Etichetă: Copaceanu

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Cine a fost Sigmund FREUD???

mihaicopaceanu4 comentarii

Sigmund Freud (1856–1939)

Comunitatea ştiinţifică din lumea întreagă, dar mai ales cea din patria-mamă, omagiază anul acesta
printr un număr impresionant de manifestări cultural-ştiinţifice împlinirea a 200 de ani de la naşterea părintelui evoluţionismului, adică Charles Robert Darwin. Tot în acest an, mai precis în luna septembrie, se împlinesc 70 de ani de la moartea părintelui psihanalizei: Sigmund Freud. Despre personalitatea şi moştenirea psihanalistului vienez voi vorbi în rândurile ce urmează. Sigmund Freud este considerat a fi una dintre cele mai influente minţi conform clasamentului „Top 100 Thinkers of the Twentieth Century“, publicat în revista americană Time Magazine (numărul din 29 martie 1999). Dincolo de orice fel de evaluare subiectivă, consider că Freud s-ar putea lupta, dacă nu pentru poziţiile de vârf, cel puţin pentru primele zece locuri din lista celor mai mari gânditori ai secolului trecut. Şi o să vedem de ce.

Să ne reamintim

Cu doar trei ani înainte de apariţia lucrării On the Origin of Species, la unsprezece ani după naşterea lui Friedrich Nietzsche în Röcken şi în plină epocă feuerbachiană, se naşte la Freiberg (azi Pribor, Cehia) la 6 mai 1856, dintr-un tată comerciant aflat la a treia căsătorie (Jacob Kolloman Freud) şi dintr-o mamă mai tânără cu 20 de ani decât tatăl (Amalia Malka Nathanson), cel care va fi supranumit întemeietorul psihanalizei, Sigismund Schlomo Freud.

Sigmund, băiatul cel mare, cu păr des şi negru, preferatul mamei, va mai avea alţi şapte fraţi: Julius (moare la optsprezece luni), Anna, Rosa, Mitzi, Dolfi, Paula şi Alexander. Din cauza sărăciei, după patru ani de la naşterea lui Sigmund, familia se va muta în cartierul Leopoldstadt din nord-estul Vienei. Viena va deveni oraşul copilăriei şi studenţiei tânărului Sigmund şi tot aici va profesa ca medic, iar apoi ca psihanalist până în ultimii ani de viaţă, când, bolnav de cancer, va fi silit să se exileze la Londra. Să nu uităm că Freud aparţinea unei familii evreieşti, ceea ce îi va provoca o îndelungată suferinţă începând cu anul 1873, anul intrării la universitate: „Universitatea mi-a adus în primul rând unele decepţii usturătoare. M-am confruntat înainte de toate cu prejudecata că trebuia să mă simt inferior şi că nu aparţin poporului, deoarece eram evreu. Prima prejudecată am respins-o cu toată tăria. Nu am înţeles niciodată de ce trebuie să mă ruşinez de originea mea sau, cum începuse să se spună, de rasa mea“ [1]. Freud se remarcă drept un tânăr studios, învaţă repede greaca, latina, ebraica, engleza, franceza şi puţină spaniolă şi italiană [2], este pasionat de mitologia antică (de legendele generalului cartaginez Hannibal), de Homer, de filozofie, dar şi de literatură, de scrierile lui Goethe şi Shakespeare.

Cariera

Interesul şi curiozitatea pentru structura şi funcţia sistemului nervos îl determină să-şi înceapă cariera în 1876 ca cercetător la Institutul de Fiziologie al lui Ernst Wilhelm von Brücke. Aici se va preocupa îndeaproape de studierea măduvei spinării la Ammocoetes Petromyzon şi va avea notabile contribuţii ştiinţifice prin publicaţii în special în ceea ce priveşte efectul analgezic al cocainei. La 31 iulie 1882 (tot din motive financiare) se mută la Spitalul General din Viena, lucrând în paralel şi la Institutul de Anatomie Cerebrală. Dându-şi seama repede că nu deţine instrumente de studiu eficiente, că biologia nu era suficient de matură pentru a explica procesele cognitive, Freud trece de la fiziologie la bolile nervoase. Studiază câteva luni la Paris, sub conducerea neurologului Jean Martin Charcot, învaţă cum să utilizeze hipnoza în terapia isteriei şi la 25 aprilie 1886 îşi deschide un prim cabinet de psihiatrie pe strada Rathaustrasse nr. 7, cu scopul tratării „bolnavilor de nervi“. La 13 septembrie 1886 se căsătoreşte cu iubita sa din tinereţe, Martha Bernays [3]. Semnalez alte două momente importante pentru cariera psihanalistului: întâi numirea ca Privat-Dozent în Neuropatologie în cadrul Universităţii din Viena la 18 iulie 1888 [4] şi semnarea de însuşi împăratul Franz Iosif a decretului prin care i se oferea titlul de Profesor Extraordinarius la 5 martie 1902 [5].

Freud îşi continuă munca în domeniul clinic în colaborare cu Josef Breuer, practicând hipnoza şi catharsis-ul. Deoarece observă că nu poate obţine rezultate miraculoase prin hipnoză, renunţă la aceasta şi gândeşte o nouă tehnică terapeutică, prin care se va folosi de mecanismul psihologic al asocierii de idei (pacientului i se solicita să verbalizeze tot ce-i trece prin minte) pentru a evoca amintiri esenţiale. Această tehnică va permite o adâncire treptată în străfundurile psihicului, redescoperind conţinuturi inedite, ceea ce înseamnă că asocierile libere nu erau atât de libere precum se credea, ci dimpotrivă, ele erau determinate de un conţinut subconştient care ulterior era supus analizei şi interpretării psihanalistului [6]. Pacienţii lui Freud erau în mare parte femei distinse ale aristocraţiei secolului al XIX-lea. Freud constată la aceste paciente simptome ce nu prezentau cauze organice (de exemplu paralizia membrelor). De aceea a încercat să identifice elemente comune la fiecare pacient. Tot prin intermediul asocierii libere a descoperit existenţa unor seducţii, a unor traume şi abuzuri sexuale în copilărie. De asemenea, folosind metoda interpretării viselor (visul, conform lui Freud, reprezintă calea regală spre inconştient) a descoperit faptul că visul nu are doar o valoare simbolică, ci şi o structură asemănătoare simptomului nevrotic.

Cu timpul, medicii vienezi devin interesaţi de noua metodă de terapie a profesorului Freud. Astfel că la invitaţia lui Freud se vor aduna în fiecare miercuri seară (Societatea Psihanalitică de Miercuri) în casa de pe Berggase 19 pentru a dezbate cazuistica clinică a psihanalistului [7]. Treptat lor li se vor alătura şi medici din alte ţări. Cu toţii vor contribui la răspândirea psihanalizei în întreaga Europă, dar şi în America (mai ales în urma vizitei şi conferinţelor lui Freud la Clark University) [8]. Astfel, se vor înfiinţa societăţi psihanalitice în marile oraşe ale lumii, se vor organiza congrese internaţionale de psihanaliză şi se vor fonda noi publicaţii psihanalitice (revista Imago). Primul congres internaţional de psihanaliză se va desfăşura la Salzburg în 1908, când Freud va vorbi neîntrerupt timp de cinci ore despre nevroza obsesivă a „omului cu şobolani“ [9].

Freud a fost nu doar un practician excelent, ci şi un om al scrisului. Opera freudiană cuprinde peste 110 titluri. Prima lucrare publicată, în 1891, reprezintă un studiu despre afazie. O lucrare celebră scrisă în colaborare cu Josef Breuer, în care este descris cazul Annei O. (Bertha Pappenheim), caz care va face carieră, este Studii asupra isteriei (1895). În 1899 apare Interpretarea viselor, carte care îi va aduce un real renume psihanalistului. Alte cărţi importante sunt Psihopatologia vieţii cotidiene (1904), Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii (1905), Micul Hans (1909), Totem şi tabu (1913), Prelegeri de introducere în psihanaliză (1917), Dincolo de principiul plăcerii (1920), Eul şi Sinele (1923) şi Moise şi monoteismul (1938).

Ultimii ani

Sănătatea lui Freud începe să se clatine odată cu descoperirea unui ţesut palatin cancerigen. Din 1923 şi până la finele vieţii, Freud va suferi multiple intervenţii chirurgicale (peste 20). Însă gloria sa va continua. În 1930 i se oferă premiul Goethe din partea oraşului Frankfurt ca urmare a propunerii poetului Alfred Döblin. Cinci ani mai târziu este ales membru al The Royal Society of Medicine, iar în 1936, cu prilejul împlinirii a 80 de ani, primeşte o adresă omagială semnată de 200 de scriitori şi artişti, printre care amintesc pe Thomas Mann, R. Rolland, S. Zweig şi V. Woolf. În primăvara anului 1938, trupele germane invadează Viena. Naziştii îi scotocesc casa, îi ard cărţile şi îi persecută familia. În urma unor demersuri îndelungate şi anevoioase şi cu sprijinul lui Ernest Jones, a prinţesei de Grecia, Maria Bonaparte, şi a preşedintelui Roosevelt, la 4 iunie 1938 Freud reuşeşte să părăsească definitiv Viena, stabilindu-se la Londra. Surorile sale îşi vor găsi sfârşitul în lagărele naziste. La Londra va oferi puţine consultaţii, însă este vizitat de personalităţi de seamă, printre care şi pictorul Salvador Dali. Tot de la Londra va coresponda cu Albert Einstein
pe tema păcii. La 23 septembrie 1939, la ora 3 dimineaţa, măcinat de cancerul de care suferea, Sigmund Freud se stinge din viaţă.

Moştenirea lui Freud

Ne întrebăm ce a rămas în urma lui Freud. Modest fiind, psihanalistul şi-a dat seama de limitele instrumentelor de investigaţie terapeutică, de slăbiciunea teoriilor sale, dar a rămas încrezător în forţa ştiinţelor viitoare care vor putea oferi umanităţii noi descoperiri importante, unele chiar contrare propriilor sale teorii: „Nici un critic nu este mai capabil decât mine însumi să sesizeze clar disproporţia dintre problemele şi soluţia pe care le-o dau şi, ca îndreptăţită pedeapsă ce o voi primi, nici una dintre regiunile psihice în care am pătruns, zone neexplorate de nici un muritor până la mine, nu-mi va purta numele sau se va supune legilor mele“10.
Moştenirea freudiană este neîndoielnic valoroasă şi foarte extinsă. De aceea îmi este imposibil să ofer detalii despre întreaga moştenire freudiană. Îmi propun doar să subliniez succint cele mai importante puncte ale moştenirii sale.

Psihanaliza – metodă terapeutică şi ramurile fiice

În primul rând, Sigmund Freud ne a lăsat psihanaliza. Întotdeauna numele Sigmund Freud va fi asociat psihanalizei, deoarece a fost fondatorul ei. Însă criticile ce loveau psihanaliza din toate părţile nu au întârziat să apară. Kasimir Birk, un tânăr de origine germană, a identificat paisprezece critici aduse doctrinei psihanalitice. Bunăoară, psihanaliza este o ştiinţă: materialistă, naturalistă, scepticistă, mecanicistă, evoluţionistă, raţionalistă, empiricistă, pozitivistă, relativistă, fiziologistă, biologistă, psihologistă, istoricistă şi ateistă [11]. Cu toate acestea, psihanaliza ca metodă de terapie s-a răspândit repede în întreaga lume. Din Franţa până în Brazilia şi New York, astăzi, zeci de mii de psihanalişti freudieni încearcă să vindece psihicul bolnav respectând teoriile psihanalitice freudiene [12]. Deci Freud ne-a lăsat un model de psihoterapie serioasă, care se adresează unor categorii de bolnavi psihic. De ce am subliniat „serioasă“? Două motive vor fi suficiente. Întâi pentru că analiza personală, formarea psihanalitică şi supervizarea, cu alte cuvinte cerinţele pentru un viitor psihanalist necesită o bună pregătire intelectuală dar şi practică într o perioadă îndelungată de timp (7–8 ani). Pe de altă parte, cura psihanalitică nu înseamnă un Nurofen de trei ori pe zi şi nici nişte simple exerciţii de respiraţie şi concentrare timp de câteva săptămâni, ea durează întotdeauna un număr necesar de ani. Însă moştenirea psihanalistului nu se reduce doar la psihanaliză. Aş putea afirma că moştenirea sa este la fel de complexă ca şi cea a lui Darwin. Teoriile sale au influenţat multe domenii, ceea ce face imposibil de măsurat cu exactitate influenţa lui Freud sau chiar izolarea domeniilor în vederea examinării acestor influenţe [13].

Post-freudienii

Pe urmele teologului catolic Hans Küng trebuie şi noi să evităm două mari greşeli: a) întâi, greşeala pe care o fac în special teologii, care văd în Freud doar un ateu, un materialist şi un pan-sexualist şi b) greşeala psihologilor care văd în Freud doar un psiholog, un psihoterapeut sau un psihanalist [14]. Cert este că datorită teoriilor freudiene imaginea noastră despre om s-a schimbat în era postfreu¬diană şi multe aspecte ale activităţii ce definesc condiţia umană s-au clarificat [15]. Astăzi numărul şcolilor psihoterapeutice, care, fie că ne convine sau nu, s-au desprins din psihanaliza freudiană, a crescut considerabil. Reprezentanţii acestor şcoli nu trebuie să uite că întemeietorii lor, adică Jung, Adler, Rank, Lacan, Bowlby, Frankl, Erickson sau Fromm, chiar dacă într-un final l-au criticat pe Freud, nu ar fi existat fără Freud.

Un nou model al psihicului. Inconştientul

Freud nu este descoperitorul inconştientului. Referinţe la inconştient regăsim şi în operele filosofilor (Kant, Schelling, Schopenhauer), însă el îi oferă o nouă valoare, îl cercetează cu atenţie şi accentuează rolul predominant al inconştientului în cadrul dinamicii psihice şi asupra comportamentului uman. Inconştientul i se revelează lui Freud ca urmare a practicii clinice, când în urma analizei cazurilor clinice identifică o relaţie anume între inconştient şi disfuncţiile nevrotice cauzate de reprimări sexuale. Pe lângă inconştient, psihicul uman, în viziunea psihanalistului, cuprindea conştientul şi preconştientul (prima topică). Comparând mintea umană cu un gheţar, Freud numeşte partea de la suprafaţa apei „conştient“, iar partea aflată sub nivelul apei „inconştient“ (das Unbewusste). Inconştientul este deci partea cea mai dominantă, depozitul tuturor impulsurilor şi dorinţelor, a conţinuturilor psihice refulate, neaccesibile conştiinţei. Inconştientul este iraţional şi ascultă de comandamentele principiului plăcerii, ignorând orice formă de moralitate. După 1920, Freud realizează cea de-a doua topică, introducând conceptele de Sine (componenta primară, guvernată de principiul plăcerii), Ego (cel ce înfrânează pulsiunile Sinelui, cel ce spune: stop, nu acum; principiul realităţii) şi Superego (instanţa supremă, valoarea morală).

Teoria dezvoltării psihosexuale

Sexualitatea va rămâne unul dintre cele mai polemizate aspecte ale psihanalizei mai ales de către cei plini de prejudecăţi şi care niciodată nu au răsfoit nici măcar Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii. Freud oferă un nou model al sexualităţii umane. El a argumentat că sexualitatea nu înseamnă doar juisare, că există o activitate sexuală mult mai extinsă, care nu se limitează la mecanica organelor genitale şi nu îi priveşte doar pe adulţi. Există diferite zone erogene care pot fi excitate chiar la copiii mici (corespunzătoare stadiilor: oral, sadic-anal, falic, latent şi genital). A accentuat importanţa relaţiilor dintre părinte şi copil în primii ani de viaţă. Un lucru de bun-simţ. Întotdeauna începuturile vor fi edificatoare pentru evoluţia ulterioară. Pe de altă parte, pansexualismul susţinut de Freud nu se poate verifica mai bine decât astăzi, când omul este ghidat de principiul plăcerii mai mult decât de principiul realităţii, când urmăreşte doar satisfacerea impulsurilor, când totul în jurul nostru pare a fi doar sex, începând de la o banală reclamă TV. Pentru că sexul se vinde. Sexologii ne avertizează de pericolul sexualităţii contemporane. Analizând transformările extreme din cadrul sexualităţii din ultimele decenii, sexologul german Volkmar Sigusch a creat termenul de „neosexual revolution“ pentru a defini perioada în care ne aflăm.

Sigusch consideră că „neosexual revolution“ este mai periculoasă decât ceea ce a însemnat „sexual revolution“ din perioada anilor ’60–’70. Printre caracteristicile acestui nou concept se numără: iubirea narcisistă, accentuarea diferenţelor dintre genuri, satisfacţia pur erotică, comercializarea oricăror forme de sexualitate şi dispariţia intimităţii [16].

„Teologia“ lui Freud

Dintr-o perspectivă obiectivă, Freud ar putea fi considerat un gânditor creştin iscusit, pentru că înainte de a specula teologic despre existenţa lui Dumnezeu (Cel pe care nimeni nu L-a văzut vreodată) sau despre alte chestiuni asemănătoare, ca urmare a zeci de ani de experienţă clinică, consultând peste 500 de pacienţi, el sesizează într-o manieră excelentă natura căzută a umanităţii, incidenţa exagerată a simţurilor, efectul „veşmintelor de piele“ şi legătura noastră profundă cu animalitatea. Teologii creştini mereu au teologhisit despre cele cereşti, comentând faptul că omul este zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, că este „părtaş al dumnezeieştii firi“ şi că ţinta finală este îndumnezeirea, însă mai puţin au comentat urmările căderii în păcat, condiţia umană actuală, dar mai ales mijloacele de izbăvire. Întrebare: câţi dintre episcopii sau preoţii creştini au structurat un model pe care l-am putea numi de „terapie spirituală“, având la bază Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, care să fie de folos creştinului în lupta contra patimilor, „spre izbăvirea sufletului“, în „dobândirea Duhului Sfânt“ şi „spre viaţa de veci“? Freud, ateul, s-a preocupat de tratarea bolilor (trupeşti ori psihice) ale pacienţilor săi.

În fine, odată cu Freud se vor iniţia noi cercetări serioase în domeniul sexologiei. Freud a influenţat sexologi precum Wilhelm Reich, Otto Gross, Magnus Hirschfeld, Alfred Kinsey, Masters şi Johnson sau Fritz Klein, specialişti care au considerat necesară studierea sexualităţii mai ales datorită problemelor de natură sexuală cauzatoare de dezechilibre în căsnicie, dar şi studierea perversiunilor, a disfuncţiilor sexuale, a deviaţilor sexuale sau a orientărilor sexuale.

Psihiatria

Deşi teoriile psihanalitice au fost discreditate cu mulţi ani în urmă, psihiatria modernă nu poate nega influenţa lui Freud în acest domeniu. Numeroşi psihiatri contemporani, inclusiv americani, nu s-au îndepărtat de teoriile freudiene, ci dimpotrivă, ţin seama de acestea mai ales în stabilirea diagnosticului şi în intervenţia terapeutică. Freud a avut opinii diferite faţă de colegii săi psihiatri. De exemplu, a oferit o nouă înţelegere nevrozelor, psihozelor sau obsesiilor. A descoperit că factorii etiologici ai isteriei sunt în cele mai multe cazuri de natură sexuală (un conflict sexual, o masturbare excesivă, un efect al unei experienţe sexuale eşuate, o poluţie nocturnă, un coitus interruptus, o abstinenţă sexuală sau o excitaţie frustrată). De aceea a început prin studierea vieţii sexuale a unui grup de pacienţi cunoscuţi sub numele de neurastenici. Freud a descoperit că sursa simptomului nevrotic constă tocmai în conflictele din zona inconştientului şi în blocarea pulsiunilor. Simptomul reprezintă un mecanism de apărare simbolic împotriva unei dorinţe neaşteptate, însă el nu serveşte doar la blocarea dorinţelor, ci exprimă indirect conflictul, într-o manieră de care pacientul nu este conştient. Conflictele intrapsihice care rezultă în simptome nevrotice sunt examinate şi astăzi de psihiatri, indiferent dacă nu toţi psihiatrii sunt de acord că la baza acestora se află conflicte între dorinţă şi refulare sau între instinctul vieţii (Eros) şi instinctul morţii (Thanatos).

Psihologia copilului

Putem admite că Freud este părintele psihologiei copilului. Prin importanţa pe care psihanalistul a oferit-o copilăriei, psihologii de după Freud au considerat extrem de necesară studierea comportamentelor copiilor începând cu primii ani de viaţă. Psihanalistele Anna Freud, Melanie Klein, dar şi Jean Piaget îşi vor dedica mulţi ani din viaţă observaţiei şi examinării îndeaproape a comportamentului copiilor. Astfel, copilul nu mai este considerat a fi o fiinţă imperfectă şi un adult nedezvoltat şi nici mintea sa nu mai este considerată a fi doar o tabula rasa. Rezultatele cercetărilor postfreudienilor vor avea implicaţii mai ales în ceea ce priveşte educaţia şcolară a copiilor, dar şi în stabilirea metodelor psihoterapiei infantile.

Influenţa asupra culturii

Sigmund Freud nu doar că şi-a întins aplicaţiile psihanalizei (psihanaliza aplicată) în alte domenii decât cel clinic, dar a influenţat dezvoltarea sau a creat schimbări de atitudine în cadrul acestor domenii precum: arta (suprarealismul), religia, morala, etica, literatura, antropologia ]17], epistemologia, estetica. Iarăşi nu există spaţiu îndeajuns pentru a descrie ce a rezultat în urma lui Freud. Însă, aşa cum afirma psihanalistul Zamfirescu, psihanaliza contemporană este mult mai pragmatică, mult mai orientată spre psihoterapie şi mult mai dornică de a renunţa la speculaţiile filosofice [18].

Concluzii

Acest articol nu a avut scopul doar de a omagia împlinirea unui număr de ani de la moartea psihanalistului vienez prin descrierea parcursului său şi a contribuţiilor sale impresionante de a lungul vremii (indiferent de validitatea ştiinţifică a teoriilor sale), ci şi-a propus a dovedi că personalitatea lui Sigmund Freud a marcat în mod profund epoca sa, dar şi că acum, la 70 de ani de la moartea sa, Freud nu a dispărut din interesul cercetătorilor şi practicienilor clinici sau de altă formare. Ne-a rămas un nou model al minţii şi o nouă înţelegere a fiinţei umane în complexitatea sa. Prin psihanaliză, Freud ne-a propus o nouă abordare integrativă a persoanei umane, care ţine seama de întreaga varietate de factori ce stau la baza construirii fiecărui tip de personalitate şi care consideră persoana umană ca fiind unică. Mai mult decât atât, psihanaliza cuprinde un aspect hermeneutic, deoarece ea s-a născut nu din observaţia structurată sau din experimente ştiinţifice reci, ci din studiul intim al pacientului în cadrul psihoterapiei.

Psihanaliza este valoroasă pentru că interpretează sensurile comportamentelor umane, ale acţiunilor şi ale experienţelor umane. Aş dori să închei cu o afirmaţie a psihanalistului Zamfirescu: „psihanaliza are fără îndoială o semnificaţie spirituală, în sensul că te ajută să te eliberezi de balastul trecutului, te scoate din repetiţia unor scheme care se formează fără voia ta în prima parte a vieţii. Te ajută să devii tu însuţi, să devii creator, să fii deschis la experienţe şi să nu ai spiritul încărcat cu tot felul de vestigii ale primei copilării“ [19].

1 Sigmund Freud, Autobiografie, trad. Leonard Gavriliu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 12. Biografii lui Freud au văzut în antisemitismul epocii respective (o altă victimă fiind şi Franz Kafka) originea primară a urii psihanalistului contra bisericii catolice şi implicit contra religiei (vezi Viitorul unei Iluzii, Totem şi Tabu şi Moise şi Monoteismul). Peter Gay notează: „Freud vedea în Biserica Romei şi în trepăduşii ei austrieci principalul obstacol în calea integrării depline a evreilor în societatea austriacă“ (Peter Gay, Sigmund Freud. O viaţă pentru timpul nostru, trad. Florin Vlădoi, Editura Trei, 1998, p. 29). Alături de biografia semnată de Peter Gay recomand şi Ernest Jones, The life and work of Sigmund Freud, şi bineînţeles operele freudiene traduse în limba română la Editura Trei.
2 Roland Jaccard, Freud, trad. Jean Chiriac şi Coca Nina Alina, Editura Aropa, Bucureşti, 2002, p. 8.
3 Jean-Pierre Chartie, Introducere în psihanaliza lui Sigmund Freud, trad. Michaela Brânduşa Malcinschi, Ed. IRI, Bucureşti, 1993, p. 31. Martha aparţinea unei familii distinse a aristocraţiei; era rudă cu Heinrich Heine şi nepoata rabinului şef al Hamburgului. Împreună vor avea cinci copii, dintre care doar Anna va continua munca tatălui său. Curios, dar şi bunicul din partea tatălui lui Freud era rabin, Rabbi Schlomo Freud, iar străbunicul de asemenea rabin, Rabbi Ephraim Freud. Informaţia ne este oferită de Thomas Szász în The Mith of Psychotheraphy, Mental Healing as Religion, Rhetoric and Represion, Anchor Press/Doubleday, Garden City, New York, 1978, p. 138.
4 Siegfried Bernfeld, „Sigmund Freud, M.D. 1882–1885“, The International Journal of Psychoanalysis, 1951, 32: 204–216.
5 Roland Jaccard, op. cit., p. 124.
6 Investigaţia terapeutului în vederea descoperirii conflictelor din profunzimile psihicului este comparată cu munca unui arheolog. Freud este extrem de pasionat de obiectele de artă. Colecţia psihanalistului cuprinde peste 500 de mici statuete egiptene, greceşti, romane, chinezeşti, multe fiind aşezate chiar pe biroul său de lucru.
7 La primele întâlniri începute încă din anul 1902 vor participa patru medici: W. Stekel, A. Adler, M. Kahane, R. Reitler, apoi se vor alătura: M. Graf, H. Heller, P. Federn, E. Hitschmann, O. Rank, iar din străinătate: M. Eitingon, C.G. Jung, K. Abraham, S. Ferenczi şi E. Jones.
8 Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la vizita psihanalistului în America, prilej pentru care Clark University organizează o serie de evenimente artistice, culturale şi ştiinţifice.
9 Tot cu referire la lungimea prelegerilor lui Freud, Jung îşi aminteşte că la prima întâlnire pe care a avut-o cu maestrul său la Viena au discutat fără oprire timp de treisprezece ore.
10 Scrisoare către Fliess, mai 1900, în Pierre Babin, Freud de la tragedie la psihanaliză, trad. Irinel Antoniu, Ed. Univers, Bucureşti, 2007, p. 13.
11 Peter Gay, op. cit., p. 61. Criticii s-au răsculat nu numai împotriva psihanalizei ca ştiinţă sau ca psihoterapie (mai ales cognitiv-comportamentaliştii), dar şi împotriva persoanei lui Freud. Bunăoară, Freud ar fi fost un şarlatan pentru că şi-ar fi inventat propriile cazuri. Ba mai mult, chiar el suferea de afecţiuni psihopatologice (o personalitate borderline cu elemente narcisiste), un abuzat sexual în copilărie, şi de aceea s-ar fi preocupat intens de studierea unor tipuri de tulburări psihice. Pentru detalii vezi: Freud and the Devil: Sexual seduction and splitting, pp. 129–149 din cartea lui Paul C. Vitz, Sigmund Freud’s Christian unconscious, Eerdmand Publishing Co., 1993.
12 Asociaţia Internaţională de Psihanaliză (IPA) adună 70 de organizaţii psihanalitice din 33 de ţări şi reprezintă un număr de peste 11.500 de membri.
13 Helen Harris Perlman, „Freud’s contribution to social welfare“, Social Service Review, 31: 1/4 (1957: mar.–dec.), p. 192.
14 Hans Küng, Freud and the problem of God, Yale University Press, 1990, xi.
15 C. Bălăceanu-Stolnici, „Cuvânt înainte“ în Mihai Copăceanu, Freud sau Religia. Totem. Iluzie. Critică, Ed Agnos, Sibiu, 2008, p. 9.
16 Peter Fonagy, Rainer Krause, Marianne Leuzinger-Bohleber, Identity, Gender, and Sexuality 150 years after Freud, London, International Psychological Association, 2006, pp. 182–183.
17 Weston La Barre, „The influence of Freud on anthropoloy“, American Imago; a Psychoanalytic Journal for the Arts and Sciences, 15 (1958) pp. 275–328.
18 Beatrice Popescu, Andreea Enache, „Interviu cu Vasile Dem. Zamfirescu“, Europe’s Journal of Psychology (EJOP), febr. 2005.
19 „Psihanaliza e oglinda în care îţi vezi spatele“, interviu cu psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu, Observatorul cultural, nr. 68 din iunie 2001.

(IDEI IN DIALOG, Anul V, nr 9 (60) SEPTEMBRIE 2009)
ARTICOLE PSIHOLOGIE

Consumul de DROGURI. O abordare psiho-socială.

mihaicopaceanu4 comentarii

Drogurile şi dependenţa de droguri sunt o problemă mult mai veche decât ne imaginăm. În 1378, emirul Soudon Sheikhouni al Arabiei a încercat să pună capăt abuzului de cânepă indiană în rândul sărăcimii, distrugând toată cânepa, închizându-i pe toţi consumatorii de cânepă şi poruncind să li se scoată dinţii celor condamnaţi [1]. Balzac era dependent de cafea, iar Freud de ţigări, ceea ce le-a cauzat moartea. Îmi propun prin acest articol [2] să arăt câteva dintre implicaţiile individuale şi colective posibile ale legalizării drogurilor. Pentru o înţelegere clară a fenomenului voi prezenta efectele dependenţei de droguri nu pe baza unor prejudecăţi, mituri sau teorii false ci, luând ca suport cercetările ştiinţifice recente, adică evidenţe.

Dacă definiţia dependenţei de droguri este încă sub semnul întrebării (dependenţă fizică vs dependenţă psihică, adicţie, sistem motivaţional bulversat, alegere conştientă vs mecanism învăţat ce operează mânat de un impuls inconştient, brain disease, boală), totuşi clinicienii au căzut de acord că cel puţin trei dintre următoarele simptome trebuie să persiste timp de şase luni pentru stabilirea diagnosticului: dorinţă continuă, pierderea controlului, preocupare frecventă, continuare în ciuda consecinţelor negative, creşterea intensităţii şi frecvenţei comportamentului, renunţare la activităţile sociale şi iritabilitate în lipsa comportamentului.

În multe cazuri persoana dependentă îşi exprimă dorinţa sinceră de a nu mai lua drogul, însă de fiecare dată eşuează în menţinerea abstinenţei [3]. Dependenţa este progresivă. Drogurile au efecte diferite. Un Ecstasy îţi provoacă o stare de euforie, pe când o doză de heroină te face să te simţi somnolent şi apatic: „mă trezeam dimineaţa cu crampe stomacale şi dureri musculare şi o senzaţie groaznică“ [4]. Drogurile îţi pot oferi senzaţia eliberării de anxietate („când consumi heroină dispare senzaţia de singurătate. E ca şi cum ai avea un iubit“), o controlare a impulsurilor agresive sau o eliminare a simptomelor psihotice [5]. Tehnologia modernă permite astăzi descoperirea acţiunii fiecărui tip de drog asupra neuronilor şi receptorilor cerebrali şi mai ales asupra secreţiei de dopamină, care funcţionează ca o întărire pozitivă (cocaina) [6]. Modificările la nivelul acestui neurotransmiţător pot duce la atrofierea celulelor cerebrale sau la anormalităţi în circulaţia sângelui şi în metabolismul glucozei cerebrale din cortexul prefrontal sau în alte arii limbice care oferă substratul efectelor neurobiologice în cazul depresiei, comportamentelor compulsive sau deficitelor cognitive [7]. În funcţie de modul de administrare, drogurile au o acţiune rapidă, de la o oră (ingestie) până la câteva minute sau secunde (injectare intravenoasă). Comportamentul este greu de stăpânit. Începem întâi cu o ţigară, apoi încă una, continuăm cu o doză mică inhalată, apoi injectată, şi în final o supradoză şi ne prăpădim. Unele droguri produc adaptări fiziologice, astfel încât corpul nu funcţionează într-un mod obişnuit în absenţa lor [8].

În anul 2005, United Nations Office on Drugs and Crime oferea publicităţii o listă ce aproxima numărul consumatorilor de droguri: 200 de milioane consumau droguri ilegale, 76 de milioane sufereau din cauza alcoolului, iar 1.000 de milioane din cauza fumatului, dintre care majoritatea erau dependenţi [9]. În ceea ce priveşte situaţia din Europa, EMCDDA oferea următoarele date: 74 milioane de europeni au consumat cannabis măcar o dată, 13 milioane cocaină şi 12 milioane amfetamine [10]. În România, deşi studiile serioase au început să apară doar din 2004, numărul consumatorilor s-a estimat a fi sub 2% din întreaga populaţie (în 2007). În Bucureşti, din cei 31.625 de consumatori doar 1.891 au beneficiat de tratament [11]. Drogurile, asemenea cafelei şi ţigărilor, demonstrează într-un mod excepţional capacitatea de a se înrădăcina. Oamenii consumă din nou un drog deoarece ultima dată când l-au consumat efectul a fost plăcut, iar ultima experienţă o propune pe următoarea şi pe următoarea după aceasta, astfel că obiceiul se formează treptat, iar urma deprinderii devine întipărită [12]. Plăcerea este imediată, iar durerea se amână. Un adevăr psihologic fundamental este că plăcerea imediată va avea o influenţă mult mai puternică asupra comportamentului decât durerea ulterioară şi incertă [13]. Se declanşează epidemia consumului.

Efectele consumului de droguri

La nivel individual: Primul care suferă este consumatorul însuşi, cel care crede că dacă trage un fum se va simţi mai bine. Dimpotrivă, dependenţa are ca rezultat multiple afecţiuni medicale: cardiovasculare, respiratorii, digestive, hepatita B, C, HIV, tulburări psihice: afectarea memoriei, atenţiei, funcţiilor executive, depresie, anxietate etc. Dar cea mai bună mărturie despre schimbarea propriei vieţi o pot da persoanele dependente. Ele pot mărturisi cum buna-dispoziţie şi eficienţa la muncă au dispărut şi în schimb drogul le-a oferit probleme psihice şi de relaţionare socială. Dacă întâi fumezi o ţigară vei sfârşi tragic, căci ţigara te va fuma pre tine. În cele mai triste situaţii, datorită supradozelor apare decesul („a băut pân’ a murit“, adică a murit pentru că a băut, poate fi înlocuit azi cu „s-a drogat“). Un studiu longitudinal recent a scos la iveală că 28% dintre dependenţii de heroină au decedat în timp ce erau în tratament [14]. Calculele pe plan mondial indică un număr de 200.000 de decese anual cauzate de consumul de droguri. Numărul se crede a fi subestimat [15].

Comorbiditate:

Drogurile nu vin singure, ci aduc cu ele şi alte necazuri. În 2003, Treatment Episodic Data Set (TEDS) descoperă că 21% dintre adolescenţii dependenţi de droguri prezentau o tulburare psihică [16]. Cercetările arată că persoanele cu dublu diagnostic (tulburări mentale şi dependenţă) prezintă o rezistenţă mai mare la tratamentul medical decât persoanele cu o singură tulburare [17]. Alte cercetări recente indică o legătură strânsă între consumul de marijuana şi schizofrenie [18]. În cazul unor intervenţii chirurgicale de urgenţă acestea vor fi imposibile, deoarece corpul trebuie întâi dezintoxicat.

Influenţa socială:

Prima tentaţie a drogului am simţit-o în urmă cu câţiva ani pe străzile unui orăşel din nordul Italiei, când aproape zilnic pe via Zamboni mă întâmpinau doi-trei punkeri rugându-mă să iau un „fumo“. În week-end, la fiecare petrecere din campusul universitar simţeam un miros straniu. Luca, colegul italian, îmi explica: se droghează şi carabinierilor nu le pasă. Multiple cercetări au subliniat că unul din cei mai puternici factori de influenţă în rândul tinerilor este „prietenul“ sau „semenul“ [19]. Sociologii numesc influenţă socială normativă comportamentul prin care membrul unui grup de prieteni va acţiona în conformitate cu cerinţele grupului doar pentru a fi acceptat de grup („nu tragi cu noi un fum, nu eşti de-al nostru“). Iar acest aspect joacă un rol semnificativ în perioada adolescenţei, când deseori grupul devine superior familiei. Tot aici, psihologul Bandura adaugă termenul de cogniţie socială, prin care explică modul în care tinerii procesează informaţia socială – cu alte cuvinte, importanţa acelor role models, care acţionează ca nişte „învăţători“ pentru când, cât de mult, unde şi cum este consumat un drog [20]. Comportamentul tânărului este în cea mai mare parte reglat pe procese cognitive de acest tip. De exemplu, un adolescent va învăţa că e acceptabil, ba chiar indicat să consume droguri în weekend sau la petreceri. Şi va adopta acest comportament. În sfârşit, psihologia cognitivă ne mai învaţă că în aceste condiţii gândirea intuitivă, care este rapidă şi influenţată de emoţiile noastre, primează în defavoarea gândirii analitice. Riscurile ce vor surveni în viitor nu sunt profunde pentru gândurile noastre, iar experienţa imediată are un mai mare impact asupra acţiunilor noastre decât reprezentările mentale ale factorilor din viitor [21].

Probleme de familie:

Dependenţa creează probleme atât suferindului cât şi celor din preajma sa. Familia este prima vizată. Probleme financiare (banii se duc pentru procurarea drogurilor, nici măcar pentru alimente), certuri, divorţ, abuzuri, violenţă, depresie şi sinucidere sunt doar câteva variante. Un alt risc ar fi expunerea copiilor. Fiind o substanţă legală şi ieftină (în cazul legalizării, după cum voi argumenta mai jos), drogul se va afla la îndemână în casă, iar copiii nesupravegheaţi, imitând gesturile părinţilor ori din curiozitate, foarte uşor vor consuma, punându-şi viaţa în pericol. Ceea ce se întâmplă cu ţigările şi alcoolul. Primul fum de ţigară l-am tras (de fapt am suflat) la vârsta de patru ani, observând gestul şarmant al părintelui şi având Kent-ul în dormitor. Isprava n-a rămas nepedepsită.

Probleme antisociale: violenţă, jafuri, vandalisme, violuri şi altele. Un procent semnificativ din accidentele rutiere se datorează conducerii sub influenţa alcoolului. Dacă oamenii consumă alcool la volan, de ce n-ar consuma şi droguri? Numărul crimelor e alarmant (5.000 în Mexic) [22].

Probleme la locul de muncă:

40% dintre cei ce se droghează înregistrează absenteism la locul de muncă, 30% fac greşeli, 25% au probleme cu şeful şi tot 25% au probleme în îndeplinirea sarcinilor [23]. Închisoarea: În 2005, The Arreste Drug Abuse Monitoring Program a identificat 64% dintre bărbaţii şi 63% din femeile încarcerate ca fiind testate pozitiv. Un procent de 25% dintre deţinuţi au comis crime pentru obţinerea drogurilor [24]. Tot în Statele Unite, în 2005 au fost închise peste 500.000 de persoane în urma delincvenţelor cauzate de consumul de droguri [25].

Legalizarea. Posibile consecinţe

Drogurile, cu toate că au o istorie destul de lungă, au fost interzise foarte târziu. În Anglia cocaina a fost interzisă abia în 1916 (legea 40b) [26]. În SUA, şase ani mai târziu, din cauza efectelor ucigătoare asupra societăţii, Curtea Supremă a interzis farmaciştilor să mai prescrie droguri [27]. Astăzi, Afganistanul a devenit cel mai mare producător de opium (90% din piaţa mondială), iar cocaina e livrată în cantităţi uriaşe din Columbia, Mexic, Peru şi Bolivia [28]. Însă ceea ce este bun pentru populaţie nu este bun şi pentru guvern. Dacă guvernul păstrează legea interzicerii drogurilor, aceasta cu siguranţă nu va duce la dispariţia totală a consumului şi a traficului. Dar odată legalizate vor avea mult mai multe efecte negative decât în prezent. Dr. Edwards, expert mondial în problema dependenţei de droguri, explică posibilele efecte ale legalizării drogurilor. În rândurile ce urmează o să fac deseori referire la cercetările domniei sale.

Legalizarea drogurilor aduce cu sine ieftinirea şi accesibilitatea lor [29]

Drogurile vor deveni ieftine tocmai pentru a elimina concurenţa pieţei negre. În sens invers, creşterea preţurilor nu va determina o reducere bruscă a consumului de droguri, pentru că există şi o altă variantă: aceea a reorientării spre alte droguri. De exemplu, creşterea preţului la heroină duce la o centrare pe consumul de cocaină [30]. Cu alte cuvinte, e nevoie de un substitut. Şi se vor găsi alţi şi alţi substituţi. Însă cert este că drogurile vor deveni mai accesibile. Este o păcăleală ideea guvernanţilor români că odată legalizat consumul, va exista un control total asupra drogurilor. Legal nu înseamnă siguranţă şi ilegal nu înseamnă anarhie [31]. Dimpotrivă, ele vor deveni mult mai accesibile şi consumul va creşte. În urmă cu douăzeci de ani, în România telefoanele mobile erau un vis, apoi un lux, iar astăzi aproape fiecare român are telefon, de la copilaşul de grădiniţă până la ciobanul de la stână, însă pentru mulţi dintre utilizatori telefonul s-a transformat în obsesie, e de nelipsit – şi, evident, şi datorită preţurilor joase. Unul dintre beneficiile ilegalităţii drogurilor este faptul că nu permite achiziţionarea lor de către majoritatea populaţiei şi astfel numărul celor dependenţi nu este ridicat [32].Un argument pentru sprijinirea acestei afirmaţii este interzicerea heroinei în 1970 în Harlem (New York), fapt care a redus numărul consumatorilor de heroină şi al deceselor datorate supradozelor [33].

Simbol cultural

Treptat, drogul, în continuarea modelului ţigărilor şi alcoolului, va căpăta o valoare culturală. La români, un cartuş de Kent, un trabuc fin sau o sticlă de whisky reprezintă astăzi un semn al consideraţiunii faţă de o persoană onorabilă sau faţă de un bun prieten. Probabil că marijuana sau cocaina vor avea aceeaşi soartă: un simbol al preţuirii, un cadou distins la ocazii speciale. Drogurile vor deveni o marcă sau vor intra sub incidenţa unor mărci, vor fi comercializate în mod agresiv, iar companiile multinaţionale vor căpăta dreptul de a minţi în privinţa lor şi de a le construi imagini populare favorabile [34]. Drogurile nu vor fi asociate cu personaje celebre ce au suferit în urma dependenţei (John Lennon sau Bob Dylan), dar vor fi asociate cu actori, fotbalişti sau vedete adorate de marele public. Răspândirea va fi de nestăpânit. Să ne gândim doar la epidemia cafelei. Cafeaua se consuma odată doar în câteva regiuni din Arabia, astăzi, după ţiţei, din perspectivă economică este cea mai tranzacţionată marfă din lume [35]. În aceeaşi logică a veniturilor, şi instituţia statului va deveni interesată de taxele percepute de la companiile multinaţionale, va deveni dependentă de veniturile percepute din accize, iar consecinţele vor fi într-o măsură mai mare negative decât pozitive [36]. Statul va trebui să aleagă între venit şi sănătate publică.

Sănătatea publică ar fi deosebit de afectată. Câteva dintre efectele consumului de droguri, adică boli psihice şi somatice, le-am prezentat mai sus. O fabrică de ţigări poate introduce 600 de aditivi dăunători cu scopul de a optimiza funcţia ţigării ca furnizor de nicotină [37]; tot aşa, şi în droguri pot fi introduse aditivi pentru a creşte efectul psihoactiv (de exemplu, prin permiterea unei absorbţii mult mai rapide) [38].

Costurile sociale sunt enorme.

În SUA, în 2004 tratamentul direct pentru dependenţii de tutun a costat peste 81,9 miliarde de dolari [39]. În Australia, costurile totale pentru tratamentul dependenţei de droguri (aici incluzând toate tipurile de droguri) au fost de 34,4 miliarde de dolari [40]. La acestea se adaugă şi costurile pentru prevenţie şi pentru deficitele de la locul de muncă. Şi să nu uităm că o bună parte din nefericiţi nu au asigurări de sănătate. Din perspectivă istorică, legalizarea completă a tuturor drogurilor în prezent ilegale nu constituie o invitaţie la un nou început glorios, ci un salt neînfricat în trecut, ignorând istoria. Prohibiţia drogurilor a fost adoptată deoarece oamenii au considerat intolerabile prejudiciul şi ameninţarea accesului neîngrădit. Una dintre raţiunile legalizării invocată deseori este dreptul la libertate. Or, aci decidenţii se înşală. O persoană dependentă de droguri nu mai este o persoană liberă. Ea va fi constrânsă să-şi satisfacă cerinţele organice indiferent de consecinţe sau de principiile raţiunii.

Slăbiciunile prevenţiei şi ale tratamentului

Două pachete/zi, patruzeci de ţigări, fiecare ţigaretă câte douăsprezece fumuri, în total 480 de gesturi repetitive/zi. Iar buzele sunt zone cu încărcătură erogenă. Senzaţia de plăcere determină repetarea comportamentului deseori involuntar; nici nu-ţi dai seama că ai mai aprins o ţigară. Iată cum se instaurează dependenţa. Şi de aici consecinţele nefaste. Tratamentul presupune motivaţie puternică, răbdare, suport, cheltuieli financiare şi timp îndelungat. Uneori chiar ani de zile. Indiferent de abordările terapeutice sau de substanţele farmacologice recomandate, o cercetare efectuată la nivel european pe o perioadă de 10 ani a ajuns la concluzia că nici tratamentul şi nici măsurile de prevenţie în toţi aceşti ani nu au avut un efect substanţial asupra consumului de droguri [41]. Multe dintre încercările de dezintoxicare de heroină sfârşesc prin dependenţă de metadonă [42]. Mai mult, nu toţi dependenţii beneficiază de tratament. În SUA, persoanele dependente nu-şi pot primi tratamentul deoarece se regăsesc pe liste lungi de aşteptare [43]. În majoritatea cazurilor apare reinstalarea comportamentului chiar şi după ani de zile de abstinenţă şi totul începe de la capăt. Din păcate, multe persoane au probleme şi nu cer ajutor. Întâi pentru că nu pot crede că au o boală sau le e ruşine şi teamă de propria percepţie şi de opinia celorlalţi. Stigmatizarea influenţează stima de sine. Însă rădăcinile dependenţei se înfiripă pe locuri nebănuite. După cum spuneam, de ruşine, nu vor cere ajutor. Iată că în Elveţia doar 5 % dintre dependenţi se regăsesc în terapia asistată cu heroină [44].

În contrast cu problema legalizării drogurilor ce a apărut recent în România, alte state se ocupă cu onestitate de prevenţia, tratamentul şi stoparea acestei maladii. Organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale, asociaţii ale foştilor dependenţi de droguri, fundaţii, asociaţii umanitare derulează programe de informare şi educare a publicului (de eliminare a mitului ce vesteşte inocenţa drogurilor uşoare), traininguri pentru cei interesaţi, servicii de voluntariat, strângerea de fonduri, proiecte activiste, programe umanitare şi sociale. Şi totuşi unii oameni consumă. De ce? Există numeroşi factori de risc care-i determină, precum cei genetici, psihologici, tulburările psihice, abuzurile sexuale sau deprivarea socială. Însă pe lângă aceştia se mai doreşte adăugarea unuia: legalizarea.

Care sunt soluţiile?

Întâi, soluţii universale nu există. Însă se poate face ceva. A) se poate face o educaţie timpurie a sănătăţii cu efect asupra copiilor. Însă nu o simplă informare plicticoasă, pliante şi broşuri prin coşuri de gunoi, ci formare, sensibilizare şi, de ce nu?, şoc, astfel încât nici silit un tânăr să nu se gândească la drog. B) restricţiile, întărirea legislaţiei. Limitarea accesului are un rol pozitiv pentru că oamenii nu ştiu să utilizeze inteligent sau cu moderaţie. Ei doar consumă. Dacă un medic îi va spune simplu unui dependent că dacă nu va înceta va muri nu rezolvă problema. Chiar dacă este conştient de acest fapt, pacientul nu se va opri, pentru că este dependent. C) responsabilitate socială. Cuvânt prea puţin cunoscut românilor. Responsabilitatea cade în seama tuturor (a soţului, prietenului, vecinului sau oricărui cetăţean), dar şi a statului, care facilitează oferta şi consumul de droguri. Statul se transformă în promotor al bolilor şi suferinţelor, al incidentelor şi morţii. Statul, care prin Constituţie este obligat să ia măsuri pentru sănătatea publică (art. 34. alin. 1), devine un complice al criminalităţii, un Pilat spălat pe mâini, care aruncă vina doar pe individ, adică pe pacient, şi pe slăbiciunile sale. Vedem nenorocirea altuia şi nu facem nimic. Preoţii se rezumă la o singură acuză: păcat. Însă fără a oferi un sprijin real. Cu toţii suntem codependenţi. Credem că nouă nu ni se poate întâmpla niciodată. Şi ar mai fi o recomandare. În comisiile parlamentare, din moment ce parlamentarii cunosc prea puţin realitatea suferinzilor, nici nu au formare clinică şi nici experienţa tragică a dependenţei, ar trebui invitaţi nu ca audienţi, ci ca membri atât dintre clinicienii cu experienţă îndelungată în problematica dependenţei cât şi victimele, dependenţii înşişi. Ştiţi de ce? Pentru că, potrivit unui argument, poate cel mai puternic, tot din cercetările americanilor, nici măcar ei, dependenţii, nu sunt de acord cu legalizarea drogurilor [45].

1 Griffith, Edwards, Drogurile – o tentaţie ucigaşă, trad. de Octav Ciucă, Paralela 45, 2006, p. 175. 2 Acknowledgements: îmi exprim recunoştinţa Fundaţiei Dinu Patriciu, care mi-a oferit o bursă pentru a studia problema adicţiei la Kings College London. 3 Robert West, The Theory of Addiction, Blackwell Publishing Addiction Press, Oxford, 2006, p. 10. 4 Griffith, op. cit., p. 170. 5 West, op. cit., p. 37. 6 Ibidem, p. 97. 7 Ari Kalechstein, Wilfred G. van Gorp, Neuropsychology and Substance use, Taylor & Francis, London, 2007, p. 113. 8 West, op. cit., p. 23. 9 Ibidem, p. 23. 10 http://www.emcdda.europa.eu/stats09/gps, site-ul European Monitoring Centre for Drugs and Drugs Addiction. 11 http://www.emcdda.europa.eu/publications/country-overviews/ro 12 Griffith, p. 262. 13 Idem. 14 Susan A. Sussman, Drug Abuse. Conception. Prevention. Cesation, Cambridge University Press, 2008, p. 53. 15 Darke Shane, Lousa Degenhardt, Richard Mattick, Mortality amongst illicit drug user. Epidemy, causes and intervention, Cambridge University Press, 2007, p. 136. 16 Ibidem, p. 27. 17 Idem. 18 Peter Reuter, „Ten years after the United Nations General Assembly Special Session (UNGASS): assessing drug problems, policies and reform proposals“, in Addiction, Vol. 104, Issue 4, 2009, p. 511. 19 Sussman, op. cit., p. 99. 20 Ibidem, p. 209. 21 West, op. cit., pp. 54–55. 22 Reuter, op. cit., p. 512. 23 Sussman, p. 264. 24 Ibidem, p. 266. 25 Reuter, op. cit., p. 511. 26 Sussman, op. cit., p. 116. 27 Ibidem, p. 48. 28 Reuter, op. cit., p. 511. 29 Griffith, p. 285. 30 Robert Holman Commbs, Handbook of Addictive Disorder. A practical Guide to Diagnosis and Treatment, 2004, John Wylie & Sons, Inc, New Jersey, p. 508. 31 Bancroft, Angus (2009), Drugs intoxication & Society, Polity Press, Cambridge, p. 114. 32 Ibidem, p. 124. 33 Idem. 34 Idem. 35 Griffith, op. cit., p. 89. 36 Ibidem, p. 284. 37 Ibidem, p. 114. 38 Ibidem, p. 115. 39 Ibidem, p. 52. 40 Ibidem. 41 Reuter, Peter, pp. 510–517. 42 Robert Schwartz şi col., „Attitudes toward buprenorphine and methadone among opioid-dependent individuals“, The American Journal of Addiction, 17, 2008, p. 396. 43 Sussman, op. cit., p. 262. 44 Peter, op. cit., p. 513. 45 Roberto A. Trevino, Alan J. Richard (2002), „Attitudes towards drug legalization among drug users“, in The American Journal of Drug and Alcohol Abuse, Volume 28, Issue 1, pages 91–108.

(IDEI IN DIALOG, ANUL V, nr 12 (63) DECEMBRIE 2009)

INTERVIURI cu TIPI TARI!!!

Interviu cu un PSIHOLOG de la OXFORD.Dr Olivera Petrovich

mihaicopaceanu3 comentarii

oxford_logo

 

 

Dr. Olivera Petrovich este profesor de psihologia dezvoltarii la Departamentul de Psihologie Experimentala si preda de asemenea psihologia religiei la Facultatea de Teologie, Universitatea din Oxford. Din 1988 este doctor in psihologie al Universitatii din Oxford si a efectuat numeroase cercetari experimentale in domeniile de interes ale domniei sale, respectiv psihologia religiei si psihologia dezvoltarii. Cercetarile sale recente vor fi incluse in cartea in curs de aparitie: The Child’s Theory of the World.
(Mihai Copaceanu)

Mihai Copaceanu: Distinsa doamna Petrovich, deoarece punctul de plecare al discutiei noastre este psihologia religiei, va intreb intai care este definitia religiei din perspectiva psihologiei moderne in comparatie cu definitia teologica?

Olivera Petrovich: In psihologie, accentul este atribuit persoanei umane, proceselor psihologice, incluzand aici procesele cognitive, emotionale, dar si comportamentului uman in relatie cu Dumnezeu sau alte entitati religioase. Pe de alta parte, teologia inseamna studiul lui Dumnezeu. Teologii se bazeaza pe diverse evidente (istorice, stiintifice, arheologice) in incercarea lor de a intelege fiinta si natura lui Dumnezeu. Cu toate acestea, centrul este Dumnezeu si nu omul. In sfarsit, cele doua definitii ale religiei necesita metode de cercetare distincte.
M.C.: De-a lungul timpurilor s-au incercat varii explicatii ale religiei care aveau ca obiectiv studierea grupurilor religioase (antropologice, sociologice, psihanalitice), insa astazi prin cercetari se ofera mai multa atentie individului, comportamentului si experientelor individuale. Ca un rezultat al cercetarilor dumneavoastra recente, care credeti ca este noutatea oferita de teoriile psihologice moderne ale religiei?
Cel mai simplu mod de a sublinia diferentele dintre cele doua abordari este sa incercam sa intelegem ca prin psihologie cautam evidente intr-un mod direct, de la oameni ca indivizi, prin intermediul testelor (one-to-one) si al interviurilor.
M.C.: Cum definiti conceptele natural si spontan la copii?
O.P.: Conceptele de dezvoltare naturala sau spontana sunt acelea care apar in contextul perceptiei de zi cu zi si in intelegerea lumii fizice; acestea nu necesita nici un input educational specific si nici vreo invatare anume. In psihologia dezvoltarii, conceptele mai sus precizate sunt contrare conceptelor formale sau specializate care trebuie sa fie transmise prin educatie.
M.C.: Oamenii de rand se minuneaza de existenta numeroaselor religii diferite de pe Terra. Am intalnit atat in Romania, dar si, recent, in Oxford aceasta asociere a religiilor cu partidele politice sau cu ciupercile dupa ploaie. Cunoastem asa-numitele religii mari, precum crestinismul sau hinduismul, dar si anumite secte care nu numara mai mult de cateva sute de aderenti. De aceea, multe persoane considera ca religia este doar o forma de produs al unei culturi specifice intr-o anumita epoca, ce poate rezista de-a lungul vremurilor, care se poate dezvolta sau poate chiar disparea, precum religiile vechilor civilizatii antice. Dumnezeu este unul singur, insa inteles diferit. Desigur, nu putem exclude nicidecum influentele culturale asupra religiilor, influente observabile de exemplu chiar din riturile diferite din cadrul acelorasi religii separate geografic. Intrebarea mea este urmatoarea: cum putem distinge intre ceea ce inseamna influenta culturala si ceea ce este natural in cazul omului religios? Sa luam doar un exemplu. Un cetatean poate lesne deveni crestin deoarece a avut sansa de a se fi nascut intr-o tara majoritar crestina, precum Brazilia, a crescut intr-o familie crestina, a primit o educatie totalmente crestina si, mai mult decat atat, intreaga societate in care a trait „l-a creat“ conform religiei sale, adica crestin catolic.

O.P.: Intr-o oarecare masura, am raspuns deja la aceasta intrebare. Abordarea psihologica este utila in acest caz, deoarece ne permite sa diferentiem intre conceptele cele mai de baza ale persoanei umane, care de obicei apar intr-un mod spontan in dezvoltare si nu trebuie sa fie invatate si acelea pe care nu le putem avea fara anumite influente culturale. In mod precis, putem intelege ca o persoana nu poate deveni catolica si nici crestina (conform exemplului tau) fara sa fie „introdusa“ in conceptele specifice crestinismului, respectiv catolicismului sau oricarui alt concept teologic doctrinar. Dar intrebarea principala care se pune este urmatoarea: poate cineva sa devina crestin, sau orice alt tip de om religios, fara a avea anumite predispozitii conceptuale sau tendinte de a intelege conceptele de baza ale divinului? Desigur, problema aceasta ne prezinta cea mai primara forma a intelegerii religioase, care necesita o dezvoltare ulterioara pentru a se manifesta intr-o traditie anume. Cred ca putem astfel lamuri diferenta dintre abordarea psihologica a religiei care se centreaza pe individ de celelalte discipline, care au ca scop studierea grupurilor religioase sau a institutiilor aflate in slujba adultilor.

M.C.: Cum explicati ateismul?

 O.P.: Ateismul trebuie sa fie luat in considerare mai degraba ca o problema de dezvoltare decat ca o caracteristica fixa de ordin conceptual. Definitia ateismului trebuie sa fie determinata empiric, deoarece exista diferite tipuri de „atei“ – si, ceea ce este mai important, oamenii au deseori miscari oscilatorii, de-a lungul timpului, spre religie sau spre ateism. Pentru psihologie, intrebarea este cum apare ateismul in dezvoltarea umana – cu alte cuvinte, care sunt factorii care influenteaza debutul ateismului si cat de stabil este de-a lungul vietii persoanei respective4.

M.C.: Intrebarea urmatoare se refera la dezbaterea acida dintre religie si stiinta – sau mai degraba dintre oamenii religiosi si oamenii care se considera atei sau cei care militeaza pentru libertatea de constiinta. Stim ca in Marea Britanie, in urma cu cateva luni, a inceput o campanie sustinuta de diverse asociatii, printre care si cea a lui Richard Dawkins (vestitul biolog ateu), prin care au decis sa lipeasca inscriptii pe autobuzele din marile orase, inclusiv in Londra si Oxford, cu urmatorul mesaj: „There’s probably no God. Now stop worrying and enjoy your life!“ Care este opinia dumneavoastra despre viitorul religiei?

 O.P.: Raspunsul la intrebarea ta depinde de definitia religiei. Ca fenomen social si cultural, religia poate fi supusa multor transformari ca raspuns la modificarile de intelegere a lumii (de ex. descoperirile stiintifice, interactiunea dintre culturi, teorii filosofice noi etc.). Dar la nivel psihologic, unde religia este definita in termeni de procese mentale cognitive si emotionale ale persoanei umane, cele mai de baza concepte religioase probabil vor ramane intotdeauna o caracteristica naturala a oamenilor.

M.C.: O ultima intrebare: cum poate psihologia sa ajute religia si ce ar putea fi considerat ca subiect de cercetare pentru psihologia religiei?

 O.P.: Cel mai relevant sprijin pe care psihologia il poate oferi religiei este studierea naturii umane, a nevoilor sale conceptuale si a dezvoltarii obisnuite. Desigur, acest fapt are anumite implicatii educationale. Educatia religioasa trebuie sa fie elaborata in asa fel incat sa aiba ca baza si punct de pornire naturalul, adica modul in care oamenii sunt cu adevarat. Oferind unicitate fiecarei persoane si complexitate lumii in care traim, inseamna ca cel putin la modul virtual cercetarea psihologica nu prezinta nici o limita. Domeniul de cercetare este extrem de vast. Noi, oamenii, ne dezvoltam ca urmare a raspunsului la mediul fizic si psihologic, deci exista doua tipuri de patternuri: stabile si schimbatoare. In concluzie, va fi intotdeauna nevoie de descoperirea unor patternuri cauzale in aceasta interactiune si de identificarea celor mai bune cai de influentare – in primul rand prin educatie, dar si prin pastoratie si terapie.

M.C.: Va multumesc foarte mult pentru timpul acordat si pentru amabilitatea de a raspunde acestor intrebari.

o

1 Daca in anumite tari psihanaliza a prins radacini serioase si s-a dezvoltat prin intermediul institutelor de psihanaliza sau al scolilor de psihanaliza, precum in Franta sau America de Sud, in ceea ce priveste mediul academic din Oxford psihanaliza nu este acceptata (surprinzator!) nici ca disciplina de studiu. Nu departe de Oxford este Londra, cea care adaposteste Freud Museum, casa in care s-a refugiat Freud in ultimii ani de viata si care contine atat vestitul divan terapeutic, dar si mare parte din mobilierul si biblioteca psihanalistului, Londra, capitala in care psihanalistii chiar nu se simt minoritari. Ostilitatea psihologiei oxoniene fata de psihanaliza este datorata in mare parte caracterului ei eminamente experimental cu siguranta si ca un rezultat al influentelor lui Karl Popper in ceea ce priveste re-definirea metodelor stiintifice. De aceea, conform afirmatiilor Dr. Petrovich, dar si a altor psihologi din Oxford, nimic din teoriile psihanalitice nu are relevanta pentru cercetarea psihologica moderna, pentru ca nu contine un material consistent, in conformitate cu criteriile exigente ale unei cercetari experimentale moderne. Nu este valabil in domeniul clinic, unde parte din teoriile freudiene sunt inca luate in considerare si aplicate in terapie.

2 Precizez ca aceste teorii evolutioniste au in spatele lor nu doar psihologi ai religiei sau psihologi care studiaza indirect religia. Dimpotriva, numarul oamenilor de stiinta implicati in cercetarea evolutionista apartin altor domenii decat psihologia; de exemplu antropologia sau biologia, persoane care sunt interesate de religie, din varii motive. Psihologia moderna are si ea o contributie prin ramura numita psihologia evolutionista, care desigur are aplicatii si in alte domenii decat psihologia religiei (de exemplu psihologia cognitiva) si ceea ce este relativ diferita de Cognitive Science of Religion.

3 Motivatia cercetatoarei a survenit si din alte motive. Intai pentru ca majoritatea studiilor vizau adultii ca membri ai unor grupuri religioase sau cazuri particulare (ex. fanatismul religios, experiente religioase), pe cand copiii au fost totalmente ignorati. Or, un adult, indiferent de religia sa, a fost candva copil. Iar daca vrei sa studiezi comportamentul religios al unui adult, acesta nu-ti va dezvalui foarte mult din forma sa – si nici macar din geneza sa. Cunostintele din psihologia dezvoltarii i-au permis cercetatoarei sa-si intensifice interesul pentru studierea copiilor. A dorit sa identifice, parcurgand treapta cu treapta, originea „primara“ a religiei (atat cat este cu putinta) si de aceea a ales copii cu varste foarte mici, ajungand pana la varsta de 3 ani si cateva luni.

4 Privitor la problema ateismului ca pozitie dobandita in timp, recomand studiul de caz al Dr. Ana Maria Rizzuto, care a ajuns la aceleasi concluzii, insa bazandu-se pe principiile teoriei psihanalitice. Pe scurt, Ana Maria Rizzuto declara: ateii nu se nasc, ci devin. Pentru mai multe informatii: Ana Maria Rizzuto (1998), Why did Freud reject God? A psychodynamic interpretation.

(Interviu publicat in IDEI in DIALOG, nr 55 Aprilie 2009)