Sigmund Freud (1856–1939)

Comunitatea ştiinţifică din lumea întreagă, dar mai ales cea din patria-mamă, omagiază anul acesta
printr un număr impresionant de manifestări cultural-ştiinţifice împlinirea a 200 de ani de la naşterea părintelui evoluţionismului, adică Charles Robert Darwin. Tot în acest an, mai precis în luna septembrie, se împlinesc 70 de ani de la moartea părintelui psihanalizei: Sigmund Freud. Despre personalitatea şi moştenirea psihanalistului vienez voi vorbi în rândurile ce urmează. Sigmund Freud este considerat a fi una dintre cele mai influente minţi conform clasamentului „Top 100 Thinkers of the Twentieth Century“, publicat în revista americană Time Magazine (numărul din 29 martie 1999). Dincolo de orice fel de evaluare subiectivă, consider că Freud s-ar putea lupta, dacă nu pentru poziţiile de vârf, cel puţin pentru primele zece locuri din lista celor mai mari gânditori ai secolului trecut. Şi o să vedem de ce.

Să ne reamintim

Cu doar trei ani înainte de apariţia lucrării On the Origin of Species, la unsprezece ani după naşterea lui Friedrich Nietzsche în Röcken şi în plină epocă feuerbachiană, se naşte la Freiberg (azi Pribor, Cehia) la 6 mai 1856, dintr-un tată comerciant aflat la a treia căsătorie (Jacob Kolloman Freud) şi dintr-o mamă mai tânără cu 20 de ani decât tatăl (Amalia Malka Nathanson), cel care va fi supranumit întemeietorul psihanalizei, Sigismund Schlomo Freud.

Cariera

Interesul şi curiozitatea pentru structura şi funcţia sistemului nervos îl determină să-şi înceapă cariera în 1876 ca cercetător la Institutul de Fiziologie al lui Ernst Wilhelm von Brücke. Aici se va preocupa îndeaproape de studierea măduvei spinării la Ammocoetes Petromyzon şi va avea notabile contribuţii ştiinţifice prin publicaţii în special în ceea ce priveşte efectul analgezic al cocainei. La 31 iulie 1882 (tot din motive financiare) se mută la Spitalul General din Viena, lucrând în paralel şi la Institutul de Anatomie Cerebrală. Dându-şi seama repede că nu deţine instrumente de studiu eficiente, că biologia nu era suficient de matură pentru a explica procesele cognitive, Freud trece de la fiziologie la bolile nervoase. Studiază câteva luni la Paris, sub conducerea neurologului Jean Martin Charcot, învaţă cum să utilizeze hipnoza în terapia isteriei şi la 25 aprilie 1886 îşi deschide un prim cabinet de psihiatrie pe strada Rathaustrasse nr. 7, cu scopul tratării „bolnavilor de nervi“. La 13 septembrie 1886 se căsătoreşte cu iubita sa din tinereţe, Martha Bernays [3]. Semnalez alte două momente importante pentru cariera psihanalistului: întâi numirea ca Privat-Dozent în Neuropatologie în cadrul Universităţii din Viena la 18 iulie 1888 [4] şi semnarea de însuşi împăratul Franz Iosif a decretului prin care i se oferea titlul de Profesor Extraordinarius la 5 martie 1902 [5].

Freud îşi continuă munca în domeniul clinic în colaborare cu Josef Breuer, practicând hipnoza şi catharsis-ul. Deoarece observă că nu poate obţine rezultate miraculoase prin hipnoză, renunţă la aceasta şi gândeşte o nouă tehnică terapeutică, prin care se va folosi de mecanismul psihologic al asocierii de idei (pacientului i se solicita să verbalizeze tot ce-i trece prin minte) pentru a evoca amintiri esenţiale. Această tehnică va permite o adâncire treptată în străfundurile psihicului, redescoperind conţinuturi inedite, ceea ce înseamnă că asocierile libere nu erau atât de libere precum se credea, ci dimpotrivă, ele erau determinate de un conţinut subconştient care ulterior era supus analizei şi interpretării psihanalistului [6]. Pacienţii lui Freud erau în mare parte femei distinse ale aristocraţiei secolului al XIX-lea. Freud constată la aceste paciente simptome ce nu prezentau cauze organice (de exemplu paralizia membrelor). De aceea a încercat să identifice elemente comune la fiecare pacient. Tot prin intermediul asocierii libere a descoperit existenţa unor seducţii, a unor traume şi abuzuri sexuale în copilărie. De asemenea, folosind metoda interpretării viselor (visul, conform lui Freud, reprezintă calea regală spre inconştient) a descoperit faptul că visul nu are doar o valoare simbolică, ci şi o structură asemănătoare simptomului nevrotic.

Cu timpul, medicii vienezi devin interesaţi de noua metodă de terapie a profesorului Freud. Astfel că la invitaţia lui Freud se vor aduna în fiecare miercuri seară (Societatea Psihanalitică de Miercuri) în casa de pe Berggase 19 pentru a dezbate cazuistica clinică a psihanalistului [7]. Treptat lor li se vor alătura şi medici din alte ţări. Cu toţii vor contribui la răspândirea psihanalizei în întreaga Europă, dar şi în America (mai ales în urma vizitei şi conferinţelor lui Freud la Clark University) [8]. Astfel, se vor înfiinţa societăţi psihanalitice în marile oraşe ale lumii, se vor organiza congrese internaţionale de psihanaliză şi se vor fonda noi publicaţii psihanalitice (revista Imago). Primul congres internaţional de psihanaliză se va desfăşura la Salzburg în 1908, când Freud va vorbi neîntrerupt timp de cinci ore despre nevroza obsesivă a „omului cu şobolani“ [9].

Freud a fost nu doar un practician excelent, ci şi un om al scrisului. Opera freudiană cuprinde peste 110 titluri. Prima lucrare publicată, în 1891, reprezintă un studiu despre afazie. O lucrare celebră scrisă în colaborare cu Josef Breuer, în care este descris cazul Annei O. (Bertha Pappenheim), caz care va face carieră, este Studii asupra isteriei (1895). În 1899 apare Interpretarea viselor, carte care îi va aduce un real renume psihanalistului. Alte cărţi importante sunt Psihopatologia vieţii cotidiene (1904), Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii (1905), Micul Hans (1909), Totem şi tabu (1913), Prelegeri de introducere în psihanaliză (1917), Dincolo de principiul plăcerii (1920), Eul şi Sinele (1923) şi Moise şi monoteismul (1938).

Ultimii ani

Sănătatea lui Freud începe să se clatine odată cu descoperirea unui ţesut palatin cancerigen. Din 1923 şi până la finele vieţii, Freud va suferi multiple intervenţii chirurgicale (peste 20). Însă gloria sa va continua. În 1930 i se oferă premiul Goethe din partea oraşului Frankfurt ca urmare a propunerii poetului Alfred Döblin. Cinci ani mai târziu este ales membru al The Royal Society of Medicine, iar în 1936, cu prilejul împlinirii a 80 de ani, primeşte o adresă omagială semnată de 200 de scriitori şi artişti, printre care amintesc pe Thomas Mann, R. Rolland, S. Zweig şi V. Woolf. În primăvara anului 1938, trupele germane invadează Viena. Naziştii îi scotocesc casa, îi ard cărţile şi îi persecută familia. În urma unor demersuri îndelungate şi anevoioase şi cu sprijinul lui Ernest Jones, a prinţesei de Grecia, Maria Bonaparte, şi a preşedintelui Roosevelt, la 4 iunie 1938 Freud reuşeşte să părăsească definitiv Viena, stabilindu-se la Londra. Surorile sale îşi vor găsi sfârşitul în lagărele naziste. La Londra va oferi puţine consultaţii, însă este vizitat de personalităţi de seamă, printre care şi pictorul Salvador Dali. Tot de la Londra va coresponda cu Albert Einstein
pe tema păcii. La 23 septembrie 1939, la ora 3 dimineaţa, măcinat de cancerul de care suferea, Sigmund Freud se stinge din viaţă.

Moştenirea lui Freud

Ne întrebăm ce a rămas în urma lui Freud. Modest fiind, psihanalistul şi-a dat seama de limitele instrumentelor de investigaţie terapeutică, de slăbiciunea teoriilor sale, dar a rămas încrezător în forţa ştiinţelor viitoare care vor putea oferi umanităţii noi descoperiri importante, unele chiar contrare propriilor sale teorii: „Nici un critic nu este mai capabil decât mine însumi să sesizeze clar disproporţia dintre problemele şi soluţia pe care le-o dau şi, ca îndreptăţită pedeapsă ce o voi primi, nici una dintre regiunile psihice în care am pătruns, zone neexplorate de nici un muritor până la mine, nu-mi va purta numele sau se va supune legilor mele“10.
Moştenirea freudiană este neîndoielnic valoroasă şi foarte extinsă. De aceea îmi este imposibil să ofer detalii despre întreaga moştenire freudiană. Îmi propun doar să subliniez succint cele mai importante puncte ale moştenirii sale.

Psihanaliza – metodă terapeutică şi ramurile fiice

În primul rând, Sigmund Freud ne a lăsat psihanaliza. Întotdeauna numele Sigmund Freud va fi asociat psihanalizei, deoarece a fost fondatorul ei. Însă criticile ce loveau psihanaliza din toate părţile nu au întârziat să apară. Kasimir Birk, un tânăr de origine germană, a identificat paisprezece critici aduse doctrinei psihanalitice. Bunăoară, psihanaliza este o ştiinţă: materialistă, naturalistă, scepticistă, mecanicistă, evoluţionistă, raţionalistă, empiricistă, pozitivistă, relativistă, fiziologistă, biologistă, psihologistă, istoricistă şi ateistă [11]. Cu toate acestea, psihanaliza ca metodă de terapie s-a răspândit repede în întreaga lume. Din Franţa până în Brazilia şi New York, astăzi, zeci de mii de psihanalişti freudieni încearcă să vindece psihicul bolnav respectând teoriile psihanalitice freudiene [12]. Deci Freud ne-a lăsat un model de psihoterapie serioasă, care se adresează unor categorii de bolnavi psihic. De ce am subliniat „serioasă“? Două motive vor fi suficiente. Întâi pentru că analiza personală, formarea psihanalitică şi supervizarea, cu alte cuvinte cerinţele pentru un viitor psihanalist necesită o bună pregătire intelectuală dar şi practică într o perioadă îndelungată de timp (7–8 ani). Pe de altă parte, cura psihanalitică nu înseamnă un Nurofen de trei ori pe zi şi nici nişte simple exerciţii de respiraţie şi concentrare timp de câteva săptămâni, ea durează întotdeauna un număr necesar de ani. Însă moştenirea psihanalistului nu se reduce doar la psihanaliză. Aş putea afirma că moştenirea sa este la fel de complexă ca şi cea a lui Darwin. Teoriile sale au influenţat multe domenii, ceea ce face imposibil de măsurat cu exactitate influenţa lui Freud sau chiar izolarea domeniilor în vederea examinării acestor influenţe [13].

Post-freudienii

Pe urmele teologului catolic Hans Küng trebuie şi noi să evităm două mari greşeli: a) întâi, greşeala pe care o fac în special teologii, care văd în Freud doar un ateu, un materialist şi un pan-sexualist şi b) greşeala psihologilor care văd în Freud doar un psiholog, un psihoterapeut sau un psihanalist [14]. Cert este că datorită teoriilor freudiene imaginea noastră despre om s-a schimbat în era postfreu¬diană şi multe aspecte ale activităţii ce definesc condiţia umană s-au clarificat [15]. Astăzi numărul şcolilor psihoterapeutice, care, fie că ne convine sau nu, s-au desprins din psihanaliza freudiană, a crescut considerabil. Reprezentanţii acestor şcoli nu trebuie să uite că întemeietorii lor, adică Jung, Adler, Rank, Lacan, Bowlby, Frankl, Erickson sau Fromm, chiar dacă într-un final l-au criticat pe Freud, nu ar fi existat fără Freud.

Un nou model al psihicului. Inconştientul

Freud nu este descoperitorul inconştientului. Referinţe la inconştient regăsim şi în operele filosofilor (Kant, Schelling, Schopenhauer), însă el îi oferă o nouă valoare, îl cercetează cu atenţie şi accentuează rolul predominant al inconştientului în cadrul dinamicii psihice şi asupra comportamentului uman. Inconştientul i se revelează lui Freud ca urmare a practicii clinice, când în urma analizei cazurilor clinice identifică o relaţie anume între inconştient şi disfuncţiile nevrotice cauzate de reprimări sexuale. Pe lângă inconştient, psihicul uman, în viziunea psihanalistului, cuprindea conştientul şi preconştientul (prima topică). Comparând mintea umană cu un gheţar, Freud numeşte partea de la suprafaţa apei „conştient“, iar partea aflată sub nivelul apei „inconştient“ (das Unbewusste). Inconştientul este deci partea cea mai dominantă, depozitul tuturor impulsurilor şi dorinţelor, a conţinuturilor psihice refulate, neaccesibile conştiinţei. Inconştientul este iraţional şi ascultă de comandamentele principiului plăcerii, ignorând orice formă de moralitate. După 1920, Freud realizează cea de-a doua topică, introducând conceptele de Sine (componenta primară, guvernată de principiul plăcerii), Ego (cel ce înfrânează pulsiunile Sinelui, cel ce spune: stop, nu acum; principiul realităţii) şi Superego (instanţa supremă, valoarea morală).

Teoria dezvoltării psihosexuale

Sexualitatea va rămâne unul dintre cele mai polemizate aspecte ale psihanalizei mai ales de către cei plini de prejudecăţi şi care niciodată nu au răsfoit nici măcar Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii. Freud oferă un nou model al sexualităţii umane. El a argumentat că sexualitatea nu înseamnă doar juisare, că există o activitate sexuală mult mai extinsă, care nu se limitează la mecanica organelor genitale şi nu îi priveşte doar pe adulţi. Există diferite zone erogene care pot fi excitate chiar la copiii mici (corespunzătoare stadiilor: oral, sadic-anal, falic, latent şi genital). A accentuat importanţa relaţiilor dintre părinte şi copil în primii ani de viaţă. Un lucru de bun-simţ. Întotdeauna începuturile vor fi edificatoare pentru evoluţia ulterioară. Pe de altă parte, pansexualismul susţinut de Freud nu se poate verifica mai bine decât astăzi, când omul este ghidat de principiul plăcerii mai mult decât de principiul realităţii, când urmăreşte doar satisfacerea impulsurilor, când totul în jurul nostru pare a fi doar sex, începând de la o banală reclamă TV. Pentru că sexul se vinde. Sexologii ne avertizează de pericolul sexualităţii contemporane. Analizând transformările extreme din cadrul sexualităţii din ultimele decenii, sexologul german Volkmar Sigusch a creat termenul de „neosexual revolution“ pentru a defini perioada în care ne aflăm.

Sigusch consideră că „neosexual revolution“ este mai periculoasă decât ceea ce a însemnat „sexual revolution“ din perioada anilor ’60–’70. Printre caracteristicile acestui nou concept se numără: iubirea narcisistă, accentuarea diferenţelor dintre genuri, satisfacţia pur erotică, comercializarea oricăror forme de sexualitate şi dispariţia intimităţii [16].

„Teologia“ lui Freud

Dintr-o perspectivă obiectivă, Freud ar putea fi considerat un gânditor creştin iscusit, pentru că înainte de a specula teologic despre existenţa lui Dumnezeu (Cel pe care nimeni nu L-a văzut vreodată) sau despre alte chestiuni asemănătoare, ca urmare a zeci de ani de experienţă clinică, consultând peste 500 de pacienţi, el sesizează într-o manieră excelentă natura căzută a umanităţii, incidenţa exagerată a simţurilor, efectul „veşmintelor de piele“ şi legătura noastră profundă cu animalitatea. Teologii creştini mereu au teologhisit despre cele cereşti, comentând faptul că omul este zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, că este „părtaş al dumnezeieştii firi“ şi că ţinta finală este îndumnezeirea, însă mai puţin au comentat urmările căderii în păcat, condiţia umană actuală, dar mai ales mijloacele de izbăvire. Întrebare: câţi dintre episcopii sau preoţii creştini au structurat un model pe care l-am putea numi de „terapie spirituală“, având la bază Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, care să fie de folos creştinului în lupta contra patimilor, „spre izbăvirea sufletului“, în „dobândirea Duhului Sfânt“ şi „spre viaţa de veci“? Freud, ateul, s-a preocupat de tratarea bolilor (trupeşti ori psihice) ale pacienţilor săi.

În fine, odată cu Freud se vor iniţia noi cercetări serioase în domeniul sexologiei. Freud a influenţat sexologi precum Wilhelm Reich, Otto Gross, Magnus Hirschfeld, Alfred Kinsey, Masters şi Johnson sau Fritz Klein, specialişti care au considerat necesară studierea sexualităţii mai ales datorită problemelor de natură sexuală cauzatoare de dezechilibre în căsnicie, dar şi studierea perversiunilor, a disfuncţiilor sexuale, a deviaţilor sexuale sau a orientărilor sexuale.

Psihiatria

Deşi teoriile psihanalitice au fost discreditate cu mulţi ani în urmă, psihiatria modernă nu poate nega influenţa lui Freud în acest domeniu. Numeroşi psihiatri contemporani, inclusiv americani, nu s-au îndepărtat de teoriile freudiene, ci dimpotrivă, ţin seama de acestea mai ales în stabilirea diagnosticului şi în intervenţia terapeutică. Freud a avut opinii diferite faţă de colegii săi psihiatri. De exemplu, a oferit o nouă înţelegere nevrozelor, psihozelor sau obsesiilor. A descoperit că factorii etiologici ai isteriei sunt în cele mai multe cazuri de natură sexuală (un conflict sexual, o masturbare excesivă, un efect al unei experienţe sexuale eşuate, o poluţie nocturnă, un coitus interruptus, o abstinenţă sexuală sau o excitaţie frustrată). De aceea a început prin studierea vieţii sexuale a unui grup de pacienţi cunoscuţi sub numele de neurastenici. Freud a descoperit că sursa simptomului nevrotic constă tocmai în conflictele din zona inconştientului şi în blocarea pulsiunilor. Simptomul reprezintă un mecanism de apărare simbolic împotriva unei dorinţe neaşteptate, însă el nu serveşte doar la blocarea dorinţelor, ci exprimă indirect conflictul, într-o manieră de care pacientul nu este conştient. Conflictele intrapsihice care rezultă în simptome nevrotice sunt examinate şi astăzi de psihiatri, indiferent dacă nu toţi psihiatrii sunt de acord că la baza acestora se află conflicte între dorinţă şi refulare sau între instinctul vieţii (Eros) şi instinctul morţii (Thanatos).

Psihologia copilului

Putem admite că Freud este părintele psihologiei copilului. Prin importanţa pe care psihanalistul a oferit-o copilăriei, psihologii de după Freud au considerat extrem de necesară studierea comportamentelor copiilor începând cu primii ani de viaţă. Psihanalistele Anna Freud, Melanie Klein, dar şi Jean Piaget îşi vor dedica mulţi ani din viaţă observaţiei şi examinării îndeaproape a comportamentului copiilor. Astfel, copilul nu mai este considerat a fi o fiinţă imperfectă şi un adult nedezvoltat şi nici mintea sa nu mai este considerată a fi doar o tabula rasa. Rezultatele cercetărilor postfreudienilor vor avea implicaţii mai ales în ceea ce priveşte educaţia şcolară a copiilor, dar şi în stabilirea metodelor psihoterapiei infantile.

Influenţa asupra culturii

Sigmund Freud nu doar că şi-a întins aplicaţiile psihanalizei (psihanaliza aplicată) în alte domenii decât cel clinic, dar a influenţat dezvoltarea sau a creat schimbări de atitudine în cadrul acestor domenii precum: arta (suprarealismul), religia, morala, etica, literatura, antropologia ]17], epistemologia, estetica. Iarăşi nu există spaţiu îndeajuns pentru a descrie ce a rezultat în urma lui Freud. Însă, aşa cum afirma psihanalistul Zamfirescu, psihanaliza contemporană este mult mai pragmatică, mult mai orientată spre psihoterapie şi mult mai dornică de a renunţa la speculaţiile filosofice [18].

Concluzii

Acest articol nu a avut scopul doar de a omagia împlinirea unui număr de ani de la moartea psihanalistului vienez prin descrierea parcursului său şi a contribuţiilor sale impresionante de a lungul vremii (indiferent de validitatea ştiinţifică a teoriilor sale), ci şi-a propus a dovedi că personalitatea lui Sigmund Freud a marcat în mod profund epoca sa, dar şi că acum, la 70 de ani de la moartea sa, Freud nu a dispărut din interesul cercetătorilor şi practicienilor clinici sau de altă formare. Ne-a rămas un nou model al minţii şi o nouă înţelegere a fiinţei umane în complexitatea sa. Prin psihanaliză, Freud ne-a propus o nouă abordare integrativă a persoanei umane, care ţine seama de întreaga varietate de factori ce stau la baza construirii fiecărui tip de personalitate şi care consideră persoana umană ca fiind unică. Mai mult decât atât, psihanaliza cuprinde un aspect hermeneutic, deoarece ea s-a născut nu din observaţia structurată sau din experimente ştiinţifice reci, ci din studiul intim al pacientului în cadrul psihoterapiei.

Psihanaliza este valoroasă pentru că interpretează sensurile comportamentelor umane, ale acţiunilor şi ale experienţelor umane. Aş dori să închei cu o afirmaţie a psihanalistului Zamfirescu: „psihanaliza are fără îndoială o semnificaţie spirituală, în sensul că te ajută să te eliberezi de balastul trecutului, te scoate din repetiţia unor scheme care se formează fără voia ta în prima parte a vieţii. Te ajută să devii tu însuţi, să devii creator, să fii deschis la experienţe şi să nu ai spiritul încărcat cu tot felul de vestigii ale primei copilării“ [19].

1 Sigmund Freud, Autobiografie, trad. Leonard Gavriliu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 12. Biografii lui Freud au văzut în antisemitismul epocii respective (o altă victimă fiind şi Franz Kafka) originea primară a urii psihanalistului contra bisericii catolice şi implicit contra religiei (vezi Viitorul unei Iluzii, Totem şi Tabu şi Moise şi Monoteismul). Peter Gay notează: „Freud vedea în Biserica Romei şi în trepăduşii ei austrieci principalul obstacol în calea integrării depline a evreilor în societatea austriacă“ (Peter Gay, Sigmund Freud. O viaţă pentru timpul nostru, trad. Florin Vlădoi, Editura Trei, 1998, p. 29). Alături de biografia semnată de Peter Gay recomand şi Ernest Jones, The life and work of Sigmund Freud, şi bineînţeles operele freudiene traduse în limba română la Editura Trei.
2 Roland Jaccard, Freud, trad. Jean Chiriac şi Coca Nina Alina, Editura Aropa, Bucureşti, 2002, p. 8.
3 Jean-Pierre Chartie, Introducere în psihanaliza lui Sigmund Freud, trad. Michaela Brânduşa Malcinschi, Ed. IRI, Bucureşti, 1993, p. 31. Martha aparţinea unei familii distinse a aristocraţiei; era rudă cu Heinrich Heine şi nepoata rabinului şef al Hamburgului. Împreună vor avea cinci copii, dintre care doar Anna va continua munca tatălui său. Curios, dar şi bunicul din partea tatălui lui Freud era rabin, Rabbi Schlomo Freud, iar străbunicul de asemenea rabin, Rabbi Ephraim Freud. Informaţia ne este oferită de Thomas Szász în The Mith of Psychotheraphy, Mental Healing as Religion, Rhetoric and Represion, Anchor Press/Doubleday, Garden City, New York, 1978, p. 138.
4 Siegfried Bernfeld, „Sigmund Freud, M.D. 1882–1885“, The International Journal of Psychoanalysis, 1951, 32: 204–216.
5 Roland Jaccard, op. cit., p. 124.
6 Investigaţia terapeutului în vederea descoperirii conflictelor din profunzimile psihicului este comparată cu munca unui arheolog. Freud este extrem de pasionat de obiectele de artă. Colecţia psihanalistului cuprinde peste 500 de mici statuete egiptene, greceşti, romane, chinezeşti, multe fiind aşezate chiar pe biroul său de lucru.
7 La primele întâlniri începute încă din anul 1902 vor participa patru medici: W. Stekel, A. Adler, M. Kahane, R. Reitler, apoi se vor alătura: M. Graf, H. Heller, P. Federn, E. Hitschmann, O. Rank, iar din străinătate: M. Eitingon, C.G. Jung, K. Abraham, S. Ferenczi şi E. Jones.
8 Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la vizita psihanalistului în America, prilej pentru care Clark University organizează o serie de evenimente artistice, culturale şi ştiinţifice.
9 Tot cu referire la lungimea prelegerilor lui Freud, Jung îşi aminteşte că la prima întâlnire pe care a avut-o cu maestrul său la Viena au discutat fără oprire timp de treisprezece ore.
10 Scrisoare către Fliess, mai 1900, în Pierre Babin, Freud de la tragedie la psihanaliză, trad. Irinel Antoniu, Ed. Univers, Bucureşti, 2007, p. 13.
11 Peter Gay, op. cit., p. 61. Criticii s-au răsculat nu numai împotriva psihanalizei ca ştiinţă sau ca psihoterapie (mai ales cognitiv-comportamentaliştii), dar şi împotriva persoanei lui Freud. Bunăoară, Freud ar fi fost un şarlatan pentru că şi-ar fi inventat propriile cazuri. Ba mai mult, chiar el suferea de afecţiuni psihopatologice (o personalitate borderline cu elemente narcisiste), un abuzat sexual în copilărie, şi de aceea s-ar fi preocupat intens de studierea unor tipuri de tulburări psihice. Pentru detalii vezi: Freud and the Devil: Sexual seduction and splitting, pp. 129–149 din cartea lui Paul C. Vitz, Sigmund Freud’s Christian unconscious, Eerdmand Publishing Co., 1993.
12 Asociaţia Internaţională de Psihanaliză (IPA) adună 70 de organizaţii psihanalitice din 33 de ţări şi reprezintă un număr de peste 11.500 de membri.
13 Helen Harris Perlman, „Freud’s contribution to social welfare“, Social Service Review, 31: 1/4 (1957: mar.–dec.), p. 192.
14 Hans Küng, Freud and the problem of God, Yale University Press, 1990, xi.
15 C. Bălăceanu-Stolnici, „Cuvânt înainte“ în Mihai Copăceanu, Freud sau Religia. Totem. Iluzie. Critică, Ed Agnos, Sibiu, 2008, p. 9.
16 Peter Fonagy, Rainer Krause, Marianne Leuzinger-Bohleber, Identity, Gender, and Sexuality 150 years after Freud, London, International Psychological Association, 2006, pp. 182–183.
17 Weston La Barre, „The influence of Freud on anthropoloy“, American Imago; a Psychoanalytic Journal for the Arts and Sciences, 15 (1958) pp. 275–328.
18 Beatrice Popescu, Andreea Enache, „Interviu cu Vasile Dem. Zamfirescu“, Europe’s Journal of Psychology (EJOP), febr. 2005.
19 „Psihanaliza e oglinda în care îţi vezi spatele“, interviu cu psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu, Observatorul cultural, nr. 68 din iunie 2001.