Etichetă: Universitate

ARTICOLE PSIHOLOGIE · INTERVIURI cu TIPI TARI!!!

Adolescenta doamna psiholog Aurora Liiceanu

mihaicopaceanuLasă un comentariu 
                    Adolescența

Adolescența este astăzi o temă îndelung dezbătută, ea fiind mai ales prioritară în relațiile între părinți și copii. Psihologii consideră, pe bună dreptate, că adolescența, dar și pre- și postadolescența sunt episoade în viață în care pot adesea apare turbulențe și relații dificile cu părinții.


Explicația psihologilor este simplă: la aceste vârste copiii se confruntă cu cea mai mare pondere de probleme legate de personalitatea lor. Este vorba de orientarea sexuală, orientarea profesională, opțiuni și frământări privind ideea de familie și de parentalitate. În acest fel, în definirea personalității tânărului/tinerei, presiuni către opțiuni și decizii apar ca fiind atât presiuni sociale, cât și presiuni determinate de familie, prieteni, colegi. Se vorbește mult despre prăpastia între generații, o temă care există de tare mult timp, dar care astăzi pare să fie mai acută.


Tinerii spun că sunt înstrăinați de părinți care nu-i mai înțeleg, pentru că părinții nu se racordează la realitate, dificultățile de comunicare axându-se pe două teme: tehnologia, mai ales cea a comunicării, care modifică substanțial relațiile interpersonale și sexualitatea.
Revenind la turbulențele vârstei ajungem la ideea de alegeri, căci orientările amintite duc la alegeri, iar viața este un șir de alegeri. Unele alegeri au consecințe de mare durată, altele nu. Schimbări se pot face, dar nu întotdeauna. O alegere înseamnă o versiune a propriei identități care poate fi fericită sau nu. Aceasta este marea problemă cu care se confruntă tinerii de astăzi, mai ales când mediul social este atât de dinamic și chiar haotic spun cercetătorii.
Ce faci cu viața ta, cum îți așterni ca să dormi bine este o problemă personală în care ajutorul părinților este mai adesea precar sau dificil de acceptat de cei tineri. Viața este, până la urmă, ceva care se conturează prin alegerile făcute.

publicat in ”Consiliere si orientare in cariera. Ghid pentru profesori si parinti”

Consiliere si orientare in cariera. Ghid pentru profesori si parinti [0]

                    Aurora Liiceanu, psiholog și scriitor, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare și a predat psihologie la diferite universități din București, dar și la UQAM (Canada) sau EHESS (Franța). În prezent este cercetător senior la Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române.
Blogul Adevarul

Cratima, simbol naţional. Când ne trezim la realitate?

mihaicopaceanuLasă un comentariu

646x404.jpgSunt curios cum va arăta BAC-ul la final, după ce am început cu un ministru şi terminăm cu alt ministru. În plin proces de desfăşurare a examenelor naţionale, nu cred că se cuvenea o astfel de schimbare. Două săptămâni mai tărziu ar fi fost mai înţelept.

articol publicat pe Blogurile Adevarul la 07.07. 2016 aici: adev.ro/o9xz55

La examenele de clasa a VIII-a, rata de participare a fost ridicată, şi anume de 96,7%. Dacă înainte de contestaţii 111.510 candidaţi (75%) au obţinut medii peste 5 nu poate fi decat un fapt îmbucurător. Din păcate, mă îngrijorează câteva aspecte: Mediile peste 5, extrem de puţine în judeţele Giurgiu (55,1%), Teleorman (60%), Mehedinţi şi Călăraşi, ambele cu 64,9%. Ce se întâmplă aici? Ce politici va adopta Ministerul Educaţiei şi Inspectoratele Şcolare din aceste judeţe pentru a creşte gradul de promovabilitate? Ce se întâmplă în Teleorman când jumătate din elevii, nu dintr-o şcoală, ci din întregul judeţ nu pot obţine peste 5? Să menţionăm că anual vedem situaţia unor şcoli unde niciun elev nu promovează. Extrem de ruşinos.     Nu înţeleg de ce, dacă lucrarea reevaluată ar merita 0.49 de puncte, nu le poate primi? Nu înţeleg logica. E o diferenţă între 8.50 şi de pildă 8.99. Şi asta e în defavoarea mea. Dacă lucrarea mea era de 8.99, ce mă împiedică să nu obţin această medie cunoscând că pentru admitere inclusiv 0.01 contează?   Nu ştiu care este procentul elevilor care au obţinut medii mai mici după contestaţii. Ei trebuie să fi trăit un şoc. Primul pentru că erau nemulţumiţi de nota primită şi de aceea motivaţia de a contesta, iar al doilea şoc văzând că nota lor a scăzut după contestaţie. De ce nu ne explică Ministerul că x% dintre elevi după contestaţii au obţinut o notă mai mică? Cine le acordă explicaţii şi suport emoţional?   Regret că elevii, părinţii şi profesorii nu au încredere în evaluatori. Unii, din frică nu depun contestaţii. Am insistat să le transmit că subiectivitatea profesorului nu poate influenţa nota, că sunt doi evaluatori etc. Cel puţin la română, toţi sperau să dea de un evaluator neutru.

Din păcate, realitatea este alta. Aceeaşi lucrare, evaluată de altcineva primeşte note diferite. Nu pot să cred că nu există un barem clar şi limpede aplicabil şi nu accept ca subiectivitatea unui profesor obosit să dezavantajeze un elev.   Regret că încrederea în sistemul de învăţământ scade de la an la an. Regret că, din păcate, ca într-un sistem penitenciar, elevii susţin evaluările sub protecţia camerelor video-audio. Totuşi este un examen al unor elevi de 14-15 ani. Că pe holuri este securitate, că la uşi sunt aşezaţi poliţişti şi jandarmi. Nicăieri în Europa, nici la universităţile de top, şi am trecut prin câteva, nu este nicio legătură între educaţie şi poliţie. Sper ca într-o zi să revenim la normalitate. E anormal şi aberant. Să nu mai funcţionăm sub acte de intimidare, teroare şi măsuri de securitate excesive pentru mediul şcolar. Obiectele personale erau depuse într-un plic sigilat, într-o altă sală specială pentru bagaje. Ca la frontieră. Ruşinea este şi pentru obrazul profesorilor şi directorilor care nu mai inspiră de ani şi ani credibilitate şi siguranţă şi care au acceptat să fie complici la copiatul la examene.

După contestaţii Dacă procentul mediilor peste 5 a crescut cu 0,1%, adică doar 88 de elevi, în schimb tot au fost 87 de elevi cărora li s-a scăzut media. Adică, ai sperat la o notă mai mare şi te-ai trezit cu o notă sub 5? Nu înţeleg! Pentru mine rămân un mister aceste contestaţii care în multe cazuri se dovedesc a fi în defavoarea elevilor. Să ţi se scadă nota cu peste 0,5 sutimi e un lucru extrem de îngrijorător. Adică una e să am 7.80 şi alta 8.70. Asta înseamnă că cei care au evaluat iniţial au dat note greşit? Personal, nu aş putea să fiu evaluator, să scad nota unui elev ştiind câtă emoţie şi speranţă se află în fiecare sutime. Nu mai amintesc de cazurile când nota după contestaţie era cu 2 puncte mai mare. Avem eroare omenească, dar nici chiar aşa.

O elevă care dorea un liceu de top şi era sigură de o notă mare la română, după 1 an de muncă constantă, mi-a scris ieri că era să ajungă la spital după ce de la 8.95 a ajuns la 8.30. Pentru că aceste rezultate reprezintă 75% din media de admitere la liceu, un elev care primeşte aproape 1 punct în plus sau în minus, îi va influenţa decisiv (ne)reuşita sa la un liceu. 21.277 de elevi au depus contestaţii, adică 6,92%. Ce s-ar fi întamplat dacă numărul acestora era dublu sau triplu? Cum ar fi arătat rezultatele? În favoarea lor sau nu? Ministerul Educaţiei preferă cifrele.

Dar nu toate cifrele, ci doar extremele. Din statistici vedem aşa. Mediile de 10 şi mediile peste 5 le compară cu anii trecuţi. Întrebarea mea este următoarea: obiectivul ministerului este doar de a bifa note de trecere? Aşa avem învăţământ de performanţă, cu câţi au trecut în 2016 în mandatul lui X? Eu consider că mediile între 5 şi 10 au o relevanţă superioară. Cei 241 de elevi cu media de 10 au tot meritul lor personal, nu sunt rezultatul vreunui program special de performanţă al Ministerului Educaţiei. Dar apar şi aceştia în statistică. Să nu ne înşelăm. Apropo, pe lângă câteva sute de lei primite la final, cum încurajează pe parcursul anului performanţa în educaţie? Cum stimulează pe elevi să obţină note foarte mari, când ştim că uneori nici decontări sau premii pentru olimpiadele naţionale nu există? Despre subiecte Perlele rămân perle. Unele cu haz, altele cu întristare. Dar subiectele sunt de o altă întristare. Întâi, trebuie să recunosc că subiecte similare am primit şi eu în urmă cu peste 15 ani la examene, tot despre cratimă, sinonime, stilul liric etc. Mă întreb cum este posibil ca programa şi subiectele de examen să fie chiar atât de similare în ultimii 15-20 de ani? Ştiu că literatura română nu a evoluat foarte mult, dar totuşi avem alte generaţii, alte minţi, alte provocări şi resurse. Admit că eu la 14 ani eram mai puţin informat şi mai puţin performant decât copiii de azi de 14 ani. De ce să nu le oferim ceva pe măsură? Îmi revine mereu în gând întrebarea unei eleve din 2015 cu câteva minute înainte de examen: „Ce mă ajută în viaţă să ştiu diferenţa dintre o cauzală şi o completivă directă? Şi asta mă stresează pe mine acum!”.

Nu am reuşit să îi ofer un răspuns mulţumitor.

În al doilea rând, sunt de acord că nici Evaluarea şi nici Bacul nu sunt Olimpiade, vorba unui fost ministru, dar unele subiecte sunt de-a dreptul jignitoare. De clasa a I-a. Să soliciţi doar transcrierea unor nume şi ani e batjocoritor. Şi acum am avut la română următorul enunţ: Scrie numele autoarei şi titlul articolului din care este extras fragmentul (4 puncte). Scrie vecinii şi anul în care insula Mafate a fost desemnată de UNESCO. Este realmente jignitor pentru orice elev să-i soliciţi aşa ceva la examen. Ana are mere? Cine are mere? Da, după dezastrul de acum 3 ani, tendinţa a fost de a avea promovabilitate ridicată şi cum faci asta mai simplu decât simplificând subiectele. Greşit! Rolul cratimei ni se cere de 20 de ani. La fel ritmul, măsura, sinonime, epitete şi caracterizarea personajului. Cerinţe universale. Cât priveşte subiectul al III-lea, Compunere, am auzit zeci de elevi zicându-mi „Eu la compunere chiar nu mă pricep. Nu pot să inventez”. Şi atunci cum poţi include un subiect universal pentru unii elevi care, din păcate, nu au un grad ridicat de creativitate şi imaginaţie? Ca psihologi recunoaştem. Partea şi mai ciudată este că trec patru ani şi pentru BAC elevii primesc tot aceleaşi întrebări: Rolul cratimei şi sinonime. Domne’, la examene diferite, unul pentru un copil de 14 ani şi altul pentru un copil de 18 ani, în acelaşi an, tot despre cratimă să îl întrebi?

Cratima devine simbol naţional! La istorie la fel. Precizezi două Principate în text, Moldova şi Ţara Românească şi la punctul 3 soliciţi: „menţionaţi cele două principate”. Se oferă pentru transcriere 6 puncte. Domne’, nu poţi jigni nici un elev de 18-19 ani cu asemenea întrebări de clasa I-a. Cineva putea scrie alt Principat? Alte întrebări: „precizaţi cneazul înnobilat”. Păi, te uiţi în text şi iată-l. Sau „precizaţi secolul” (2 puncte). Nu-mi pot închipui că şi în acest an au fost suspiciuni despre erori în elaborarea unor subiecte. Totuşi, vorbim de subiecte care afectează 200.000 de elevi plus părinţii lor. Nu ne jucăm. Cât priveşte moda cu petiţiile, că romanul e psihologic, interbelic sau nu, lucrurile sunt prea clare pentru a mai fi dezbătute. Când ne trezim la realitate?

Citeste mai mult: adev.ro/o9xz55

Blogul Adevarul

Sistemul educaţional românesc îşi îngroapă elevii. Dacă aveţi şansa, studiaţi în străinătate!

mihaicopaceanuLasă un comentariu

articol publicat pe Blogurile Adevărul in prag de examene nationale şi BAC

poya sait

Mai rămăseseră puţine minute până la ora 8. Mă îndreptam cu paşi apăsaţi spre şcoala din colţul străzii când deja zăream părinţii agitaţi ce îşi însoţiseră copiii până la intrare. Murmurau neliniştiţi de ce va fi şi se încurajau reciproc cu expresia specifică românului „lasă, că va fi bine“. Pe holuri era încă tăcere. Directorul aştepta ora potrivită pentru a ridica subiectele.
Cei câţiva profesori şi învăţători din comisie citeau regulamente, verificau şi afişau listele cu elevii pe uşile claselor de examinare. „Oooo, ce bine că ai venit! Chiar aveam nevoie de tine! Du-te te rog vezi cum sunt elevii”, îmi zice o dirigintă. Alta profesoară zâmbitoare exclamă „ce faci, Mihai, nu ai somn de dimineaţă?! E vacanţă, ce naiba!”

Am urcat la etaj fiind convins că trebuia să-i regăsesc repede pe cei din clasa a VIII-a şi să-i încurajez, acum, cu doar câteva minute înainte de primul lor mare examen din viaţă. Copilaşii aceştia, ştiţi că au doar 14 ani? Le-am repetat mereu în întâlnirile noastre anterioare „dragii mei, cele mai mari examene în viaţă nu se dau la şcoală, dar asta nu ne scuteşte de note mari şi performanţă” (şi ei au înţeles asta), i-am motivat oferindu-le întâi încrederea mea to tală în capacităţile lor şi i-am învăţat tehnici de managment al timpului, de lecturare eficientă şi de gestionare a emoţiilor distructive. Le-am răspuns la zeci de întrebări şi i-am primit la cabinet fără ezitare. La sugestia mea, unii elevi şi-au închis contul de facebook tocmai pentru a învăţa „fără stres”. Cu câteva luni în urmă m-au rugat să-i ajut să-şi descopere interesele şi aptitudinile. Acum ştiau deja ce-şi doresc şi se visau la licee.

E atât de confortabil psihic să ştii ce vrei în viaţă şi atât de confuz şi stresant când nu ştii încotro… Am deschis prima uşă şi reacţia lor a fost de fapt un strigăt de bucurie. Am vorbit cu fiecare încercând să le evaluez starea emoţională. O elevă mi-a întins mâna dreaptă. Îi tremura parcă cu tot corpul. Mi-a răspuns scuzându-se „aşa îmi tremură mie, nu e prima oară, nu e de la examen”. Ei, da…Ca o ultimă reevaluare m-au întrebat despre poeţii contemporani români (Cărtărescu n-a lipsit, nici Dinescu pe care îl întâlnisem cu o zi înainte) şi în discuţia noastră mai în glumă, o elevă (ştiind că am publicat două cărţi) m-a asigurat că îmi va scrie numele pe foaia de răspuns. Altă elevă mi-a zis că va insera o poză: „o poză e cât o mie de cuvinte domnu’ psiholog” şi în final au vrut să-şi dea un check in pe facebook.

Evident că am diferenţiat cele serioase şi urgente de cele glumeţe şi nepotrivite. Evident că răspunsuri mulţumitoare nu au primit la întrebări de genul „ce mă ajută în viaţă să ştiu diferenţa dintre o cauzală şi o completivă directă? Şi asta mă stresează pe mine acum!”. Am intrat pe urmă şi în cealaltă clasă şi i-am încurajat mergând pe holuri până când o profesoară justiţiară (culmea, profă de religie) a strigat din toţi rărunchii să părăsesc şcoala că începe examenul şi sunt camere video şi nu avem nevoie de probleme… (Eram sigur că Ceauşescu avea să intre în urma mea). Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Ce m-a impresionat în această scenă sunt câteva aspecte. Întâi trăirile acestor copii. La 14 ani eşti încă copil: te joci, cânţi, dansezi, te distrezi şi probabil te îndrăgosteşti. Nu ai gânduri concrete de viitor pentru că viitorul nu e în lumea ta. Lumea ta e alta. Ori, aceşti elevi se îmbrăţişau unii cu alţii şi îşi făceau cruci creştineşti ca în faţa unei mari despărţiri sau a unei iminente catastrofe, un pericol de neconceput.

Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Am observat emoţiile profesorilor din şcoală; şi ei erau rugaţi să fie îmbrăţişaţi şi apoi am urmărit reacţiile emoţionale ale părinţilor din timpul şi în urma examenului. A doua zi, alt examen la limba maternă şi a treia zi binecunoscuta şi neiubita matematică.

E primul examen al unor copii, primul dintr-o serie de 100, 200 sau câteva vor mai urma la liceu şi în facultate sau master. Şi e primul tratat cu un maximum de importanţă încât pentru unii copii poate fi catastrofal. Cum să nu fii alături de ei? Nu e doar emoţia lor proprie, să ne fie lămurit. Este emoţia lor covârşită de emoţia părinţilor, bunicilor, mătuşilor şi a întregului neam, este soarta lor şi viitorul lor, este mândria lor şi a familiei în joc. „Nu ne poţi face de râs”. Cum??

Exigenţele părinţilor şi obsesia lor de a fi admişi doar la unele licee în contradicţie cu dorinţa sinceră a elevului care militează în zadar pentru alt liceu şi eşecul admiterii cauzează adevărate traume şi constante reproşuri: „Nu eşti bun de nimic, m-ai dezamăgit, aveam speranţă în tine, acum ce mă fac cu tine. Soră-ta e mai deşteaptă şi muncitoare, tu – un prăpădit. Şi am băgat atâtea meditaţii şi atâţia bani. Nu se va alege nimic de tine în viaţă” – sunt doar câteva „uşoare” sentinţe din cele pe care urechile mele le-au auzit. Viaţa parcă începe sau se sfârşeşte cu acest examen de evaluare naţională.

Stresul din aceste zile şi din ultimele luni, interdicţiile, supărările, certurile, epuizarea fizică şi psihică, miile de ore de meditaţii, toate vin în contrast cu viaţa reală. Viaţa reală chiar nu se termină cu un examen, nici cu un eşec, oricare ar fi. Urmaţi-vă şansa, tineri!  Pe de altă parte, societatea românească le arată o altă viziune asupra vieţii. De fapt în întâlnirile mele cu elevii de multe ori mi-au contraargumentat că în România nu trebuie să ai şcoală ca să ai bani şi baftă în viaţă, că trebuie să ştii să te descurci, să fii băiat deştept, că hoţii sunt mai fericiţi decât tocilarii şi nu fac închisoare, că medicii care salvează vieţi sunt la limita supravieţuirii şi că profesorii lor care le predau zi de zi trăiesc din împrumuturi financiare şi se îmbracă cu aceleaşi haine sărăcăcioase. Societatea românescă le arată contramodele. Şi mai grav este că statul român nu dă doi bani pe şcoală. Guvernul României nu face o prioritate de grad zero din învăţământ. De fapt, nici nu-i pasă. A schimbat vreo 20 de miniştri după 1990 şi a modificat zeci de legi ale educaţiei bătându-şi joc şi experimentând fantezii personele pe spinarea elevilor.

Şi, de fapt, mari schimbări nu sunt. Am răsfoit programele disciplinelor şi caietele elevilor şi am testat atitudinea profesorilor. Comunistă. M-am aşezat la ore în bănci. Am asistat la evaluări. Mă pot jura că la fel m-am simţit şi în urmă cu 20 de ani când eu însumi eram pe băncile şcolii. Niciun progres. Am constatat învechitul şi retincenţa făţă de orice nou şi util (metodă, tehnică, mentalitate, abordare, disciplină) mai ales educaţia sanitară, sau sexuală. Recent, cu greu şi cu multe voturi împotrivă, s-a decis mărirea alocaţiei la: atenţie 84 de lei (nu euro). Bani pe care un elev din Occident îi lasă într-o zi la un fast-food. Reacţia prim-ministrului a fost la fel de jalnică ca propriul său mandat: că nu ştie dacă la anul vor mai fi bani pentru alocaţii. Evident că pe aleşi nu-i interesează învăţământul de stat când proprile odrasle studiază în instituţii private extrem de scumpe din ţară sau străinătate.      Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Şi atunci mă întreb cu ce drept aş putea eu să încurajez tinerii care îmi cer sfatul în alegerea carierei în România versus Occident? Cum aş putea eu să-i influenţez sau să le transmit iluzii, când ştiu preabine cum se face şcoală în ţară? Am întâlnit tineri geniali în cabinet cu scoruri de inteligenţă superioară care erau deja curtaţi de universităţi de top din lume. Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Sentimentalisme ieftine şi dăunătoare.

NU, îi îndemn pe toţi cei care îşi doresc mult să studieze în Occident, să facă acest pas, să nu rateze nicio şansă, să aibă parte de educaţie la cel mai înalt nivel, îî îndemn să se formeze intelectual şi moral în instituţii de prestigiu din Marea Britanie şi din America şi în societăţi civilizate, oneste şi meritocrate cu profesionişti şi specialişti în demoniile lor, pentru ca mai apoi, dacă-şi doresc, să se întoarcă în România. România are nevoie mai mult ca oricând de tinere talente, de minţi luminate, dar pentru ca orice sămânţă bună să aducă roadă trebuie să cadă pe pământ bun, nu în buruieni şi nici să fie călcată în picioare, şi din păcate, o repet, România încă nu este un pământ rodnic la capacităţi maxime şi încă eşti călcat în picioare. Urmaţi-vă şansa, tineri!    PS Pe 20 iunie, Elena Kuji (foto) a primit titlul de Valedictorian, adică şefă de promoţie la Universitatea Internaţională din Monaco, şi a fost felicitată de însuşi Prinţul Albert II de Monaco. Bistriţeanca Elena Kuji a fluturat apoi cu mândrie steagul României.  In Romania cum ar fi fost ?

Citeste mai mult: adev.ro/nqg2tg

Blogul Adevarul

VIDEO Adevărul Live Dezbatere despre schimbările aduse Legii Educaţiei, cu ministrul delegat Mihnea Costoiu

mihaicopaceanuLasă un comentariu

interventie in discutia cu dl ministru Mihnea Costoiu, luni 7 iulie 2014

http://adevarul.ro/educatie/universitar/dezbatere-despre-schimbarile-aduse-legii-educatiei-ministrul-delegat-mihnea-costoiu–8_53ba7ccc0d133766a83679c6/index.html

Ministrul delegat pentru Învăţământ superior, Mihnea Costoiu, a dezbătut astăzi, de la ora 14.00, la Adevărul Live, împreună cu bloggeri adevarul.ro, experţi în educaţie şi rectori, schimbările aduse Legii Educaţiei prin ultima ordonanţă de urgenţă, publicată săptămâna trecută în Monitorul Oficial. 
Despre toate acestea am discutat la Adevărul Live de la ora 14:00 împreună cu invitatul din platou, Ministrul delegat pentru Învăţământ Superior, Cercetare Ştiinţifică şi Dezvoltare tehnologică, Mihnea Costoiu, şi cu bloggerii adevărul.ro: psihologul Mihai Copăceanu şi expertul în educaţie Marian Staş.

Universităţile erau obligate să-i angajeze pe doctoranzi, acum nu mai este cazul”, spune Costoiu

. Mihai Copăceanu: „Un doctorat la frecvenţă redusă nu face decât să încurajeze mediocritatea şi afacerile făcute de către universităţi. Câd am intrat la doctorat în 2012 mi-au spus că trebuie să vin în Anglia, nu să stau în România, şi că trebuie să stau minimum opt ore în departament, eu am stat şi 13 ore, alţi colegi de ai mei stăteau până la 1 noaptea. Dacă vrei să faci un doctorat, care înseamnă cercetare, te opreşti din munca pe care o faci, mergi trei ani la universitate şi lucrezi pentru doctorat”

Liviu Avram: „Acum câteva luni publicam un material despre o firmă privată are un soi de exclusivitate în gestionarea şi eliberarea diplomelor preuniversitare, universitare şi postuniveristare. Am înţeles atunci că pregătiţi o hotărâre de guvern care să clarifice aceatsă situaţie cel puţin stranie”

Mihnea Costoiu: „Hotărârea de Guvern este pe circuitul de aprobare, din nefericire nu m-am ocupat eu de acest subiect. Această firmă are exclusivitate din 1960, când era firma Ministerului Educaţiei, nu era firmă privată. În acest an am pregătit o hotărâre de guvern astfel încât una dintre instituţiile statului (Imprimeria Naţională, Imprimeria Băncii Naţionale) să realizeze aceste diplome. Este la avizat şi sper ca săptămâna viitoare să iasă.

Citeste mai mult: adev.ro/n8c4a1

http://adevarul.ro/educatie/universitar/dezbatere-despre-schimbarile-aduse-legii-educatiei-ministrul-delegat-mihnea-costoiu-adevarul-live-1400-1_53ba58710d133766a8357c94/index.html 

GANDURI DE LA OXFORD...

După BAC: sau cum te poţi rata de la 18 ani!

mihaicopaceanu1 comentariu

articol publicat pentru blogurile Adevarul la 16 iulie 2013

ophoto:www.finantistii.ro

După întreaga agitaţie psiho-emoţională-juridico-politică cu BAC-ul urmează pentru miile de adolescenţi înscrierea la facultate. Ori marea problemă s-a văzut că nu este BAC-ul (se ia oricum). Şi poliţiştii l-au luat: cu duba. Problema este ce faci după? Ce facultate vei urma? Cu câteva excepţii (ex.olimpicii) şi alţi elevi ce s-au pregătit temeinic din timp mânaţi de idealurilor lor ori de dorinţele exclusive ale părinţilor, majoritatea nu ştiu încotro s-o apuce. Nici ei, nici profesorii şi nici familia. Şi nici nu-i prea interesează.

Părinţii sunt mai nepăsători decât elevul încă copil, ce trăieşte pe banii tatălui. Pe când participam în repetate rânduri la „târgurile de universităţi” (ce urât sună târg) sute de părinţi au venit să mă întrebe unde să-şi dea copilul la facultate. De unde era să ştiu?! Copilul, mai înalt decât mama lui, era alături, la un pas în spate dar nu era lăsat să zică nimic. „Păi să facă şi el o facultate, să aibă o diplomă” era unul dintre cele mai dese răspunsuri dezamăgitoare pe care l-am auzit. Citesc acum când a început deja înscrierea, mesaje ale absolvenţilor care te întreabă ce să aleagă „Inginerie sau Drept”? „Medicină sau Arhitectură”. Facultăţi extrem de diferite.

Moda cu depunem dosare la mai multe facultăţi şi vedem unde intrăm sau varianta „dacă am intrat la buget rămân acolo” este complet eronată şi în defavoarea tinerilor.

Iată câteva exemple:

1.Bună! Aş dori şi eu câteva informaţii despre facultatea de jurnalistică. Se merită să faci această facultate? Şi dacă se găseşte de lucru în acest domeniu? Vă rog, am nevoie de câteva păreri. 😀 (am terminat a 12-a şi mi-ar place să merg mai departe pe jurnalism … 😉 )

2.Cât e de serioasă facultatea? şi cât de greu e. am auzit in general f multe lucruri bune despre ing economică. sunt foarte indecisă şi nu stiu pe care să o aleg.. dacă ştie cineva şi ce materii se fac ar fi super. multumesc ! 🙂

3.Inginerie Electrică la IF? eu locuiesc si muncesc in Rm. Valcea, m-ar interesa cât de indulgenţi sunt cu prezenţa, dacă se fac ore în weekend, să stiu dacă merită să plătesc 3000 pe an:)

4.Bună. Aş vrea să aflu şi eu câteva opinii despre facultatea de psihologie: cum sunt profesorii, oportunităţi de angajare. Redau şi câteva răspunsuri. R: Dacă te hotărăşti să dai acolo, asigură-te inainte că vei avea chef să mergi la toate seminariile şi la majoritatea cursurilor. profi sunt şi ok, şi naşpa, depinde pe cine prinzi. dar aşa e la orice facultate…cât despre oportunităţi de angajare… peste tot e la fel. ai noroc/pile ai job… nu, n-aii -nu da la aceasta facultate, -nuuuuuuuuuuu, orice altceva… -categoric nu da la aceasta facultate. Fă altceva care să te ajute.

Dacă alegerea între o facultate şi alta constă doar într-o decizie luată la repezeală, în urma citirii unor păreri subiective, a unor zvonuri, fără preocupare şi habar, EŞECUL este GARANTAT! Ce ne lipseşte? În mod clar un interes constant, din timp, al elevului şi al familiei pentru viitor, pentru cariera de urmat prin discuţii pregătitoare, o educaţie pentru carieră care se face şi în familie. La care se adaugă o orientare şcolară şi profesională. Altfel, repet, faci facultatea degeaba, iroseşte ani din viaţă şi resurse şi chiar dacă vei profesa nu vei fi mulţumit şi nici clienţii, nici şeful tău. Lehamite.

Decizia de a urma o facultate nu este una deloc uşoară şi nici nu se ia peste noapte. E un proces îndelungat de deliberare la care concură mulţi factori precum interesele şi aptitudinile personale (deseori nedefinite şi necunoscute elevului), tipul de personalitate şi raţionament, notele la unele discipline, dorinţa de a practica o anume profesie, cunoaşterea profesiei (avantaje şi riscuri) etc. Mai este o practică: alegem facultatea şi profesia văzând exemple supra-pozitive. Mătuşă-mea lucrează în bancă şi are bani mulţi sau naşul este IT-ist şi o duce bine. Amândoi au peste 50 de ani. Poveşti de succes. Acestea sunt de fapt erori cognitive. Când ne lăsăm influenţaţi de excepţii, când nu privim întreaga imagine a profesiei, întregul parcurs cu piedici şi mult efort, când ignorăm că marea majoritate a medicilor, a celor din bancă sau a IT-iştilor nu sunt bogaţi.

Doreşti să fii medic de succes doar pentru că „vrei să ajuţi oamenii”. Insuficient. Nu-ţi place să înveţi, să fii tocilar şi uiţi că trebuie să studiezi minim 11 ani (6 facultate şi încă 5 rezidenţiat) pentru a deveni medic plătit cu nici 300 de euro (dacă găseşti un post). Succesul este încă departe. Sau cealaltă extremă. Te întrebi câte cursuri, câte examene, dacă prezenţa e obligatorie şi atunci decizi că merită. Superficial. Avem facultate. Avem doctorate. Ca Ponta.

Un sprijin îl poate oferi consilierul din şcoală. El are un rol de a evalua aceşti elevi şi de a elabora o fişă psiho-educaţională pe care o prezintă elevului şi familiei. Însă decizia este a elevului. Altfel se trezeşte în primul an de facultate că nu face ceea ce şi-a dorit sau a crezut că va face sau îşi dă seama înainte de absolvire şi zice „am făcut-o degeaba, oricum nu mi-a plăcut.” Reorientarea este posibilă însă costisitoare. Nu mai discut ce se întâmplă în cei trei ani de licenţă şi doi ani de masterat, ce cursuri, ce pregătire şi ce cunoştinţe în domeniu au tinerii, sau cât de transferabile sunt competenţele obţinute. Adică dacă am absolvit facultatea X să pot uşor lucra şi în domeniul Y. Regrete! Şomeri cu diplome. Numai decanii şi profesorii au luat banii. Desigur admiterea pe dosar este cea mai proastă metodă. Nu mediile, nu rezultatul la unele discipline sau la BAC îmi dovedeşte că elevei i se potriveşte geografia sau elevului economia.

Dar Remus, ministrul educaţiei n-are treabă. Un pui de socialist crescut la umbra lui Năstase şi Andronescu preocupat doar de imagine, să dea bine, să nu fie probleme. Declara la finalul Bac-ului ”au fost şi probleme, nu mai multe ca anul trecut (din punct de vedere statistic au fost 0,16% cazuri), dar ele au fost rezolvate prompt”. Ce-i aia 0,16%? Şi de ce te compari cu anul trecut? Asta e referinţa ta? Pe el l-a interesat doar să iasă el însuşi bine. Apoi a anunţat că notele la BAC sunt mai mari anul acesta „pentru că subiectele au fost diferenţiate”. Prin „diferenţiat” din mărturia sinceră a profesorilor şi a elevilor înţelegem „mult mai uşoare.” Păi prin scăderea dificultăţii testelor creşti promovabilitatea dar nu şi calitatea şi exigenţa din educaţie. Ba am mai auzit-o şi pe Cati „Abramburica” cu o idee idioată de a născoci un BAC profesional, adică pentru cei cei nu învaţă. Păi dacă nu învaţă de ce să aibe BAC? Treziţi-vă! Ce-i drept pe Remus, ca şi pe şeful său, Ponta, îi înteresează procentele. Ori cifrele sunt înşelătoare domnilor. Cifrele nu corespund realităţii. Nu vă ascundeţi după cifre şi nu vă lăudaţi cu ele. Ponta declara că 99% dintre profesori au fost corecţi. De unde ştie această cifră exactă? Cum a calculat-o? În fine, văd că Ponta îl laudă pe Pricopie şi Pricopie îi mulţumeşte lui Ponta. Fără cuvinte…

Tinerii aceştia au nevoie de un sistem de educaţie performant care să le permită accesul la o profesie satisfăcătoare. Nu e de glumă.

646x404

GANDURI DE LA OXFORD...

Excelenţă academică: Stanford şi Cambridge la Bucureşti. Liga Studenţilor Români din Străinătate FACE. Statul TACE!

mihaicopaceanu6 comentarii

Excelenţă academică: Stanford şi Cambridge la Bucureşti. Liga Studenţilor Români din Străinătate FACE. Statul TACE!

Am participat pentru a treia oară consecutiv la Gala anuală a LSRS desfăşurată marţi seara, 8 ianuarie, într-un cadru de excepţie la Palatul Parlamentului (http://gala.lsrs.ro/gala-lsrs/gala-2013/). Evenimentul a adunat peste 800 de invitaţi de la academicieni, miniştri români şi diplomaţi străini la studenţi din ţară şi de pretutindeni şi pentru aproape 4 ore ne-a oferit prilejul întâlnirii cu minţi şi suflete unice. O altă Românie! Demnă şi iubitoare! GalaLSRS2013-Silviu_Pal-6005_tn Printre vorbitori s-au numărat: Preşedintele Academiei Române, Ionel Haiduc, medicul Raed Arafat, olimpica Gabriela Szabo, jurnalistul Emil Hurezeanu, diplomatul Bogdan Aurescu şi actorul George Ivaşcu. G

Ce s-a premiat la Gala LSRS 2013?

Gala recunoaşte şi premiază anual meritele studenţilor români de top din Europa, America şi alte continente, în ştiinţă şi artă. Printre românii premiaţi s-au aflat Gruia Bădescu doctorand la Cambridge în arhitectură, Horia Mania, matematicianul de la Princeton, iar Sergiu Paşca, doctorand la Stanford, medic şi cercetător în neurobiologia autismului a luat premiul cel mare. De ei România nu a auzit. A trebuit ca tot cei plecaţi, colegii lor, tinerii din această ligă să îi recomande ţării. Concret: imediat a doua zi primarul Aiudului a declarat că îl va propune pe Sergiu pentru titlul de cetăţean de onoare al urbei. În discursul său Sergiu îndemna „sper să înţelegem cât mai repede că cercetarea nu este un lux, sau un moft, ci o investiţie naţională şi progresul sustenabil va veni de aici”. Sergiu ştie! Statului nu-i pasă.

Ce scop are LSRS?

Tinerii în urma unei competiţii dure şi anevoioasă pleacă din România pentru a se dezvolta profesional în centre de excelenţă ale acestei lumi, pentru a face cercetare mondială, pentru a-şi atinge ţeluri noi şi croi drumuri frumoase în viaţă şi o fac iată la cel mai înalt nivel. Dar plecarea lor nu înseamnă părăsire. Ei se orientează întotdeauna spre casă, îşi iubesc ţara, o ajută şi mulţi vor să se întoarcă acasă. Ori Liga facilitează întâi accederea la cele mai importante universităţi din lume, apoi reprezentarea lor acolo şi în final demersul reorientării şi reîntoarcerii lor spre/în România pentru a „pune umărul la ridicarea României”. Într-un gest simbolic pentru „Ridicarea României” toţi cei 800 de invitaţi din sala C.A. Rosetti s-au ridicat în picioare ca răspuns la apelul preşedintelui LSRS, domnul Sebastian Burduja (ex-student la Harvard şi Stanford). Domnia sa permanent insista public: „Tinerii sunt o resursă strategică pentru dezvoltarea României” (şi o să vedem de ce în rândurile de mai jos) . Viitorul României este al tinerilor de azi! Şi tot el face un apel constant de 4 ani către toate instituţiile statului rezumat în cuvintele „Primiţi-ne acasă! Daţi-ne o şansă!”.

G

Ce a făcut LSRS?

LSRS este un ONG tânăr dar nu mic. Născut exclusiv din gândurile pozitive a 3 tineri şi din forţa voluntariatului în 4 ani de viaţă a ajuns să numere peste 7.500 de membri în întreaga lume. Trăieşte datorită devotamentului, muncii şi spiritului de unitate şi solidaritate a peste 200 de voluntari activi din cele 30 de filiale din 55 de ţări de pe toate continentele, însumând aproape 500.000 de ore de muncă. LSRS a încheiat 300 de parteneriate cu diverse instituţii publice şi private şi în permanenţă colaborează cu ambasadele României, filialele ICR-ului, ong-urile româneşti,etc prilejuind românilor o viaţă mai plăcută departe de casă şi clădind o imagine mai bună României.

Prin proiectul CAESAR, LSRS, a adunat până în prezent 850 de experţi în dialog şi colaborare. În vara anului 2011, 300 de experţi, grupaţi în zece grupuri de la economie la artă de-a lungul a trei zile de dezbateri au elaborat un document de 134 de pagini ce cuprinde o viziune de dezvoltare naţională pentru România 2030. Documentul a fost înaintat tuturor instituţilor statului începând cu Preşedintele României (http://romania-juna.eu/files/2011/09/programul-romania-juna-2030.pdf ).

Ce au făcut alţii?

LSRS a oferit încredere şi a primit sprijinul unor instituţii importante precum Academia Română, Banca Naţională a României, Senatul României, Televiziunea Română, a primit sprijinul financiar al sponsorilor dar mai ales a primit dragostea şi respectul oamenilor de rând. LSRS a primit critici şi reticenţă, a fost tratată cu superioritate, agresivitate şi minciună. Vă dau un exemplu.

Preşedintele României

Preşedintele României a fost prezent la Gala de anul trecut a LSRS alături de ministrul de externe, preşedintele senatului şi alţi demnitari. După un discurs de vreo 45 de minute LSRS a primit din partea Şefului Statului în mod pur verbal sprijinul său şi o promisiune publică. Citez „Sunt gata să angajez fără concurs doar în baza diplomei de absolvent de facultate din străinătate 3 tineri pe funcţii de consilier de stat” (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-11125227-basescu-catre-studentii romani-dinstrainatate-trei-posturi-libere-consilier-invit-aplicati-pentru-ele-salariul-nivel secretar-stat program-lejer-vii-9-nu-stii-cind-pleci.htm

După 1 an de zile de la acea promisiune transmisă public de toate televiziunile cuvântul Preşedintelui României făcut public în faţa a sute de studenţi şi milioane de români s-a dovedit a fi fals. Şi exemplele negative pot continua.

G

Ce poate să facă LSRS?

LSRS este neoficial un „minister de externe fără fonduri publice” dar de o eficienţă maximă prin credibilitatea şi demnitatea ambasadorilor, a acestor tineri studenţi şi prin seriozitatea proiectelor lor. Tinerii studenţi din diaspora sunt formatori de opinie cinstiţi pentru că au calităţi umane speciale, sunt buni academici şi au sufletul pur. Ei pot spăla păcatele infractorilor români şi pot înălţa România în ochii Occidentului.

Mai mult: cel mai recent document elaborat şi lansat tot la Gala de LSRS prin dl Burduja este SMART-Diaspora: Strategia Multidimensională de Atragere în România a Tinerilor din Diaspora: „o propunere de politică publică ce are ca scop valorificarea potenţialului strategic al tinerilor înalt calificaţi de peste hotare şi facilitarea contribuţiei lor la dezvoltarea economică şi socială a României”. Documentul conţine viziune, propuneri, măsuri, exemple de bune practici ale altor state („brain gain”, Polonia, Ungaria, SUA, etc), analize, implicaţii juridice şi bugetare. Obiectivele strategice implică promovarea României ca destinaţie pentru carieră, angajarea de profesionişti în instituţiile statului şi în privat şi consolidarea legăturilor cu diaspora şi partenerii externi.

Implementarea ar însemna ca pe o perioadă de 3 ani cel puţin 3.000 de tineri din cei aproape 40.000 să fie angajaţi în România şi crearea unei relaţii de succes cu cel puţin 1.000 de experţi din diaspora. Impactul schimbării s-ar observa în 3-5 ani. Documentul poate fi regăsit aici: http://gala.lsrs.ro/files/2013/01/SMART-Diaspora.pdf

În final, dacă tinerii români din străinătate gândesc şi lucrează neîntrerupt, dacă fac ceva pentru România de aici, din străinătate şi rezultatele lor se observă din miile de pagini de rapoarte, din proiecte şi mai ales din preţuirea pe care mentorii şi colaboratorii lor străini le o oferă, vreau să închei şi să fiu de acord cu afirmaţia ultimă din discursul dlui Emil Hurezeanu de la Gala LSRS:„ În cazul lor a sosit momentul ca ŢARA să facă pentru ei”.

Addenda:

Premiul pentru intreaga cariera In Memoriam Mihai Patrascu a fost acordat mamei sale din mana dlui Emil Hurezeanu. Mihai Patrascu, este romanul care a primit cele mai multe medalii la Olimpiada internaţională de Informatică şi printre primii 20 de câştigători din lume 4 medalii de aur şi 3 de argint. Mihai şi-a dobândit titlul de doctor într-un singur an, cu cea mai bună teză de doctorat la Massachusetts Institute of Technology. A predat la MIT, Berkeley şi Copenhaga şi a publicat 47 de lucrări de informatică teoretică care au acumulat peste 600 de citări. Mihai s-a stins din viaţa în 5 iunie 2012, la vârsta de 29 de ani, din cauza unui cancer la creier. Boala a atacat ce avea Mihai mai bun in el!

Mihai Patraşcu a fost intrebat de un reporter: „Care este secretul reuşitei la concursuri şi in cercetare? R: Cred că ce face diferenta la un nivel inalt e atitudinea personală. In mod constant sunt oameni pe care îi consider mai destepti decat mine dar eu eram mai hotarat sa castig, lucram mai mult cand trebuia sa lucrez, ma relaxam mai mult cand trebuia sa me relaxez.”(Mihai Patrascu, 1982-2012, geniu in informatică)

RIP GalaLSRS2013-Silviu_Pal-6060_tnggMihai, Oxford, 10 ian 2013

 

GmihaiGalaLSRS2013-Silviu_Pal-6012_tn

Jurnal

Nepasare si Individualism colegial. Oxford& London

mihaicopaceanu9 comentarii

NEPASARE SI INDIVIDUALISM      

              Occidentul asta frumusel, cizelat si parfumat, unde civilizatia se vrea a deveni parte din firesc isi are si netrebniciile lui: superioritatea legii, aroganta bastinasilor, ura conationalilor, mescinaria colegilor si altele. Insa, tot Occidentul invata si propaga cu nerusinare „Nepasarea” imbratisata de „Individualism”. In ultimii doi ani le’am simtit la nivelul cel mai inalt. (Fiind o persona care pretuieste comuniunea dar care nici nu se supara de singuratate, marturisesc ca neplaceri nu mi’au creat.)  

Insa merita cateva observatii.

  1. Sa iau exemplul, Oxfordului, acel paradis al excelentei universitare. Timp de un an, de doua ori pre zi, m’am hranit la aceeasi cantina (muzeu) a colegiului Balliol.

Am facut urmatorul exercitiu intai de curiozitate apoi din pasivitate. Adica? Am mers in fiecare zi, am stat la coada, am sezut la masa, apoi sambata la capela colegiului, incat ajunsesem sa cunosc din priviri pe mai toti studentii colegiului. De ce din priviri? Simplu, pentru ca in toate acele zile o singura persoana a indraznit -o singura data- sa mi se adreseze „Salut!. Eu sunt James. Pe tine cum te cheama?”. In rest, nimeni– nimic. Si cu acela discutia s’a incheiat dupa 5 minute iar a doua zi studentul n’a mai zis nimic.  Stai la masa cu aceleasi persoane,  le recunosti, te recunosc dar nimeni nu te intreaba „cine esti?. De unde vii? sau ce faci?”, nimeni cu exceptia bucatarului si casierei, care bineinteles nu aveau originea englezeasca si care se ingrijorau daca absentai o zi.

  1. Un an mai tarziu, acelasi scenariu, aceeasi indiferenta, alt oras. Londra. Intai printre colegii de clasa. Nu multi: 12. Dar astia 12 colegi, desi petreceau 6h/zi in aceeasi sala de curs nu s’au cunoscut niciodata. Am lansat deseori invitatia, chiar si dupa examene( increzator fiind) de a iesi undeva impreuna pentru conversatie. In zadar.

Apoi, si aici e uimeala, colegii de camera. Am avut doi colegi: unul pentru 3 luni, iar celalalt pentru restul anului. Nu colegi de etaj, nici de apartament, ci colegi de camera. In camaruta cu numarul 608, evident de la etajul 6, doua paturi, doua birouri, o baie si doi straini. In ciuda eforturilor mele de a „socializa”, de a ne cunoaste mai bine, de a intreba cele despre scoala, ori campionatul de fotbal…esec. Adevarat ca nici prea multe in comun nu aveam la prima vedere dar aceasta nu era o bariera. De fapt singurul loc comun era propria camera, dar si’n ea erau limite: spatiul meu si spatiul tau.

Asa ca m’am multumit cu cateva vorbe/zi: un salut de dimineata, un salut de seara,  alteori doua, trei cuvinte despre vreme ori programul de la cantina. Niciodata o vorba in plus, niciodata un pix sau o hartie imprumutata ori altceva. Nimic. Nepasare si individualism. Fiecare cu pzda masii.

Celui de’al doilea nici macar nu’i mai retin numele, pentru ca niciodata nu ne’am strigat pre nume. Nu ne’am schimbat numerele de telefon, nici conturile pe facebook ori emailurile. Pretena’sa venea prin camera, adormea in pat, vizionau filme, povesteau, glumeau….dar niciodata n’a fost curiosa sa ma intrebe ceva…La plecare m’am oferit sa’l ajut cu bagajele pre scari. N’a acceptat.

Un an de zile, imparteam aceeasi camera, spate catre spate, fiecare la biroul sau. Rareori mai traversa linia despartitoare, la deschiderea ferestrei de deasupra biroului meu, in rest, fiecare se izola in spatiul lui, studiind pentru examene ori vizionand filme pe youtube cu castile pre urechi.

Jalnic. Nicio amicitie. Nicio prietenie….

Ceea ce niciodata nu cred ca s’ar putea intampla in Romania! Da’ vorba aceea „mori pe strada si trecatorilor nu le pasa….”

p.s. desigur admit posibilitatea existentei contrariului dar de ce m’ar interesa?

INTERVIURILE MELE

INTERVIU despre EDUCATIA IN ANGLIA (OXFORD/LONDRA) VS ROMANIA

mihaicopaceanu12 comentarii

http://www.campusnews.ro/stiri-burse_stagii-7001881-mihai-copaceanu-bursier-kings-college-educatia-nu-face-turma-romania-intalnesti-sute-locuri-sau-fara-taxa.htm

Interviu CampusNews
Mihai Copaceanu
Foto: Arhiva personala

Mihai Copaceanu, bursier la Kings College: Educatia nu se face cu turma. In Romania intalnesti sute de locuri cu sau fara taxa 

de Magda Barascu CampusNews (hotnews.ro)

Duminică, 7 martie 2010, 18:44

 

„Am aplicat la Kings College London deoarece programul oferit de aceasta institutie mi s-a parut atractiv si pertinent. Interesul meu era psihologia dependentei si am cautat astfel de programe. Varietatea modulelor care imbina neurobiologia cu psihoterapia si socio-politica drogurilor, cursurile intensive, practica clinica, alaturi de exigentele academice au fost factori motivatori. Si nu m-am inselat. Urmez un master fulltime numit MSc Clinical and Public Health Aspects of Addiction, in colaborare cu Institutul de Psihiatrie. Jos palaria”, povesteste Mihai Copaceanu, bursier la Kings College London .

Mihai este trecut de 24 de ani, a studiat Psihologia religiei la Oxford, iar in prezent urmeaza alt program de master, MSc Clinical and Public Health Aspects of Addiction. la Kings College London. In primavara lui 2008 a publicat „Freud sau religia”

Nu am avut nicio apetenta speciala pentru Marea Britanie. Daca as fi gasit un program mai bun in Bulgaria as fi ales Bulgaria.

Daca as fi studiat intr-un alt mediu, alt oras, mai putin favorabil, cu resurse reduse si cu profi slabuti sau dezinteresati- rezultatul nu ar fi fost acelasi

In Sibiu am absolvit Teologia in 2007. Un an mai tarziu Psihologia iar anul urmator incheiam cursurile unui masterat in teologie. Ambele facultati sunt serioase. Teologia de exemplu este cea mai veche institutie de invatamant din Sibiu, are peste 220 de ani de existenta si un corp prefesoral de elita. De fapt intreg mediul universitar a fost propice studiului meu. O suma de conditii favorizante. Fiind membru in asociatiile studentesti si in consiliul si senatul universitatii, beneficiind de biblioteci bune, intr-o societate multiculturala precum Sibiu, toate acestea au creat un usor salt catre Oxford.

Ambele facultati, adevarate scoli de formare, mi-au propus o decenta academica si o calitate superioara a procesului de invatamant. Predominant, intalnirea si relatia mea cu profesorii sibieni a fost meritorie, demna de intreaga apreciere si determinanta. Marturisesc ca de fiecare data cand ceream sprijin, raspunsul nu a intarziat sa apara. Fie ca era vorba de o simpla informatie, sau o explicatie dupa curs, fie in sens material, o carte, un sprijin financiar la Rectorat pentru un proiect studentesc sau pentru o participare la o conferinta in India. Fara indoiala daca as fi studiat intr-un alt mediu, alt oras, mai putin favorabil, cu resurse reduse si cu profi slabuti sau dezinteresati- rezultatul nu ar fi fost acelasi.

La Kings
La Kings
Foto: Arhiva personala

Cum am ajuns la Oxford?

Un prim pas a constituit trimiterea unei aplicatii in iarna anului 2008, adica un pachet postal riguros cu o serie de documente. Dupa ce am trimis aplicatia aceasta, marturisesc ca Cineva a decis ca eu sa ajung la Oxford. Am primit o bursa oferita de Universitatea din Oxford si in acel an am studiat psihologia religiei. Am incercat sa cunosc ce afirma psihologia, ca stiinta, despre fenomenele religioase individuale. Nu mi-a fost usor.

Oxfordul nu-l pot caracteriza simplu prin „experienta” caci as limita definitia. Oamenii au experiente si experiente. Plimbarea cu bicicleta pe munte poate fi un tip de experienta, insa studiul la Oxford consider ca e parte din propria formare academica, dar si ca persoana umana. Desigur cu conditia ca „praful excelentei” sa se prinda de tine. Altfel poti imbatrani in Oxford si tot incult ramai.

In urma unei discutii aleatoare cu unul dintre evaluatori, mi s-a spus ca greutatea dosarului de aplicatie a constant in CV si recomandari

Din moment ce gandesc religios, nu inteleg admiterea mea nici la Oxford nici la Kings ca un rezultat direct al vreunui atuu personal. Omul propune, insa doar Dumnezeu dispune. Recent, in urma unei discutii aleatoare cu unul dintre evaluatori, mi s-a spus ca greutatea dosarului de aplicatie a constant in CV si recomandari. Profu respectiv imi declara ca in comparatie cu ceilalti colegi, CV-ul meu i-a impresionat frumos. Dar iarasi zic, zeci de pagini, sa fii avut acel CV, s-ar fi putut face sa nu fiu admis la studiu, nu-i asa?

Comparatie intre Oxford si Kings

Comparatia devine inteleasa daca privim aspectul istoric si cultural al celor doua institutii. Ambele universitati sunt de prestigiu si promoveaza performanta si excelenta. Ambele recruteaza cei mai buni studenti din cei mai buni. Numai ca Oxfordul are o istorie educationala de peste 800 de ani pe cand Kings doar de un secol jumate.

Oxfordul e in batalia pentru primele locuri la nivel mondial. Traditia si regulile universitare sunt sacre. Oxfordul este valoros chiar daca sunt profi care nu folosesc niciodata powerpoint, nici laptop, merg pe bicicleta si studiaza pana noaptea-n biblioteci. In Oxford predomina conservatorismul, e unic in lume, si-a dezvoltat propriul limbaj termeni si expresii. Profesorii poarta vesminte la cursuri si studentii la examene. Studentii citesc in parcuri, in biblioteci de Ev Mediu, se simte mai mult miros de carte veche decat la Kings. Clasicile au o pondere deosebita. Latina si greaca se studiaza cu minutiozitate.

Colegiile sunt cele care dau viata orasului universitar, cetate care fara studenti ar fi pustie. Oxfordul imbina cultura cu spiritualitatea. Fiecare colegiu are biblioteca, dar si capela. Iar cei ce canta-n cor, sunt proprii studenti, fie ca studiaza economia sau dreptul. O atmosfera intelectuala distinsa.

Mihai la Oxford
Mihai la Oxford
Foto: Arhiva personala

Kings este modern, specializat, aglomerat, incarcat de tehnologie. Kings e mai aproape de Europa Occidentala, e mai trendy. Prefer Oxfordul. Dar ambele institutii au planuri strategice pentru 10 ani. Competitia este pe locuri putine. Educatia nu se face cu turma. Or in Romania intalnesti sute de locuri cu sau fara taxa. Nu exista. Apoi varietatea metodelor de invatare e deosebita.

Pasiunea pentru psihologie. Cum am facut trecerea de la teologie la psihologie?

Unele intrebari sunt fara raspunsuri. N-as putea identifica cu precizie de unde a izvorat pasiunea pentru psihologie. Teologia te invita spre notiuni marete, spre Dumnezeu, Nevazutul, Neajunsul si Necuprinsul, spre Vesnicie, spre Indumnezeire. Dar dincolo de discursul teologic si de viata liturgica, am constat lesne, ca omul este profund ancorat in mundan si nu doar atat, ci este plin de boala, de patima sau in alti termeni, de patologie.

Studiul psihologiei are si ratiuni teologice. Hristos s-a ocupat de oamenii de jos si pe toti i-a vindecat, fie ca era slabanog sau epileptic. Cred ca toti preotii si mai ales episcopii, ar trebui sa fie licentiati in psihologie. Si ceilalti, psihologii sa aibe cunostinte teologice, precum Carl Gustav Jung. Deci din punct de vedere teologic, dar si psihologic, fiinta umana este realmente bolnava, iar daca doresti sa ajuti fiinta, trebuie sa ai un minim de cunostinte psihologice.

Diferentele dintre sistemul educational britanic si cel romanesc

Cum spuneam mai sus Sibiul universitar a fost un mediu excelent pentru mine. Reprosurile sunt minore. Eu contrazic mereu afirmatia potrivit careia ”invatamantul romanesc este la pamant iar in alte tari europene educatia este fara cusur”. Avem universitati romanesti bune si profesori super capabili. Exista, desigur, importante diferente de natura conceptuala si metodologica care, dincolo de caracteristicile sistemului britanic, tin de propria noastra identitate nationala, de propriile noastre cutume si racile. Sa nu uitam ca invatamantul britanic e creat de britanici, nu de romani si invers. Dar hai sa notez cateva diferente.

  1. Intai Seriozitatea procesului de invatamant. In Romania avem „absolventi” de psihologie, care nu inseamna ceva, pe cand in Anglia sunt psihologi. Sunt arhicunoscute cazurile de coruptie, fals si furt intelectual. Ori, sa-mi fie cu iertate, in Anglia nimeni nu-si permite sa copieze la examene, sa plagieze lucrari, sa se insele singur, sa participe la un seminar nepregatit pentru ca riscurile sunt uriase. Un raport negativ al tutorelui sau un examen picat de doua ori duce la exmatricularea studentului. In Romania, sunt studenti care sustin examene de nenumarate ori si in final cu handsfreeuri. Scopul lor e sa aibe hartie pe care sa scrie licentiat. Si fac orice pentru asta. Mai nou e moda cu doua facultati. Imposibil aici. Un program fulltime te epuizeaza, n-ai timp nici de plimbari cu prietena. Iar daca ai familie sau job, atunci poti studia, dar part-time, adica trei ani. La ce folos impostura romaneasca? Sincer, nu am auzit niciodata de vreo exmatriculare pe motiv ca studentul nu a raspuns cerintelor academice, ca e incapabil intelectual sau lenes. Bineinteles cu exceptia indiferentei sau absenteismului. De ce? De ce exista paraziti in Universitate? Doar pentru ca platesc? Inacceptabil! Universitatea nu este azil. In Anglia si daca ai bani, si bani multi (mii de lire per an) si nu te duce capu’, stai acasa, ori faci altceva.
  2.  Munca si accentul pus pe studiul individual. Studentul este muncitor cu norma intreaga, iar profesorul este activ si interesat de evolutia propriului student. Studentul munceste sambata, duminica, noaptea, in vacanta. Nu pleaca in vacanta daca nu si-a terminat eseurile. Ori in Romania noi ne luam vacanta cu cateva zile inainte de termen. Scaunul profesorului nu este vesnic, se poate clatina de la an la an, de aceea sarcina este de a-si face datoria ad literam.
  3. Cercetarea ca parte esentiala a studiului. Profesorii sunt cercetatori in domeniu, practicieni, nu predau din carti. Studentul este si el implicat in cercetare si ia contact cu viata practic, aplicand ceea ce invata.
  4. Abilitatea de comunicare si intr-ajutorare pe care profii romani nu o impartasesc. Aveam profii in Sibiu care nici dupa 2 ani nu-mi raspundeau la salut. Eram prea mic pentru ei. Suportul acordat studentilor, de natura financiara, sociala, sau chiar spirituala este important. Universitatea asigura sali de fitness si capela de rugaciune. Structura universitatii permite dezvoltarea si organizarea studentului atat in viata de grup (societati studentesti si university-wide events) cat si de ‘familie colegiala’ (evenimente de colegiu). Ai de toate numa’ sa inveti.
  5. Pe urma, invatamantul universitar creeaza valori umane. Universitatea nu e o firma de prestari „servicii educationale” contracost, ci stimuleaza intelectul, motiveaza, incurajeaza lupta de idei, diversitatea, formeaza specialisti. Te invata sa argumentezi logic, sa sistematizezi informatia si sa evaluezi critic.
  6. Invatarea continua. Britanicii pricep altfel educatia. De exemplu, numarul de examene este infinit mai mic in Marea Britanie. Treci de anul intai fara sa dai niciun examen. Nu conteaza ca poti memora cifre si informatii (nu esti telefonist) ci conteaza cum poti selecta si folosi cunostinte in cursul anului. Studentii romani lenevesc intreg anul si memoreaza doar in sesiune, nopti la randul, cu doua, trei zile nainte de examen. A doua zi au uitat ce au tocit. Aici nu exista sesiune. Dar esti mereu in foc, prin lectura, prin eseuri, ca orice fel de scoala, de meserie. Si astfel evoluezi.
  7. Si in final relevanta si utilitatea studiului in piata muncii. Studiind iti creezi abilitati si compentente, tinta pentru piata muncii. In Romania exista aceasta discrepanta uriasa intre ceea ce se preda, partial inutil, si ceea ce ti se cere la locul de munca.

Profit de sederea mea aici si creez legaturi cu Romania

Mihai la Londra
Mihai la Londra
Foto: Arhiva personala

Pe langa participarea la cursuri, care iti ocupa intreaga zi, de la 9 la 5,6 pm, doua zile pe saptamana tot de la 9 la 5 am practica clinica in clinicile de specialitate. O activitate realmente esentiala. Totusi, incerc sa beneficiez si de celelalte avantaje ale unui student roman in Marea Britanie. Interesat de lectura, strabat fascinantele biblioteci si librarii universitare. Particip la conferinte (ca student, intotdeauna ai reducere la taxa de participare). Am depasit 25 (Paris, Praga, Berlin, Bologna, Roma, Oslo, New Delhi). Scriu cate un articol pe difere teme si atunci cand timpul imi permite, incep cate o pagina la o noua publicatie.

Profit de sederea mea aici si creez legaturi cu Romania. Anul trecut am organizat la Sibiu doua conferinte internationale cu profesori din Oxford. In urma cu cateva zile am invitat un profesor roman la Londra. O audienta de peste 400 de romani. Pe urma, realizez interviuri cu profesorii britanici pe care le public in Romania si pentru a-mi domoli dorul de casa participit la evenimentele organizate de Ambasada Romaniei, Institutul Cultural Roman, Fundatia Ratiu si biserica ortodoxa. Mai rar, dar intretin un blog cu informatii, interviuri si articole din domeniu psihologiei.

Londra este un grajd multicultural, o mahala, este obositoare, infiorator de scumpa si iti imputineaza viata

Marea Britanie nu o cunosc in detaliu. Oxfordul este un paradis teluric. Londra este un grajd multicultural, o mahala, este obositoare, infiorator de scumpa si iti imputineaza viata.

Din fire nu raman socat si nici macar suprins de ceva britanic. Insa memoria a retinut un fapt inedit. Era o tanti in Oxford, o simpla angajata la un centru de limba engleza, unde ma dusesem in mod obisnuit pentru a ma inscrie la un curs intensiv. Dupa o discutie de cateva minute, tanti cu pricina, a avut o atitudine puternic rasista si verbal agresiva, m-a trimis acasa. Am plecat secat de cuvinte. Multe zile m-am gandit ce-o fi fost in mintea ei. Regret ca n-am scris o reclamatie. Si mai e ceva: ingustimea mintii. Unii britanici sunt redusi mintal si limitati la legi si regulamente. Romanii sunt mai pragmatici, mai lucizi si mai isteti.

Imi place foarte mult ca studentul munceste si gandeste pana la epuizare. Imi place consumul de ceai si onestitatea fiecarei actiuni

Am umblat si-n alte tari, am studiat si in Italia, unde studentii romani erau binedispusi si se intr-ajutorau, discutau intre ei, insa spre surprinderea mea studentii romani din Oxford si Londra (si sunt destui) parca nu mai sunt romani, sunt britanizati completamente. Individualisti, invidiosi, reci si noncomunicativi. Nu exista o „comunitate de studenti romani”. Exista doar cate un roman pe care rar il intalnesti. La Londra, am intalnit o singura studenta part time. Romanul fuge de roman. In Oxford fiecare natie isi are propria asociatie. Grecii, italienii, turcii, se intalnesc saptamanal, organizeaza evenimente cultural-sociale, pe cand romanii nu.

Mi-e dor

De familie, de plimbari si discutii nocturne indelungate cu prieteni dragi, de locuri intime, de muzica la pian, de bunatatea romanesca si de sarutarile dragi irepetabile.

Scoala britanica te invata sa muncesti si cum sa muncesti, sa gandesti critic si cum sa gandesti

Sunt nevoit sa ma intorc in tara. Va marturisesc fara ipocrizie, caci sunt o persoana care se bucura de studiul in strainatati, dar care nu-si poate nici macar imagina o locuire indelungata intr-un oras strain. Fara indoiala, studiul in UK, imi va fi de mare utilitate, atat la nivel personal, caci nu mai sunt cel ce am fost, cat si profesional, prin multitudinea de cunostinte si competente dobandite.

Scoala britanica te invata sa muncesti si cum sa muncesti, sa gandesti critic si cum sa gandesti. Sa nu furi. Te invata sa-ti ceri si sa-ti pretuiesti drepturile si apoi sa-ti asumi responsabilitatile. Te invata cum sa faci stiinta si cum sa devii profesionist. Te invata sa respecti pe cel de langa tine, indiferent de cine ar fi. Sa recunosti atunci cand esti neputincios si sa ceri ajutorul. De exemplu in cadrul tutoriatului, acele intalniri saptamanale cu tutorele, extrem de necesare lamuririi cursului predat dar si pentru cresterea studentului.

In Oxford 60 % dintre studenti sunt studenti internationali din peste 150 de tari

Sunt atat de multe natii in universitate incat schimburile culturale nu ma mai intereseaza. In Oxford 60 % dintre studenti sunt studenti internationali din peste 150 de tari. Este o curiozitate de inceput dar odata constantand diversitatea de gandire si de comportament, interculturalitatea devine obisnuinta.

Locuiesc intr-o camera de camin cu un tip din sud-estul Africii, din Mozambic, un tip absolut normal, colegii de apartament sunt din India, femeia de servici e din Polonia, portarul din Pakistan, iar bucatarul din China. Fapte nesemnificative. Contactul cu acesti tipi, evident unii ciudati rau si bizari, te invata ceea ce noi, romanii uitam, ca exista si alti oameni care nu sunt romani, care nu gandesc romaneste si ca Romania este un punct minuscul pe harta lumii si fara rezonanta, fara istorie si fara cultura semnificativa. In continuarea aceleiasi idei, tinerii veniti la studii aici, sunt niste traseisti educationali, aventurieri, lipsiti de profunzimi si luciditate. In afara de notiuni de specialitate, nu ai ce invata de la ei.

Pe de alta parte, englezii au sesizat aceasta tragedie, a decaderii Imperiului Britanic si a disparitiei natiei lor. Calatoresc doua, trei ceasuri pe zi cu autobuzul sau metroul si trei parti din calatori nu sunt englezi. Trist.

Relatia cu profesorii

1.O relatie de respect mutual. Eu si Tu. Mihai si Adam, nu Dr Winstock, ceea ce dezvaluie mai mult decat o simpla formula de exprimare. Profesorii, medicii si psihologii nu poarta cravata, nici uniforma, tocmai pentru a elimina orice bariera, pentru ca studentul si pacientul sa fie egal cu profesorul/medicul. Apreciabila modestie. Fapte mici precum, mersul cu bicicleta sau servirea pranzului la aceeasi cantina, la aceeasi masa.

2. O relatie onesta si sincera. Proful nu se supara daca dupa curs il critici, sau ii spui ca a fost cel mai plictisitor curs. De fapt, dupa fiecare ora de curs, fiecare profesor iti ofera o grila de evaluare. Studentul „da note” profesorului, ceea ce in Romania nici pomeneala.

Perioada de acomodare de la Oxford

Jalnica. O perioada plina de anxietate si disconfort la care s-a adaugat ploaia zilnica nenorocita si toamna indelungata ce mi-a cauzat episoade depresive repetate. Britanicii sunt diferiti si au trecut multe luni pana sa miros ceea ce vor cu adevarat de la mine, cat de mult si cum trebuie sa invat.

Cat de mult conteaza pentru cariera programul pe care il urmez

Nu stiu. Nu stiu pentru ca nu stiu ce cariera voi urma. In Romania, viitorul apropiat este imposibil de definit, deci imprevizibil. Planurile sunt distruse a doua zi. Dar, indiferent de orientare, castigul este valoros.

Cum vad sistemul educational romanesc dupa experienta Oxford-ului si a cea de la Kings

Am imaginea unui batran chinez incapatanat, rautacios, prostut si corupt care se zbate singur intr-o apa noroioasa.

Dupa terminarea programului de la Kings

Am de gand sa bat la usi romanesti si sa depun CV-uri in vederea unui loc de munca care sa-mi ofere o minima remuneratie indispensabila supravietuirii. Ceea ce inseamna un cosmar.

Pasiunea mea pentru vinul rosu

Ooo. Excelent! Vinul rosu are semnificatii multiple. Imi exprim opinia personala. Vinul este superior berii prin miros, gust si calitate, nu creeaza gaze gastrice si nu e ingaduit sa-l consumi direct din sticla, ori la colt de strada, ci la masa impreuna cu un meniu ales, si alaturi de prieteni dragi. E simbolul barbatiei absolute si al aristocratiei. Consumul implica cumpatare si bun simt, armonie si eleganta, rafinament si farmec. Sanatate si longevitate. Nu trimite la alcoolism si nici la dependenta precum berea ori spirtuoasele. Trebuie sa fii educat pentru a aprecia un vin bun.

Bucurie mare am avut cand am vizitat Freud Museum la Londra

In primavara lui 2008, cu putine zile inainte de absolvire, am publicat „Freud sau religia”. A fost un dar pentru colegii si profesorii mei. Ideile se gasesc printre pagini. Insa trebuie sa retinem ca Freud nu a fost doar un ateu, ci o personalitate geniala si un psihoterapeut talentat si ca religia si psihologia nu sunt domenii exclusiv contradictorii. Bucurie mare am avut cand am vizitat Freud Museum la Londra, biblioteca persoanala, colectia de obiecte antice si canapeaua psihanalitica in original. Magnific.

Persoana care a jucat/joaca cel mai important rol in viata mea

Influenta formativa: sunt doua persoane, pe care le-am numit „reflexii ale Transcendentei” fara de care n-as fi fost eu. Ambii imi sunt mentori si uimitor niciunul nu are gradul de profesor universitar, ci lector. Din nefericire, unul e pensionat. M-au complesit prin inteligenta nativa, cunostintele enciclopedice, si m-au sustinut inca de la inceputuri.
Rad mereu, cand citesc ca ai nostri studenti eminenti in politice ori diplomatie s-au excitat la intalnirea unui fost presedinte sau a unui diplomat european. Personajii cu functii temporare. Peste 4 ani nimeni nu va mai auzi de ei. Ori acesti mentori, neindentificati si necunoscuti pe plan national genereaza adevarate capodopere.

Munca pentru reusita personala. Fara munca cinstita si tenace, nu ajungi niciunde. Nu ratati intalnirile cu personalitatile unice. Viata este o suma de intalniri. Trebuie sa ai incredere in valorile eterne, transcendentale, sa nu te limitezi la cotidian.

Sa eliminam lamentatia. Romania nu e atat de rea pe cat afirmam. Cei care cred ca fuga din Romania intr-o tara europeana precum Anglia le va produce o satisfactie enorma, se inseala. E o iluzie. Sa fim seriosi. Trebuie sa ne facem treaba oriunde am fi si orice rol am avea. Daca esti maturator pe strazi, fa-ti treaba in asa fel, incat nimeni sa nu mai vina a doua oara dupa tine .

INTERVIURILE MELE

INTERVIU. Student roman.Student european. Sibiu-Oxford. partea 2

mihaicopaceanu3 comentarii

Aventurile unui student sibian la Oxford

Mihai Copăceanu a publicat ,,Freud sau Religia”, a participat la conferinţe în jurul lumii şi a avut două burse de studiu în Anglia. În acest moment, urmează studii de master în psihologia dependenţei, la King’s College din Londra, după ce, în anul precedent, a studiat la  Oxford. Deşi acestea sunt evidente motive de mândrie, el dă dovadă de o modestie caracteristică doar oamenilor cu adevărat deosebiţi. A rămas cu picioarele pe pământ şi doreşte ca, la finalul studiilor, să se întoarcă în România. Mihai vorbeşte deschis şi cu sinceritate şi în partea a doua a interviului.

Universitatea Oxford este în top 10 al celor mai bune universităţi din lume şi are o tradiţie de aproape un mileniu, fiind cea mai veche instituţie de învăţământ superior din ţările anglofone. Care crezi că sunt principalele atuuri ale Oxforduluii?

 

Universitatea din Oxford se centrează pe seriozitatea procesului de învăţământ, centrat realemente pe student, dar din două părţi. Profesorii să-şi facă treaba. Şi şi-o fac. Ei sunt mentori. Iar dacă universitatea e mediu de formare, aceasta nu este posibilă fară mentori. Însă ai noştri nu sunt interesaţi să-şi instruiască studenţii şi nici studenţii nu-i trag de mânecă. În Oxford toate cursurile sunt interactive, studentul este îndemnat să fie atent, să lucreze pe text, la curs sau cu câteva zile înainte de curs, să se pregătească şi să gândească. E interactiv chiar dacă nu toţi profesorii, spre suprinderea mea, folosesc power point. Şi nici nu au nevoie. Sunt geniali. La fiecare curs se face prezenţă şi după fiecare curs studentul evaluează anonim structura, conţinutul, funcţionalitatea cursului şi conduita profesorului. Profesorul îţi oferă disponibilitatea sa din prima oră de curs – telefon, email şi orarul la care îl poţi găsi la birou. Şi este deschis întrevederilor, dezbaterilor şi mai ales criticilor. Ceea ce în Sibiu nici pomeneală. Am avut profesori care nici nu stăteau de vorbă cu studenţii, nici nu răspundeau la salut pe stradă, nici nu veneau la cursuri, iar, când veneau, citeau din propria carte şi dipăreau. În Oxford e o relaţie amiabilă între cei doi. S-a ajuns chiar să-şi spună pe nume. Întotdeauna sunt bucuroşi să te ajute în studiul tău.

Îmi amintesc de tutorele meu, căci îmi era milă de câte ori îl tot stresam. Şi m-a înţeles că doar eram un student din Europa de Est, ce parcă trebuia să o ia de la zero. Profesorii oxonieni sunt modeşti. Îmbrăcaţi în haine vechi, circulă cu bicicleta, cu trenul, cu autobuzul sau pe jos. Sunt profesionişti şi oameni de ştiinţă excelenţi, dar plini de modestie şi discută cu tine ca şi un părinte. Nu sunt însetaţi de titluri, bani sau publicaţii. Un profesor bun publică o carte sau cel mult două, care-l vor consacra. Decanul colegiului era la fel de special. În prima zi m-a primit la el în birou pentru o sesiune de orientare, însă mi-a oferit şi un ceai englezesc, mi-a povestit despre colegiul Balliol la care studiam, iar apoi mi-a oferit un manual cu toate îndatoririle mele. După o oră şi jumătate mi-a prezentat colegiul începând cu biblioteca, cantina, sălile de curs şi terminând cu portarul. Pentru că era şi capelanul colegiului discutam aproape săptămânal. În primele zile a venit cu mine la bibliotecă şi am luat cărţi pe legitimaţia sa, căci a mea încă nu era finalizată. În Sibiu acest comportament al profului nu există decât cu puţine excepţii. Din câţi profesori am cunoscut, şi am cunoscut destui, doar doi (şi un fost Decan) şi culmea, Rectorul, au fost deschişi şi m-au primit de fiecare dată.. Dar am stat şi la uşa altor profesori aproape ceasuri la rând, m-au primit 3 minute şi m-au rejectat ca pe un cerşetor. Rectorul din Sibiu are meritul unic căci e deschis studenţilor şi pleacă urechea la cererile lor. Lunar, exista o întâlnire cu studenţii, ceea ce nu cred să fie în alte instituţii de învăţămând din ţară. Şi nici la Oxford.

Apoi achiziţia de cunoştinţe şi abilităţi practice. Eu îţi spun doar situaţia ştiinţelor sociale. Nu ştiu cum e la alte facultăţi. Însă absolvent de Oxford şi intrat în câmpul muncii nu rămâi ca „picat din Lună”. Practica înseamnă realmente practică. Ca psiholog, practica nu înseamnă doar o simplă vizită la Psihiatrie sau la un centru de copii unde stai la poveşti cu psihologul sau îţi aduce un pacient pentru 5 minute. În Sibiu am avut odată în orar practică, nu a existat nicio oră, niciunde şi evaluarea a însemnat un semireferat. Trist. Primul interviu cu un pacient englez  a însemnat 3 ore. ,,Clinical placement” înseamnă două zile pe săptămână, timp de 4-5 săptămâni per trimestru, de dimineaţa până seara. Un fel de rezidenţiat. Seminariile nu sunt prezentări de referate plicticoase. Însă există un singur avantaj, şi anume voluntariatul. Am fost povăţuit să fac cât mai mult voluntariat. Altfel nu înveţi. De exemplu, interesat de boala psihică, am mers la Spitalul de Psihiatrie pentru a învăţa cât se putea de la pacienţi şi medici, cu grupa mea, cu grupa altora dar şi cu un an înainte, alături de colegii mai mari.

Universitatea Oxford este sinonimă cu performanţa şi cu profesionalismul, de aceea mulţi studenţi din toată lumea şi-ar dori să înveţe acolo, dar puţini reuşesc. Cum ai putea descrie studentul tipic de la Oxford?

 

Studentul este atât o persoană ce trebuie să gândească, cât şi un muncitor 12/24. Nu este scanner, care să memoreze ceea ce i s-a oferit. Ceea ce lipseşte instituţiilor de învăţământ din ţară este tutoriatul, o metodă de transferare a cunoştinţelor mult mai interactivă decât la seminar, care de obicei e ,,one-to-one”. Studentul are săptămânal o oră în care se întâlneşte cu tutorele său, în funcţie de disciplină, unde este rugat să discute chestiunile nepricepute la orele de curs, dar şi obligat să prezinte lucrări (nu referate compilate. La noi unele referate erau adevărate copy-paste-uri şi aveau 3, 4 cărţi la bibliografie. Jalnic). La finele fiecărui trimestru, studentul este evaluat şi primeşte un raport de la fiecare tutore. De fapt, studentul nici nu vede raportul, ci doar Decanul este cel care îl examinează. Un număr de rapoarte negative poate rezulta cu exmatricularea. Cu alte cuvinte, dacă nu eşti serios, silitor şi nu-ţi îndeplineşti îndatoririle, nu ai de ce să pierzi vremea, pleci din Universitate. Şi nici Universitatea nu pierde vremea cu tine. Concurenţa este extraordinar de mare, iar locul tău e valoros. Dar asta este posibil şi pentru că disciplinele sunt puţine, iar studenţii, de zece ori mai puţini decât la noi. Învăţâmântul de calitate nu se face cu turma. Poate părea dur, însă este dur. Căci studenţii de la Oxford muncesc în fiecare zi, inclusiv duminica, până către miezul nopţii. Am fost uimit când, în vacanţa de iarnă, doi colegi au rămas încă o săptămână în Universitate, căci nu-şi terminaseră lucrările. Ori cerinţele acestea nu sunt prezente în România. Nu am auzit niciodată de vreun caz de exmatriculare a unor studenţi slabi la învăţătură. De ce nu? Doar universitatea nu are statul de azil pentru ocrotirea invaliziilor mental sau studenţilor paraziţi.

Să-ţi spun ceva şi mai dur. Sistemul e atât de dur, încât ori faci faţă, ori cedezi. Acum doi ani, citeam în ziarul studenţilor din Oxford (apropo care e ziarul celor din Sibiu? Unde e vocea lor?), că un doctorand din Coreea a cedat de-a binelea. Şi-a prezentat a doua oară lucrarea de doctorat în vară şi a primit din nou un calificativ nefavorabil şi un termen de revizuire de şase luni. Doctorandul îşi planificase întoarcerea în ţară şi căsătoria imediat, sătul de 4 ani de Oxford, însă a fost găsit spânzurat a doua zi în propria cameră din colegiu. Studentul român este clientul universităţii şi superior profesorului, căci el plăteşte. Pentru el, facultatea e prilej de distracţie şi chefuri în cămine. Citeşte doar în sesiune şi atunci rar. Copiază. Profesorii români, pentru a-şi menţine postul, permit studenţilor să copieze sau să se prezinte la examene, chiar dacă nu au prezenţele minime cerute. Imposibil în Oxford. Aici este marea problemă a învăţământului românesc. Şi de aceea calitatea nu se vede.

 

Te-ai bucurat deja de multe succese, deşi încă nici nu ai terminat studiile. Ce planuri de viitor mai ai?

 

Dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să zămbescă, spune-I planurile tale. Cincinalele erau o tâmpenie. Din moment ce nu  ştii ce-ţi oferă clipă următoare, (de exemplu, nu ştiu dacă voi putea să termin interviul ăsta),  e o ipocrizie să-ţi faci planuri. Ţi-am spus. Nu noi decidem pentru noi. A, la vară mă însor. Şi după două săptămâni îl vezi iubind pe alta. Dacă m-ai fi intrebat înainte de absolvire ce planuri, am ţi-aş fi răspuns că mă pregătesc pentru un examen de profesoraş la ţară, dar m-am înşelat. Aşa că nu am planuri.

Sunt sigură că ai călătorit în multe locuri şi ai văzut cum se trăieşte şi cum se munceşte în alte ţări. Unde ţi-ai dori să locuieşti şi să profesezi?

 

Bineînţeles că în România. Într-un oraş mic şi paşnic. Printre oamenii care au nevoie de contribuţia mea şi cărora le-aş putea fi de folos, fie că e vorba de mediul academic, clinic sau altundeva. De ce? „Pentru că nicăieri nu e bine ca acasă”.

Fiind absolvent al Facultăţii de Teologie şi masterand în psihologie, trebuie să te întreb: ce îţi place cel mai mult să studiezi?

 

Psihologia. Dar aş mai adăuga: tot ce devine interesant pentru mine. Şi aici nu am previziuni. Căci m-a pasionat puternic psihanaliza,  apoi psihologia religiei, iar acum psihologia dependenţei. Sper să nu dispară prea repede.

Pe unde ai călătorit şi unde ţi-a plăcut cel mai mult?

 

Cred că te referi la ţări străine. Majoritatea călătoriilor mele, cu excepţia Italiei, s-au datorat exclusiv participărilor la conferinţe, deci nu vizite de dragul vizitelor. Aş începe cu Bologna, Roma, Praga, Berlin, Oslo, Londra, Birmingham, Paris, Viena, şi aş încheia cu New Delhi. Mi-a plăcut foarte mult în fiecare oraş, căci am mers pentru a obţine în mod direct informaţie şi ştiinţă de calitate. Am găsit ce căutam şi totodată am întâlnit specialişti buni, cu care am legat prietenii şi colaborări. Nu mi-a plăcu, căci în toate aceste locuri nu mi-am permis să vizitez mai nimic din ceea ce era de vizitat pe bani. A trebuit să locuiesc în hosteluri alături de şapte-zece necunoscuţi în cameră, să dorm pe jos şi să mănânc în principiu doar sandwichuri oferite gratis de organizatori. Nu e deloc plăcut. Pe de altă parte, la un moment dat te plictiseşti să vizitezi. Pentru că nimic din lume nu-ţi poate dezvălui ceva mirific, în afară de natură, creaţia Creatorului. Oraşele sunt zidite de om, după poftele şi posibilităţiile oamenilor, conform neputinţei umane şi din diferite materiale de construcţii.

Povesteşte-mi puţin despre pasiunile tale.

 

Puţin e un cuvânt bine ales, pentru că despre pasiunile mele nu-ţi pot povesti mult. Oamenii în general răspund simplu: muzica, sportul, căţăratul, călătoriile. Eu nu am un răspuns cert. Dar îţi voi spune că în prezent sunt interesat de psihologia dependenţei, că prefer liniştea, discuţiile cu prietenii, cărţiile alese, vinul roşu, parcurile englezeşti şi… cam atât.

Ce eveniment din viaţa ta ţi-a adus cea mai mare satisfacţie?

 

Satisfacţia e o senzaţie lipsită de durată şi consistenţă. Evenimente precum absolvirea, lansarea primei cărţi, prima dragoste, studierea la Oxford, oricât de intense au fost la un moment dat, odată cu trecerea timpului îşi pierd valoarea şi devin nişte simple amintiri.

Fiind unul dintre puţinii studenţi români care învaţă la universităţi atât de bine cotate şi care vor să se întoarcă în ţară, aş dori să te întreb ce părere ai despre societatea românească din ziua de azi.

 

Deşi e groaznică, căci oamenii sunt groaznici, tind să fiu optimist. Cu toate cutumele noastre de corupţi, leneşi, mincinoşi, hoţi, lipsiţi de bun simţ, cred în forţa tinerilor şi în bunătatea şi mila lui Dumnezeu, care iubeşte omul şi nu-l lasă să piară.

Teodora CINDREA

(Sibiu Standard, 22 octombrie 2009)

INTERVIURILE MELE

INTERVIU. Student roman.Student european. Sibiu-Oxford

mihaicopaceanu1 comentariu

Aventurile unui student sibian la Oxford

Mihai Copăceanu este un tânăr de 25 de ani masterand în psihologia dependenţei, la King’s College din Londra. În anul precedent, a studiat la presitigioasa universitate Oxford, dobândind o experieţă inegalabilă. Mihai este un student cu o pasiune ieşită din comun pentru tot ceea ce face. Realizările lui pot părea surprinzătoare pentru un tânăr de vârsta lui şi, cu siguranţă, au contribuit la atingerea unei maturităţi şi a unei profunzimi rar întâlnite. A publicat o carte, ,,Freud sau religia”, a luat parte la numeroase conferinţe în jurul lumii şi a beneficiat de două burse pentru a studia în Anglia. El împărtăşeşte puţin din experienţa sa în acest interviu în două episoade, primul fiind publicat mai jos, iar al doilea urmând să apară în numărul viitor.

De la Blaga la Oxford

De ce ai ales în mod special Oxfordul?

În primul rând nu eu l-am ales, ci el m-a ales pe mine. Am rămas uimit în septembrie, când încă eram la Sibiu, constatând că la unele facultăţi nu se ocupaseră sutele de locuri cu taxă. Ceea ce în Oxford n-o să vezi niciodată. Aici, doritorii trimit aplicaţii, iar, dacă acestea trec de primul prag, sunt chemaţi la interviuri şi într-un final primesc un loc la universitate, care poate fi condiţionat. E un proces anevoios şi de durată (luni de zile).

În al doilea rând, tata m-a îndemnat să merg acolo. Eram în prag de absolvire la ULBS şi începusem să trimit aplicaţii şi dosare la diferite facultăţi din Europa. Personal, îmi doream să studiez la Vatican, însă tata a insistat că, dacă voi primi răspunsuri pozitive, negreşit să aleg Oxford. Cu sinceritate îţi mărturisesc că nu ştiu de ce nu am fost atât de entuziasmat pe cât ar fi trebuit să fiu. L-am ascultat, gândindu-mă în final că, dacă tot e să plec din ţară cu o bursă de studiu, să încerc să studiez acolo unde există excelenţă maximă. Adică să nu pierd vremea. Dacă tot vrei să faci un lucru, fă-l excelent.

Dar a treia parte a răspunsului e cea mai importantă. Potrivit credinţei mele, nu noi decidem pentru noi, noi doar ne propunem, dar Dumnezu dispune. Dacă m-ai fi întrebat înainte de absolvire ce aş fi făcut, ţi-aş fi răspuns că singura posibilitate e să fiu un profesoraş într-un sat din România. Zarurile însă nu sunt în mâna noastră. Munca mea a fost doar de natură scriptică, eseuri, recomandări, traduceri şi legalizări, CV-uri, însă Altcineva a decis să ajung la Oxford.

Universitate cu studenţi din 150 de ţări

Cum a fost adaptarea la viaţa din Anglia?

Oxfordul e un oraş universitar unic, pentru că aici se regăsesc studenţi din peste 150 de ţări. Totuşi, diversitatea nu a constituit o problemă pentru mine, ci un rar prilej. Un alt avantaj al Oxfordului, spre deosebire de Londra, este lipsa agitaţiei. E mic şi linistit, ceea ce îl aseamănă foarte mult cu Sibiu. Străzi tăcute, parcuri largi, veveriţe în faţa caselor, clădiri vechi, biciclete, toate au înlesnit acomodarea mea. Însă am trecut şi prin momente grele, mai ales în prima săptămână, cauzate de toamna îndelungată, de frig şi de ploaia zilnică. E trist şi uşor depresiv, dacă nu poţi accepta că în Oxford vremea rea este chiar rea.

Ce te-a surprins cel mai mult?

M-a surprins seriozitatea lucrului făcut. Din curiozitate şi pentru că statutul permitea, am asistat la cursuri de la diferite facultăţi, însă nu am gasit un curs plictisitor şi niciun profesor mincinos sau care să întârzie. Fiecare informaţie era transmisă în mod direct şi clar. Chiar refuzul. Deşi mi se părea tranşant, era de fapt onest. Cred că acest răspuns are o puternică amprentă culturală. Apoi m-a surprins superficialitatea englezilor. Zâmbetul forţat, salutul ipocrit ,,Hallo! How do you do?” şi ritualismele seci (conduita din timpul mesei, cravata şi sacoul, ceaiul in exces). Toate acestea, alături de propriul mod de viaţă, sunt factorii care împiedică prietenia. Cu o singură excepţie (excepţie, pentru că individul, deşi englez, trăise mulţi ani în Răsărit) nu am reuşit să mă împrietenesc cu niciun englez. Prietenii mei, puţini, erau tot din alte ţări. Or, românii aici sunt mult superiori englezilor. 

Ai dat peste ceva neplăcut la Oxford?

Două chestiuni nu mi-au plăcut defel. Întâi sfinţenia legii. Pentru englezi, legea este supremă omului, indiferent că e vorba de o regulă banală la bibliotecă, de o regulă în defavoarea pacientului la spital sau o lege stupidă de circulaţie. Legea este pentru om. Or, omul suferă şi pierde din cauza legii, în Anglia. Legea îi limitează şi îi transformă în sclavi şi roboţei. Îţi dau cateva exemeple: ai intarziat 2 minute la cantină, nu mai primeşti mâncare, medicul şi-a încheiat programul, poţi să rămâi pe stradă sau să revii a doua zi, un profesor va ieşi brusc din sală la ora fixă, deşi aveai o întrebare importantă. A doua chestiune este homosexualitatea. Ştiam foarte bine că există destui homosexuali în Anglia, dar mă deranja nu faptul că îi vedeai pe străzi, ci aroganţa, imbecilitatea şi lipsa exagerată de bun simţ cu care se afişau.

Ce a însemnat pentru tine experienţa de acolo?

E o întrebare prea complexă pentru un interviu. Ştii, de curând deţinem paşaportul ce ne permite să vizităm diverse locuri frumoase. O singură zi petrecută într-un loc deosebit rămâne memoriabilă. De exemplu, ai văzut Parisul în timpul liceului şi n-ai mai avut a doua şansă, dar toată viaţa îţi vei aminti cu bucurie. În ceea ce priveşte Oxfordul, e îndeajuns un fir de praf pe pantofi, o zi şi tot a însemnat ceva. Darămite un an sau doi de studiu. Pe scurt, a însemnat un ,,germene de idei”, expresie folosită de un psihiatru drag mie, drept pentru care s-au şi născut idei bune, idei de viaţă, dar şi practice, adică două conferinţe la Sibiu, cu invitaţi din Oxford, articole şi proiecte editoriale. Apoi,  întâlniri cu profesori inţelepţi, oameni cu inimă mare şi de un rar profesionalism. A însemnat exerciţiul studiului în biblioteci uriaşe şi multă muncă. Miros de Ev Mediu, prietenii şi spiritualitate, formare pentru tot restul vieţii.

Cum a fost revenirea în ţară?

Am avut un sentiment ambivalent. Pentru că Sibiul îşi găsise un loc prea mare în inima mea, m-am bucurat tare la întoarcere. Venisem acasă. Dar emoţia şi dorul au trecut în câteva zile şi a apărut râvna după ce-am pierdut. Urâciunea pustiirii şi dispreţul pentru nimicuri. Ce era de făcut? Ambasadorul Jinga de la Londra ne avertiza că, odată întorşi în ţară, nimeni n-o să ne aştepte cu pâine şi sare.

Lux la ULBS şi performanţă la Oxford

Ce diferenţe găseşti între universitatea din Sibiu şi cea din Anglia?

E un subiect de carte groasă. Diferenţele sunt interesante şi îţi multumesc că mi-ai pus această întrebare. O să-ţi răspund pe larg. Întâi, diferenţele se pot înţelege uşor dacă ne privim puţin istoria. Învâţământul sibian, cu excepţia celui teologic, nu are o istorie prea îndepărtată. Şi de aici întrega explicaţie. Prin anii ‘40 erau doar vreo 2000 de studenţi, apoi a urmat un moment de succes, timp de câţiva ani, când au venit profesori celebri de la Cluj şi, abia după 1990, Universitatea s-a înălţat pe propriile picioare. În schimb, în Oxford, şcoală se face de aproape un mileniu, de la 1096. Noi nici nu existam ca naţiune. Astfel că, indiferent de situaţia ţării, de război, de foamete, de pace, întotdeauna, de la acea dată, în colegiile bisericeşti – căci Biserica a fondat Oxfordul – se făcea şcoală, cultură iar, mai târziu, ştiinţă. În ultimii ani, University of Oxford a oferit 47 de laureaţi ai premiului Nobel.

Dacă aruncăm o privire generală asupra universităţii din Sibiu, ea stă foarte bine la capitolul organizare internă, fonduri, număr de studenţi, bibliotecă, condiţii de studiu, cămin, cantină, proiecte, conferinţe internaţionale şi parteneriate. Dar cât de mult valorează astea? Spre uimirea mea, dar poate şi a dumneavoastră, în Oxford lucrurile sunt puţin diferite. Să le luăm pe rând. În Sibiu, mai toate clădirile universităţii sunt moderne, recent renovate sau chiar noi. Gresie şi faianţă, internet şi termopane. Confort şi extaz. Excelent! Ei, în Oxford nu am găsit în toată universitatea vreun termopan. Dimpotrivă, englezii îşi iubesc tradiţia şi, în loc să cumpere termopan sau mobilier nou, care bineînţeles au calităţiile lor, păstrează aceleaşi obiecte de secol XIX sau şi mai de demult, pe care le vopsesc din când în când. Sala de cursuri, cantina fiecărui colegiu şi căminele au aceeaşi înfăţişare precum în Evul Mediu. Ţi-e mai mare dragu’ şi frigu’. Şi nu glumesc. Când am intrat prima oară în Christ Church College am crezut că mă regăsesc într-un muzeu şi am intrebat un coleg: unde-i cantina? Aceea era. Dormitoarele,  asemenea. Eu locuiam într-o cameră cu ferestre din fier vechi, cu mobilier şi mai vechi şi scârţâitor (uşa de la dulap se închidea doar cu hârtie), dar aceeaşi cameră avea şemineu şi wireless. Biblioteca evident că deţine mult mai multe cărţi decât la Sibiu şi cărţi recente. Numai la Bodleian Library găseşti peste 8 milioane de cărţi. Fiecare carte publicată în Anglia este primită aici. Iar cartea, odată cerută, o ai pentru lectură câteva săptămâni. În schimb, în România, bibliotecarii sunt isterici şi cărţile nu se împrumută acasă. De ce? Păi ca să stea în biblioteci. Şi de aici industria xeroxurilor. Află că în Oxford nu există xeroxuri publice. Da, o carte se citeşte în bibiotecă, dar şi acasă. Şi noua bibliotecă din Sibiu, după câte am văzut, este remarcabiă. Însă cine şade în ea? Astă vară eram aproape singur. Şi aici e marea diferenţă dintre Sibiu şi Oxford. Dacă noi pornim învăţământul de la anexe, rămânem fără esenţă. Când mă gândesc că cererile studenţilor noştri în consiliu sau la întâlnirile cu domnul rector se refereau doar la chestiuni de ordin material, gen vrem alt meniu la cantină, zâmbesc. Confortul e adevărat că ajută studiului. Însă aminteşte-ţi că domnul Noica a scris ,,Tratatul de Ontologie” pe o tăbliţă ce o ţinea pe genunchi, în vârf de munte, într-o cămăruţă unde iarna apa se transforma în gheaţă. Numără câte tratate au scris discipolii lui, prin fotolii de miniştri sau director de prestigioasă editură. Niciunul. Or,  universitatea nu este nici hotel de cinci stele şi nici firmă de livrări servicii luxoase, chiar dacă plăteşti. E un loc special dedicat studiului şi formării personale şi profesionale.

Teodora Cindrea

(publicat in Sibiu Standard, 20 octombrie 2009)