Etichetă: terapie

ARTICOLE PSIHOLOGIE

8 motive pentru care bărbații nu merg la terapie – și de ce ar trebui să o facă

mihaicopaceanuLasă un comentariu


Dr. Stephen Blumenthal, psiholog clinician și psihanalist, explică de ce bărbații încă nu caută ajutor pentru sănătatea lor mintală (The Guardian, 30 ian 2026)

Când Jake, un om de afaceri în jur de 50 de ani, a venit prima dată la cabinetul meu, s-a vazut că avea rețineri. Căsătoria lui cu Louise nu mergea bine, iar ea a insistat să vină la terapie. „Dacă nu era Louise, nu ați fi venit aici, nu-i așa?” îl întreb eu timid. La început pare jenat; apoi, mai sigur pe el, răspunde hotărât: „Nu.” Ca aproape întotdeauna, soția lui a observat o problemă pe care el nici nu o vedea și asta l-a adus la cabinet.

În săptămânile care urmează, trecem împreună printr-un labirint de obstacole, iar la final Jake se deschide complet: „Mă simt singur în lume, toată lumea se sprijină pe mine, dar eu nu am pe nimeni. Nu am la cine să apelez.”

Este un tipar des întâlnit, pe care l-am văzut în cei 35 de ani de experiență ca psiholog specializat în sănătatea mintală a bărbaților. Bărbații reprezintă doar o treime dintre cei care merg la terapie prin NHS. Nu vin ușor, iar atunci când cer ajutor într-o criză, uneori dispar la fel de brusc cum au venit. Totuși, vulnerabilitatea lor este evidentă – bărbații raportează niveluri mai scăzute de satisfacție în viață decât femeile și reprezintă trei sferturi din cazurile de suicid și probleme cu dependențele.

Chiar dacă se vorbește mai mult despre sănătatea mintală a bărbaților, mulți încă simt că există un stigmat legat de a vorbi cu un specialist, chiar dacă majoritatea celor care au încercat terapia au avut experiențe pozitive.

Așadar, de ce le este atât de greu bărbaților să vorbească? Iată problemele pe care le întâlnesc mereu.

  1. Bărbații sunt mai orientați spre acțiune decât spre vorbe

Istoric, rolurile bărbaților s-au concentrat pe muncă și întreținerea familiei, în timp ce femeile s-au ocupat mai mult de îngrijirea casei și creșterea copiilor. Chiar și astăzi, bărbații tind să fie mai orientați spre acțiune și să se concentreze pe sarcini. Partea aceasta este și înnăscută – băieții, în medie, ajung mai greu la dezvoltarea abilităților verbale și emoționale; femeile rostesc mai multe cuvinte într-o zi obișnuită.

Acțiunea vine înaintea limbajului; este limba noastră maternă, iar bărbații tind să rămână fideli acestei forme timpurii de comunicare, modelată atât de biologie, cât și de contextul social. Când vine vorba de exprimarea suferinței, bărbații găsesc mai greu cuvintele potrivite. Ei sunt mult mai puțin predispuși să spună că sunt deprimați sau anxioși; în schimb, tind să acționeze atunci când au probleme. Fără să-și dea seama de ce, pot ajunge să conducă prea repede, să se certe, să bea sau să folosească pornografia atunci când se confruntă cu dificultăți emoționale.

2.Terapia este „feminizată”

Femeile au fost mai predispuse să caute ajutor profesional prin terapii prin discuție, iar terapia s-a dezvoltat astfel prin prisma experienței feminine. Serviciile sunt adesea „feminizate”, punând accent pe vorbitul direct despre sentimente, ceea ce poate fi incomod pentru bărbați, care răspund mai bine la discuții „umăr lângă umăr” decât la conversații față în față.

Bărbații preferă adesea terapia de grup pentru sentimentul de camaraderie și experiența împărtășită, care le permite să se conecteze fără a fi în centrul atenției. Coaching-ul și mentoratul se dovedesc abordări potrivite pentru bărbați. Observ acest lucru adesea la pacienții mei: începem vorbind despre locul lor de muncă – un domeniu în care se simt confortabil – și ajungem treptat să discutăm despre probleme personale mai intime, pentru că a intra direct în zona personală este prea amenințător.

3.A arăta vulnerabilitate este riscant într-o ierarhie


Mă impresionează câți bărbați vin la terapie pe măsură ce se apropie aniversări importante – la 39 sau 49 de ani. Reflectând la o reuniune cu prieteni vechi, un pacient de vârstă mijlocie mi-a spus: „Ce ușurare – nu mai era competiția care făcea atât de greu să ne conectăm când eram tineri. Acum ne putem relaxa; am ajuns unde am ajuns în viață.” Mi-a spus că nu și-ar fi permis niciodată să caute terapie mai devreme.

Dorinta de a reuși este profund înrădăcinată la bărbați și ne poate opri să cerem ajutor atunci când suntem jos. A arăta slăbiciune pare periculos când poziția ta în ierarhie contează, iar totuși, a o ascunde duce în final la o fragilitate mai mare. Bărbații simt rușine intensă când vine vorba de vulnerabilitate, temându-se că le va scădea statutul în ochii celorlalți.

Știința ne ajută să înțelegem acest lucru. Copiii de sex masculin sunt mai reacțivi emoțional decât fetele, mai puțin capabili să se liniștească singuri și mai dependenți de reglarea emoțională oferită de îngrijitori. Totuși, continuăm să ne așteptăm ca băieții să fie mai rezilienți și să arate mai puține emoții. Fix acei copii pe care îi încurajăm să fie „puternici” sunt cei mai afectați negativ când sunt privați de confort.

Terapia, care încurajează exprimarea emoțiilor, poate părea amenințătoare atunci când ai fost crescut să crezi că a-ți arăta sentimentele e rușinos. Am întâlnit mulți bărbați care se confruntă cu disfuncții sexuale, dar care simt că nu pot vorbi despre asta – unii chiar evitând relațiile, în loc să caute ajutor.

Și totuși, nu-mi amintesc niciun tânăr care să fi regretat că a început terapia. Un mediu terapeutic sigur le permite bărbaților să privească tiparele de comportament care îi limitează – și să înceapă să le lase în urmă.

4.MENTALITATEA VECHE DE A TE DESCURCA SINGUR

De la romanele din secolul XIX despre pirați care trăiesc singuri, până la cultul modern al „bărbatului sigma” (glorificarea online a bărbaților care nu au nevoie de nimeni), moștenirea ideii că „bărbații trebuie să se descurce singuri” are o influență puternică și de durată. Terapia, prin definiție, începe cu recunoașterea faptului că nu poți face totul de unul singur.

Cel mai important lucru pentru o viață bună sunt relațiile puternice și semnificative; acestea sunt la fel de importante pentru longevitate precum a nu fuma. Totuși, bărbaților le este greu să renunțe la ideea puternică și dăunătoare că există siguranță în a fi singur și autosuficient.

Ce se întâmplă în cabinetul de terapie? Treptat, bărbații încep să testeze posibilitatea ca apropierea de ceilalți să nu fie o slăbiciune, ci o sursă de hrană emoțională. Dezvoltarea unei relații autentice și conectate cu terapeutul lor le confirmă acest lucru.

5.CLAUSTROFOBIA EMOȚIONALĂ

„Nu cred că mai pot continua,” spune Marcus, referindu-se la dorința logodnicei sale de a vorbi despre relația lor. „Pot să fac asta o vreme, dar apoi continuăm și continuăm și mă simt complet copleșit.” Mai târziu, el recunoaște că îl face să se simtă inadecvat.

La bărbați, exprimarea emoțiilor puternice poate fi tolerată doar în doze mici. Ei sunt adesea crescuți să abordeze dificultățile mecanic: identifică, acționează, rezolvă. Aceasta e util atunci când problema este practică, dar când este emoțională, se pot bloca. Terapia, care cere răbdare și acceptarea incertitudinii, nu se potrivește acestui tipar. Uneori, este necesar să li se ofere un cadru practic, cum ar fi tehnici specifice pentru gestionarea simptomelor de depresie, atacuri de panică sau alte probleme de anxietate (cartea „Why Has Nobody Told Me This Before?” de Julie Smith este foarte utilă pentru asta).

6.AȘTEAPTĂ PÂNĂ AJUNG LA PUNCTUL DE CRIZĂ

Michael era într-o căsnicie între persoane de același sex de aproape 30 de ani când a venit la mine. Relația lor sexuală fusese bună la început, dar în ultimele două decenii nu mai avusese intimitate. Nu le trecuse prin minte să caute ajutor, iar Michael s-a retras tot mai mult în pornografia online și conversații cu străini. Se simțea singur și vinovat, profund deprimat și disperat să scape din „închisoarea” pe care și-o construise singur. Soțul lui Michael a descoperit că el căuta metode de a-și lua viața, ceea ce l-a adus în cabinetul meu.

În general, bărbații au mai puțină răbdare și vor soluții rapide. Drept urmare, pragul pentru a cere ajutor este mai ridicat, și astfel problemele sunt adesea lăsate să se agraveze până devin copleșitoare. O problemă care ar fi putut fi rezolvată mai devreme devine dificilă și poate provoca suferință inutilă.

7.FRICA DE CEEA CE POT DESCOPERI

Terapia înseamnă confruntarea cu lucrurile pe care am prefera să le evităm. Poate scoate la suprafață durere, vinovăție sau tristețe adânc ascunse. Frica că întreaga structură ar putea să se prăbușească dacă tragi de anumite fire este ceva ce toți trebuie să înfruntăm când căutăm ajutor, dar la bărbați este deosebit de intensă. Ei simt rușine profundă față de suferința lor, ascunzând-o nu doar de alții, ci și de ei înșiși.

Paradoxal, terapia nu îndepărtează puterea – ci o redefinește. Oferă un spațiu în care controlul poate fi relaxat fără consecințe, unde emoțiile pot fi numite, nu doar gestionate. Provocarea reală este culturală: masculinitatea leagă valoarea de reziliență, în timp ce terapia mai semnalează fragilitate.

8.LIPSA MODELELOR

Există excepții – precum Stormzy, Prințul Harry sau fotbalistul Tyrone Mings – dar relatările despre bărbați în terapie apar de obicei când sunt în criză, cum ar fi în timpul reabilitării.

Terapia este adesea prezentată ca o cale de „mântuire” – o soluție rapidă la adversitate. Bărbații vin deseori cu așteptarea unor rezultate imediate și trebuie învățați să renunțe la fantezia remedierii rapide, să învețe să vină la terapie, să stea cu vulnerabilitatea lor și să permită progresul să se desfășoare treptat, pas cu pas, fără gesturi eroice.

Rar vedem bărbați vorbind despre terapie ca despre întreținere de rutină, așa cum am vorbi despre mersul la sală sau despre alimentație. Bărbații sunt de asemenea mult subreprezentați în profesiile psihologice, inclusiv în consiliere și psihoterapie, ceea ce întărește impresia că aceste servicii nu sunt potrivite pentru nevoile bărbaților și băieților.

Dacă vrei să ajuți un bărbat să facă primul pas, oferă-i conexiune și înțelegere „umăr lângă umăr”, fără instrucțiuni, sfaturi sau critici. Iar dacă ești tu bărbatul care ezită, nu trebuie să fii în criză pentru a căuta sprijin. Nu este egoist să vorbești despre tine. Dimpotrivă, te ajută să fii mai puțin centrat pe tine și să te concentrezi pe ceea ce contează cu adevărat, să construiești relații bune cu cei apropiați.

ARTICOLE PSIHOLOGIE

UK: Școlile cer ajutor în „lupta solitară” împotriva țigărilor electronice

mihaicopaceanuLasă un comentariu

Adolescenți ajunși la spital, mii de lire sterline cheltuite pe detectoare de țigări electronice și elevi dependenți care se ascund în toalete – sunt doar câteva dintre provocările cu care se confruntă școlile în  „urgența de sănătate publică”.

Profesorii din Anglia spun că se simt singuri în „lupta” împotriva țigărilor electronice.

Un sondaj solicitat de BBC, realizat în rândul a mii de profesori de gimnaziu și liceu, a arătat că aproape o cincime spun că în școala lor au fost instalate detectoare de vaping, iar 35% afirmă că a fost trimis personal suplimentar pentru a supraveghea incinta școlii și a-i opri pe elevi să vapeze.

„Nu contează câte avem, atâta timp cât le găsim, intervenim și lucrăm cu părinții și poliția pentru a reduce numărul lor”, spune directoarea Lisa McCall.

Pe biroul ei de la Wales High School din Rotherham (South Yorkshire), se află o mapă din plastic format A4, plină cu țigări electronice și sticluțe de reumplere confiscate.

Alături, o cutie de ciocolată reutilizată conține încă zeci de astfel de dispozitive.

Direactoarea spune că vapingul nu a fost niciodată o problemă în școală până la un „incident cu adevărat periculos” petrecut într-o zi anul trecut, când unui elev de 15 ani, i-a fost oferită o țigară electronică contaminată cu „un fel de substanță ilegală”.

Elevul a declarat „ Podeaua părea elastică, vederea mi s-a încețoșat și apoi am avut un atac de panică”.

A fost dus la spital, iar ulterior și-a revenit complet.

Cum a reactionat scoala?

După acest incident elevii responsabili au fost exmatriculați definitiv.

Rapid, școala a instalat 3 detectoare de țigări electronice, fiecare costând 1.000 de lire sterline, a început să folosească detectoare portabile de metale și a introdus un program prin rotație cu 4 membri ai personalului pentru a monitoriza coridoarele.

Directoarea spune că acum mai puțini copii vapează în școală, dar aceste măsuri reprezintă „o distragere totală de la motivul pentru care suntem aici – acela de a educa și sprijini copiii. Acei 3.000 de lire ar fi putut fi folosiți pentru echipamente IT sau chiar pentru angajarea unui membru al personalului pentru o perioadă de timp”.

Un elev, care spune că a fost presat de colegi să înceapă să vapeze la vârsta de 10 ani, afirmă că încă vapează în școală, deoarece noile măsuri fac acest lucru mai dificil, dar nu imposibil.

Unii elevi care vapează spun că părinții lor știu – niciunul dintre aceștia nu aprobă, dar nu pot face nimic în această privință.

Directoarea spune că unii părinți nu susțin eforturile școlii de a combate problema, deoarece „mulți cred că este mai bun decât fumatul”.

Matthew Day, profesor de științe și tutore de an, spune că este convins că unii elevi sunt „cu siguranță” dependenți de țigările electronice.

„Observi unele trăsături tipice dependenților: devin destul de agitați și sunt disperați să iasă din clasă pentru că au nevoie să-și satisfacă acea nevoie”.

Profesorul le oferă unora dintre elevi Blu Tack pentru a se juca cu el, ca să îi ajute să rămână concentrați la ore. El crede că elevii au nevoie de ajutor pentru dependența lor, dar consideră că serviciile nu au înțeles „dimensiunea problemei”.

„De ce nu se face mai mult în privința magazinelor care vând țigările electronice la prețuri atât de mici?. Avem elevi care cumpără câte 20, pentru că știu că le pot lua cu 6 lire și le pot revinde cu 8.

Este foarte greu pentru o școală să ducă singură această luptă.”

La St Lawrence Academy din Scunthorpe, Lincolnshire, personalul spune, de asemenea, că se confruntă cu o luptă pentru a preveni ca vapingul să interfereze cu orele de curs.

James Stainton, care predă lecții despre riscurile vapingului, spune că elevii recunosc cu ușurință că sunt „dependenți” de acest obicei. Elevii ascunzând țigările electronice în toalete și ies frecvent de la ore pentru a vapa.

O elevă de 15 ani spune că ia între 400 și 500 de pufuri pe zi din țigara electronică, deși știe că acest lucru este dăunător pentru sănătatea ei.

„Am văzut mulți alți oameni făcând asta și am vrut doar să încerc și eu, iar apoi nu am știut cum să mă opresc și am continuat”, adaugă ea.

Adolescenții nu percep riscurile; este în natura lor să nu gândească pe termen lung”.

articol scris de Sabbiyah Pervezand si Louise Fewster,BBC Yorkshire and Lincolnshire publicat in engleza pe BBC la 7 ian 2026

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Care este cea mai bună poziție pentru somn?

mihaicopaceanuLasă un comentariu

Somnul reprezintă unul dintre cele mai importante procese pentru sănătatea noastră. Dar știai că modul în care dormim poate influența starea de bine, durerile de spate sau gât, sforăitul și chiar problemele digestive?

Cercetătorii au încercat diverse metode pentru a afla care este poziția optimă de dormit: de la filmarea oamenilor în timpul somnului până la tehnologie purtabilă care monitorizează mișcările corpului.

Cum cercetătorii studiază somnul

🔹 În Hong Kong, cercetătorii au dezvoltat un sistem numit „Sistemul de clasificare a pozițiilor de somn adaptative cu pătură”, care folosește camere cu adâncime în infraroșu. Aceste camere detectează poziția corpului chiar și printr-o pătură groasă.

🔹 În Danemarca, voluntarilor li s-au atașat mici detectoare de mișcare pe coapse, spate și brațe. Studiul a arătat că, în timpul nopții:

  • ~55% din timp dormim pe o parte
  • ~38% pe spate
  • ~7% pe burtă

O tendință interesantă este că pe măsură ce îmbătrânim, dormim mai mult pe o parte.

Pozițiile de somn și sănătatea

Dormitul pe o parte

Aceasta este, în general, considerată cea mai sănătoasă poziție pentru majoritatea oamenilor.

Avantaje:

  • Reduce sforăitul și riscul de apnee de somn. Persoanele care dorm constant pe spate sunt mai predispuse la oprirea temporară a respirației în timpul somnului.
  • Susține coloana și reduce durerile de spate sau gât, dacă poziția este corectă și sprijinită cu perne.
  • Poate ajuta la refluxul acid sau arsurile la stomac, mai ales dacă dormi pe partea stângă. Aceasta poziție menține joncțiunea dintre stomac și esofag deasupra nivelului acidului gastric.

Dezavantaje:

  • Poate provoca disconfort la umăr sau șold dacă nu există suport adecvat.

Dormitul pe spate

Această poziție are și ea beneficii, dar nu este potrivită pentru toate problemele.

Avantaje:

  • Menține coloana, gâtul și capul aliniate.
  • Reduce presiunea pe articulații.
  • Ajută la prevenirea ridurilor faciale, deoarece fața nu este apăsată pe pernă.

Dezavantaje:

  • Crește riscul de sforăit și apnee de somn.
  • Nu este recomandată persoanelor cu reflux sau arsuri la stomac.

Dormitul pe burtă

Poziția pe burtă este mai puțin recomandată din punct de vedere medical.

Avantaje:

  • Poate reduce sforăitul la unele persoane.

Dezavantaje:

  • Pune presiune pe gât și spate.
  • Poate agrava durerile de spate și articulații.

Ce spun studiile despre durere și confort

Un studiu realizat cu persoane în vârstă care participau la un program de fitness în Portugalia a arătat că:

  • Persoanele cu dureri de spate au fost sfătuite să doarmă pe o parte.
  • Persoanele cu dureri de gât au fost sfătuite să doarmă pe spate.

După 4 săptămâni, 90% dintre participanți au raportat o reducere a durerilor.
⚠️ Totuși, studiul a avut un eșantion mic de doar 20 de persoane, deci nu putem generaliza concluziile. Mai multe cercetări sunt necesare pentru a confirma aceste rezultate.

Sfaturi practice pentru un somn sănătos

  1. Folosește perne pentru suport:
    • Sub genunchi dacă dormi pe spate.
    • Între genunchi dacă dormi pe o parte.
  2. Alege partea potrivită:
    • Pentru reflux sau arsuri → partea stângă.
    • Pentru dureri de gât → pe spate cu suport adecvat.
    • Pentru dureri de spate → pe o parte, cu pernă între genunchi.
  3. Schimbă poziția dacă este necesar:
    Alternează părțile pentru a evita punctele de presiune și disconfortul.

Concluzie

Nu există o poziție universală „perfectă” pentru somn. Totul depinde de problemele tale de sănătate, confort și alinierea corpului.

Recomandarea generală:

  • Dormitul pe o parte, mai ales pe partea stângă, este considerat cel mai sănătos pentru majoritatea oamenilor.
  • Cel mai important este să te trezești odihnit, fără dureri și să respiri ușor pe parcursul nopții.

Somnul nu este doar despre orele petrecute în pat, ci și despre cum dormi. Ajustarea poziției și a pernelor poate face diferența între o noapte odihnitoare și o noapte cu dureri sau sforăit.

textul tradus si adaptat dupa cel scris de Claudia Hammond in BBC.com (2023, 14 aug)

ARTICOLE PSIHOLOGIE · INTERVIURI cu TIPI TARI!!!

Adolescenta doamna psiholog Aurora Liiceanu

mihaicopaceanuLasă un comentariu 
                    Adolescența

Adolescența este astăzi o temă îndelung dezbătută, ea fiind mai ales prioritară în relațiile între părinți și copii. Psihologii consideră, pe bună dreptate, că adolescența, dar și pre- și postadolescența sunt episoade în viață în care pot adesea apare turbulențe și relații dificile cu părinții.


Explicația psihologilor este simplă: la aceste vârste copiii se confruntă cu cea mai mare pondere de probleme legate de personalitatea lor. Este vorba de orientarea sexuală, orientarea profesională, opțiuni și frământări privind ideea de familie și de parentalitate. În acest fel, în definirea personalității tânărului/tinerei, presiuni către opțiuni și decizii apar ca fiind atât presiuni sociale, cât și presiuni determinate de familie, prieteni, colegi. Se vorbește mult despre prăpastia între generații, o temă care există de tare mult timp, dar care astăzi pare să fie mai acută.


Tinerii spun că sunt înstrăinați de părinți care nu-i mai înțeleg, pentru că părinții nu se racordează la realitate, dificultățile de comunicare axându-se pe două teme: tehnologia, mai ales cea a comunicării, care modifică substanțial relațiile interpersonale și sexualitatea.
Revenind la turbulențele vârstei ajungem la ideea de alegeri, căci orientările amintite duc la alegeri, iar viața este un șir de alegeri. Unele alegeri au consecințe de mare durată, altele nu. Schimbări se pot face, dar nu întotdeauna. O alegere înseamnă o versiune a propriei identități care poate fi fericită sau nu. Aceasta este marea problemă cu care se confruntă tinerii de astăzi, mai ales când mediul social este atât de dinamic și chiar haotic spun cercetătorii.
Ce faci cu viața ta, cum îți așterni ca să dormi bine este o problemă personală în care ajutorul părinților este mai adesea precar sau dificil de acceptat de cei tineri. Viața este, până la urmă, ceva care se conturează prin alegerile făcute.

publicat in ”Consiliere si orientare in cariera. Ghid pentru profesori si parinti”

Consiliere si orientare in cariera. Ghid pentru profesori si parinti [0]

                    Aurora Liiceanu, psiholog și scriitor, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare și a predat psihologie la diferite universități din București, dar și la UQAM (Canada) sau EHESS (Franța). În prezent este cercetător senior la Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române.
ARTICOLE PSIHOLOGIE

Stresul în familie. Cum sunt afectaţi copiii şi părinţii şi ce e de făcut? Ce sfaturi concrete oferă psihologii?

mihaicopaceanuLasă un comentariu

Stresul şi anxietatea în familiile în România au îmbrăcat diverse forme în pandemie.

Atât copiii, cât şi adulţii sunt afectaţi de perioada lungă de restricţii şi modificări în viaţa de zi cu zi.

Psihologii arată efectele stresului asupra copiiilor, adulţilor şi asupra vieţii de familie, oferind şi soluţii concrete de gestionare a emoţiilor.

Totodată, mai mulţi părinţi împărtăşesc ce forme au îmbrăcat luptele lor în pandemia de COVID.

„Marea dramă pe care o sesizez în cadrul întâlnirilor mele cu copiii este distanţa şi răceala pe care o experimentează în relaţia cu părinţii lor, care duce la o necunoaştere de ambele părţi. Părinţii şi copiii devin străini în propria casă, fiecare în camera lor, nu mai mănâncă împreună, nu mai discută împreună, nu se mai ascultă unii pe alţii.

Fiecare membru al familiei are câte ceva de făcut, de cele mai multe ori butonând telefoanele sau tabletele. Iar când încearcă să-şi comunice nevoile, deseori nu se realizează un dialog ci un schimb de replici rezultând cu supărări, jigniri şi certuri. ”Nu ai voie ”este cel mai des cuvânt auzit de un copil din Romania din partea părinţilor”, explică Mihai Copăceanu, psiholog, Doctor în Psihologie.

„Stresul e mai intens de când cu pandemia. Să trăieşti cu doi copii – unul adolescent, iar altul sugar – într-o cameră, nu e greu, e foarte greu. Când ne enervăm, ieşim să ne plimbăm, discutăm, respirăm. Îi lăsăm pe copii în casă. În starea de urgenţă a fost crunt, pentru că nu aveam cum ieşi din casă. Uneori, ca mamă, ca soţie, ca angajată, ca fiică a unei femei cu demenţă, ai atâtea responsabilităţi încât îţi vine să îţi iei câmpii. Cred că multe femei sunt stresate din cauza lipsurilor, a muncii de la birou şi a celei de acasă”, povesteşte Luiza Martoci (40 de ani).

„Mai ridicăm tonul unul la altul dar ne calmăm repede. Ieşim pe terasă, luăm o ţigară, ne uităm la TV sau ne băgăm la somn”, spune Ana Maria Mihăilescu (35 de ani), mama a trei fetiţe. „Doar nu ţipi la copii, ieşi afară şi fumezi trei ţigări. Depinde de stres şi a fost şi perioada cu pandemia. Eram în stres că nu ştiam dacă să mă duc la muncă, dacă mă primesc, cine mă plăteşte (…) Comunicarea este foarte importantă, noi ne calmăm unul pe celălalt”.

Ce resurse există pentru gestionarea stresului

Din fericire, totul e la un click distanţă, fără să mai fie nevoia de a merge în cabinetul unui psiholog. Totuşi, aici sunt excluşi părinţii din rural, care nu au farmacii sau spitale aproape, darămite servicii de psihologie, dincolo de stigma şi prejudecăţile despre mersul la terapie. „Raportat la informare, am văzut că s-a dezvoltat partea asta de platforme online pentru acces la informaţii şi cred că oamenii ar trebui să caute efectiv informaţii.

Sunt foarte multe sisteme care oferă informaţii gratuit, şi psihologice, şi medicale, şi legate de Covid-19, legate de toată partea asta de soluţii”, arată Ana Predescu, psiholog. Ar fi ideal să accesăm servicii de sănătate mintală la distanţă.

Sunt multe platforme care fac asta, unde oamenii se pot programa cu un singur click şi intra astfel, în legătură cu un specialist, gratuit sau contra cost, conchid psihologii.

articol integral pe mediafax

https://www.mediafax.ro/social/stresul-in-familie-cum-sunt-afectati-copiii-si-parintii-si-ce-e-de-facut-ce-sfaturi-concrete-ofera-psihologii-20103976

INTERVIURILE MELE

Scrisul face bine

mihaicopaceanuLasă un comentariu

Scrisul face mai mult bine, scrisul vindecă

 https://www.scrisulfacebine.ro/2018/01/13/scrisul-face-mai-mult-bine-scrisul-vindeca/ 

Sub impulsul utilizării tehnologiei moderne și al mesajelor online, oamenii și în special cei tineri au încetat să mai scrie gânduri, stări și emoții pe hârtie, ceea ce aduce unele deservicii. Am crescut în epoca schimbului de bilețele la școală, între colegi, și mai apoi trimiteam scrisori poștale prietenelor. Acum se trimit mesaje online și rețele de socializare și aplicații sunt destule, iar numărul și varietatea lor crește.

Ca psiholog, în special în consilierea copiilor și tinerilor am insistat pe rolul și eficiența scrisului. Deseori, adolescenții care aveau conflicte în familie nu reușeau să-și exprime emoțiile față de părinți, se simțeau blocați și în confuzie totală.

Atunci sub forma creionului pe hârtie, adunându-și gândurile, reușeau să transpună ceea ce simțeau. Scrisorile imaginare către părinți era cea mai bună tehnică pentru că le oferea încredere și siguranța confidențialității. Și de  aici începea o întreagă discuție exploratorie. Unii dintre ei care nu făceau scrisoarea în cabinet, o preluau acasă și la următoarea ședință citeam cu uimire două, trei pagini în plus.

Scrisul ajută la eliberarea stărilor negative, scrisul elimină stresul și așezând pe hârtie evenimente, lucruri care ne dau și ne provoacă suferință, ele își diminuează intensitatea, devin mai tolerabile și mai ales, le putem recunoaște, identifica și confrunta față-către-față.

Scrisul face mai mult bine pentru că te provoacă să gândești înainte de a scrie, îți pune răbdarea în funcțiune și mecanismul de autoreflecție. Reflectăm  în scris la lucrurile pe care le-am scris! Nu le aruncăm repede pe butoane și tastatură, și cel mai frumos că o pagină scrisă, o scrisoare, un jurnal poate oricând rămâne în biblioteca vie a inimii noastre. Scrisul vindecă!

Psiholog Mihai Copăceanu

 

Timp de 365 de zile, aici veți găsi textele unor regizori, actori, scriitori, profesori, artiști plastici, oameni de știință sau de media. 365 de autori vor scrie despre educație! Pentru educație!

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

”Vreau să iubesc vara asta!” Cum putea fi evitată o tragedie, etica relaţie profesor-elev!

mihaicopaceanuLasă un comentariu

photo credin https://www.tumblr.com/search/de%20neuitat

10534492_684160648320112_4486158115385282706_n

articol publicat pe Blogurile Adevarul la 22 februarie in urma stirii cum ca un tanar elev s-a sinucis, printre suspiciuni fiind si starea sa deprimanta legata de o relatie sexuala cu profesoara liceului in care studia.

Elemente de etica profesionala, de relationarea profesor-elev devin obligatorii !

Te întreabă cineva despre vocaţie, devotament, valori morale, conduită exemplară, parcurs profesional, abateri disciplinare? NU Interesează pe cineva dacă eşti un model pentru sutele de elevi în faţa cărora te vei prezenta? Îţi oferă cineva un cod de etică pe care să-l citeşti, să-l semnezi şi să îl asumi? Se ocupă vreun director de şcoală de formarea profesională şi consilierea psihologică a profesorilor din acea şcoală?

Pe 17 noiembrie 2016, un elev este dat dispărut. În aceeaşi zi, un tânăr este văzut cum se aruncă de pe un pod în apele Bistriţei. Oamenii refuzau vreo asemuire. Cu tristeţe, pe 17 decembrie, familia identifică corpul unicului fiu… sinucis. Presa locală încă din zilele petrecaniei specula cu privire la motivele gestului care tindeau spre o poveste de amor interzisă între elev şi profesoara de română. Pe 17 februarie 2017, zvonurile devin realitate, când profesoara este trimisă în arest la domiciliu, după trei zile petrecute după gratii pentru acuzaţia de act sexual cu un minor. Anchetatorii, nu presa, aduc mărturii despre o relaţie amoroasă şi sexuală consumată pe parcursul a cel puţin 6 luni şi după data la care elevul devine major. Că profesoara era căsătorită cu un preot, mamă a trei copii şi că preda la un seminar teologic sau că elevul, din declaraţiile directorului, era cel mai bun din clasa a XII-a, cu multe diplome, nu cred că are vreo relevanţă. Profesoara este profesoară şi elevul elev, indiferent de tipul şcolii şi caracteristicile sociale. Ba aflăm că profesoara este însărcinată. Gurile rele speculează altceva. Preotul nu. Au sărit voci în acuzarea şi în apărarea profesoarei. Moise Guran dedică o emisiune la radio pe tema aceasta. Cele mai multe persoane au găsit-o vinovată pe doamna profesoară. Cel mai uşor şi nedrept este să arunci cu pietre de pe margine, fără să cunoşti detalii, gânduri, dorinţe, traume, suferinţe sau puţin din adevăr.  Ştirile despre acte sexuale cu minori şi viol apar în presă naţională în fiecare săptămâna din toate părţile României şi inclusiv cu români din afara ţării. Ieri la Constanţa un individ de 40 de ani solicită eliberarea condiţionată după ce a fost condamnat pentru că şi-ar fi violat fiica vitregă minoră (12 ani). Termenul este pe 8 martie. În 15 februarie, în Râmnicu Vâlcea, un bărbat este reţinut cercetat fiind pentru că şi-ar fi violat şi bătut în mod repetat fiica de 15 ani. Oribil! În Petrila, trei tineri violaseră o fetiţă de 13 ani după ce aceasta consumase alcool la o petrecere şi acum doreau liberare. În Sibiu un bărbat este condamnat la 5 ani de închisoare pentru viol. Duminică, o ştire din Sălaj ne prezintă cum un educator care avea rolul de a îngriji tinerele instituţionalizate într-un centrul familial este acuzat de abuz sexual pe parcursul mai multor luni. Un pensionar a violat o copilă de 12 ani şi a fugit din ţară. De o gravitate rămâne fapta unui recidivist, eliberat condiţionat, care sub ameninţarea cuţitului violează o femeie cu handicap mintal. Nu există limite! Tot în aceste zile reapare cazul binecunoscutului regizor Roman Polanski. La 83 de ani, doreşte să-şi rezolve acuzaţia de raporturi sexuale cu o minoră de 13 ani, actele fiind produse în 1977. În America, totuşi, astfel de acte nu se prescriu nici la 40 de ani de la comiterea lor. Întorcându-ne la relaţia dintre profesor şi elev, constat cu gelozie cât de importante şi cât de strict sunt respectate codurile etice în şcolile occidentale. Aş ruga acum pe directorul Seminarului Teologic de la Piatra Neamţ dacă ne-ar putea trimite o copie a codului etic al instituţiei pe care o conduce. Aş profita şi aş întreba pe ceilalţi directori de şcoli, licee şi facultăţi din România să ne prezinte codurile etice şi mai ales prevederile care reglementează relaţia dintre profesor şi elev, respectiv student. Mi-a trecut prin faţa ochilor un cod al profesorilor din Columbia (SUA). În nicio situaţie nu este acceptată o relaţie romantică sau sexuală cu elevii. Mai mult, codul de etică condamnă inclusiv relaţiile cu foştii elevi ai şcolii, subliniind impactul pe care îl poate avea asupra percepţiei publice şi asupra carierei profesorului. Dacă relaţia a început cât timp persoana avea statutul de elev, cu atât mai grav. Câteva principii în relaţia profesor-elev din acest cod: 1) Luarea în considerare a aspectului şi îmbrăcămintei care poate afecta relaţia profesor-elev 2) Considerarea implicării pe care o poate avea acceptarea/primirea unor cadouri 3) Implicarea prin contact fizic doar când acesta are un scop clar definit şi este în beneficiul elevului având în minte siguranţa şi starea de bine a elevului 4) Evitarea relaţiilor multiple cu elevii care pot afecta obiectivitatea şi învăţarea sau bunăstarea elevului sau pot duce la scăderea eficienţei profesorului 5) Recunoşterea faptului că nu există nicio circumstanţă care să permită profesorilor să se angajeze în relaţii romantice sau sexuale cu elevi; Folosirea social-media 1) Folosirea social media în mod responsabil, transparent, şi în primul rând, în scopul predării şi învăţării şcolare 2) Folosirea prudenţei în menţinerea profilurilor virtuale profesionale şi păstrarea vieţii personale şi profesionale în mod separat. Un capitol întreg din Codul de Etică este dedicat abaterilor cu privire la comportamentului sexual în afara şcolii sau în şcoală. Codul atrage atenţia asupra unor serii de comportamente sugestive care implică elevii/studenţii în acte sexuale precum: a) Conversaţii nepotrivite cu conţinut sexual b) Comentarii care exprimă o dorinţă de a acţiona într-o manieră sexuală c) Atingeri nejustificate şi inadecvate ale elevilor d) Exhibiţionism sexual e) Corespondenţă personală (inclusiv comunicare online) cu un elev cu privire la sentimentele profesorului faţă de elev f) Expunerea intenţionată a elevilor la comportamentul sexual al altora inclusiv afişarea de materiale pornografice g) Profesorii trebuie să descurajeze şi să respingă orice avans de natură sexuală iniţiat de elev h) Profesorii nu trebuie să se angajeze în comportamente care ridică o suspiciune rezonabilă că s-ar angaja sau se va angaja într-un comportament sexual deviant, sau că standardele aplicate relaţiei profesor-elev au fost încălcate (inclusiv la cei cu vârsta de peste 18 ani (în cazul nostru) inclusiv în afara orelor de şcoală Câteva exemple de comportamente care pot ridica suspiciuni cu privire la încălcarea acestor standarde: 1) Flirt 2) Ieşirea în oraş 3) Petrecerea unui timp îndelungat singur cu elevul fără să implice vreo îndatorire profesională 4) Exprimarea sentimentelor romantice faţă de un elev în formă scrisă sau în orice altă formă 5) Conversaţii pe internet 6) Oferirea numărului de telefon personal 7) Participarea la un eveniment/ petrecere privată cu elevii în afara şcolii 8) Invitarea la cafea, film sau alte evenimente singuri sau în compania altora 9) Oferirea de bani şi cadouri (extras din Codul de practică profesională al profesorului, Canbera, Australia, 2006 – 44 pg.) Câtă atenţie se acordă de la unele gesturi cu conţinut erotic, la atingeri sau conversaţii cu conţinut sexual sau comunicarea online. Aici sunt primele semne, primii paşi. Şi odată stopate aceste gesturi, nu se ajunge mai departe. Citeam zilele trecute proiectul programei disciplinei din gimnaziu numită Consiliere şi dezvoltare personală, care iniţial nu conţinea nicio referire la dezvoltarea sexuală, relaţii erotice, îndrăgostire, educaţie pentru sănătate în şcoală. Printr-o împrejurare favorabilă, am fost invitat la dezbaterile grupului de lucru la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, fapt pentru care sunt recunoscător. Sper ca programa în noul format să conţină şi aceste aspecte esenţiale pentru dezvoltarea psihosexuală şi psihoemoţională a elevului. În instituţiile de educaţie serioase din Occident, de la gimnaziu la facultate avem centre de consiliere, consilieri şcolari, psihologi în facultăţi, centre de consiliere pentru studenţi şi profesori în adevăratul sens al cuvântului. Există momente vulnerabile pentru elevi şi pentru profesori. Dintr-o perspectivă obiectivă, ce efect ar fi avut dacă elevul cunoaştea rolul psihologului la liceu şi s-ar fi îndreptat spre cabinetul acestuia adresându-şi îngrijorările, temerile, dorinţele, pasiunile interzise, fiind asigurat confidenţialitatea profesională, de încrederea psihologului şi că acesta nu-l va judeca şi condamna precum ar putea face preoţii duhovnici din mediul său. Speculez că relaţia lor nu a fost una pur angelică. Gânduri, angoase, regrete, frământări, mai ales că nu atât vârsta, diferenţele, statul fiecăruia cât mai ales presiunea şi interdicţiile mediului religios. Vă daţi seama că puţin probabil ca această relaţie să se fi desfăşurat într-o discreţie totală, că au existat ochi care au văzut şi guri care au ponegrit. Lumea lor nu era atât de mare. Oare nu ar fi avut o reală eficienţă o colaborare cu psihologul? Avem o şcoală slabă şi pentru că avem profesori slabi. Mai am o observaţie. Sunt de părere că prea uşor orice persoană ajunge să predea în România. Nu există o rigoare la capitolul abilităţi, calităţi personale şi conduită etică. Tot ce contează în învăţământul preuniversitar de pildă este să parcurgi un examen naţional scris (titularizare) şi să predai câteva ore la disciplina pentru care te-ai pregătit. Te întreabă cineva în cadrul unui interviu profesional despre vocaţie, devotament, valori morale, conduită exemplară, parcurs profesional, abateri disciplinare? NU interesează pe cineva dacă eşti un model pentru sutele de elevi în faţa cărora te vei prezenta? Îţi oferă cineva un cod de etică de 50-100 de pagini pe care să-l citeşti, să-l semnezi şi să îl asumi? Se ocupă vreun director de şcoală de formarea profesională şi consilierea psihologică a profesorilor din acea şcoală? Aţi auzit de vreun caz în care profesorii, trecând prin perioade de stres, vulnerabilitate, depresie, au fost îndrumaţi spre servicii specializate de consiliere şi psihoterapie? Puteţi număra câte inspectorate şcolare sau universităţi au în structura lor un departament/serviciu/birou de consiliere psihologică pentru cadrele didactice? Că doar cât poţi să rezişti să predai zi de zi la sute de elevi, ani de ani? Cât de mare să fie această rezilienţă? Că doar profesorul nu doar predă, ci şi educă, nu livrează informaţii precum google, ci formează şi mai frumos inspiră. Modele, nu? Cu toate acestea, notele extrem de mici de la titularizare relevă o altă realitate: slaba pregătire de specialitate a celor care au în mână destinul educaţional a sute de elevi. Chiar putem permite oricui să ne educe copiii? În România, orice individ care face un exerciţiu de memorie câteva săptămâni, învăţând programa unei discipline, şi care dobândeşte câteva minime abilităţi de predare a câteva ore la inspecţie poate deveni profesor. Prea multă formare nu se realizează nici la masteratele de tip modul pedagogic. Să fim serioşi! Ştim prea bine cum se dobândesc certificatele, dacă ai plătit taxa. Caracterul nu se formează prin cursuri! Ce să mai vorbim de abilităţi şi calităţi personale, de principii, etică etc. Cunoaştem că în ţara noastră mulţi dintre absolvenţii de studii superioare aleg învăţământul pentru că nu şi au identificat un loc de muncă altundeva în domeniul lor. Nu cunosc strategia şi nici priorităţile domnului Ministru al Educaţiei, Pavel Năstase. Încă nu ne-a adus nicio lămurire, sper însă să nu fie o altă etapă de reforme radicale, experimente eşuate şi generaţii nefericite.

Citeste mai mult: adev.ro/olrh9s

ARTICOLE PSIHOLOGIE · INTERVIURILE MELE

Unii copii ascund în spatele agresivității o suferință, o confuzie, o revoltă

mihaicopaceanuLasă un comentariu

interviu oferit dnei Alina Boghiceanu pentru Jurnaliștii.ro publicat la 6 decembrie

 

 

Psihologul Mihai Coplacrimaăceanu a acordat un interviu siteului Jurnalistii.ro în care a explicat ce înseamnă să crești un copil într-o manieră pozitivă atunci când toți din jurul tău se consideră experți în parenting. În acest sens, el pledează pentru un stil democratic de a crește copilul. „Există reguli clar stabilite și reguli care se negociază, iar îndeplinirea și neîndeplinirea lor devin un proces de învățare. Există și consecințe, care nu sunt însă pedepse“, ne-a explicat psihologul.

De asemenea, Mihai Copăceanu este de părere că un copil trebuie să-și formeze o gândire logică și critică, întrucât îl va ajuta întreaga viață să rezolve probleme, să identifice soluții, să adreseze întrebări, să gândească în profunzime și să nu ia totul de-a gata. „Lectura este importantă pentru gândirea analitică ceea ce astăzi nu se mai regăsește în obligațiile unui elev“, ne-a mai declarat psihologul.

Despre modul în care ar trebui să ne raportăm la conflictele dintre copii, despre cât de eficiente sunt pedepsele pe care le aplicăm, dar și recompensele atunci când copiii iau o notă bună, dar și multe alte informații interesante puteți citi în interviul de mai jos.

Jurnalistii.ro: Nu agreați stilul parental permisiv și nici pe cel agresiv, dar pledați pentru cel democratic. Ce înseamnă mai exact?

Mihai Copăceanu: Înseamnă să crești un copil într-o manieră pozitivă. Ceea ce nu e ușor de realizat cunoscandu-ne pe noi ca părinți (suntem doi deja, fiecare diferiți cu istorii și experiențe personale), cu trecutul nostru educațional (patru bunici), cu relațiile noastre și cu propria noastră creștere și viziune despre educația copiilor. Ca părinți pentru prima dată suntem asaltați cu sfaturi din partea tuturor despre cum să ne creștem copiii mai bine, unele contradictorii, ca părinți pentru a doua sau a treia oară dorim să evităm unele greșeli făcute cu primul copil și iar situația devine complexă. Stilul parentar democrativ nu este o opinie proprie în care cred ci reprezintă eficiență susținută prin studii științifice în psihologia educațională.

În stilul parental autoritar părintele este șeful, el impune reguli și pedepse în consecință pentru încălcarea lor. El are întotdeauna dreptate și copilul trebuie să i se supusă fără a avea nicio opinie. Sunt multe restricții și inclusiv pedepse. Pedepsele, inclusiv cele fizice, i se par obligatorii adultului, crezând că au valoare educațională pentru că, în logica acestui părinte autoritar, pedepsele disciplinează. Sentimental este mai puțin prezent la acest părinte, sentimentele exprimate direct sunt considerate inutile și chiar o slăbiciune din partea adultului. Cum să plângi? În Romania acest stil este prezent, din păcate, într-o proporție exagerat de mare. Îl regăsesc atât de des!

Stilul permisiv este iarăși o formă a extremei frecvent întâlnit în ultimii ani. El prevede o libertate maximă și o formă de iubire necondiționată, copilul face orice își dorește și uneori își dorește lucruri și activități ale adultului. Pe premiza că trebuie să cunoască, să se dezvolte și să învețe din experiență, adultul este extrem de disponibil și, de fapt, în defavoarea copilului. Copilul nu poate alege întotdeauna responsabil și rămane în sarcina adultului să fie responsabil. Copilul are nevoie de reguli și de înțelegerea și rostul acestor reguli, are nevoie de îndrumare și sprijin. Consecințele sunt acelea că își va dezvolta un comportament lipsit de orientare și disciplină ceea ce îi va crea probleme de adaptare și relaționare în mediul social de la grădiniță și școală.

Ori a dezvolta un stil democratic înseamnă că fiecare persoană din casă este egală. Da, copilul are drepturi dar nu poate obține orice și oricând își dorește. Există reguli clar stabilite și reguli care se negociază, iar îndeplinirea lor devine un proces de învățare precum și neîndeplinirea lor. Există și consecințe. Altfel, ar fi un stil permisiv. Dar consecințele nu sunt pedepse.

Copilul este încurajat să facă alegeri în fiecare zi în cât mai multe domenii posibile. Întărirea pozitivă, cum o numesc psihologii, joacă un rol central. Schimbarea comportamentală se obține dacă fiecare copil este apreciat, încurajat și recompensat (chiar verbal) pentru ceea ce a făcut dezirabil, oricât de mic ar părea acel lucru.

Și schimbarea comportamentală este mult mai consistentă decât în cazul stilului autoritar. Pentru un copil care obține cu greu un 8 la fizică merită să fie apreciat în loc să i se spună dar nu puteai să iei 10? Și copiii simt foarte bine când nu sunt apreciați pentru efortul lor.

Copilul știe ce va obține, copilul este apreciat și valorizat. Sunt prezente valori pe care odată adoptate copilul le va dezvolta pe viitor, precum autonomia, respectul și acceptarea ceilorlați.

Atât premierul, cât și președintele sunt nemulțumiți de sistemul de educație. Mi-a atras atenția ce a spus președintele în deschiderea anului școlar: „Viața nu se clădeste pe o diplomă, ci pe abilități și pe ceea ce înveți să faci“. Într-o țară cu un grad de promovabilitate a bacalaureatului foarte mic, cum vor percepe elevii acest mesaj?

Mesajele politicienilor într-o școală nu ar trebuie să conțină vreo referire la politică. Strict educaționale. Amândoi au consilieri pe domeniul educațional care ar putea să le redacteze discursurile. Administrația Prezidențială are un proiect de impact numit România Educată. Am participat ca invitat la o sesiune de lucru pe tema educației în învățământul preuniversitar și am constatat seriozitatea acestui demers.

646x404

De obicei, copiii, dacă sunt mici, nu prea sunt atenți la mesajele politicienilor mai ales în prima zi de școală. Dar viața se clădește și pe o diplomă pentru că diploma adeverește abilitățile și ceea ce ai învățat să faci. Dacă nu ai avea o diplomă într-un anumit domeniu cum poți practica? De exemplu psihologia? Pentru un adolescent contează în definitiv mediile obținute și diploma de BAC pentru că de fapt aceasta este valoarea măsurabilă a eforturilor sale educaționale. Și își impun foarte clar standardele pe care vor să le atingă. În sutimi.

Regretatul academician Solomon Marcus spunea că „îi învăţăm pe copii să butoneze la calculator, dar nu îi învăţăm să gândească analitic“. În ce cheie trebuie înțeleasă această vorbă?

Am avut bucuria să îl întâlnesc și să schimb idei cu academicianul Marcus și îmi este tare drag. Cred că se referea la faptul că sărim pași. Este adevărat că trăim într-o eră a tehnologiei și românul este fălos când îi cumpără copilului său, oricât de mic ar fi, tablete sau alte tipuri de device-uri ale tehnologiei moderne. Gândirea analitică se dezvoltă în școală, iar folosirea chiar avansată a tehnologiei, deprinderea unor abilități concrete nu suplinește gândirea analitică. Copiii au nevoie să gândească logic și rațional, de acest instrument cognitiv, pe care îl vor putea utiliza întreaga viață indiferent de domeniul spre care se vor orienta. Ea este utilă în vizualizarea și rezolvarea de probleme, în identificarea de soluții proprii și susținerea prin argumentare a acestora. Să adreseze întrebări, să cunoască ceea ce nu știu, să gandească în profunzime și să nu ia totul de-a gata, să transforme informația în cunoștiințe sunt doar căteva abilități ale unui elev cu gândire analitică și critică. Ea se îmbunătățește exersând-o. Văd elevi că au învățat și știu foarte bine lecția dar de fapt ei doar au memorat-o fără să o înțeleagă sau să cunoască semnificația unor expresii. Lectura este importantă pentru gândirea analitică ceea ce astăzi nu se mai regăsește în obligațiile unui elev.

Consider că bătaie este ruptă din iad, dar, inevitabil, pe fondul stresului, mai țipăm la copii, mai ales dacă sunt foarte mici și aproape imposibil de stăpânit. Acești copii pot rămâne cu sechele emoționale?

Da.

Ce facem cu dascălii care aplică corecția fizică copiilor și am să dau exemplu cazul educatoarei pe care tatăl unei fetițe a acuzat-o că a tras-o de urechi până i-a dat sângele?

Îi reclamăm la școală, comisia de disciplină. Și eventual la Poliție.

Cum tratăm conflictele dintre copii? Ce ar trebui să-i învățăm ca să evite o bătaie, un conflict cu un alt copil?

Depinde de vârsta la care au loc. La 5 ani sau la 15 ani? Conflictele verbale și cele fizice sunt dese între copiii mici fie la grădiniță, fie la învățământul primar. Copiii mici se împacă repede după un conflict. Deseori părinții sunt cei care exagerează rămânând supărați sau exacerbând conflictele.

Un conflict nu înseamnă o bătaie între copii. Conflictele fizice pot fi evitate și reduse ca frecvență. La școală avem un managment al clasei, acasă altul. Fiecare caz reprezintă o individualitate și se analizează separat. Dacă acel copil este mereu victimă sau agresor sau dacă rolurile alternează? Dacă este cel care lovește, primul pas este să înțelegem, analizând situația în detaliu, care sunt motivele pentru care copilul acționează în acest sens.  Ce îl face pe el să lovească? Când, unde și pe cine? Ce simte? Copilul știe prea bine că a fi violent nu este un fapt acceptabil și dezirabil și uneori caută ajutor din partea adulților. Cu cât înțelegem mai bine contextul, situațiile, factorii determinanți, factorii situaționali și persoanele implicate, cu atât putem identifica soluții de managment eficient al agresivității. Sunt copii care își gestionează cu greu furia și acționează impulsiv. Și sunt părinți care încurajează răspunsul cu violență (să nu te lași). Și în aceste cazuri este necesară consilierea psihologică. Sunt copii care în spatele agresivității lor ascund o suferință, o confuzie, o revoltă. Agresivitatea lor fiind doar o mască. Sau un simptom a ceea ce se întamplă acasă. Discutând liber și deschis ce a simțit înainte și după ce a acționat violent, identificând împreună cu el alternative eficiente la comportamentul său violent.

646x404

Ce facem când greșesc, ce fel de pedepse aplicăm ca să nu apărem în fața lor niște capcăuni, dar să le dăm de înțeles că este spre binele lor să ne asculte?

Nu aplicăm pedepse. Nu pot oferi sugestii generale pentru consecințele erorilor unor copii. Copilul învață din greșeli. Și uneori învață mai bine din greșeli decât din teoriile adulților. Și noi facem greșeli. În unele cazuri iertarea are rol mai puternic educativ decât o altă consecință. Și copilul va apreacia reacția neașteptată a noastră. Îmi doresc să văd părinți care se comportă și contrar așteptărilor copiiilor. Pentru copiii noștri, până la o vărstă, le suntem modele. Să devenim modele pozitive pentru ei.

Este corectă recompensa dacă un copil face ceva bun, de exemplu, dacă ia note bune?

Pentru un copil cu note mici la învătătură, dacă a luat o notă bună în urma unui efort, desigur că este corectă recompensa.

Profesorul Florin Colceag spunea într-un interviu că inventivitatea şi creativitatea se dezvoltă exploziv până la vârsta de 12 ani, dar nefiind încurajată, mai târziu nu se mai dezvoltă. Mediul pentru a se dezvolta în această direcția trebuie cutivat și acasă, și la școală?

Nu cred în sentințe ultime la o anumită varstă. E ca și cum ai spune că dacă nu ai luat permisul auto la 18 ani nu o sa-l mai iei vreodată. Fiecare copil are propiul său ritm de dezvoltare și propriul grad nedeterminat de creativitate. Există desigur perioade mai favorabile. Copilul are nevoie de a simți că este stimulat permanent, că îi este insuflată o emoție de a cunoaște. Din fericire, nu știm cum și ce vor deveni copiii. Dar tot din fericire viața noastră contemporană și societatea în care trăim, în Romania, ne oferă o multitudine de oportunități de a dezvolva creativitatea individual și colectiv, în privat și în public. Că este joc, știință, tehnică, artă, muzică, dans, sport, literatură sau tehnologie modernă. Constat cu bucurie că generația de astăzi este mult mai avansată, mult mai abilitată și mai conștientă de realități decât generația de acum 20 de ani. Ceea ce reprezintă un avantaj.

Cum ne putem da seama dacă într-un copil zace un mic geniu? Un mic geniu are, obligatoriu, și un caracter puternic care poate fi modelat de mic?

Depinde de domeniu și de ce înțelegem prin „mic geniu“. Dacă e vorba de inteligență superioară ea se face simțită încă din primii ani. Altfel, genialitatea poate fi dată și de un copil cu inteligență peste medie, dar care muncește foarte mult.  Mi-aș dori în școală să existe programe speciale petru copii cu capacități peste medie. Pot fi genii puternice și genii introvertiți, genii fericiți și nefericiți. Important să simtă iubire părinților.

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

Cum au ajuns românii insensibili la suferinţa celor din jur: compasiunea scăzută, pusă pe seama luptei pentru putere şi bani

mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol publicat de Lizeta Oprea pe Adevarul.ro la 9 noiembrie 2016

Primul studiu cu privire la nivelul de empatie al cetăţenilor din 63 de ţări plasează România pe un loc codaş, fapt pe care specialiştii îl pun pe seama instabilităţii economice, a corupţiei ridicate şi nepotismului.

Un grup de cercetători din Statele Unite au realizat primul studiu privind nivelul compasiunii şi puterii de empatie a oamenilor. La acesta au participat 104.000 de persoane din 63 de ţări, rezultatele reprezentând o adevărată surpriză chiar şi pentru oamenii de ştiinţă, care au constatat că ţările din topul clasamentului sunt cele marcate de agresiuni şi războaie.

https://tolsto.wordpress.com/2016/05/11/despre-empatie/
https://tolsto.wordpress.com/

Cei mai empatici oameni din lume sunt în Ecuador, Arabia Saudită şi Peru. Danemarca a fost clasată pe locul al patrulea, urmată de Emiratele Arabe Unite, Coreea şi Taiwan. La polul opus, cei mai puţin empatici s-au dovedit a fi cetăţenii din Estonia, Venezuela şi Lituania. Ţara noastră se află la coada clasamentului, românii ocupând locul 54 din 63.

Interesant este şi faptul că şapte din ultimele zece ţări ale clasamentului se regăsesc în Europa de Est. Psihologul Mihai Copăceanu (foto jos) a declarat pentru „Adevărul“ că nu consideră că de vină ar putea fi regimurile politice experimentate de aceste state. „Bulgaria, Estonia, Polonia şi Venezuela sunt tot printre ultimele. Alţii ar putea crede că în aceste ţări a existat comunismul, dar nici acesta nu este un răspuns ultim. E greu de caracterizat ce se întâmplă în Venezuela. În România sunt tineri de 26 de ani născuţi şi crescuţi în postcomunism şi mă îndoiesc că la nivel empatic sunt diferiţi faţă de părinţii şi bunicii lor“, este de părere Copăceanul.

Psihologul subliniază şi faptul că ţările de pe primele locuri sunt extrem de diferite, de la cultură, societate, civilizaţie, economie, populaţie până la nivel de trai şi situaţie politică.

Războiul creează empatie

Dr. William Chopik de la Michigan State University, coordonatorul studiului, s-a declarat surprins de rezultate, având în vedere că Orientul Mijlociu se identifică adesea cu războiul. Echipa de cercetători sugerează că o explicaţie ar putea fi că cetăţenii empatici se identifică cel mai mult din punct de vedere afectiv cu cetăţenii altor ţări care trec prin situaţii dificile.

Pe de altă parte, Copăceanu susţine că empatia este legată de afectivitate şi tinde să creadă că societăţile care trec prin război vor fi mai empatice, precizând totuşi că, din păcate, nu toţi oamenii reacţionează similar în situaţii de război.

„Empatia este doar un aspect al comportamentului prosocial. Nu este suficient să fii empatic, dar este necesar să fii empatic pentru a sări în ajutor. În ţările cu empatie ridicată s-au descoperit şi niveluri ridicate de agreabilitate, conştiinciozitate, stimă de sine, afectivitate, bunăstarea subiectivă şi comportament prosocial. Ceea ce înseamnă că empatia este situată într-o reţea mai largă de caracteristici psihologice, de experienţe emoţionale şi comportamente sociale“, a adăugat Copăceanu.

Românii nu sunt dispuşi să-şi ajute dezinteresat aproapele

Despre poziţionarea României la coada clasamentului empatiei, psihologul Mihai Copăceanu tinde să nu dea crezare vorbelor din popor, precum cea cu „să moară şi capra vecinului“, însă subliniază că aceste expresii au un grad de relevanţă pentru că se nasc şi sunt valabile într-un anumit popor şi nu în altul.

„Empatia are multe sensuri şi diferenţe la nivel individual, colectiv şi naţional. Nu mă uimeşte deloc faptul că România este pe acest loc, pentru că realitatea cotidiană din ultimii ani susţine această poziţie. Studiile de psihologie socială şi micile experimente sociale din România pentru a evalua modul în care oamenii reacţionează empatic şi solidar nu au avut rezultate diferite. Românii nu sunt persoane dispuse să-şi ajute într-un mod dezinteresat aproapele. Unii ar putea justifica de pildă că sărăcia îi face pe români reci şi indiferenţi, însă totuşi avem pe scala empatiei şi ţări mai puţin bogate decât România, precum Serbia sau Filipine. Dimpotrivă, oamenii săraci par a fi mai empatici şi se ajută reciproc. Indienii, ungurii şi croaţii sunt mai empatici decât noi“, a declarat Copăceanu.

Reacţia colectivă, aproape nulă

Printre posibilele cauze ale gradului scăzut al empatiei românilor, psihologul a amintit şi instabilitatea economică, lupta pentru putere şi bani, corupţia ridicată, nepotismul: „Categoric aceste aspecte au o influenţă în existenţa unor comportamente sociale de tip individualist ceea ce contravine empatiei şi prosocialului. Faptul că la nivel social campaniile umanitare, acţiunile de voluntariat şi rolul societăţii civile sunt extrem de scăzute în  România devine iarăşi relevant.“

El se declară dezamăgit şi de pasivitatea românilor faţă de semenii din imediata lor apropiere: „Şi pe stradă, în situaţiile de violenţe fizice sau furt sau tulburarea liniştii publice, reacţia colectivă este aproape nulă. Nu ne interesează, nu e treaba noastră. Cred că empatia se învaţă. Că învăţăm de mici să ajuţăm, să devenim prosociali, să respectăm emoţiile şi trăirile semenilor noştri, mai ales cele negative.“

Modelul cultural românesc este un model de supravieţuire

Alfred Bulai (foto dreapta) consideră că empatia şi tot ce presupune ea este foarte greu de definit, iar interpretarea din timpul studiului nu este atât de simplă. „Poţi să spui că oamenii sunt diferiţi, dar să faci o ierarhie este mai mult decât periculos. Criteriile sunt construite în funcţie de un model cultural. Este evident că sunt populaţii mai empatice decât altele, pentru că ţine de modelul de familie. În general oamenii care seamănă între ei sunt mai empatici. De exemplu, într-o comunitate din Africa toţi cei din jur sunt exact la fel, nu au cunoştinţe despre alte comunităţi din lume. Într-o comunitate subdezvoltată, ariile de cunoştinţe sunt în jurul tău. Este discutabil pentru că definiţia empatiei poate fi făcută în multe modalităţi. Nu se poate merge pe logica unui singur tip de abordare“, a spus sociologul.

Conform studiului, există diferenţe majore în întreaga lume cu privire la modul în care oamenii resimt compasiunea şi empatia, aspect evidenţiat şi de sociologul Alfred Bulai. „Că există diferenţe între grupuri etnice, între grupuri rasiale, este evident. Sunt date în primul rând de mediul de viaţă. Din acest punct de vedere sigur că ne diferenţiem faţă de alţii, toată lumea se diferenţiază faţă de ceilalţi, mai mult sau mai puţin. Sunt studii în acest sens vizavi de alt tip de comportament pe care îl avem. Modelul cultural românesc este un model de supravieţuire, ne propune să supravieţuim şi facem asta de câteva secole. Noi nu avem un model de dezvoltare, noi mereu începem, dar nu terminăm nimic“, a declarat Bulai pentru „Adevărul“.

Conform sociologului, „în strategiile de supravieţuire, individualismul are locul central, pentru că supravieţuirea o faci mai repede pe cont propriu decât prin colaborarea cu ceilalţi“. Bulai aminteşte de faptul că România are minimum două milioane de români care lucrează în străinătate şi, în condiţiile crizei severe din vestul Europei, nu au fost primii daţi afară, ca dovadă a faptului că românii se adaptează mult mai repede decât cei care au o cultură dezvoltată.