reacomodat în Sibiu? Uită-te în jur, toată lumea laudă Sibiul, avem turiști, centru istoric…
M. C.:Dacă vii în Piața Mică Sibiul este foarte frumos. Dar dacă treci mai jos pe 9 Mai sunt niște gropi uriașe, este mizerie, în general calitatea serviciilor și a vieții este proastă în Sibiu și în România. Uite aici, acum, la masă, erau două meniuri foarte murdare, se vedea murdăria pe ele. Sau, eu trec în fiecare zi pe lângă Consiliul Județean și văd mașini luxoase, ca să nu mai zic de mașina primarului din Piața Mare, și tinerii din subordinea acestor oamenii trăiesc cu 7 milioane de lei pe lună. Am lucrat ca psiholog în Sibiu, am lucrat la o fundație pentru copii cu autism și în două școli din Sibiu și efectiv nu am văzut interes pentru școală și educație sau servicii sociale. Am încercat să fac niște proiecte, toată lumea m-a trimis dintr-o parte în alta după o mulțime de hârtii, aprobări, documente… și nimic.

Rep.: Din acest motiv ai scris pe blog că pleci scârbit?
M. C.: Da, simt că încerc să fac ceva și nu pot.

Rep.: Ce te-a oprit?
M. C.: Cam peste tot am găsit oameni complet dezinteresați, care spun că nu intră în atribuțiile lor sau care te mint, sunt neserioși, nesinceri. Pur și simplu tragi de oameni și dacă ei nu au un beneficiu din asta nu te ajută. „Mie ce-mi pică?”.

Rep.: Dă-mi un exemplu clar, omul ăla, de acolo, nu a vrut să mă ajute dezinteresat.
M. C.: Nu ar fi tocmai corect să fac asta. Eu plec peste două zile din țară și pe urmă omul ăla se vede în ziar. Ce impresie își face?

Rep.: Înțeleg. Și totuși, eu, care sunt cam de aceeași vârstă cu tine ce concluzie să trag? Încă unul dezamăgit și scârbit pleacă din țară pentru că aici nu poate face nimic…
M. C.: Poate nu-s eu cel mai bun exemplu. Cu siguranță sunt și exemple pozitive, oameni care s-au întors în țară și au reușit aici. Eu sunt doar un caz nefericit, sunt psiholog, o meserie relativ nouă în România. Am și colegi care s-au întors, și-au făcut afaceri aici și le merge bine. Uită-te și la ei. Eu nu-s cel mai bun exemplu de succes în România. Nu am putut aici. Pe mine poți să mă iei ca pe un om care muncește foarte mult, care a avut un job full time și unul part-time, care a făcut televiziune 20 de luni fără niciun ban, care a scris la ziar pe 25 de lei, care a scris la o revistă de timp liber gratuit și așa mai departe. Simți că te risipești în țara asta. Am lucrat într-o instituție în subordinea Consiliului Județean și aveam șapte milioane salariu. Abia îmi plăteam chiria. Absolut jenant. Când unul ca mine în Anglia ia de zece ori mai mult. Nu poți să ajungi la 30 de ani și să mai ceri bani de acasă ca să trăiești. Absolut jenant. Și mai sunt lucrurile acelea mărunte, de zi cu zi, care te dărâmă încet, pe care le vedem și le știm cu toții, de la politică până la ce se întâmplă pe stradă: oamenii care nu îți răspund la salut, cei care te fură, aruncă hârtii pe stradă, scuipă, taximetristul care ieri a cerut unei prietene 18 lei de la Gară până în centru. Nici Anglia nu e paradis, să nu mă înțelegeți greșit. Acolo am văzut oameni cu arma în mână pe stradă, dar există mult mai mult bun simț și mult mai multă civilizație.

Rep.: Te mai întorci?
M. C.: Nu știu. Deocamdată vreau să plec.