1) Domnule profesor, prima intrebare se refera la domeniul numit neuropsihologie pe care dumneavoastra l-ati cercetat de-a lungul anilor: Cat de importanta este neuropsihologia pentru un psiholog?

C.B.S.: Ani de zile – de circa 60 de ani –  am fost pasionat de ceea ce astăzi se numeşte „ştiinţele creierului”. Acestea pornesc de la examenul morfologic macroscopic şi microscopic şi ajung la cel electric şi biochimic. Apoi abordează aspectele funcţionale de la cele mai elementare nivele: gene, funcţii sinaptice, potenţiale de acţiune etc. până la funcţiunile fiziologice. Etapa cea mai dificilă este aceea de a corela ceea ce ştim despre organizarea morfofuncţională a creierului şi funcţiile prin care se manifestă sistemul psihic la animale şi apoi la om; ceea ce constituie în fond esenţa neuropsihologiei. Personal cred că orice psiholog trebuie să cunoască modul cum este alcătuit şi cum funcţionează dispozitivul ce suportă activitatea psihică. In fond e vorba de hardward-ul şi o parte din software-ul ce stă la baza funcţiilor psihice si formează „obiectul muncii lor”. Cunoaşterea lor permite o înţelegere mai bună şi raţională a psihismului uman şi totodată este absolut necesară pentru a face legătura dintre psihologia normală şi o parte a psihologiei patologice.

2) La ce nivel se regaseste neuropsihologia in Romania in comparatie cu ceea ce se intampla pe plan international ?

C.B.S.: În general neuropsihologia cu rare excepţii (ca de ex. şcoala de la Cluj) nu este foarte mult aprofundată la noi. Este în mare parte rezultatul constrângerilor dure la care a fost supusă psihologia în anii comunismului,fapt care a dus la o rupere parţială de unele orientări ale psihologiei mondiale .Este şi rezultatul dotării insuficiente a cercetării de la noi.

3) Nu pot sa nu amintesc de aportul adus de dumneavoastra in domeniul neurociberbeticii, alaturi de Edmond Nicolau, sau de predecesorul ei Stefan Odebleja, de studiile dumneavoastra remarcabile si de realizarea unor modele cibernetice ale sistemului nervos. Pentru cei ce inca nu au auzit de aceasta disciplina relativ noua va rog sa ne explicati ce este neurocibernetica si sa ne aratati valoarea acesteia pentru neurostiinte.

C.B.S.: Cibernetica intră cu adevărat pe scena preocupărilor ştiinţifice prin anii ’48-’49 odată cu apariţia celebrei cărţi a lui N. Wiener. E drept că au existat câţiva precursori a căror glas însă nu  a avut răsunet.

Este foarte greu de explicat ce este cibernetica într-un răspuns la o întrebare de interviu.

În primul rând a introdus conceptul de informaţie cu toate aspectele sale teoretice (matematice), practice (folosite în comunicare), lingvistice şi filosofice. Acesta a permis detectarea unei clase de evenimente necunoscute care au loc în sistemul nervos şi care explică la un nivel mai complex (folosind printre altele noţiunile de codare, de entropie, de cantitate de informatie, de zgomot şi multe altele) modul său de funcţionare. A permis chiar formularea unor ipoteze privind emergenţa conştiinţei (conştienţei) din activitatea cerebrală.

Apoi a dus la formularea conceptului de reţea neuronală care astăzi este esenţială atât pentru neuropsihologie cât şi pentru ştiinţa computerelor. Ambele aceste aspecte au permis chiar o abordare matematizată a neurofiziologiei şi neuropsihologiei.

Esenţială a fost şi noţiunea de feed back (aferentaţie inversă) pozitiv şi negativ care a permis o nouă înţelegere a funcţionării sistemului nervos de la simplul arc reflex până la unele aspecte ale activităţii cognitive şi emoţionale.

Cred că orice psiholog ce se respectă trebuie să se familiarizeze cu cibernetica ce deschide un orizont extrem de bogat pentru înţelegerea mecanismelor vieţii psihice.

4) Dumnevoastra, domnule profesor, sustineti un curs de Neuropsihologie la Facultatea de Psihologie si Stiinte Cognitive. Va rog sa ne spuneti care este in opinia dumneavoastra reactia studentilor fata de Neuropsihologie si cum ar trebui sa se raporteze la aceasta disciplina?

C.B.S.În general există o relativă rezistenţă la aprofundarea neuropsihologiei care este grea şi face apel la un domeniu mai special (anatomie, microscopie, eletrofiziologie, chimie moleculară ş.a.m.d.). Trebuie predată de oameni care cunosc bine materia respectivă dar care au şi un spirit didactic dezvoltat şi oricum totul trebuie însoţit de o iconografie cât mai completă şi explicită. Studenţii trebuie să fie conştienţi să se raporteze la această disciplină ca la una fundamentală pentru profesiunea lor şi nu ca la o disciplină academică inutilă care le îngreunează viaţa. Nu poate exista un adevărat psiholog care să nu fie familiarizat cu neuropsihologia.

5) Traim in secolul al XXI-lea, cand stiinta a luat un avant uimitor. Am putem sustine ca prin descoperirea din ce in ce mai mult a creierului uman, prin disecarea acestuia, persoana umana va fi cunoscuta in totalitate? Cu alte cuvinte, cat de importanta este cunoasterea creierului in vederea cunoasterii omului si a comportamentului sau?

C.B.S.: Practic am răspuns deja indirect la această întrebare. Secolul XXI continuă să fie o perioadă de noi şi noi investigaţii fructuoase în domeniul ce ne preocupă aici. Nu există lună să nu apară o nouă descoperire care desţeleneşte ignoranţa noastră relativă despre noi şi mai ales despre psihismul uman. Se găsesc molecule noi care activează sau dezactivează unele funcţii (ca cea a memoriei); se identifică noi subsisteme ca cel de răsplată sau mecanismele somnului; se identifică clase noi de neuroni ca neuronii specializaţi din regiunea frontoorbitară sau neuronii în oglindă; se pun în evidenţă celule stem cu rol în plasticitatea nevraxului, se găsesc structuri cerebrale implicate în funcţii subtile ca de ex. sentimentul religios,etc.etc. Toate acestea contribuie la edificarea unei antropologii mai detaliate care mai dezleagă unele aspecte legate nu numai de funcţii psihice elementare dar şi de unele implicate în forme de manifestare complexe ca cele ce definesc spiritualitatea şi cultura/

6) In aceeasi ordine de idei pare-mi-se ca omul recent este condus mai mult de instinct, de pulsiune, se orienteaza spre obtinerea placerii si mai putin tine seama de ratiune, de intelect sau de comandamentele creierului. Care este opinia dumneavoastra?

C.B.S.: Omul modern foloseşte aceleaşi mecanisme neuropsihologice ca şi omul arhaic, numai că dispune de o bancă de date infinit mai bogată şi de seturi conceptuale pe care acesta nu le avea. Nu cred că omul modern diferă de generaţiile care l-au precedat prea mult căci totdeauna în afară de lupta pentru supravieţuirea lui şi a speciei sale a urmărit o calitate a vieţii cât mai bună şi a alergat după satisfacţii hedonice cât mai numeroase. Ceea ce putem reproşa omului zilelor noastre este pragmatismul lui excesiv, goana pentru câştig şi neglijarea culturii.

7) Domnule profesor, in urma Declaratiei de la Bologna (1999), studiul Psihologiei in Facultatile de Psihologie s-a redus si in tara noastra la 3 ani. Oare nu este mult prea putin facand o comparatie si luand seama de pilda la colegii de la medicina care nicidecum nu au renuntat la cei 6 ani de facultate?

C.B.S.:Personal sunt convins că reducerea timpului de învăţare duce la o reducere a calităţii pregătirii studenţilor ceea ce este un aspect negativ a cărui efecte se vor vedea în curând. Măsura era însă necesară deoarece era nevoie de o uniformizare a programelor de învăţământ pentru a beneficia de o echivalare a diplomelor

8) Astazi studentul se limiteaza in activitatea sa la obtinerea de informatii, accesarea Internet-ului si la sustinerea examenelor pentru ca la final sa fie recompensat cu o coala pe care sa se scrie: Diploma de Absolvire. Nu are o insemnatate majora si lectura minutioasa in biblioteci, cu creionul pe hartie, cercetarea serioasa cu ajutorul profesorilor coodonatori, dar mai cu seama practica clinica?

C.B.S.: Sunt studenţi şi studenţi. Unii sunt doar vânători de diplome. Aceştia nu sunt studenţi adevăraţi. Apoi sunt studenţi care învaţă ceea ce le fixează programele analitice. Sunt studenţi mediocri care însă pot ajunge la unele succese profesionale. Şi apoi sunt studenţii buni care învaţă mai mult decât ceea ce li se predă, citind în biblioteci sau făcând apel la internet (care este un instrument formidabil dacă ştii să-l foloseşti critic). După părerea mea ceea ce lipseşte este preocuparea şi de asimilarea culturii, de demersuri interdisciplinare, de integrare a specialităţii „învăţate” într-o viziune integrativă Ştiinţă-Cultură-Spiritualitate.

În ceea ce priveşte practica clinică lucrurile sunt clare. Nu poţi fi medic fără a lucra la patului bolnavului şi nu poţi fi psiholog, mai ales psihoterapeut dacă nu ai luat contact direct cu cei suferinzi. Patologia în general, nu se poate învăţa la cursuri sau din cărţi. Trebuie să vezi „în direct” bolnavii, să discuţi cu ei să-i examinezi şi să-i urmăreşti. Nu poţi să înveţi să conduci o maşină sau un avion din cărţi.

9) Va rugam sa ne dezvaluiti cum era viata studenteasca in anii ’40-’50, atunci cand dumneavoastra erati student la Facultatea de Medicina, care era datoria studentului in acea perioada?

C.B.S.: Este foarte greu de răspuns fiindcă anii studenţiei mele nu au fost simpli. A fost războiul, a fost perioada imediat postbelică şi apoi a fost instalarea comunismului cu toate necazurile lui. Facultatea de Medicină nu este un model căci ea necesită forme de învăţământ mult mai grele şi mai disciplinate. In plus nu trebuie uitat că la vremea aceea, elitele care reuşeau să treacă prin concursurile de internat şi externat aveau un regim paralel de învăţare extrem de riguros  care se făcea în cadrul diferitelor clinici şi care nu avea nimic scolastic. Formarea mea medicală nu s-a făcut în amfiteatre, săli de cursuri sau de lucrări practice, ci în saloanele de bolnavi şi laboratoarele spitalelor. Această formă au urmat-o însă foarte puţini (circa 10-15%). Ceilalţi urmau cursurile care pe vremea aceea erau obligatorii şi luau parte la prezentări de bolnavi, lucrări practice etc. Disciplina era extrem de riguroasă, iar absenţele erau sancţionate. De asemenea în anii mei de studenţie nu am întâlnit şi nici nu am auzit de cazuri de corupţie la nivelul corpului didactic.

10) Care este relatia dintre psihologie si medicina? Care sunt limitele psihologiei si ale medicinei (si aici ma refer in special la neurologie si psihiatrie) deoarece deseori au existat polemici/conflicte intre psihologi si medici vis-a-vis de domeniul de activitate al fiecarei discipline .  Pana  unde se poate „intinde” psihologia?

C.B.S.: Medicina şi psihologia implică două demersuri deosebite. Aceste demersuri au un spaţiu comun atunci când este vorba de tratat bolnavii cu diferite dezordini psihice. Aci trebuie să existe o complementaritate şi nu o concurenţă sau un antagonism căci atât medicul cât şi psihologul au o contribuţie proprie cu abordări diferite, dar cu un scop unic: vindecarea bolnavului sau uşurarea suferinţelor sale. E drept că această colaborare este asimetrică deoarece un medic, mai ales un psihiatru este îndreptăţit dacă are cunoştinţele şi experienţa necesare să facă psihoterapie, în timp ce un psiholog nu are permisiunea să aplice tratamente medicale. De altfel demersul medical implică o serie de cunoştinţe şi o experienţă în domeniul clinicoterapeutic pe care psihologul nu le are. De asemenea medicul are o responsabilitate şi îşi preia uneori riscuri enorme mergând până la cel de a pune în primejdie viaţa pacientului. Psihologul la rândul lui trebuie prin studii şi stagii în spitale de specialitate să-şi însuşească acele cunoştinţe care să-i permită să facă un diagnostic pozitiv şi diferenţial care să-i îngăduie să evite să trateze psihoterapeutic bolnavi care necesită o abordare medicală.

11) Cunoastem activitatea bogata a dumneavoastra in domeniul clinic, va rugam sa ne oferiti cateva adevaruri pe care clinica vi le-a descoperit?

C.B.S.: Activitatea clinică este „inima” învăţământului medical chiar şi pentru cei ce vor opta pentru specialităţi de laborator, de explorări funcţionale, sau se vor dedica problemelor de organizare sanitară. Clinica aduce studentul în mediul lui de lucru şi tot clinica îi dă posibilitatea să-şi însuşească aspectele manuale ale medicinii de la injecţii şi pansamente, la toate manevrele pe care această profesiune le implică şi pe care mi le-am însuşit nu numai de la corpul didactic sau cadrele medicale superioare dar şi de la surorile medicale. În medicină trebuie să ştii să înveţi de la oricine şi trebuie să ştii să recunoşti ceea ce nu ştii şi să nu-ţi fie ruşine să ceri sfaturi sau ajutor de la alţii căci e vorba de sănătatea şi uneori de viaţa bolnavilor. Lucrurile devin şi mai dificile în condiţii de urgenţă (bombardamente, cutremure, front etc) unde uneori fiecare minut contează. Am avut tristul privilegiu să cunosc şi aceste aspecte care mi-au o experienţă ce mi-a servit toată viaţa.

12) In continuarea aceleasi intrebari va rugam sa ne dezvaluiti care au fost principiile dumneavoastra inca din tinerete si cum ati reusit sa dezvoltati o astfel de activitate remarcabila,  multi-disciplinara si de exceptie, sa deveniti un om de stiinte emblematic pentru Romania?

C.B.S.: Principiul meu a fost foarte simplu. Mi-am dedicat aproape toată vremea învăţării şi practicei medicale, iar în restul timpului am fost în special atras de aspectele culturale şi spirituale ale vieţii. De asemenea am dus o viaţă regulată fără să pierd nopţi sau să mă rătăcesc în vâltoarea unor distracţii, zgomotoase.

Trebuie să adaug acum un lucru important. Încă din anul al III-lea am început sub îndrumarea unor maeştri remarcabili să mă ocup de cercetarea ştiinţifică. Recunosc că nu orice student trebuie să facă cercetare după cum nici orice medic nu trebuie să fie inclus în programe de cercetare. Cei ce fac însă cercetare capătă ceva în plus în afară de renumele pe care pot să şi-l facă,ceva ce îi ajută considerabil nu numai în executarea profesiunii lor. E vorba de ceea ce am putea numi o „disciplină a minţii” .

13) În încheiere oferiti-ne  cateva sugestii pentru un student la Psihologie.

C.B.S.: Lucrurile s-au schimbat mult faţă de situaţia din tinereţea mea. Au apărut alte repere, alte condiţii şi oamenii fug după alte obiective. Tinerii care vor să-şi facă o pregătire temeinică trebuie să muncească mult, să înveţe cât mai mult, să-şi îndrepte preocupările şi spre orizonturile culturii, să ducă o viaţă regulată în care odihna să fie respectată şi să piardă cât mai puţină vreme în spaţiul hedonic.