Etichetă: sexualitate
România, încă ruşinea Europei. Ce riscuri implică lipsa educaţiei sexuale în şcoli
articol publicat pe blogurile Adevărul la 01.10.2015
România este pe locul II în Europa în ceea ce priveşte numărul de adolescente care au devenit mame timpuriu, cu vârsta între 15 şi 19 ani. Tot România este printre primele locuri la numărul de avorturi şi la nefolosirea mijloacelor de protecţie sexuală.
În România prostituţa stradală şi traficul de persoane este la un nivel ridicat. La capitolul igienă corporală stăm iarăşi prost precum şi la accesarea serviciilor medicale de specialitate.
Şi mai grav, România este unul dintre puţinele state europene care nu are nimic în programa şcolară despre sănătatea sexuală sau educaţia sexuală, educaţia pentru sănătate sau orice legat de relaţiile dintre oameni, pubertate sau de prevenire a unor boli cu transmitere sexuală. România ignoră acest aspect important al vieţii umane.
De fapt, prin ne-existenţa educaţiei sexuale în şcolile din România este încălcat „dreptul fundamental eleviilor la informaţia care îi va învăţa cum să se păstreze sănătoşi şi în siguranţă”. Cu ce scop? Cu ce riscuri, ştim foarte bine! Şi voi mai prezenta câteva date recente.
Actuala Lege a Educaţie, în opinia mea, încală tocmai art. 31 din Constituţia României privind dreptul la informaţie şi art. 34 care specifică clar că „Statul este obligat să ia măsuri asupra igienei şi sănătăţii publice”. O astfel de măsură este introducerea educaţiei sexuale.
Ori iată, copilul care este lăsat şi în grija statului de la 6 la 19 ani este deprivat de o informare şi educaţie a sănătăţii sexuale. O cercetare din 2012 condusă de dr. Cornelia Rada de la Academia Română ne arată limpede câteva aspecte extrem de îngrijorătoare pentru sănătatea populaţiei tinere, acum la 25 de ani de postcomunism:
1) Tinerii îşi încep viaţa sexuală încă de la 15 ani, în special cei cu educaţie scăzută şi din zonele rurale
2) 60% dintre cei care şi-au început viaţa sexuală, primul act sexual l-au avut în mai puţin de 1 lună de când şi-au cunoscut partenerul.
3) doar 23% au folosit metode de protecţie sexuală, (atenţie la primul contact sexual!), cei mai mulţi fiind cei de la oraşe, cu educaţie medie şi cu vârsta peste 18 ani.
4) Numărul mediu de parteneri sexuali a fost 4, cu un maxim de 6 în cazul bărbaţilor
5) Doar 10% din informaţiile primite despre sănătatea sexuală au fost primite la şcoală, sau de la cabinetele medicilor şi aceasta s-a întâmplat după vârsta de 14 ani.
6) Familia? Doar 4.2 % au declarat că au discutat cu părinţii despre toate aspectele legate de sexualitate
Ce înţelegem din aceste date:
1) Românul nu este educat şi, dacă nu eşti educat, eşti mai predispus să-ţi începi viaţa sexuală şi la primul contact să nu te protejezi.
2) Tinerii români nu primesc nicio informaţie despre sexualitatea umană până la 14 ani.
3) Mai târziu, dacă primesc, doar 10% vin pe surse sigure şi credibile precum şcoală şi doctori. Restul de 90%? Păi tot din cercetare aflăm că cei mai mulţi s-au informat de la „prieteni şi cunoştinţe”
4) ce este mai dureros că nici cu părinţii nu discută. 74% au relatat că nu au discutat cu părinţii deloc despre sănătatea sexuală. Aceeaşi cercetare ne indică şi câteva riscuri! Riscul începerii vieţii sexuale înainte de încheierea pubertăţii este corelat cu cancerul de sân, infertilitatea, infecţii cu transmitere sexuală, HIV, număr ridicat de parteneri, nefolosirea prezervativului şi implicarea în alte comportamente de risc precum consumul de alcool şi droguri. Dacă şcoala are şi acest rol de a promova sănătatea, sănătatea sexuală este o componentă esenţială a sănătăţii în general.
Şcoala este singura instituţie educaţională care are contact cu fiecare copil din ţara noastră, cum spuneam, de la 6 la 19 ani. Şi de aceea şcoala este într-o poziţie unică de a oferi copiilor şi adolescenţilor informaţii, cunoştinţe, înţelegere, abilităţi şi atitudine faţă de deciziile pe care elevii le vor lua pentru a promova sănătatea sexuală în propria lor viaţă.
Deci educaţia sexuală are un rol important în prevenirea problemelor de sănătate sexuală. Şi mai am un argument: există o suprasexualizare din cauza internetului şi a mass-media în general. Pornografia pe internet, reţele sociale şi alte site-uri nu reprezintă un mod de a învăţa despre sexualitate.
Ori, ca răspuns al acestor informaţii şi conţinuturi cu caracter sexual, de multe ori lipsite de credibilitate, şcoala trebuie să răspundă. Educaţia sexuală în lumea civilizată de 40, 50 de ani.
Elevii vor educaţie sexuală!
Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă educaţia sexuală. În Franţa, Belgia, Austria şi Germania educaţia sexuală este o componentă a programei naţionale încă din anii 1970.
În Italia profesorul Donati a evaluat impactul şi atitudinea adolescenţilor faţă de un program de educaţie sexuală. Programul cuprindea 5 lecţii de tip workshop şi a fost derulat în 5 şcoli gimnaziale din Roma. Rezultatul? 95% dintre elevi au fost în favoarea educaţiei sexuale, rezultate măsurate la 6 luni de la finalizarea cursurilor.
Un raport al Comisiei Europene (2013) analizând situaţia educaţiei sexuale în 24 de state europene sublinia că insuficienta educaţie sexuală în ţările est europene conduce la o creştere a cazurilor de sarcini nedorile la adolescente şi la infectţii cu transmitere sexuală şi HIV inclusiv în România pe primele locuri, alături de Bulgaria, Estonia, Slovacia şi Lituania.
Lecţia dată de Suedia
Suedia este prima ţară europeană care a introdus educaţia sexuală încă din 1942 şi lecţii de educaţia sexuală au fost susţinute prin intermediul radioului inclusiv în 1954. Concomitent au fost create centre pentru tineri care să asigure servicii de prevenire a sarcinilor nedorite şi să promoveze sănătatea sexuală. În prezent sunt peste 240 de centre pentru tineri.
În România?
Pauză…. Spania Deşi subiecte de educaţie sexuală au fost introduse încă din anii 1970, abia în anul 1981 guvernul spaniol a propus o programă holistică de educaţie sexuală care cuprindea etapa preşcolară şi până la liceu.
În 2005 printr-o nouă lege a educaţiei s-a introdus o disciplină numită educaţie cetăţenească care include şi educaţia sexuală cu unele teme obligatorii. Totuşi raportul Comisiei Europene critică modul în care tinerii spanioli învaţă despre educaţia sexuală precizând existenţa „stereotipurilor, miturilor şi a credinţelor eronate” şi mai ales inexistenţa educaţiei sexuale în mediile rurale. Bulgaria Vecinii noştri bulgari ne-au luat-o înainte pentru că, deşi nu au introdus ca disciplină obligatorie, părinţii şi elevii au această opţiune de studiu la cerere. Ce nu face statul bulgar, fac ong-urile care au creat programe şi manuale pentru profesori, părinţi şi elevi încă din 2005.
Guvernul Regatului Unit a avertizat că educaţia sexuală nu promovează activitatea sexuală timpurie în niciun fel şi nici vreo orientare sexuală. Educaţia sexuală în Marea Britanie – În Marea Britanie introducerea obligativităţii educaţiei sexuale a rezultat în urma cererilor insistente ale profesorilor, părinţilor şi elevilor. Şi am explicat de ce. – De la vârsta de 11 ani, în Marea Britanie, educaţia sexuală este obligatorie. Elevii nu sunt însă obligaţi să fie examinaţi la acestă disciplină. Guvernul Regatului Unit a avertizat că educaţia sexuală nu promovează activitatea sexuală timpurie în niciun fel şi nici vreo orientare sexuală. Totodată sunt interzise folosirea de materiale explicite sau nepotrivite. Copiii trebuie să înveţe despre pubertate înainte de a ajunge la pubertate. Astăzi, nimeni nu îi învaţă pe copii în şcoală despre pubertate şi caracteristicile acesteia. La toate acestea aş avea să mai adaug un argument personal.
În activitatea mea profesională, ca psiholog fie la cabinet, fie prin discuţiile publice, mai ales în şcoli, licee şi facultăţi, la sute, sau chiar mii de elevi, am întâlnit cazuri clare de necunoaştere a unor noţiuni minime de sănătate sexuală inclusiv la vârste mai mari sau chiar la adulţi. Ruşinos pentru naţia noastră. Unul dintre cele mai puternice mituri, care tot din needucaţie provine, este acela că discutând despre educaţie sexuală, de fapt, se încurajează sexul. În România, slavă Domnului, avem religie de la clasa pregătitoare până în clasa a 12-a, deci 13 ani.
13 ani elevul în şcoala românească învaţă despre istorii biblice, poveşti despre Dumnezeu şi altele, reale sau imaginare, unele pot fi de folos, altele nu. Dar în aceeaşi Românie, în care învăţământul este obligatoriu, viitorul cetăţean român nu află nimic despre corpul său, dezvoltarea psihosexuală, pubertate, viaţa sexuală, riscuri. Că există mituri e adevărat, că suntem needucaţi la fel adevărat. Unul dintre cele mai puternice mituri, care tot din needucaţie provine, este acela că discutând despre educaţie sexuală, de fapt, se încurajează sexul. În conceptul de educaţie sexuală, accentul cade pe educaţie nu pe sex. Şi dimpotrivă, cum arătam mai sus, relaţia este inversă, persoane fără educaţie sexuală îşi încep viaţa sexuală timpuriu. În fine, cum e posibil deci să studiezi 13 ani religie şi doar 1 an psihologie, şi aceasta mult mai târziu, doar în clasa a 10-a, adică la 16 ani, când totul în viaţa umană şi viaţa şcolară este psihologie – de la emoţii până la motivaţie, gândire, comportament şi performanţă şcolară?
Citeste mai mult: adev.ro/nvj9up
Cum NU ajunge victima unui viol din Romania la psiholog. Unde si de ce trebuie imbunatatita legislatia romaneasca
articol publicat pentru HotNews la 24 iulie 2015 semnat Adina Florea
Cinci femei au fost violate, in medie, in fiecare zi in Romania, de la inceputul anului 2015 pana in prezent, potrivit unei statistici citate, joi, de ProTV, insa legea privind consilierea psihologica a victimelor prezinta lacune majore in comparatie cu alte state. Astfel, victima trebuie sa faca mai intai o cerere de consiliere, care va fi solutionata in termen de zece zile. Accesul la acest serviciu este insa conditionat de plangerea penala. Psihologul consultat de Hotnews.ro spune ca victima unui viol are de regula nevoie de timp pana se hotaraste sa se adreseze autoritatilor. Or, tocmai aceasta este intervalul in care are nevoie de consiliere si, mai mult, de terapie. - Psihologul Mihai Copaceanu, contactat de HotNews.ro: „Nu poti sa conditionezi accesul la servicii de consiliere psihologica prin obligativitatea unei alte cereri catre organele de urmarire. In situatia de stres post traumatic, victima poate nu are inca puterea de a depune o plangere si ii pot fi necesare cateva zile pentru aceasta hotarare”
- Vezi o analiza a lacunelor din lege si solutiile propuse de psihologul Copaceanu
Legislatia romana cu privire la protectia victimelor infractiunilor de viol prezinta lacune. Legea nr. 211/2004, revizuita in 2007 si 2008, este singurul act care prevede anumite masuri pentru protectia victimelor infractiunilor, inclusiv consiliere psihologica oferita de servicul de protectie al victimei si reintegrare sociala a agresorilor, care functioneaza pe langa tribunale, dar si compensatii financiare, asistenta juridica si masuri de informare.
Psihologul Mihai Copaceanu a explicat erorile existente in legislatia actuala de protectie a victimelor infractiunilor de viol. „Avand ca exemplu cazul de la Vaslui, este evident ca nu exista nicio protectie pentru victima (…) insasi victima explica ca ii este frica de acestia”, sustine psihologul.
Art 10 al legii mentioneaza ca victima beneficiaza de consiliere psihologica dupa depunerea unei cereri la serviciul de protectie al victimei si reintegrare sociala a infractorilor de pe langa tribunal. Cererea va fi solutionata in termen de 10 zile, potrivit textului legii.
- Psihologul Mihai Copaceanu: „Nu poti sa conditionezi accesul la servicii de consiliere psihologica prin obligativitatea unei alte cereri catre organele de urmarire. In situatia de stres post traumatic, victima poate nu are inca puterea de a depune o plangere si ii pot fi necesare cateva zile pentru aceasta hotarare. Are insa teama puternica de violatori, teama de consecinte, de procese, frica de reactia comunitatii, de modul cum va fi privita.”
In lege este folosit termenul de „consiliere psihologica”, insa, potrivit psihologului Copaceanu, victimele au nevoie de psihoterapie, un proces de lunga durata. Victimele pot beneficia de consiliere psihologica gratuita doar pentru o perioada de trei luni, insuficient pentru o psihoterapie in cazul violului, dupa cum apreciaza psihologul.
„Consilierea psihologica” oferita de lege se face de catre psihologii din cadrul serviciului de protectie al victimei si reintegrare sociala a agresorilor, care functioneaza pe langa tribunale. Insa, psihologul Mihai Copaceanu sustine ca acestia nu sunt psihoterapeuti, iar victima este silita sa ajunga in mediul privat, daca are insa resurse financiare. „Si cum multe dintre ele nu au sau se simt rusinate si vinovate, nu vor apela la psihoterapie. Marea problema in Romania, ca si in alte tari, este ca victimele nici nu au puterea sa reclame violul si atunci nici la psiholog nu apeleaza”, afirma psihologul.
In cadrul serviciului de protectie al victimei si reintegrare sociala a agresorilor, singura institutie care ofera consiliere psihologica gratuita victimelor infractiunilor de viol, nu exista servicii specializate, mai spune Copaceanu. „E ca si cum ai trimite un pacient la un spital de urgenta unde este un singur medic de familie, adica fara specializari pe chirurgie, ortopedie, cardiologie„, afirma psihologul. Copaceanu sustine ca legea ar trebui modificata pentru a introduce servicii specializate. „Pe trauma, pe viol, pe violenta domestica, pe trafic de persoane, pe abuz asupra copiilor. Altele sunt particuparitatile la copii”, explica psihologul.
Acesta mai spune ca victimele pot fi consiliate psihologic si in mediul privat, insa doar daca au resurse financiare, intrucat CNAS nu deconteaza decat trei sedinte de psihoterapie. Mai mult, pentru a beneficia de cele trei sedinte de psihoterapie, insuficiente, in opinia psihologului, victima trebuie sa mearga la medicul de familie pentru a obtine o trimitere, fiind nevoita sa descrie trauma medicului de familie.
Psihologul Mihai Copaceanu prezinta o serie de masuri care ar putea sa imbunatateasca legislatia actuala privind protectia victimelor infractiunilor sexuale:
- ” 1. O propunere ar fi infiintarea de urgenta a unei structuri guvernamentale, care sa aiba ca unic scop prevenirea, combaterea abuzurilor sexuale si violurilor.[…] E nevoie de departamente specializate, cu echipe interdisciplinare, cu psiholog, terapeut, medic, asistent social, avocat. E nevoie urgenta de o Strategie Nationala eficienta de Prevenire a Violurilor. Campaniile media, simplele anunturi radio au un efect zero. Dupa cum si comandantul politei Vaslui recunostea, ca ,in ciuda campaniilor depuse de politie, violurile si agresiunile sexuale au crescut, iar Vasluiul este pe primul loc in Romania.
- 2. Cred ca sunt necesare actiuni de urgenta care sa se finalizeze cu protocoale de colaborare intre Ministerul Sanatatii, Ministerul Justitiei, Ministerul de Interne si Colegiul Psihologilor din Romania, care sa includa ghiduri de interventie interdisciplinara, ghiduri pentru proceduri in cazul violului, ghiduri clinice, interventii punctuale sociale si juridice, pas cu pas pentru proceduri eficiente in cazul asistentei post-viol. Si aici fac referire la mai multe aspecte: examinarea medicala, interventia psihologica si sociala si interventia legala, cea din urma sprijind inclusiv familia. Sa se renunte la cereri .
- 3. Cred cu tarie ca educatie sexuala este obligatorie in scoli. Si ar avea un efect in educarea viitorilor cetateni. Fie ca vorbim de sanatate sexuala, de prevenirea infectiilor cu transmitere sexuala, dar si de atitudinea femei si intelegerea sexualitatii umane. Si desigur de responsabilitate civica.
- 4. Cred ca Romania are nevoie si de centre anti-viol in alte zone cu risc crescut, precum ar fi campusurile universitare. Occidentul este foarte atent aici. La agresiunile sexuale din randul studentilor. Avem date clare despre abuzurile sexuale din centrele de plasament si centrele pentru persoanele cu handicap sever. O alta zona de interventie.
- 5. O linite telefonica de urgenta non-stop. Nu cred ca este suficient 112.”
„In America, Ministerul Justitiei prin Departamentul Violenta Impotriva Femeilor a publicat in 2013 a doua editie a unui protocol national pentru examinarea medicala in cazul abuzurilor sexuale (prima fiind inca din 2004). Adica medicii de acolo stiu exact ce sa urmeze. In Romania nu avem o colaborare oficiala reglementata intre politist-medic legist, ginecolog-psiholog si avocat si viceversa. Totul se face dupa ureche sau dupa bunatatea unora din sistem. In cazul copiilor de 12-13 ani si mai putin, americanii au un alt document bine elaborat de interventii medicale si psihologice. Un prim document american numit Documentul Violenta Impotriva Femeilor a fost publicat in 1994.„, sustine Copaceanu.
Psihologul Mihai Copaceanu sustine ca in Romania nu exista centre specializate pentru tratarea traumei sau abuz sexual, iar obligatiile statului cu privire la protectia victimelor infractiunilor de viol au fost preluate de unele ONG-uri locale sau nationale.
- Mihai Copaceanu este psiholog clinician. Dupa facultate a trait si s-a specializat in Occident la Universitati din Bologna, Oxford si Londra. Scrie constant de peste 2 ani pe blogurile Adevarul incercand sa atraga atentia autoritatilor si publicului despre lacunele din societatea romaneasca
Consilierul educational de la liceul unde victima a invatat, Cristina Nicoara, a declarat, joi, citata de Vremea Noua: „Am ajutat-o pana intr-un punct. S-a prezentat la mai multe sedinte pe parcursul lunilor decembrie si ianuarie, ulterior a mers la un psiholog din oras. Aceasta decizie a luat-o impreuna cu parintii, din cate am inteles, la sugestia avocatului. Si eu am indemnat-o sa mearga in Policlinica, la psihiatru sau la un psiholog clinician”.
Potrivit Vremea Noua, mama elevei a sustinut ca a mers la psihologul de la scoala pana la terminarea anului scolar.
Femeia, mama, pudoarea şi sexualitatea în România 2013!
articol publicat pentru Blogurile Adevarul la 8 Aprilie 2013
Cum e să fii mamă în România şi să fii nevoită să-ţi hrăneşti propriul prunc ce a început să plângă dar parcă ţi-e jenă de privirile celor din jur. Ce să faci? Unde să te ascunzi?
Săptămâna trecută Alexandra Nicolae de la Adevărul a publicat un material inteligent cu titlul „Alăptarea în public pro sau contra?” în care a adăugat opinia sociologului Alfred Bulai, a Carminei Micheş (inspector de asigurări ) şi a mea.
Ce-i drept m-a uimit cel mai tare răspunsul domnişoarei Micheş care a susţinut sus şi tare că „alăptarea în public încalcă normele morale”. Care norme? Care moralitate? Ca dumneai şi alţii au o astfel de opinie. Şi bărbaţi şi femei! Opiniile sunt libere dar hai să detaliem puţin pentru că această provocare are referinţă pentru România anilor noştri şi nu e în zadar. Discuţia nu este întâmplătoare!
În urmă cu 9 ani, într-o sâmbătă seara, stăteam la masa lungă dintr-un Cămin Cultural al unui sat de munte cu prilejul unei nunţi alături de vreo 250 de nuntaşi (ca la ţară). Pe când savuram cuminte supa de tăiţei în faţa mea o tânără de nici 20 de ani îşi dezveleşte degrabă sânul mare şi sănătos şi începe fără nicio jenă faţă de zecile de persoane din jur a-şi hrăni pruncul de câteva luni ce făcea un scandal acustic în întreaga sală. Era o scenă parcă desprinsă din Moromeţii lui Marin Preda. Prima reacţie a fost să mă opresc, să nu mai servesc supa dar răspunsul mi-a venit imediat în gând: în faţa mea, la aceeaşi masă, era portretul unei mame care îşi hrăneşte copilul, pentru că el avea nevoie de hrană. În mintea mea de adolescent nu era un act indecent şi imoral şi nici o tânără ce-şi etala trupul într-o manieră erotică. Sânul acelei femei era sânul unei mame ce-şi hrăneşte în mod firesc pruncul. Pruncul a tăcut. Şi în acestă manieră naturală şi obiectivă cred că ar trebui să privim actul de alăptare în public. Pentru un om indecent actul este unul indecent, pentru un om obişnuit actul este unul obişnuit, pentru un om moral actul devine moral. Nu actul în sine este problema ci mintea celui care priveşte acest act.
Redau mai jos răspunsurile mele la întrebările jurnalistei Alexandra Nicolae:
1.Ce părere ai despre alăptarea în public? Este ea o ofensă adusă comunităţii în care trăim?
Este cel mai natural mod de tratare a unui bebeluş. Este o necesitate. Nu este niciun argument împotriva hrănirii unei fiinţe mici orice ar fi şi oriunde ar fi. Bebeluşul are nevoie de o alăptare frecventă, constantă apoi variabilă, la un interval foarte scurt de timp, uneori chiar în fiecare oră, iar astăzi mamele sunt foarte active şi nevoite să-şi poarte în braţe bebeluşul prin oraş cu diferite activităţi şi aceasta implică alăptarea. În România încă predomină prejudecata şi imaginea învechită a femeii. Principiul pudorii nu se poate aplica aici deoarece pentru bebeluş acesta este modul său de hrănire, nu altul şi nu suferă amânare. Nu poţi lipsi un prunc de la hrană doar pentru că eşti în oraş cu treabă şi de multe ori treaba nu are cine să o facă şi nici pruncul nu ai cui sa-l laşi. Deci, sunt raţiuni practice. Am putea compara cu interzicerea de a hrăni un copil de 6,7,8 ani în public. Comunitatea se poate adapta la acest comportament matern tocmai văzând din ce în ce mai multe mame alăptând.
2. Femeile percep maternitatea şi, implicit, alăptarea altfel decât în trecut?
Percepţia rolului femeii, a maternităţii în acest caz, în Romania se schimbă ce-i drept foarte încet. Astăzi femeia îşi apreciază mai mult statusul de mamă şi implicit cele ce ţin de maternitate inclusiv alăptatul. În trecut, la ţară de exemplu, nu era deloc „ruşine” ca o mamă să-şi hrănească pruncul în public, pe câmp la munci sau cf exemplului de mai sus. La oraş era altfel, o pudoare, mai ales în sec al 19-lea. Azi, mamele devin bucuroase că sunt mame. Şi ele sunt cele care pot schimba percepţia maternităţii alături de soţii lor şi familia .
3.De ce unele persoane privesc ca ceva ruşinos un gest, în fond, natural?
Cred ca pudoarea vine întâi din partea mamei, din motivul că ea trebuie să-şi ridice îmbrăcămintea şi să-şi dezvelească o parte intimă a corpului, sănii, în public. Sunt însă taţi care nu ar accepta nicidecum aceasta conduită publică „cum să te dezbraci în public !”.
Gestul este natural şi nu unul cu conţinut ruşinos sau erotic-senzual însă şi celor din jur, cetăţenilor, le-ar părea o forma de exhibiţionism sau un gest chiar agresiv, cum zic romanii „fara ruşine”. Era mai dificil în trecut când forma îmbrăcămintelor femeii (de ex. rochii lungi până la pământ) crea o dificultate în hrănirea bebeluşului. Astăzi, slavă Domnului, mamele pot purta diferite haine de la tricouri largi la cămăşi ce pot facilita o alăptare cu uşurinţă. Mai mult, în Marea Britanie am observat o practică foarte eficientă: mama poartă o pătură mică cu care îşi acoperă pruncul în momentul alăptării, nu atât pentru a-şi ascunde sânii, cât mai ales pentru a proteja bebele de factori perturbatori externi. Îi oferă o siguranţă şi un confort. Şi acest gest este unul foarte potrivit. Elimină orice fel de disconfort posibil de ambele părţi.
4.Cum e considerat alăptatul în public, în România? Dar în alte ţări?
În România, din păcate, alăptatul, ca şi alte practici complet fireşti şi necesare, încă sunt în proces de emancipare. În ultimii ani, viitoarele mămici încep să primească sfaturi esenţiale prin frecventarea aşa numitelor cursuri ale „şcolilor de mame”, unde specialiştii le vorbesc, le pregătesc, unde întâlnesc alte mămici şi chiar medicii de familie le oferă sfaturi corecte, apar cărţi scrise şi traduse, emisiuni radio tv, iată articole în presă precum acesta, ceea ce înseamnă un progres, că ele învaţă să se comporte ca o mamă. În Marea Britanie, unde legal nu mai există nicio discriminare între genuri, mamele se comportă cu naturaleţe şi în spaţiul public. Statul şi comunitatea locală sprijină maternitatea în diverse moduri prin facilităţi regăsite de ex în autobuz (un loc special pentru mame), în aeroport, locuri special amenajate pentru schimbarea bebeluşului şi în interaţiunea cotidiană. Nimeni nu se mai minunează nici nu se jenează dacă o mamă alaptează la restaurant.
5. Ce primează? Pudoarea sau starea de bine a copilului?
Argumentul cel mai important pentru alăptarea copilului în public este argumentul sănătăţii. Cunoaştem, din zeci de studii, că alaptatul la sân este mult mai sănătos decât cel la sticluţă (biberon): laptele mamei prin conţinutul de proteine, minerale, vitame, enzime, creşte sistemul imunitar al bebeluşului, evită constipaţia (laptele e mult mai digestibil). Bebeluşii sunt astfel expuşi la diferite tipuri de gusturi. Mai mult şi mai important se creează o relaţie de ataşament şi siguranţă între mamă şi copil, relaţine hotărătoare pentru dezvoltarea sa ulterioară. Psihanaliza acordă mare credit acestei relaţii din primul an. Este benefic şi pentru mamă de ex prin reducerea stresului sau arderea de calorii. Desigur este mult mai economic, este curat şi oricând disponibil. Iarăşi important: mamele din punct de vedere psihologic simt o satisfactie şi o împlinire atunci când îşi hrănesc propriul copil la sân.
În sens contrar, alăptatul cu biberon indică un risc crescut pentru obezitate. Folosirea acestuia din pudoare ştiind că nu este sănătos nu este un argument. Medicii de familie şi asistentele încurajează tocmai din acest motiv. Şi este mult mai simplu şi practic, nu trebuie să porţi mereu cu tine laptele fabricat in sticluţă, să te asiguri de o anumită temperatură sau calitate a laptelui. Iar dacă este mult mai indicat şi mai sănătos femeile în UK fac acest lucru şi nu văd cine s-ar opune. Sănătatea este mai de preţ decât falsa pudoare. Vrem să avem copii sănătoşi păi haideţi să-i hrănim sănătos!
6.Poate să fie alăptarea în public o formă de curaj din partea femeilor?
În Romania da, în socieţăţile punitive precum cele din Orient, nu poţi avea acest curaj pentru că îşi rişti propria viaţă. În unele ţări din Occident este firesc. Mai subliniez un aspect. Dacă la noi concediul maternal se întinde până la 2 ani în Occident este de câteva luni şi aceasta necesită ca mama să lucreze, să fie activă, să meargă la serviciu, în public şi implicit să-şi poarte copilul cu ea oriunde merge şi să-l alăpteze. Mamele au astăzi acces la o serie de facilităţi şi accesorii. Mergi într–un magazin şi găseşti orice doreşti. Cred că în susţinerea alăptatului în public un rol important îl au şi taţii şi familia şi prietenii.
Cine a fost Sigmund FREUD???
Sigmund Freud (1856–1939)
Comunitatea ştiinţifică din lumea întreagă, dar mai ales cea din patria-mamă, omagiază anul acesta
printr un număr impresionant de manifestări cultural-ştiinţifice împlinirea a 200 de ani de la naşterea părintelui evoluţionismului, adică Charles Robert Darwin. Tot în acest an, mai precis în luna septembrie, se împlinesc 70 de ani de la moartea părintelui psihanalizei: Sigmund Freud. Despre personalitatea şi
moştenirea psihanalistului vienez voi vorbi în rândurile ce urmează. Sigmund Freud este considerat a fi una dintre cele mai influente minţi conform clasamentului „Top 100 Thinkers of the Twentieth Century“, publicat în revista americană Time Magazine (numărul din 29 martie 1999). Dincolo de orice fel de evaluare subiectivă, consider că Freud s-ar putea lupta, dacă nu pentru poziţiile de vârf, cel puţin pentru primele zece locuri din lista celor mai mari gânditori ai secolului trecut. Şi o să vedem de ce.
printr un număr impresionant de manifestări cultural-ştiinţifice împlinirea a 200 de ani de la naşterea părintelui evoluţionismului, adică Charles Robert Darwin. Tot în acest an, mai precis în luna septembrie, se împlinesc 70 de ani de la moartea părintelui psihanalizei: Sigmund Freud. Despre personalitatea şi
moştenirea psihanalistului vienez voi vorbi în rândurile ce urmează. Sigmund Freud este considerat a fi una dintre cele mai influente minţi conform clasamentului „Top 100 Thinkers of the Twentieth Century“, publicat în revista americană Time Magazine (numărul din 29 martie 1999). Dincolo de orice fel de evaluare subiectivă, consider că Freud s-ar putea lupta, dacă nu pentru poziţiile de vârf, cel puţin pentru primele zece locuri din lista celor mai mari gânditori ai secolului trecut. Şi o să vedem de ce.Să ne reamintim
Cu doar trei ani înainte de apariţia lucrării On the Origin of Species, la unsprezece ani după naşterea lui Friedrich Nietzsche în Röcken şi în plină epocă feuerbachiană, se naşte la Freiberg (azi Pribor, Cehia) la 6 mai 1856, dintr-un tată comerciant aflat la a treia căsătorie (Jacob Kolloman Freud) şi dintr-o mamă mai tânără cu 20 de ani decât tatăl (Amalia Malka Nathanson), cel care va fi supranumit întemeietorul psihanalizei, Sigismund Schlomo Freud.
Sigmund, băiatul cel mare, cu păr des şi negru, preferatul mamei, va mai avea alţi şapte fraţi: Julius (moare la optsprezece luni), Anna, Rosa, Mitzi, Dolfi, Paula şi Alexander. Din cauza sărăciei, după patru ani de la naşterea lui Sigmund, familia se va muta în cartierul Leopoldstadt din nord-estul Vienei. Viena va deveni oraşul copilăriei şi studenţiei tânărului Sigmund şi tot aici va profesa ca medic, iar apoi ca psihanalist până în ultimii ani de viaţă, când, bolnav de cancer, va fi silit să se exileze la Londra. Să nu uităm că Freud aparţinea unei familii evreieşti, ceea ce îi va provoca o îndelungată suferinţă începând cu anul 1873, anul intrării la universitate: „Universitatea mi-a adus în primul rând unele decepţii usturătoare. M-am confruntat înainte de toate cu prejudecata că trebuia să mă simt inferior şi că nu aparţin poporului, deoarece eram evreu. Prima prejudecată am respins-o cu toată tăria. Nu am înţeles niciodată de ce trebuie să mă ruşinez de originea mea sau, cum începuse să se spună, de rasa mea“ [1]. Freud se remarcă drept un tânăr studios, învaţă repede greaca, latina, ebraica, engleza, franceza şi puţină spaniolă şi italiană [2], este pasionat de mitologia antică (de legendele generalului cartaginez Hannibal), de Homer, de filozofie, dar şi de literatură, de scrierile lui Goethe şi Shakespeare.
Cariera
Interesul şi curiozitatea pentru structura şi funcţia sistemului nervos îl determină să-şi înceapă cariera în 1876 ca cercetător la Institutul de Fiziologie al lui Ernst Wilhelm von Brücke. Aici se va preocupa îndeaproape de studierea măduvei spinării la Ammocoetes Petromyzon şi va avea notabile contribuţii ştiinţifice prin publicaţii în special în ceea ce priveşte efectul analgezic al cocainei. La 31 iulie 1882 (tot din motive financiare) se mută la Spitalul General din Viena, lucrând în paralel şi la Institutul de Anatomie Cerebrală. Dându-şi seama repede că nu deţine instrumente de studiu eficiente, că biologia nu era suficient de matură pentru a explica procesele cognitive, Freud trece de la fiziologie la bolile nervoase. Studiază câteva luni la Paris, sub conducerea neurologului Jean Martin Charcot, învaţă cum să utilizeze hipnoza în terapia isteriei şi la 25 aprilie 1886 îşi deschide un prim cabinet de psihiatrie pe strada Rathaustrasse nr. 7, cu scopul tratării „bolnavilor de nervi“. La 13 septembrie 1886 se căsătoreşte cu iubita sa din tinereţe, Martha Bernays [3]. Semnalez alte două momente importante pentru cariera psihanalistului: întâi numirea ca Privat-Dozent în Neuropatologie în cadrul Universităţii din Viena la 18 iulie 1888 [4] şi semnarea de însuşi împăratul Franz Iosif a decretului prin care i se oferea titlul de Profesor Extraordinarius la 5 martie 1902 [5].
Freud îşi continuă munca în domeniul clinic în colaborare cu Josef Breuer, practicând hipnoza şi catharsis-ul. Deoarece observă că nu poate obţine rezultate miraculoase prin hipnoză, renunţă la aceasta şi gândeşte o nouă tehnică terapeutică, prin care se va folosi de mecanismul psihologic al asocierii de idei (pacientului i se solicita să verbalizeze tot ce-i trece prin minte) pentru a evoca amintiri esenţiale. Această tehnică va permite o adâncire treptată în străfundurile psihicului, redescoperind conţinuturi inedite, ceea ce înseamnă că asocierile libere nu erau atât de libere precum se credea, ci dimpotrivă, ele erau determinate de un conţinut subconştient care ulterior era supus analizei şi interpretării psihanalistului [6]. Pacienţii lui Freud erau în mare parte femei distinse ale aristocraţiei secolului al XIX-lea. Freud constată la aceste paciente simptome ce nu prezentau cauze organice (de exemplu paralizia membrelor). De aceea a încercat să identifice elemente comune la fiecare pacient. Tot prin intermediul asocierii libere a descoperit existenţa unor seducţii, a unor traume şi abuzuri sexuale în copilărie. De asemenea, folosind metoda interpretării viselor (visul, conform lui Freud, reprezintă calea regală spre inconştient) a descoperit faptul că visul nu are doar o valoare simbolică, ci şi o structură asemănătoare simptomului nevrotic.
Cu timpul,
medicii vienezi devin interesaţi de noua metodă de terapie a profesorului Freud. Astfel că la invitaţia lui Freud se vor aduna în fiecare miercuri seară (Societatea Psihanalitică de Miercuri) în casa de pe Berggase 19 pentru a dezbate cazuistica clinică a psihanalistului [7]. Treptat lor li se vor alătura şi medici din alte ţări. Cu toţii vor contribui la răspândirea psihanalizei în întreaga Europă, dar şi în America (mai ales în urma vizitei şi conferinţelor lui Freud la Clark University) [8]. Astfel, se vor înfiinţa societăţi psihanalitice în marile oraşe ale lumii, se vor organiza congrese internaţionale de psihanaliză şi se vor fonda noi publicaţii psihanalitice (revista Imago). Primul congres internaţional de psihanaliză se va desfăşura la Salzburg în 1908, când Freud va vorbi neîntrerupt timp de cinci ore despre nevroza obsesivă a „omului cu şobolani“ [9].
Freud a fost nu doar un practician excelent, ci şi un om al scrisului. Opera freudiană cuprinde peste 110 titluri. Prima lucrare publicată, în 1891, reprezintă un studiu despre afazie. O lucrare celebră scrisă în colaborare cu Josef Breuer, în care este descris cazul Annei O. (Bertha Pappenheim), caz care va face carieră, este Studii asupra isteriei (1895). În 1899 apare Interpretarea viselor, carte care îi va aduce un real renume psihanalistului. Alte cărţi importante sunt Psihopatologia vieţii cotidiene (1904), Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii (1905), Micul Hans (1909), Totem şi tabu (1913), Prelegeri de introducere în psihanaliză (1917), Dincolo de principiul plăcerii (1920), Eul şi Sinele (1923) şi Moise şi monoteismul (1938).
Ultimii ani
Sănătatea lui Freud începe să se clatine odată cu descoperirea unui ţesut palatin cancerigen. Din 1923 şi până la finele vieţii, Freud va suferi multiple intervenţii chirurgicale (peste 20). Însă gloria sa va continua. În 1930 i se oferă premiul Goethe din partea oraşului Frankfurt ca urmare a propunerii poetului Alfred Döblin. Cinci ani mai târziu este ales membru al The Royal Society of Medicine, iar în 1936, cu prilejul împlinirii a 80 de ani, primeşte o adresă omagială semnată de 200 de scriitori şi artişti, printre care amintesc pe Thomas Mann, R. Rolland, S. Zweig şi V. Woolf. În primăvara anului 1938, trupele germane invadează Viena. Naziştii îi scotocesc casa, îi ard cărţile şi îi persecută familia. În urma unor demersuri îndelungate şi anevoioase şi cu sprijinul lui Ernest Jones, a prinţesei de Grecia, Maria Bonaparte, şi a preşedintelui Roosevelt, la 4 iunie 1938 Freud reuşeşte să părăsească definitiv Viena, stabilindu-se la Londra. Surorile sale îşi vor găsi sfârşitul în lagărele naziste. La Londra va oferi puţine consultaţii, însă este vizitat de personalităţi de seamă, printre care şi pictorul Salvador Dali. Tot de la Londra va coresponda cu Albert Einstein
pe tema păcii. La 23 septembrie 1939, la ora 3 dimineaţa, măcinat de cancerul de care suferea, Sigmund Freud se stinge din viaţă.
Moştenirea lui Freud
Ne întrebăm ce a rămas în urma lui Freud. Modest fiind, psihanalistul şi-a dat seama de limitele instrumentelor de investigaţie terapeutică, de slăbiciunea teoriilor sale, dar a rămas încrezător în forţa ştiinţelor viitoare care vor putea oferi umanităţii noi descoperiri importante, unele chiar contrare propriilor sale teorii: „Nici un critic nu este mai capabil decât mine însumi să sesizeze clar disproporţia dintre problemele şi soluţia pe care le-o dau şi, ca îndreptăţită pedeapsă ce o voi primi, nici una dintre regiunile psihice în care am pătruns, zone neexplorate de nici un muritor până la mine, nu-mi va purta numele sau se va supune legilor mele“10.
Moştenirea freudiană este neîndoielnic valoroasă şi foarte extinsă. De aceea îmi este imposibil să ofer detalii despre întreaga moştenire freudiană. Îmi propun doar să subliniez succint cele mai importante puncte ale moştenirii sale.
Psihanaliza – metodă terapeutică şi ramurile fiice
În primul rând, Sigmund Freud ne a lăsat psihanaliza. Întotdeauna numele Sigmund Freud va fi asociat psihanalizei, deoarece a fost fondatorul ei. Însă criticile ce loveau psihanaliza din toate părţile nu au întârziat să apară. Kasimir Birk, un tânăr de origine germană, a identificat paisprezece critici aduse doctrinei psihanalitice. Bunăoară, psihanaliza este o ştiinţă: materialistă, naturalistă, scepticistă, mecanicistă, evoluţionistă, raţionalistă, empiricistă, pozitivistă, relativistă, fiziologistă, biologistă, psihologistă, istoricistă şi ateistă [11]. Cu toate acestea, psihanaliza ca metodă de terapie s-a răspândit repede în întreaga lume. Din Franţa până în Brazilia şi New York, astăzi, zeci de mii de psihanalişti freudieni încearcă să vindece psihicul bolnav respectând teoriile psihanalitice freudiene [12]. Deci Freud ne-a lăsat un model de psihoterapie serioasă, care se adresează unor categorii de bolnavi psihic. De ce am subliniat „serioasă“? Două motive vor fi suficiente. Întâi pentru că analiza personală, formarea psihanalitică şi supervizarea, cu alte cuvinte cerinţele pentru un viitor psihanalist necesită o bună pregătire intelectuală dar şi practică într o perioadă îndelungată de timp (7–8 ani). Pe de altă parte, cura psihanalitică nu înseamnă un Nurofen de trei ori pe zi şi nici nişte simple exerciţii de respiraţie şi concentrare timp de câteva săptămâni, ea durează întotdeauna un număr necesar de ani. Însă moştenirea psihanalistului nu se reduce doar la psihanaliză. Aş putea afirma că moştenirea sa este la fel de complexă ca şi cea a lui Darwin. Teoriile sale au influenţat multe domenii, ceea ce face imposibil de măsurat cu exactitate influenţa lui Freud sau chiar izolarea domeniilor în vederea examinării acestor influenţe [13].
Post-freudienii
Pe urmele teologului catolic Hans Küng trebuie şi noi să evităm două mari greşeli: a) întâi, greşeala pe care o fac în special teologii, care văd în Freud doar un ateu, un materialist şi un pan-sexualist şi b) greşeala psihologilor care văd în Freud doar un psiholog, un psihoterapeut sau un psihanalist [14]. Cert este că datorită teoriilor freudiene imaginea noastră despre om s-a schimbat în era postfreu¬diană şi multe aspecte ale activităţii ce definesc condiţia umană s-au clarificat [15]. Astăzi numărul şcolilor psihoterapeutice, care, fie că ne convine sau nu, s-au desprins din psihanaliza freudiană, a crescut considerabil. Reprezentanţii acestor şcoli nu trebuie să uite că întemeietorii lor, adică Jung, Adler, Rank, Lacan, Bowlby, Frankl, Erickson sau Fromm, chiar dacă într-un final l-au criticat pe Freud, nu ar fi existat fără Freud.
Un nou model al psihicului. Inconştientul
Freud nu este descoperitorul inconştientului. Referinţe la inconştient regăsim şi în operele filosofilor (Kant, Schelling, Schopenhauer), însă el îi oferă o nouă valoare, îl cercetează cu atenţie şi accentuează rolul predominant al inconştientului în cadrul dinamicii psihice şi asupra comportamentului uman. Inconştientul i se revelează lui Freud ca urmare a practicii clinice, când în urma analizei cazurilor clinice identifică o relaţie anume între inconştient şi disfuncţiile nevrotice cauzate de reprimări sexuale. Pe lângă inconştient, psihicul uman, în viziunea psihanalistului, cuprindea conştientul şi preconştientul (prima topică). Comparând mintea umană cu un gheţar, Freud numeşte partea de la suprafaţa apei „conştient“, iar partea aflată sub nivelul apei „inconştient“ (das Unbewusste). Inconştientul este deci partea cea mai dominantă, depozitul tuturor impulsurilor şi dorinţelor, a conţinuturilor psihice refulate, neaccesibile conştiinţei. Inconştientul este iraţional şi ascultă de comandamentele principiului plăcerii, ignorând orice formă de moralitate. După 1920, Freud realizează cea de-a doua topică, introducând conceptele de Sine (componenta primară, guvernată de principiul plăcerii), Ego (cel ce înfrânează pulsiunile Sinelui, cel ce spune: stop, nu acum; principiul realităţii) şi Superego (instanţa supremă, valoarea morală).
Teoria dezvoltării psihosexuale
Sexualitatea va rămâne unul dintre cele mai polemizate aspecte ale psihanalizei mai ales de către cei plini de prejudecăţi şi care niciodată nu au răsfoit nici măcar Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii. Freud oferă un nou model al sexualităţii umane. El a argumentat că sexualitatea nu înseamnă doar juisare, că există o activitate sexuală mult mai extinsă, care nu se limitează la mecanica organelor genitale şi nu îi priveşte doar pe adulţi. Există diferite zone erogene care pot fi excitate chiar la copiii mici (corespunzătoare stadiilor: oral, sadic-anal, falic, latent şi genital). A accentuat importanţa relaţiilor dintre părinte şi copil în primii ani de viaţă. Un lucru de bun-simţ. Întotdeauna începuturile vor fi edificatoare pentru evoluţia ulterioară. Pe de altă parte, pansexualismul susţinut de Freud nu se poate verifica mai bine decât astăzi, când omul este ghidat de principiul plăcerii mai mult decât de principiul realităţii, când urmăreşte doar satisfacerea impulsurilor, când totul în jurul nostru pare a fi doar sex, începând de la o banală reclamă TV. Pentru că sexul se vinde. Sexologii ne avertizează de pericolul sexualităţii contemporane. Analizând transformările extreme din cadrul sexualităţii din ultimele decenii, sexologul german Volkmar Sigusch a creat termenul de „neosexual revolution“ pentru a defini perioada în care ne aflăm.
Sigusch consideră că „neosexual revolution“ este mai periculoasă decât ceea ce a însemnat „sexual revolution“ din perioada anilor ’60–’70. Printre caracteristicile acestui nou concept se numără: iubirea narcisistă, accentuarea diferenţelor dintre genuri, satisfacţia pur erotică, comercializarea oricăror forme de sexualitate şi dispariţia intimităţii [16].
„Teologia“ lui Freud
Dintr-o perspectivă obiectivă, Freud ar putea fi considerat un gânditor creştin iscusit, pentru că înainte de a specula teologic despre existenţa lui Dumnezeu (Cel pe care nimeni nu L-a văzut vreodată) sau despre alte chestiuni asemănătoare, ca urmare a zeci de ani de experienţă clinică, consultând peste 500 de pacienţi, el sesizează într-o manieră excelentă natura căzută a umanităţii, incidenţa exagerată a simţurilor, efectul „veşmintelor de piele“ şi legătura noastră profundă cu animalitatea. Teologii creştini mereu au teologhisit despre cele cereşti, comentând faptul că omul este zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, că este „părtaş al dumnezeieştii firi“ şi că ţinta finală este îndumnezeirea, însă mai puţin au comentat urmările căderii în păcat, condiţia umană actuală, dar mai ales mijloacele de izbăvire. Întrebare: câţi dintre episcopii sau preoţii creştini au structurat un model pe care l-am putea numi de „terapie spirituală“, având la bază Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, care să fie de folos creştinului în lupta contra patimilor, „spre izbăvirea sufletului“, în „dobândirea Duhului Sfânt“ şi „spre viaţa de veci“? Freud, ateul, s-a preocupat de tratarea bolilor (trupeşti ori psihice) ale pacienţilor săi.
În fine, odată cu Freud se vor iniţia noi cercetări serioase în domeniul sexologiei. Freud a influenţat sexologi precum Wilhelm Reich, Otto Gross, Magnus Hirschfeld, Alfred Kinsey, Masters şi Johnson sau Fritz Klein, specialişti care au considerat necesară studierea sexualităţii mai ales datorită problemelor de natură sexuală cauzatoare de dezechilibre în căsnicie, dar şi studierea perversiunilor, a disfuncţiilor sexuale, a deviaţilor sexuale sau a orientărilor sexuale.
Psihiatria
Deşi teoriile psihanalitice au fost discreditate cu mulţi ani în urmă, psihiatria modernă nu poate nega influenţa lui Freud în acest domeniu. Numeroşi psihiatri contemporani, inclusiv americani, nu s-au îndepărtat de teoriile freudiene, ci dimpotrivă, ţin seama de acestea mai ales în stabilirea diagnosticului şi în intervenţia terapeutică. Freud a avut opinii diferite faţă de colegii săi psihiatri. De exemplu, a oferit o nouă înţelegere nevrozelor, psihozelor sau obsesiilor. A descoperit că factorii etiologici ai isteriei sunt în cele mai multe cazuri de natură sexuală (un conflict sexual, o masturbare excesivă, un efect al unei experienţe sexuale eşuate, o poluţie nocturnă, un coitus interruptus, o abstinenţă sexuală sau o excitaţie frustrată). De aceea a început prin studierea vieţii sexuale a unui grup de pacienţi cunoscuţi sub numele de neurastenici. Freud a descoperit că sursa simptomului nevrotic constă tocmai în conflictele din zona inconştientului şi în blocarea pulsiunilor. Simptomul reprezintă un mecanism de apărare simbolic împotriva unei dorinţe neaşteptate, însă el nu serveşte doar la blocarea dorinţelor, ci exprimă indirect conflictul, într-o manieră de care pacientul nu este conştient. Conflictele intrapsihice care rezultă în simptome nevrotice sunt examinate şi astăzi de psihiatri, indiferent dacă nu toţi psihiatrii sunt de acord că la baza acestora se află conflicte între dorinţă şi refulare sau între instinctul vieţii (Eros) şi instinctul morţii (Thanatos).
Psihologia copilului
Putem admite că Freud este părintele psihologiei copilului. Prin importanţa pe care psihanalistul a oferit-o copilăriei, psihologii de după Freud au considerat extrem de necesară studierea comportamentelor copiilor începând cu primii ani de viaţă. Psihanalistele Anna Freud, Melanie Klein, dar şi Jean Piaget îşi vor dedica mulţi ani din viaţă observaţiei şi examinării îndeaproape a comportamentului copiilor. Astfel, copilul nu mai este considerat a fi o fiinţă imperfectă şi un adult nedezvoltat şi nici mintea sa nu mai este considerată a fi doar o tabula rasa. Rezultatele cercetărilor postfreudienilor vor avea implicaţii mai ales în ceea ce priveşte educaţia şcolară a copiilor, dar şi în stabilirea metodelor psihoterapiei infantile.
Influenţa asupra culturii
Sigmund Freud nu doar că şi-a întins aplicaţiile psihanalizei (psihanaliza aplicată) în alte domenii decât cel clinic, dar a influenţat dezvoltarea sau a creat schimbări de atitudine în cadrul acestor domenii precum: arta (suprarealismul), religia, morala, etica, literatura, antropologia ]17], epistemologia, estetica. Iarăşi nu există spaţiu îndeajuns pentru a descrie ce a rezultat în urma lui Freud. Însă, aşa cum afirma psihanalistul Zamfirescu, psihanaliza contemporană este mult mai pragmatică, mult mai orientată spre psihoterapie şi mult mai dornică de a renunţa la speculaţiile filosofice [18].
Concluzii
Acest articol nu a avut scopul doar de a omagia împlinirea unui număr de ani de la moartea psihanalistului vienez prin descrierea parcursului său şi a contribuţiilor sale impresionante de a lungul vremii (indiferent de validitatea ştiinţifică a teoriilor sale), ci şi-a propus a dovedi că personalitatea lui Sigmund Freud a marcat în mod profund epoca sa, dar şi că acum, la 70 de ani de la moartea sa, Freud nu a dispărut din interesul cercetătorilor şi practicienilor clinici sau de altă formare. Ne-a rămas un nou model al minţii şi o nouă înţelegere a fiinţei umane în complexitatea sa. Prin psihanaliză, Freud ne-a propus o nouă abordare integrativă a persoanei umane, care ţine seama de întreaga varietate de factori ce stau la baza construirii fiecărui tip de personalitate şi care consideră persoana umană ca fiind unică. Mai mult decât atât, psihanaliza cuprinde un aspect hermeneutic, deoarece ea s-a născut nu din observaţia structurată sau din experimente ştiinţifice reci, ci din studiul intim al pacientului în cadrul psihoterapiei.
Psihanaliza este valoroasă pentru că interpretează sensurile comportamentelor umane, ale acţiunilor şi ale experienţelor umane. Aş dori să închei cu o afirmaţie a psihanalistului Zamfirescu: „psihanaliza are fără îndoială o semnificaţie spirituală, în sensul că te ajută să te eliberezi de balastul trecutului, te scoate din repetiţia unor scheme care se formează fără voia ta în prima parte a vieţii. Te ajută să devii tu însuţi, să devii creator, să fii deschis la experienţe şi să nu ai spiritul încărcat cu tot felul de vestigii ale primei copilării“ [19].
1 Sigmund Freud, Autobiografie, trad. Leonard Gavriliu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 12. Biografii lui Freud au văzut în antisemitismul epocii respective (o altă victimă fiind şi Franz Kafka) originea primară a urii psihanalistului contra bisericii catolice şi implicit contra religiei (vezi Viitorul unei Iluzii, Totem şi Tabu şi Moise şi Monoteismul). Peter Gay notează: „Freud vedea în Biserica Romei şi în trepăduşii ei austrieci principalul obstacol în calea integrării depline a evreilor în societatea austriacă“ (Peter Gay, Sigmund Freud. O viaţă pentru timpul nostru, trad. Florin Vlădoi, Editura Trei, 1998, p. 29). Alături de biografia semnată de Peter Gay recomand şi Ernest Jones, The life and work of Sigmund Freud, şi bineînţeles operele freudiene traduse în limba română la Editura Trei.
2 Roland Jaccard, Freud, trad. Jean Chiriac şi Coca Nina Alina, Editura Aropa, Bucureşti, 2002, p. 8.
3 Jean-Pierre Chartie, Introducere în psihanaliza lui Sigmund Freud, trad. Michaela Brânduşa Malcinschi, Ed. IRI, Bucureşti, 1993, p. 31. Martha aparţinea unei familii distinse a aristocraţiei; era rudă cu Heinrich Heine şi nepoata rabinului şef al Hamburgului. Împreună vor avea cinci copii, dintre care doar Anna va continua munca tatălui său. Curios, dar şi bunicul din partea tatălui lui Freud era rabin, Rabbi Schlomo Freud, iar străbunicul de asemenea rabin, Rabbi Ephraim Freud. Informaţia ne este oferită de Thomas Szász în The Mith of Psychotheraphy, Mental Healing as Religion, Rhetoric and Represion, Anchor Press/Doubleday, Garden City, New York, 1978, p. 138.
4 Siegfried Bernfeld, „Sigmund Freud, M.D. 1882–1885“, The International Journal of Psychoanalysis, 1951, 32: 204–216.
5 Roland Jaccard, op. cit., p. 124.
6 Investigaţia terapeutului în vederea descoperirii conflictelor din profunzimile psihicului este comparată cu munca unui arheolog. Freud este extrem de pasionat de obiectele de artă. Colecţia psihanalistului cuprinde peste 500 de mici statuete egiptene, greceşti, romane, chinezeşti, multe fiind aşezate chiar pe biroul său de lucru.
7 La primele întâlniri începute încă din anul 1902 vor participa patru medici: W. Stekel, A. Adler, M. Kahane, R. Reitler, apoi se vor alătura: M. Graf, H. Heller, P. Federn, E. Hitschmann, O. Rank, iar din străinătate: M. Eitingon, C.G. Jung, K. Abraham, S. Ferenczi şi E. Jones.
8 Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la vizita psihanalistului în America, prilej pentru care Clark University organizează o serie de evenimente artistice, culturale şi ştiinţifice.
9 Tot cu referire la lungimea prelegerilor lui Freud, Jung îşi aminteşte că la prima întâlnire pe care a avut-o cu maestrul său la Viena au discutat fără oprire timp de treisprezece ore.
10 Scrisoare către Fliess, mai 1900, în Pierre Babin, Freud de la tragedie la psihanaliză, trad. Irinel Antoniu, Ed. Univers, Bucureşti, 2007, p. 13.
11 Peter Gay, op. cit., p. 61. Criticii s-au răsculat nu numai împotriva psihanalizei ca ştiinţă sau ca psihoterapie (mai ales cognitiv-comportamentaliştii), dar şi împotriva persoanei lui Freud. Bunăoară, Freud ar fi fost un şarlatan pentru că şi-ar fi inventat propriile cazuri. Ba mai mult, chiar el suferea de afecţiuni psihopatologice (o personalitate borderline cu elemente narcisiste), un abuzat sexual în copilărie, şi de aceea s-ar fi preocupat intens de studierea unor tipuri de tulburări psihice. Pentru detalii vezi: Freud and the Devil: Sexual seduction and splitting, pp. 129–149 din cartea lui Paul C. Vitz, Sigmund Freud’s Christian unconscious, Eerdmand Publishing Co., 1993.
12 Asociaţia Internaţională de Psihanaliză (IPA) adună 70 de organizaţii psihanalitice din 33 de ţări şi reprezintă un număr de peste 11.500 de membri.
13 Helen Harris Perlman, „Freud’s contribution to social welfare“, Social Service Review, 31: 1/4 (1957: mar.–dec.), p. 192.
14 Hans Küng, Freud and the problem of God, Yale University Press, 1990, xi.
15 C. Bălăceanu-Stolnici, „Cuvânt înainte“ în Mihai Copăceanu, Freud sau Religia. Totem. Iluzie. Critică, Ed Agnos, Sibiu, 2008, p. 9.
16 Peter Fonagy, Rainer Krause, Marianne Leuzinger-Bohleber, Identity, Gender, and Sexuality 150 years after Freud, London, International Psychological Association, 2006, pp. 182–183.
17 Weston La Barre, „The influence of Freud on anthropoloy“, American Imago; a Psychoanalytic Journal for the Arts and Sciences, 15 (1958) pp. 275–328.
18 Beatrice Popescu, Andreea Enache, „Interviu cu Vasile Dem. Zamfirescu“, Europe’s Journal of Psychology (EJOP), febr. 2005.
19 „Psihanaliza e oglinda în care îţi vezi spatele“, interviu cu psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu, Observatorul cultural, nr. 68 din iunie 2001.
(IDEI IN DIALOG, Anul V, nr 9 (60) SEPTEMBRIE 2009)
Psiholog Copăceanu: mihai.copaceanu8@gmail.com 